“Calatorul de serviciu”, de Radu-Ilarion MunteanuEditura Semne, Editura MNLR, 2007
Prefatatorul cartii prietenului meu Radu-Ilarion Munteanu scrie despre a lui ‘Calator de serviciu’: ‘Cand veti face o calatorie mai lunga, luati cu voi aceasta carte. N-o lasati cu bagajele mari din cala, ci aduceti-o sus, impreuna cu banii si lucurile strict necesare, ca s-o puteti citi. N-o sa regretati’.
Este exact ceea ce am facut. Drumul cel lung in care am facut-o a fost cel spre si dinspre Japonia. Acum, la intoarcere, pe aeroportul din Viena, imi iau ragazul sa scriu pe scurt despre capitolul sau dedicat Japoniei. Mai pe indelete despre carte voi scrie in continuare.
Radu-Ilarion Munteanu isi intituleaza capitlul ‘Japonia extraterestra’ pentru a exemplifica distanta intre Japonia si restul planetei. Eu, in trecute discutii dupa prima mea calatorie in Japonia, observam ca nu exista cred o natiune si o tara mai opusa din atatea puncte de vedere israelienilor si Israelului decat japonezii si Japonia. O insula fata de o tara invecinandu-se de dusmani si ostili. Ordinea si politetea dusa la extrem fata de ‘balaganul’ ridicat la rang de calitate nationala si lipsa totala de orice formalism. Improvizatia si creativitatea opuse ceremonialitatii si repetitiei. Si altele. Sentimentul acesta de regasire in pofida distantarii l-am impartasit si eu.
Radu-Ilarion Munteanu dedica portiuni aproximativ egale de text trenurilor si oamenilor. Ca si mine, multe dintre deplasarile sale Radu-Ilarion Munteanu le-a facut in interiorul Japoniei cu trenurile rapide, impecabile mecanisme de mutare a oamenilor in spatiul geografic, simboluri ale ordinii si preciziei unei societati supra-organizate. Voi scrie si eu despre trenuri, voi adauga si fotografii. Unele dintre trenurile pe care le-am luat au fost aceleasi care l-au dus si pe Radu-Ilarion Munteanu cu trei ani in urma. Am avut aceleasi senzatii de uimire si admiratie fata de tehnologie, dar am si incercat sa vad in trenuri umbra personajelor lui Ozu, si sa ma uit pe fereastra la Japonia perceputa la 200 de kilometri pe ora.
Si oamenii. A doua mea vizita in Japonia mi-a intarit afectiunea si respectul fata de acest popor. As spune aproape dragostea daca nu m-as teme sa nu incalc vreun cod de-al lor, dintr-acelea care nu sunt inteligibile pentru noi. Uimitor de prietenosi in ciuda barierelor de comunicare. Mi s-a intamplat repetat si de aceasta data situatia pomenita si de Radu-Ilarion Munteanu, cea a vizitatorului cu ochii rotunzi si cu o harta in mana, cautand speriat sa se orienteze la o intersectie unde totul in jur este scis in japoneza. Nu au trecut multe scunde pana cand cineva m-a luat de mana si a incercat sa ma ajute. M-am uimit si eu de lipsa de talent si poate de dorinta de a invata engleza de baza, am intalnit si eu soferi de taxi care nu au inteles ‘train station’. Politetea si civilizatia japoneza ma umplu de respect si sunt intru totul de acord cu Radu-Ilarion Munteanu ca aceasta este normalitatea umana, ca brutalitatea, violenta verbala, mitocania restului planetei sunt anormalitatea. Un gand care ma strabate insa este ca tocmai natiunile supercivilizate sunt cele care au produs dintre monstruozitatile cele mai mari ale secolului trecut, caci forma nu este suficienta atunci cand fondul o ia aiurea.
Pana la urma insa amintirile cele mai puternice ale calatoriei mele sunt tocmai contactele umane, posibile si petrecute in pofida barierelor de limba si cultura. Seara dintr-un bar din Hiroshima petrecuta cu un grup de trei barbati si o femeie japonezi si un prieten american, in care cele vreo zece cuvinte comune in engleza si multe pahare de sake si whisky ne-au permis sa discutam despre sushi si muzica si Internet si filme – pentru asemenea clipe si pentru asemenea amintiri merita sa calatoresti pana la capatul pamantului. Am regasit in textul lui Radu-Ilarion Munteanu aceeasi bucurie a apropierii si comunicarii, performanta care nu este la indemana cand te afli in Japonia, dar pe care o pretuiesti mai tare pe masura ce o atingi mai cu dificultate.
