”Bushido. Codul samurailor”, de Inazo Nitobé
Editura Herald, Bucureşti, 2013 (ediţia a 3-a)
Traducere din limba engleză: C. Georgescu
Prefaţă: Antoniu Şerban
Este limpede că „tema săptămânii” a devenit Japonia feudală – mai precis, acea cultură aparte, atât de puţin înţeleasă de către occidentali, a samurailor. După gândurile pe marginea legendei celor 47 de ronini care şi-au răzbunat seniorul nedreptăţit şi apoi şi-au făcut harakiri colectiv la mormântul acestuia, iată că editura Herald mi-a oferit şi un scurt compendiu care caută să lămurească, măcar parţial, alegerile comportamentale ale acestei „caste”.
Codul samurailor este o traducere a lucrării Bushido – The Soul of Japan, publicată în 1935 la New York. În ea, autorul încearcă, în cuvinte pe înţelesul tuturor şi oferind o multitudine de exemple uşor de asimilat, să explice codul bushido, acel set de reguli, tradiţii şi auto-impuneri pe care se bazau acţiunile adevăraţilor samurai din trecut. Dincolo de o simplă înşiruire de caracteristici, el reuşeşte, prin continua comparaţie cu actualitatea japoneză sau cu spiritul occidental, să arate cum s-au imprimat conceptele samurailor în mentalitatea niponă, dând astfel naştere la elemente foarte prezente, tipice poporului japonez, cum ar fi veneraţia faţă de împărat sau refuzul de a-şi manifesta public sentimentele.
Tocmai din acest motiv, lucrarea mi s-a părut, mai degrabă, o justificare a reacţiilor actuale, o încercare de a apropia eticheta japoneză de cea occidentală – de a susţine că, în fond, nu suntem chiar atât de diferiţi. Pentru a-mi verifica teoria, ofer un singur exemplu: darurile. Se pare că noi, occidentalii, preferăm să valorificăm şi să lăudăm, în esenţă, un cadou, astfel încât destinatarul să ştie cât de mult îl preţuim, oferindu-i un obiect valoros. Din contra, japonezii preferă să înjosească darul, să-l facă nedemn de persoana căruia îi este oferit, tocmai pentru a sublinia că aceasta din urmă este prea bună pentru a primi un lucru atât de neînsemnat. Iată cum două manifestări diametral opuse au, de fapt, aceeaşi bază morală: aprecierea faţă de aproape.
Exemplele curg în toate capitolele cărţii, împărţită în principalele aspecte care creionează, reunite, spiritul bushido. Nitobé scrie despre filosofi precum Confucius şi Mencius şi despre influenţa pe care ideile acestora au avut-o asupra definirii căii samurailor; despre politeţe şi stoicism ca purtări fundamentale, întru care este educat orice copil japonez (aici îmi permit o notă personală în care precizez că era educat astfel – actualmente, societatea niponă este divizată între tradiţionalişti şi modernişti, şi mă îndoiesc sincer că familiile moderne aleg să-şi trimită copiii în „pelerinaje” la locuri sinistre pentru a le întări caracterul, de exemplu); despre ceremonia ceaiului ca manifestare a filokaliei la semenii noştri orientali; sau despre jiu-jitsu şi scris, două „materii” fundamentale în educarea unui viitor samurai.
Cred că această carte prezintă interes pentru toţi pasionaţii de cultură japoneză, dar şi pentru cititorii interesaţi de societate, antropologie, poate chiar de psihologie. La urma urmei, dacă înlăturăm precizările istorice, obţinem o fişă fidelă a societăţii japoneze mai mult sau mai puţin actuale, şi primim răspunsuri la multe dintre întrebările care ne făceau, până acum, să ne mirăm de „excentricitatea” lor.
3 comments