”Cântul lui Ahile”, de Madeline Miller
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba engleză de Ioana Filat
Mai mult un cântec… o odă închinată dragostei fără bariere ce se înfiripă și crește între Ahile, semizeul născut din regele Peleu și nereida Thetis, și Patroclu, fiul lui Menoitios, prințul exilat, sensibil și care își găsește liniștea și fericirea doar în brațele lui Ahile. Autoarea afirmă într-un interviu că alege drept inspirație Iliada și Odiseea în care Ahile nu este invincibil, doar extraordinar de talentat în lupte. Doar în anii de după Homer au început să apară mituri care să explice aparenta invincibilitate a lui Ahile, unul dintre ele fiind binecunoscutul mit al zeiței care îl scufundă pe Ahile în râul Styx, în încercarea de a-l face nemuritor – îi rămâne vulnerabil călcâiul de care l-a ținut cu mâna (o repunere în scenă a legendei veți avea ocazia să o vedeți în filmul Troia – 2004). Specialistă în domeniul studiilor clasice și a adaptării textelor clasice pentru publicul contemporan, Madeline Miller a lucrat 10 ani la singura ei carte, premiată cu Orange Prize for Fiction în 2012 și declarată bestsellerul anului de către The New York Times și recunoaște că a furat ideea unei relații romantice între Ahile și Patroclu de la Platon, afirmând că ideea aceasta era destul de răspândită în Antichitate. Această idee reiese și din Iliada lui Homer chiar dacă acesta nu e chiar atât de explicit în acest sens. Totuși, afirmă scriitoarea, doar sentimentul puternic al iubirii ar putea determina pe oricine să păstreze trupul neînsuflețit al persoanei iubite zile la rând, în propriul cort, în ciuda dezgustului provocat de ideea în sine.
Cu siguranță cartea de față este fructul unei munci asidue, martori fiind cei 10 ani petrecuți la elaborarea ei, iar acest lucru răzbate din fiecare filă a romanului. Titlul romanului este perfect ales căci întreagă scriere este un cânt care, precum coloana sonoră a filmelor contemporane care are rolul de a purta spectatorii pe culmi de mult uitate, cartea de față poartă inima cititorului cu mii de ani în urmă, în cortul celor doi băieți, întâi ca adolescenți ce încearcă să-și reprime sentimentele și apoi ca adulți ce încearcă să prelungească cât mai mult fericirea acordată de către zei. Povestea lor începe nesigur, pe ape tulburi, prima dată Patroclu având statut de soț, therapon, un tovarăș de luptă, legat de un prinț prin jurăminte de sânge și dragoste. La război, acești bărbați îi erau strajă de onoare; în vreme de pace, sfetnicii săi cei mai apropiați. Era un rol dintre cele mai prețuite, unul dintre motivele pentru care toți băieții aceia se țineau roi după fiul lui Peleu; sperau să fie aleși. Și, spre uimirea tuturor, Ahile îl alege pe minunatul Patroclu, în viziunea lui, dar neîndemânatic și nedemn de o asemenea onoare, în viziunea celor din jur. În cele din urmă, Patroclu devine respectat și iubit de către cei din jur, datorită nobleții lui și competențelor de medicină, desprinse de la mentorul centaur Chiron. Dar toate acestea se întâmplă pentru că dragostea și respectul oferite de Ahile îi dau încredere în propria persoană:
Iar în vreme ce înotam, ne jucam sau vorbeam, eram pătruns de un simțământ anume. Semăna aproape cu teama, cum mă cuprindea, înălțându-mi-se în piept. Semăna cu lacrimile, așa de iute venea. Însă nu era nici una, nici alta, căci era ușor ca fulgul, pe când celelalte erau apăsătoare, și era plin de viață, pe când celelalte erau surde. Îmi fusese dat să cunosc mulțumirea, crâmpeie de timp în care îmi urmasem plăceri singuratice: să azvârl cu pietricele, să mă joc cu zarurile sau să visez. Însă, de fapt, sentimentul de atunci fusese mai puțin o prezență și mai degrabă o lipsă, o lepădare a groazei. […] Simțământul de acum era altfel. Mă trezeam că mă dor obrajii de atâta zâmbit, mă furnica pielea din creștetul capului, de credeam că o să mi se desprindă și o să se ridice în aer. […] Atunci am văzut cât de mult mă schimbasem. Nu mă mai necăjeam când pierdeam întrecerea, că pierdeam când înotam împreună spre stânci și pierdeam iarăși când azvârleam cu lancea sau cu pietre. Căci cum să te rușinezi că pierzi când ai în fața ochilor atâta frumusețe? Mi-era de ajuns să-l privesc cum câștigă, să văd cum îi scapără tălpile stârnind nisipul sau cum i se înalță și coboară umerii când își croiește drum prin spuma sărată. Era de-ajuns.
