„Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, de Sabina Fati
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2022
Cu fotografiile autoarei
Lectura cărților Sabinei Fati este o experiență unică, cel puțin în literatura română. Reporter îndrăzneț și observator atent al celor văzute, auzite și simțite în decursul peregrinărilor sale, Sabina Fati este o excelentă autoare de cărți de călătorie. În același timp textele sale dovedesc o profunda pregătire a traseului printr-o informare prealabilă geografică, istorică, politică, socială și o procesare post-voiaj care o ajută să transforme notele de călătorie, fotografiile și amintirile în proză cursivă și imersantă. În fine, stilul ei este o combinație rară de talent de reporter și de rigoare pe care nu ezit să o calific drept științifică. A treia sa carte, ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’, apărută în 2022 la Editura Humanitas, a fost pentru mine o lectură formidabilă.
Mă interesa, desigur, în mod special subiectul, mai precis zona geografică acoperita de călătoare. Este vorba despre partea anatoliana a Turciei, despre Irakul incluzând Zona Autonomă Kurdă și cea controlată de guvernul de la Bagdad, Armenia și Georgia. Pentru mine ‘lângă noi’ are o dublă semnificație. Așa cum cartea Sabinei Fati demonstrează, Orientul Mijlociu este nu prea depărtat geografic de România și în același timp ceea ce se întâmplă acolo a avut, are și va continua să aibă un impact direct asupra zonei vecine a Balcanilor și asupra sistemului de alianțe europene și nord-atlantice din care face parte România. Pentru mine, care trăiesc de 40 de ani în Israel, această zonă este și mai apropiata ca distanță și ceea ce se întâmplă aici are un impact și mai direct asupra locului în care trăiesc. În plus, nici din Israel nu ajung prea mulți călători în aceste părți ale lumii și desigur nu dintre aceea care să aducă relatări de o asemenea calitate.
Sabina Fati și-a planificat călătoria în așa fel încât să refacă în măsura cea mai apropiată posibil drumul parcurs cu peste 2500 de ani în urma de mercenarul și viitorul istoric Xenofon, atenianul care în anul 401 î.e.n. s-a angajat într-o armată de zece mii de mercenari greci care aveau să intervină în luptele interne pentru dobândirea tronului Persiei. Plecând de pe coasta de vest a Anatoliei, aceștia au parcurs podișul, au trecut prin pasul Gülek la sudul Munților Taurus și au ajuns în zona locuita de strămoșii kurzilor de astăzi. Aici, în zona dintre Tigru și Eufrat, după mulți leagănul civilizației clasice, vor coborî către Babilon și Ninive, unde vor avea loc lupte grele. Victoria militară nu avea să se transforme într-una politică, așa cum de multe ori se va întâmpla în istorie. Retragerea spre nord, pe cursul fluviului Tigru, spre Marea Neagră, îi va prilejui viitorului istoric să cunoască alte peisaje și civilizații despre care relatările din cărțile sale reprezintă surse unice scrise de informații. De ce Xenofon? Sabina Fati crede că există o permanență a conflictelor perpetuate de istorie în aceasta parte a lumii aflată la răscrucea continentelor și a civilizațiilor:
‘Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice şi economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini cu cele din zilele noastre, pericolele, fricile şi năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.’ (pag.23)
Perioada în care a avut loc călătoria care a inspirat cartea este și ea una cu totul specială. Este vorba despre a doua jumătate a anului 2021, atunci când multe dintre frontierele lumii erau închise, când testele negative de Corona reprezentau certificatele de intrare în anumite țări, fară a fi însă suficiente, căci vizele și condițiile de intrare depindeau și de naționalitate și se schimbau de la o zi la alta. Cu atât mai mult este de admirat curajul călătoarei care a înfruntat singuratea și s-a confruntat cu problemele ridicate de climă, de barierele de limbă, de diferențele de cultură, și nu în ultimul rând de atitudinea bărbaților într-o zonă a lumii în care persistă mentalități misogine și percepții medievale privind statutul și rolul femeilor. Câteva dintre episoadele relatate de altfel cu discreție se citesc ca niște capitole dintr-o carte de suspense cu aventuri neplăcute în medii ostile.
