Carte versus film: Memoriile unui motan călător

Cartea:

“Sunt un motan isteţ, unul la un milion”

”Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din japoneză și note: Raluca Nicolae

Candoare, blandete, adanca introspectie in psihologia relatiilor interumane, dar si intre oameni si animalele lor de companie. Infinita intelegere – da – intelegere si dragoste si respect intre specii… toate acestea aduse in fata cititorului cu cea mai suava unda de umor si autoanaliza prin intermediul unui road-trip. La capatul caruia se contureaza ideea ca aceasta experienta comuna de viata se va incheia cu speranta  “că, (spune motanul), intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului”.

Si din nou m-a dus gandul la minunata carte “ Suntem indeajuns de inteligenti pentru a intelege inteligenta animalelor?”, scrisa de Frans de Waal si aparuta la Editura Humanitas in anul 2019. Pentru ca este o carte care “ne invata lucruri importante nu numai despre animale, ci si despre oameni”. Exact ca si in cazul acestor “Memorii” ale motanului Nana.

Personificarea la care apeleaza Hiro Arikawa, daruindu-i motanului tot ceea ce inseamna pe langa comportamentul specific speciei sale si o psihologie specific umana, creaza un personaj complex, dotat cu inteligenta analitica si proactiva, bun simt de cele mai multe ori, recunostinta, dragoste, dar si oaresce infatuare, smecherie, gelozie – stari tipic umane am spune noi. Nana are si avantajul ca, spre deosebire de “stapanul” sau, care nu intelege “graiul motănesc”, “animalele vorbesc mai multe limbi, adica sunt poliglote”. Vai de mine, am spus “stapan”, scuzati-mi acest apelativ; se stie ca este complet gresit, mai ales in relatia dintre om si pisica sa 🙂 !

Satoru Miyawaki este salvatorul lui Nana. Motanelul in varsta de un an, prin urmare un tanar instruit in privinta vietii de vagabondaj pe strazi, zace ranit grav ca urmare a unei coliziuni nefericite cu bolidul unui sofer nepasator.

Cei doi, Satoru si motanul se cunosteau deja, pentru ca, capota masinii omului era locul preferat de odihna al patrupedului, iar bipedul il alimenta cu delicatesa preferata – fasii de piept de pui. Prin urmare, se crease o oarecare relatie intre ei, desi motanul gandea ca “Uneori oamenii pot fi din cale-afara de ingamfati, cu toate ca, dupa mine, nu sunt decat niste maimute matahaloase, al caror unic merit este sa umble in doua picioare”.  Si in plus, motanul se stia deja tare descurcaret, pentru ca “talentul unei pisici vagaboande consta normal in a-si dezvolta o retea complexa de relatii cu ajutorul careia sa supravietuiasca pe strazi.”. Pana la nefericitul accident. Prin urmare, motanelul este gasit de catre Satoru, intr-un tufis, grav ranit, dus la medic si apoi ingrijit cu multa pricepere, vreme lunga, pana la insanatosire. De acum, are si un nume, Nana, ceea ce inseamna in japoneza cifra sapte. Pentru că coada sa ridicata in vant, sugereaza acest sapte si in amintirea motanului Hachi (cifra opt in japoneza), pe care Satoru il avusese in copilarie. Si astfel – cei doi – om si motan, devin parteneri de viata, locatari cu drepturi comune asupra apartamentului. Da, insa intr-un nou apartament, al unui proprietar care admitea pisici in coabitatiune. Si asa trec cinci ani de frumoasa intelegere si prietenie.

Pana cand, intr-o buna zi, cei doi pornesc intr-un road-trip plin de experiente de viata care de care mai importante, atat pentru Satoru, cat si pentru Nana. Satoru este in cautarea prietenilor din copilarie si din prima tinerete, locuri unde sa il poata lasa si incredinta pe Nana o vreme ceva mai lunga.

Pas cu pas, in aceasta calatorie aflam care a fost traseul vietii lui Satoru, cat de greu l-a incercat viata in momentul pierderii ambilor parinti in copilarie, care i-a fost apoi tutorele – matusa sa Noriko, cum a trebuit sa renunte la motanul sau Hachi, de rasa calico, aflam despre prietenul sau Kōsuke si tatal sau uracios… aflam despre colegul si prietenul din timpul liceului, DaigoYoshimine, bunica acestuia si ferma ei, aflam si despre prieteniile din liceu, cu Shūsuke Sugi si Chikako, care i-a devenit sotie lui Sugi. Calatorind intre aceste repere unde spera sa poata gasi un camin iubitor pentru Nana, Satoru trebuie sa recunoasca ca in timp, pe langa prietenia care continua sa il lege de acesti oameni, coexista si celelalte fatete mai putin placute, precum invidii si gelozii vechi si nestinse sau obtuzitati in gandire sau relatii urate, precum cele dintre Kosuke si tatal sau (un fel de cordon ombilical netaiat la timp, o relatie foarte toxica). Sunt case si familii unde exista deja pisici si caini stapani ai locurilor, precum Motanul Chatoran, cainele Toramaru si Pisica Momo. Si loc pentru Nana nu s-ar mai gasi.

