„Camera de povestit”, de Michael Paterniti
Editura Publica, Colecția Narator, Bucureşti, 2015
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu
Moto: ”Brânza poate dezamăgi. Poate fi plictisitoare, poate fi naivă, poate fi sofisticată. Dar rămâne brânză, saltul laptelui spre nemurire.” (Clifton Fadiman)
Una dintre cele mai interesante colecții din lumea editorială românească este Colecția Narator a Editurii Publica. Este punctul meu de vedere, pentru că mereu am fost atras, pasionat de poveștile adevărate transpuse în cărți scrise cu talent, iar în Colecția Narator am citit, până acum despre vin, băutură, brânză sau genii, povești ale unor oameni simpli sau, dimpotrivă, ale unor persoane importante în domeniul lor, cărți care au avut succes de-a lungul timpului în alte țări. ”Camera de povestit” nu o fi cea mai bună carte din colecție, dar pe lângă povestea interesantă și, pe alocuri, captivantă, descrie una din bucatele tradiționale ale (aproape) întregii planete: brânza.
Eu unul mă consider un mare brânzar, brânza de orice fel și în orice compoziție este un deliciu prezent la aproape fiecare casă și, atunci când am văzut descrierea de pe copertă – O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume –, am făcut din această carte una dintre prioritățile post-Gaudeamus. Michael Paterniti și-a consacrat o mare parte din timpul său liber (dar și profesional) descoperirii lumii unde se făcea o brânză tradițională, foarte gustoasă, scumpă, exclusivistă, pe care a descoperit-o încă din primii ani de muncă, la un magazin american. Acolo a citit și o broșură despre brânza Paramo de Guzman, iar dragostea a apărut imediat:
”În continuare, textul povestea cum se face brânza aceasta ”sublimă” în Castilia, în partea de centru-nord a țării, și cum, când îl vizitase personal Ari, spaniolul care o producea îi împărtășize amintiri pline de culoare despre cum făcea bunica lui exact aceeași brânză și cum îl implora să păstreze tradiția. Când îl întrebase Ari cum justifică faptul că face o brânză atât de scumpă, bărbatul răspunsese: ”Fiindcă e făcută cu dragoste”. (pag. 25)
Așadar, Michael, la început singur, apoi însoțit de familia sa, a călătorit în Spania, pentru a descoperi această poveste, descoperit un ținut aproape uitat al Castiliei, într-un stat patriarhal, ancestral, în care sătenii se adună seara în peșterile familiei, de sub deal, intitulate bodega, pentru a bea mult vin dintr-un porron (un fel de clondir, dar cu gâtul larg, vas din care te poți păta la primele utilizări, întrucât nu ai voie să pui gura pe el), a degusta o brânză autentică și a sta la povestit, la un fel de bârfă mai rafinată, pentru că atinge și vecinii, dar și subiecte culte, precum istoria sau baladele populare medievale.
Ambrosio, legendarul făuritor al brânzei, este aparent o minune de bărbat, acel tip mucalit care are chef să povestească orice și oricât, care a pornit de jos în munca de agricultor și, odată cu boala tatălui său, a decis să reia producția de brânză tradițională, după o rețetă străveche deținută de familia sa. Desigur, el a ameliorat rețeta, a introdus o păstrare la rece pe o perioadă de un an, în ulei de măsline, a construit un mic imperiu, brânza fiind trimisă la export și la târguri specializate, de unde a venit cu premii importante, dar ce este mai important este că (din nou, aparent, a se vedea din carte de ce folosesc acest cuvânt) a păstrat spiritul locului:
”În același timp, Ambrosio îmi arătase, pentru o fracțiune de secundă, o altfel de viață, una fascinantă, o viață în care parcă aveai mai mult timp pentru familie și discuții, pentru povești și mâncare, pe care acum îmi doream cu disperare s-o trăiesc ca antidot la propria mea viață. Nu era nicio problemă să irosești o zi, o săptămână, un an în camera aceea de povestit, chemând duhurile la viață, fiindcă nu o considera nimeni o irosire. Nu, dacă mijeai puțin ochii, poate că ceea ce părea să fie pierdere de timp era, de fapt, fericirea adevărată.” (pag. 118)
Toată această poveste frumoasă se pierde însă pe parcurs, pentru Michael Paterniti nu îndrăznește să meargă mai departe în poveste, mai ales după ce află despre falimentul fabricii sau, mai degrabă, despre felul în care Ambrosio pleacă din fabrică odată ce află că nu o mai deține. Autorul a intrat prea mult în poveste din punct de vedere afectiv pentru a mai ieși cu același ton obiectiv, dar și suficient de ușor, astfel încât lungește nepermis paginile și povestirea, nu mai știe unde vrea să ajungă, iar în final devine un pic plictisitoare.
Cu toate acestea, esențialul rămâne, o pledoarie foarte frumoasă despre mâncarea tradițională și sănătoasă, despre prietenii, trădări și falimente într-un sat frumos din Spania. Rămân, de asemenea, câteva considerații ale autorului despre mâncarea din supermarketurile și fastfood-urile americane sau ale lui Ambrosio despre felul în care te simți atunci când mănânci ceva făcut de tine sau de localnici. De aceea, poate, eu prefer oricând o pensiune tradițională sau un sat pierdut din Grecia în comparație cu McDonalds:
”La rafturile cu vinuri a întrebat: ”De ce să dai zece euro pe o sticlă de vin când al tău, pe care-l faci acasă, are inimă în el?” (pag. 214)
”Când pui în gură ceva viu, devii și tu mai viu”, declara Ambrosio.” (pag. 215)