Peste două treimi din carte este dedicată călătoriei pe teritoriul Turciei, traversând Anatolia de la țărmul turcesc al Marii Egee și până în zonele muntoase locuite în majoritate de populație kurdă. Punctul de plecare este orașul Izmir, fosta Smirnă, cândva un oraș cosmopolit populat de turci, greci, evrei și armeni, port cu deschidere la Mediterana care era istoric magistrala de comerț și comunicații între civilizații. Sfârșitul primului război mondial, războiul greco-turc și schimbul de populații care a urmat a însemnat practic expulzarea populației grecești și armene și distrugerea în mare parte a urmelor prezenței – în multe cazuri milenare – a acestora. Situația se repetă aproape în fiecare oraș al Anatoliei în care ajunge: Konya, Andana, Iskenderum.
‘A dispărut însă bogăţia spirituală a vremurilor în care Konya era un centru intelectual, care aduna teologi renumiți și oameni interesați de literatură, de muzică sau de artă. N-am văzut, pe lângă nici o moschee, librării, anticariate, vânzători ambulanți de cărți vechi sau noi, sau măcar chioscuri care să aibă caiete, vederi, hărți sau ghiduri explicative despre acest oraş cu o istorie spirituală atât de impresionantă.’ (pag.94)
Regimul politic sub care trăiesc turcii apare ca unul evident dictatorial. Reportera, care nu își prea dezvăluie meseria, căci ziariștii străini sunt priviți cu suspiciune, se simte permanent urmărită, i se scotocesc lucrurile la hotel, iar cei cu care vorbește se feresc să se refere direct la politică sau o fac în mod codificat. Unii chiar evită să o întâlnească.
‘Am trimis din nou mesaje jurnalistului local pe care mi-l recomandase cineva la Adana, dar omul nu mi-a mai răspuns. Poate de frică de virus, de frică de poliția politică, sau, poate, nu voia să-şi complice existenţa în nici un fel. Am exersat acest gen de izolare când am călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii în China și în jurul Mării Negre în Rusia. Jurnaliştii la care aveam acces prin Radio Svoboda sau Radio Free Asia plecau brusc în vacanță sau se îmbolnăveau atunci când ajungeam în oraşul lor, și de cele mai multe ori nici activiștii pentru drepturile omului nu puteau să se vadă cu mine. Înțelegeam foarte bine temerile lor şi îmi imaginam că relațiile lor cu exteriorul erau controlate. In oraşele de provincie, acest tip de control e mai periculos decât în capitală sau în marile metropole. Aici orice glisare se poate transforma într-o furtună distrugătoare, dacă nu cumva chiar într-un tsunami. Doar dacă pe lista pe care o ai sunt oameni ai sistemului totul e lin, pentru că ei cer voie sau chiar sunt împinși de la spate să ajungă la tine și să te tragă de limbă.’ (pag. 220, 223)
Turcia pare a fi o țară că și-a uitat istoria și a creat o istorie alternativă pentru consum intern. Evenimentul cel mai contestat este genocidul armenilor declanșat în 1915, în perioada primului război mondial. Chiar și o intelectuală evreică, activistă în domeniul prezervării fabuloasei tradiții a comunității sefarde din Izmir cum este Sarah Pardo, refuză acceptarea unui punct de vedere diferit de cel oficial:
‘Sarah evită să vorbească despre genocidul armenesc, despre deportarea grecilor şi despre politica de omogenizare dusă de Ankara, spune la fel ca mulți turci cu care am vorbit că ,,ceilalți au plecat” şi nu intră în amănunte, ca şi cum grecii şi armenii ar fi plecat de bunăvoie, într-un fel de vacanță. Această amnezie colectivă indusă de sistemul de educație, dar şi de familii, transformă Turcia într-o țară fără memorie. În mod sigur, oamenii de vârsta ei au aflat de la părinți în mod direct ce s-a întâmplat, dar la fel ca mulți turci a vrut să uite şi să se bucure de ceea ce are în jur.’ (pag. 55)
Urmele prezenței armenilor, locuitori din antichitate ai Asiei Mici cu multe secole înainte de venirea (începând cu secolul 11) a turcilor nu pot fi complet șterse. Au rămas puține urme în piatră, au rămas urme și în genele populației. Sfâșietor este episodul care relatează despre ‘bunicile armene’ – femeile supraviețuitoare ale masacrelor din timpul primului război mondial, obligate să se convertească și să trăiască restul vieții ca musulmane.