Sunt intalniri si ocazii in care Nana se imprieteneste cu celelalte patrupede (ceva mai greu cu Toramaru), sta la taclale cu ele, le sfatuieste, face schimb de pareri si impresii si sunt panseuri si momente surprinse cu mult umor si expresivitate de catre autoarea noastra. Si iata cateva astfel de exemple:

“Deci, o pisica normal vaneaza tot ce-i iese in cale. Cateodata prinde animale doar ca sa se pastreze in forma, nu neaparat ca sa le manance. Din punctul asta de vedere oamenii sunt niste fiinte tare neajutorate, fiindca nu-s in stare sa-si ucida singuri hrana.”

“Uite ce-i… Stiu ca ai cele mai bune intentii si apreciez ce vrei sa faci de dragul prieteniei cu Satoru. In acelasi timp, daca m-ai lua la tine, e ca si cum ai invia fantomele trecutului. Mai bine ti-ai pune lucrurile la punct cu sotia, care si-a luat campii din cauza bazdacilor tatalui tau”. “Sunt un motan istet, unul la un milion (…)Iar tu, vezi-ti de viata si lasa ce spune tatal tau. Ia exemplu de la pisici, care la sase luni sunt deja independente si pleaca de langa parinti.”

“Oamenii sunt asa de superficiali! Comportamentul unei feline se bazeaza pe factori reali, nu pe cai verzi pe pereti.” (aici motanul e tare critic si neintelegator si plin de prejudecati)

In afara de aceste contacte  cu prietenii lui Satoru, Nana cunoaste si alte aspecte ale vietii, strabatand drumurile alaturi de companionul sau. Vede pentru prima data marea si gandeste: “Din intalnirea mea cu marea am invatat cateva lectii importante: in primul rand marea este mai frumoasa de la distanta si, in al doilea rand, nu puteam pescui direct din mare delicateselea acelea dupa care-mi lasa gura apa, dar nu ma deranja daca oamenii mi le aduceau direct la nas.” Vede Muntele Fuji si este foarte impresionat. Asculta muzica in masina si tine sa ne comunice “Apropo, stiati ca pisicile au propriile preferinte muzicale? Ei bine, aflati acum.”

Si inca o cugetare adanca, valabila si pentru oameni, da iata ca si pentru pisici:

“Acum stiam ca unei pisici nu i-ar ajunge nici o mie de vieti sa vada toate frumusetile de pe pamant.”

Remarcabil in toata aceasta calatorie este faptul ca ni se dezavaluie Satoru, un om extraordinar de bland si omenos, un bun cunoscator al celorlalti, dar si de sine insusi, un om impacat cu toate cele rele prin care a trecut si recunoscator pentru toate cele bune care i s-au intamplat.

Ultima calatorie. Traversarea pe feribot catre la Hokkaidō, pentru a ajunge la Noriko Kashima, matusa lui Satoru.

Pe vas, Nana are discutii cu celelalte animale, care calatoresc in cala, fiecare in cusca sa. Animalele simt boala omului – mirosul specific. Primul fior de neliniste al lui Nana.

Debarcarea in Hokkaidō si o intalnire superba cu caii pe care Nana nu ii mai vazuse vreodata (deh – un motan citadin) si cu natura intr-o minunata dezlantuire de culori.

“Pe drum am vazut niste peisaje de-a dreptul fabuloase. Mesteceni argintii cu trunchiurile albe si scorusi japonezi, incarcati de ciorchini cu boabe rosii.” Un adevarat poet, Nana.

Cei doi se indrepta catre “calatoria de adio” la cimitir, la mormantul parintilor, unde Nana le spune celor raposati “ma bucur sa va cunosc. Cred ca Hachi era un motan pe cinste, dar nici eu nu-s de lepadat.”

Apoi drumul catre Sapporo si din nou minunile naturii in fata ochilor lui Nana: doua caprioare, apoi ploaia si in cele din urma… un curcubeu si apoi al doilea,

 “Era de-a dreptul magnific! Mult mai frumos decat granita ploilor (…) ce priveliste, tocmai acum, la finalul drumetiei.”

Reintalnirea lui Satoru cu matusa sa Noriko si experienta acesteia (se para ca prima din viata ei) cu un motan. Speriata pentru inceput, crezand ca Nana e gata sa o muste, din off rasuna replica motanului:  “Auzi ce neobrazată! S-o musc! Eu, un gentleman desavarsit, care m-am abtinut cu greu sa n-o zgarii cand ma pipaia pe coada cu nerusinare. Ai tupeu, cucoana!”

Relatia dintre Noriko si Nana este plina de savoare pentru inceput. Noriko crede ca sunetul torsului la motan vine “din gură”. Si Nana gandeste: “Ce tută! Cum naiba sa torc pe gura? Vai, imi cer scuze, de obicei nu-s asa de slobod la gura!”.

Matusa si nepotul deapana amintiri, prin intermediul carora si noi cititorii, dar si Nana, realizam un tablou complet a ceea ce va fi fost viata micului Satoru. Care la maturitate intoarce binele de care a avut parte, asupra lui Nana, “infiindu-l” pe micul motan vagabond. Iar Nana are “numai amintiri placute” privind viata lor comuna. “Ce sa-mi doresc mai mult”, spune el (in gand, bineinteles).

