”Adio, Margot”, de Diana Adamek
Editura Univers, București, 2017
„Auzi cum suflă vântul, iubire, auzi cum suflă vântul. Lasă-ți capul pe umărul meu și ascultă vântul.” Pag. 116
A trebuit să o încep de trei ori pentru a putea înțelege modul în care această carte este scrisă. Frazele lungi, îmbinarea de istoric cu ficțiune, trecerea de la timpul prezent la cel trecut și apoi la viitor și descrierile complexe nu m-au ajutat deloc cu intrarea în ritm. Cărții pare că îi lipsește ceva, asta în afară de dialogul care să mai încetinească ritmul alert.
După titlu, mă așteptam la mai mult Margot și la mai puțin Henri, sau măcar la ceva Margot. Însă Henri este singurul care ne însoțește pe parcursul poveștii. 1793, Paris, revoluție, oameni furioși care dezmembrează și ard cadavrele regalității de mult adormită. O femeie cu o rochie roșie își așteaptă iubitul prins în frenezia Revoluției când un cap se rostogolește la picioarele ei. Capul lui Henri al IV-lea de Navarra. Fascinația pentru ceea ce a reprezentat acest om o face pe femeie să ia capul și să îl ascundă sub rochie în timp ce iubitul înjunghiat sângerează până la moarte. Arabela fuge în lume cu capul de mort sub rochie, în timp ce în pantecele ei o nouă viață crește.
După moartea femeii, Henri al IV-lea își schimbă însoțitorii de nenumărate ori de-a lungul anilor, mare parte fiind femei care își găsesc un sfârșit tragic. El este martor la bucuriile sau la necazurile celorlate personaje, asociind diferitele locuri în care ajunge și întâmplările cu momente din viața lui. Astfel Henri capătă o voce, la propriu și la figurat, prin care transformă întreaga carte într-o incursiune prin existența lui, experiența lui ca om și ca rege.
„Da, geme Margot printre perne, nu e loc pentru prea multe coroane pe lume. Și nici regii nu sunt nemuritori.” Pag. 152
În ciuda faptelor istorice îmbinate cu arta, care este prezentă sub toate formele ei de-a lungul călătoriei capului de rege, și a poveștilor de viață atât de diverse și ușor de relaționat cu ele, nu am reușit să simpatizez cu cartea. Stilul eseistic este greu de citit într-o operă parțial fictivă, iar curiozitatea sau simpatia față de anumite personaje m-au făcut să accept cu greu trecerea către altele noi. De asemenea, vocabularul și îmbinarea frazelor mi s-au părut greoaie, uneori cu tendințe de poem în proză, alteori ca un jurnal mult prea pompos (chiar dacă este scris de un rege). Dialogul dintre personaje nemarcat te induce și mai mult în eroare, pe lângă faptul că obosește cititorul sau îl face să revină deseori la propozitia citită.
Cartea este potrivită pentru cei care preferă o lectură care să îi provoace, o lectură greoaie. Chiar dacă are numai 200 de pagini, nu este o carte pe care o poți citi în metrou și necesită foarte multă atenție pentru a fi înțeleasă.