‘Bunicile armence sunt rareori menţionate în public, ele răman doar în fotografiile de familie, şi nici măcar în toate familiile nu se ştie că ele erau armence. Acele femei cu ochii mari, trişti şi atât de frumoşi pot fi însă văzute în toate albumele vechi din casele Mardinului. Pentru a-şi pierde urma, au renunțat la numele lor de familie, ceea ce nu se întâmpla în mod uzual în toate comunitățile armeneşti atunci când se căsătoreau, au îmbrăcat hainele tradiționale ale musulmanelor, inclusiv eşarfa care le ascunde tot părul. Și-au construit o altă identitate. Primul exercițiu era imitația, să se îmbrace și să se poarte la fel ca soacrele lor care le-au primit cu atâta generozitate sub aco- perişul familiei. Cu cât se străduiau mai mult, cu atât imitația era mai bună, iar reușita mai durabilă. În scurt timp, tinerele armence tracasate, înspăimântate şi îndoliate după dispariția familiilor lor deveneau copii reușite ale femeilor musulmane, şi nimeni n-ar mai fi putut bănui că sub voalul și trenciul lung s-ar putea ascunde o creştină.’ (pag.255)
Spre sfârșitul călătoriei sale, Sabina Fati ajunge și în Armenia, țară devenită independentă după destrămarea Uniunii Sovietice, întemeiată pe un teritoriu care reprezintă o frântură din teritoriile locuite de armeni în antichitate și Evul Mediu. În fapt și integritatea teritorială a Armeniu de astăzi continuă să fie contestata. Anul trecut, enclava armeană Nagorno-Karabah din Azerbaidjan (numită și Republica Arțah) a fost ocupata definitiv de Azerbadjan și populația armeana a fost expulzata. Sabina Fati încercase zadarnic să obțină de la Erevan o viză de intrare pentru a vizita această regiune. Plasată strategic, sau cu alte cuvinte strivită intre Turcia, Rusia și Azerbaidjan și Iran, Armenia este singura țară europeană care a optat ‘pragmatic’ să rămână în zona de influență rusa și să nu încerce să se asocieze cu Comunitatea Europeană. A fost ‘răsplătită’ cu încă o trădare din partea Rusiei.
‘În jurul Erevanului sunt mănăstiri şi biserici vechi, bine păstrate, salvate în mod miraculos de barbariile întâmplate în anii Marii Terori, între 1936-1938, ca parte a represiunii orchestrate de regimul lui Stalin, când în Armenia au fost împuşcaţi peste 5.000 de oameni şi peste 200.000 au fost deportați. În 1936, Iosif Vissarionovici Stalin, cu numele de naştere Iakov Djugaşvili, după tatăl său georgian, şi Lavrenti Pavlovici Beria, al cincilea şef al NKVD, temuta poliție politică sovietică, născut într-o familie georgiană, au încercat să reducă populația Armeniei sub 700.000 pentru a justifica anexarea ei la Georgia. Harta regiunii caucaziene ar fi fost şi mai complicată, cu toate că nici aşa nu e prea simplă.
Armenii, încă nerefăcuți după tragicul genocid din Turcia, au avut parte de o nouă exterminare la doar 20 de ani diferență. Cruzimea lui Stalin i-a înnebunit pe toți locuitorii Uniunii Sovietice, de la Marea Baltică la Marea Bering, iar spaima şi suferințele armenilor s-au suprapus peste răni încă nevindecate. Aşa se face că multe familii din Armenia au suferit pierderi şi în perioada fugii din Imperiul Otoman în 1915 şi după 1936, când regimul stalinist a lichidat elitele naționale și a deportat peste trei milioane de oameni în toată URSS.’ (pag.372-373)
Am citit cu un interes special capitolele dedicate călătoriei în regiunile populate de kurzi. Kurdistan este cea mai întinsă țară care nu există pe harta lumii, urmare a deciziei luate de puterile învingătoare în primul război mondial care au încălcat în cazul kurzilor principiul autodeterminării enunțat de președintele Wilson și au împărțit teritoriile locuite de ei între Turcia, Siria, Iran și Irak. De atunci este enunțat principiul integrității teritoriale pentru a perpetua o situație în care kurzii rămân fără patrie. Sabina Fati a putut vizita zona kurdă din Turcia și cea din Irak. Cea mai apropiata entitate de independență este cea locuită de kurzii din Irak, care au căpătat autonomie după ce fuseseră persecutați și atacați cu arme chimice de regimul lui Sadam Hussein. Atunci când un referendum a rezultat în 80% din populație cerând independența, rezultatele nu au fost recunoscute de niciun stat din lume cu excepția Israelului. Aliați cu o contribuție decisivă la înfrângerea teroriștilor ISIS, kurzii au fost din nou abandonați la retragerea americană din Irak și Siria. Nu este de mirare că unele fracțiuni recurg la violență, uneori chiar și intern, căci kurzii din regiunile autonome sunt divizați în două partide politice organizate și conduse pe linie tribală. O interesanta divagație etimologică explică legătură dintre cuvintele ‘hașiș’ și ‘asasin’:
‘Ismailiții sau secta asasinilor despre care vorbeşte Hussain Talabani e precursoarea organizațiilor teroriste şi folosea asasinatul și propaganda ca principale pârghii de lǎrgire a spațiului de acțiune. Începând din 1090, vreme de aproape 200 de ani, asasinii s-au extins din nordul Iranului, de la Alamut, până în Siria. Marco Polo (1254-1324) povesteşte că, în călătoriile sale, a auzit multe despre liderul de la Alamut, Hassan-i Sabbah, pe care îl numeşte Bătrânul. Între altele, că acesta îşi droga adepții și îi ducea într-o grădină secretă plină de femei frumoase, un tablou care să le arate paradisul în care vor ajunge dacă se vor sacrifica în numele lui Allah. Marco Polo foloseşte cuvântul sirian pentru fumător de haşiş, haşişiun, sub formă prescurtată așihin, care a intrat în vocabularul european ca „asasin”.’ (pag. 354-355)
Pericolul principal este ca în absența unei susțineri occidentale, unele dintre aceste fracțiuni și chiar și regimurile politice aflate la conducere să cadă sub influența Rusiei. S-a întâmplat asta deja în anii ’60-’70 ai secolului 20 pe vremea Uniunii Sovietice și mai recent se întâmplă din nou în Siria. Unul dintre puținele dialoguri intelectuale menționate în carte o opune pe autoare unui scriitor kurd educat în spirit marxist și simpatizant al ideilor comuniste:
‘Mă întreabă dacă acuma, că regimul comunist a căzut în Europa de Est, oamenii sunt mai liberi, dacă au într-adevăr capacitatea de a judeca singuri lucrurile, dacă au suficient discernământ sau dacă nu cumva capitalismul le-a furat sufletul. Îi spun că peste tot e la fel, oamenii sunt luați cu treburile lor şi nu dau mare atenție politicii şi istoriei. Dar pe mine ce mă interesează aici? mă interoghează Scriitorul, uitându-se în paharul lui de ceai aproape gol. ,,Conflictele”, zic. „De ce oamenii de pe acest traseu care pleacă de lângă Marea Egee şi face tot felul de bucle prin Orientul Mijlociu se bat unii cu alții aproape neîn- cetat de aproape 2500 de ani”. Are el un răspuns? Are şi îl dă prompt: „Interesele materiale şi infantilismul liderilor de la toate nivelurile. Lăcomia crescândă a tuturor părților”. E un raspuns care se potriveşte şi pentru liderii locali.’ (pag.351-352)
Nu a fost posibilă completarea călătoriei pe urmele lui Xenofon, așa cum a dorit autoarea. Siria își închisese frontierele și oricum, rămășițele războiului civil și activitățile rămășițelor bandelor teroriste făceau intrarea în această țară extrem de periculoasă. Regiunea controlata de guvern din Irak a rămas închisă pentru prima parte a călătoriei și Sabina Fati a ajuns la Bagdad doar cu o lună mai tărziu, pe calea aerului. A vizitat în schimb Armenia și Georgia, țări semnificative din aceeași zonă geopolitică. În fiecare loc a încercat să vorbească cu oamenii, a căutat urmele istoriei și s-a străduit să înțeleagă impactul în prezent. Multe dintre paginile cărții ne absorb în peisajul și atmosfera locală:
‘Totul e din calcar tocit, bătut de vânt şi de ploi. De departe pare o cetate uriaşă, uniform colorată, solidă și inexpugnabilă. De aproape ai senzația că ai căzut în timp, că ai deschis o poarta care te-a dus cu zece secole mai devreme, şi nu eşti sigur că mai găseşti drumul de întoarcere, fiindcă în jur sunt numai clădiri din calcar, cu acoperişuri în arc de cerc, cu porți înalte în cazul palatelor şi bisericilor, dar foarte scunde în cazul caselor de locuit. Scările urcă sau coboară pe trasee tainice, în care te pierzi mergând câte o oră-două. Din când în când te întâlneşti cu măgarii locului sau caii frumoși folosiți pentru lucrurile mai grele care trebuie cărate în casele cele mai de sus. Măgarii sunt şi gunoierii acestui loc. Pot căra până la 70 de kilograme. Maşinile nu au cum urca pe străzile înguste, intercalate cu scări, şi acest inconfort al celor care continuă să locuiască în orașul medieval este în același timp un mare noroc pentru menținerea în bune condiții a acestui specific arhitectural’. (pag.256-257)
Sabina Fati caracterizează foarte bine oamenii pe care îi întâlnește și câteva dintre portretele ei sunt memorabile: Sarah Pardo din Izmir sau Mahla din Kurdistan, care trăise în America și servise în armată în Afganistan pentru a se întoarce în Kurdistanul autonom și a milita activ pentru drepturile femeilor. În alte cazuri a trebuit să folosească nume false, să modifice identitățile sau pur și simplu să omită să menționeze detalii despre cei cu care s-a întâlnit, cu care a discutat, care au găzduit-o și ajutat-o pentru a-i proteja de acțiunile ostile ale autorităților care descurajează contactele cu străinii.