Povestea este o repunere în scenă modernă a celebrei luptei dintre ahei și troieni, în urma fugii Elenei cu prințul troian Paris, din perspectiva celui mai vrednic dintre ahei, așa cum prevestesc parcele, Patroclu, personajul care nu deține un rol însemnat în Iliada lui Homer, dar care are o înrăurire semnificativă asupra războiului. Așa cum bine știți, după ce Patroclu, îmbrăcat în hainele lui Ahile, este omorât de către Hector, cu ajutorul lui Apollo, Ahile decide să lupte din nou alături de ahei, omorându-l pe Hector și fiind la rându-i omorât de către Paris, cu ajutorul aceluiași Apollo. Chiar dacă povestea este cunoscută de toată lumea, stilul autoarei, apropiat de cel cu care ne-au obișnuit clasicii, un stil armonios, presărat cu figuri de stil (de mult nu am mai citit o carte care să conțină atât de multe comparații și metafore) și totuși clar și concis, fără deraieri inutile, dă o tușă originală operei. Descrierile naturii, în special a mării și a apusurilor, precum și a personajelor, rândurile dedicate înspăimântătoarei Thetis sau dulcelui Ahile fiind de o rară frumusețe, nu trebuie ratate. Totul este văzut prin ochii isteți, înțelepți, modești și sufletiști ai lui Patroclu care, în ciuda iubirii nemărginite pentru Ahile și în opoziție cu mândria și egoismul lui Ahile, iubește și poporul aheu, sacrificându-se pentru viața acestora și onoarea persoanei iubite.
Povestea este dedicată iubirii și piedicilor ce apar de cele mai multe ori într-o poveste de dragoste: de la familie, percepția celor din jur, diferența dată de rang până la trăsăturile de caracter ce fac atât de grea relația dintre două persoane care, în ciuda dragostei ce și-o poartă unei alteia, au tendința de a se răni reciproc. Într-o relație de iubire, indiferent de context și de natura ei, se dă o luptă continuă între genetica fiecărui individ care-l determină să se intereseze doar de propria persoană pe de o parte, și sentimentele de dragoste față de celălalt care-i cer un dram de altruism, pe de altă parte. De cele mai multe ori egoismul câștigă, persoana de lângă este rănită și doar legătura puternică dintre cei doi mai poate salva relația. Totuși, la un moment dat o răceală și o înstrăinare se instaurează între cei doi căci rănile acumulate nu mai pot fi tratate. Așa se întâmplă și în cazul lui Ahile și Patroclu, vanitatea de semizeu a lui Ahile, precum și egoismul său intervenind în relația dintre cei doi, Patroclu nefiind dispus să sacrifice viața altora pentru un orgoliu nețărmuit. Ahile, cu ale lui mâini blânde și ucigașe, cade pradă războiului și morții provocate în rândul troienilor de-a lungul a nouă ani aflat în slujba Morții. Sufletele îndurerate de pe altă lume parcă îi împresoară bunătatea și îl înfățișează în fața lui Patroclu într-o imagine nouă, diferită de dulcele Ahile din tinerețe. Dragostea lor nu e lipsită de încercări sau greutăți, iar în sfârșit moartea este cea care le aduce liniștea ce o cunoscuseră pe vremea când erau învățăcei la Chiron.
Miller are darul de trasa foarte bine contextul vremii respective și de a face cu atât mai grea condamnarea deciziilor luate de un personaj sau de un altul. În Antichitate onoarea și apărarea, respectiv păstrarea acesteia, constituia lucrul cel mai de preț, aflată cu mult deasupra sentimentului de iubire, iar relațiile dintre oameni erau foarte sensibile, legăturile erau superficiale, un simplu afront constituind motiv de război: legăturile șubrede dintre noi țineau doar atâta vreme cât nici unuia nu i se îngăduia să fie cu mult mai puternic decât restul. Plasarea în acest context a unei iubiri homosexuale nu este un lucru nefiresc, fiind bine cunoscute înclinațiile adolescenților băieți din vremea respectivă. Era totuși ciudată relația de lungă durată a celor doi și a fidelității și deci a lipsei femeilor din paturile lor. Frumusețea poveștii de față constă în talentul autoarei de a prezenta cu simplitate ceea ce ar fi trebuit să fie o relație greu de afișat, de descris, de trăit. Dar nu! Totul pare firesc, iar rândurile dedicate iubirii sunt mai presus decât multe alte cuvinte dedicate aceluiași sentiment, dar născut între două persoane de sex opus.
2 comments