Partea trista a cartii, finalul liniei comune dintre vietile lui Satoru si Nana este imblanzita insa, atat de replicile simpatice ale motanului, cat si de reactiile lui Noriko.

Neintelegand prea bine situatia si vazand ca Satoru pleaca de acasa, Nana, impacientat pana la disperare, plange strigandu-l “Intoarce-te! Intoarce-te!, INTOARCE-TE! Nu ma parasi!”. Insa Noriko il duce in vizita la spital, in curte si pentru ca Nana stie ca “ Sunt un motan istet, care stie sa se descurce si singur!”, o fenteaza pe Noriko si fuge, ramanand in zona spitalului si rezistand precum un motan vagabond. Pentru a fi alaturi de prietenul sau Satoru pana la ultimul lui cuvant “multumesc”  si ultima sa suflare.

Noriko il intreaba pe Nana “Crezi ca Satoru a fost fericit? Drept raspuns, Nana si-a frecat fruntea de palma ei si a lins-o cu infinita blandete.”

Viata si-a urmat cursul.

Intr- zi, Noriko a adus acasa o pisicuta calico veritabila. “Bun venit!” ii spune Nana. “Deci tu vei fi pisica de dupa mine…”

 Si Nana isi ia in serios rolul de instructor in ale vietii, promitandu-i lui Satoru: “Indata ce Mike va fi pe icioarele ei, o s-o pornesc si eu spre locul care imi apare mereu in vis”. “O noua calatorie alaturi de Satoru”, cu curajul amintirilor frumoase drept bagaj.

“Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei dupa mine sa se intalneasca pe campul acest cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

O impacare cu viata, un mesaj pisicesc plin de umanism… curajul amintirilor frumoase drept bagaj pentru drumul final.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Cartepedia.ro/Elefant.ro.

Filmul: 

Tabineko ripôto (2018) – The Traveller Cat Chronicles
Regia: Kôichirô Miki
Scenariul: Hiro Arikawa (pe baza romanului sau), Emiko Hiramatsu si Hiro Arikawa (scenariu)
Distribuţia:  Sôta Fukushi (Satoru), Mitsuki Takahata (voce Nana)

Comparând impresiile lasate dupa lectura cartii si dupa vizionarea filmului, balanta inclina in cazul meu catre litera scrisa, insa trebuie sa spun ca cele doua forme de exprimare artistica se completeaza una cu cealalta, in ciuda diferentelor de compozitie si de estetica.

Daca cartea impinge cititorul catre forta imaginatiei lui, filmul furnizeaza de-a gata si fara efort, date privind atat infatisarea – silueta, ochii, zambetul si miscarile lui Satoru, dar si toate cele apartinand lui Nana (de la varful mustatilor, pana la varful cozii – nu prea in forma de cifra sapte).

Daca cartea te subjuga cu panseurile pline de umor, intelepciune si atat de transparente privind ingamfarea si lauda de sine a personajului Nana – atat de inspirat creionat, incat aproape devine uman sub ochii cititorului,  in film sunt aproape inexistente toate acestea. Nana este pur si simplu un motan filmat, nu este motanul lui Satoru. Ca de altfel si celelalte personaje animaliere, pe care le-as fi preferat sustinand dialogurile simpatice si suculente de-a lungul intalnirii lor cu Nana.

Istoria de inceput a relatiei dintre Nana si Satoru este palida in film, ori pentru mine, constructia relatiei este o caramida importanta in structura psihologica a ambelor personaje adoptate.

In schimb, actorul Sôta Fukushi s-a calat perfect pe interpretarea lui Satoru, asa cum mi l-am imaginat si eu si probabil si alti cititori ai cartii.

Constructia psihologica a personajelor – prieteni ai lui Satoru, prezumtivi tutori ai lui Nana, este putin ingrosata privind trasaturile negative ale acestora, fortata poate in ideea de a intelege spectatorul ca acesti oameni (ca orice oameni) au si parti bune, dar si mai putin bune, pe care anii scursi nu le-au mai ostoit.

Cinematografia este superba, cu peisaje memorabile, precum muntele Fuji, ori lanul de flori galbene, ori marea sau scena motanului trist si insingurat privind pe geam, departe de prietenul sau. Si furnizeaza ceva emotie in plus pentru perceperea unui specific al societatii si obiceiurilor tipic japoneze.

Imi dau seama cat de greu este sa poti transpune pe ecran, prin intermediul “jocului” unui motan, tot tumultul de trairi, sentimente, interactiuni, asa cum o face cuvantul scris, astfel incat trebuie sa apreciez si filmul, notandu-l insa doar cu un 7.0

Nota: 7/10

*) In orice caz si pentru lectura si pentru vizionare, sunt necesare ceva batiste, pentru ca finalul – oricat de tari si de viteji ne-am da, se lasa cu lacrimi.

(Sursă fotografii: IMDb.com, Kobo.com, LibHumanitas.ro, Amazon.co.uk)