Am apreciat și informația istorică, excelent documentată și cu referințe în notele de subsol, și mai ales analizele geopolitice ale Sabinei Fati presărate de-a lungul întregului volum. În literatura română de călătorie sau de comentarii de actualitate cred că este o autoare fară egal. Din literatura similară a lumii numele care îmi vin în minte sunt cele ale lui Thomas Friedman și Robert D. Kaplan. M-am găsit în acord aproape complet cu fiecare dintre comentariile sale. Iată un fragment din capitolul final, care recapitulează succint și concluzionează despre ce este această carte:
‘Peste tot în țările prin care am trecut în această călătorie solitară există răni deschise, autorități abuzive, strategii de extindere, planuri de răzbunare, jurnalişti hăituiți, adevăruri nespuse, războaie ținute cu greu în frâu, inocenţi sacrificați pe catafalcul orgoliilor politice.
Armenii nu-i pot ierta pe turci pentru genocidul din 1915, în care au murit un milion şi jumătate de oameni, turcii nu vor să-şi ceară iertare pentru înaintaşii lor şi nici nu recunosc ororile întâmplate, kurzii, care au participat şi ei la masacrarea armenilor, tac mâlc şi vorbesc doar de propria oprimare. La rândul lor, kurzii nu-i pot ierta pe arabii irakieni pentru genocidul ordonat de Saddam Hussein: aproape două sute de mii de kurzi au fost ucişi în ceea ce s-a numit operațiunea Anfal. Reprezentanții politici ai arabilor din Bagdad nu şi-au cerut încă iertare pentru crimele produse împotriva kurzilor între 1986 şi 1989. În Nagorno-Karabah, azerii și armenii se bat de la sfârşitul anilor 1980. Doar în patru ani de război, între 1991 şi 1994, au murit peste 30.000 de persoane, și în jur de 100.000 au fost nevoite să se refugieze din calea războiului. În 2020, în conflictul dintre cele două părți au fost ucişi circa 10.000 de oameni. Războiul pare să fie perpetuu în Nagorno-Karabah, pentru că, în vreme ce Turcia ajută masiv Azerbaidjanul, Rusia, traditionalul aliat armean, a lăsat regiunea muntoasă a Karabahului fără apărare și fără să prevină Erevanul. Războiul e fără sfârşit, cel puțin până când una din părți o striveşte pe cealaltă. Deciziile instanţelor internaționale nu sunt importante în această regiune, pentru că pe ambele axe ale conflictului funcționează doar legea talionului, nu ordinea internațională. Georgia a pierdut în două confruntări dure cu Rusia bucăți importante din țară, perla Mării Negre, Abhazia, în războiul din 1992–1993, și Osetia de Sud, după Războiul de 5 zile din 2008. 250.000 de georgieni din Ahazia au fost alungați, mii de oameni au fost omorâți în lupte de stradă, iar spațiul georgian pare să se micşoreze de la un an la altul, fiindcă granița trasată de ruşi după ce au luat Osetia se mută tot mai mult în interiorul Georgiei.
Umblând prin aceste spații, în încercarea de a înțelege de ce conflictele nu se opresc niciodată, vezi uneori cu ochii tăi cum se dilată istoria şi cum se contractă graniţele.’ (pag.438-439)
Tocmai datorită nivelului ridicat al cărții, sar în ochi câteva erori editoriale, disonante față de text și de nivelul supravegherii editoriale așteptat de la o editură de prestigiu cum este Humanitas. Acestea pot fi corectate cu ușurință la o ediție viitoare.
Recomand cu căldură această carte foarte interesantă și foarte utila tuturor celor care vor să cunoască viața, peisajele și oamenii din vecinătățile noastre aflate în conflicte permanente, vecinătăți pe care cei mai mulți dintre noi nu le vor parcurge cu pașii niciodată. Eu voi căuta să o însoțesc pe Sabina Fati în alte călătorii cu pasiune de cititor devotat.
