„U de la Uliu. Un memoir despre durerea și frumusețea vieții”, de Helen Macdonald
Editura Nemira, Colecția Orion, București, 2021
Traducere din limba engleză de Andreea Călin
Mărturisesc că văzând titlul și citind prezentarea, n-am fost prea tentat de subiect: să dresezi o pasăre de pradă înseamnă să-i fii părtaș la prinderea și sfâșierea unor animăluțe drăgălașe precum porumbei, fazani, iepuri, care au același drept de a exista ca și fiara. Ea se comportă în legea ei, desigur, dar ce treabă ai tu să intervii? Mânânc și eu carne dar îmi spun, ipocrit, că măcar nu particip la ucidere – fază decisivă a procesului prin care îmi ajunge friptura în farfurie. De aceea nici nu am o exagerat de mare simpatie pentru măcelari.
Însă Helen Macdonald este o englezoaică ciudată. Cadru didactic la Cambridge cu un viitor profesional pe literatura engleză asigurat, lasă totul și își dedică existența dresării lui Mabel, un tânăr uliu porumbar care măcar la început pare puțin interesat în cauză. Aici aș semnala o problemă de traducere: Mabel este, după cum îi arată și numele, femelă. Însă fiindcă în românește cuvântul uliu nu are corespondent feminin, ca spre exemplu porumbel-porumbiță, apar frecvent dezacorduri. Cum ar fi „uliul era neliniștită”. Presupun că Andreea Călin ar fi putut evita astfel de situații, deși nu-mi pare a fi chiar un capăt de țară. În anumite cazuri, rare, e drept, englezii au avut dreptate să renunțe la genul substantivelor. Noi însă nu am renunțat, așa că ar trebui să ne descurcăm altfel. Ce vreau să arăt este că deși nu sunt, cum spuneam, un fan al ideii, cartea m-a îmblânzit prin aceea că este foarte bine scrisă. Că se simte Cambridge-ul din pedigree-ul autoarei în ce are el mai bun. Și nici traducerea nu pare mai prejos, în cea mai mare parte. Plus că o pasăre de pradă, un uliu mai ales, e un animal frumos, făcut anume pentru zborul de performanță, așa că aș putea înțelege pasiunea pentru o astfel de alcătuire înaripată.
Povestea e autobiografică, cu personaje și întâmplări reale (m-aș lega cu ocazia asta și de cuvântul „memoir” din subtitlul cărții, cuvânt care nu prea există în limba română – chiar dacă bănuim ce-ar putea să însemne), carte autobiografică deci, în cadrul căreia demersul lui Helen Macdonald este oarecum liniar: pasionată din copilărie de păsările de pradă și devorând toate cărțile la subiect pe care le-a găsit, se antrenează împreună cu șoimari profesioniști. Până la urmă își procură un pui de uliu sălbatic din Germania – se pare că doar acolo și prin Europa de Est mai trăiesc în sălbăticie – o botează Mabel și o duce acasă:
„M-am gândit la casa din visul meu. M-am gândit la casa mea. Și apoi, cu un fior lung și complex, m-am dat seama că totul se schimbase în casa în care mă aflam. Uliul era de vină. Am închis ochii. Uliul umpluse casa de sălbăticie, așa cum o vază cu liliac umple o casă cu parfum. Era pe cale să înceapă.”
După ce-și mai vine în fire îi face și portretul:
„În penumbra perdelelor trase stă relaxată pe stinghia arcuită, cu cagula pe cap. Gheare uimitoare, cioc feroce, curbat, piept elegant de culoarea cafelei cu lapte brăzdat des cu pete ca lacrimile cafenii, arătând în fața lumii întregi ca un fel de capucin samurai. Bună uliule, șoptesc, și îi scot cagula de pe cap. Doi ochi mari și sălbatici se uită la mine o clipă, apoi dispar. Și apoi urmează un moment de o intensitate extraordinară. Uliul se holbează la mine cu o groază absolută și simt cum pauzele dintre bătăile inimilor noastre coincid. Are ochii luminoși, argintii în penumbră. Are ciocul deschis. Îmi suflă respirație fierbinte de uliu în față. Miroase a piper și mosc și a piatră arsă. Degetele ei galbene și solzoase și ghearele negre curbate se prind bine de mănușă. Mă simt de parcă aș ține o torță aprinsă.”
Iată premizele unei iubiri profunde, chiar dacă momentan neîmpărtășite. Iubire spun, și nu subordonare, căci scopul dresajului unui uliu este să-l convingi să participe de drag la acțiunile tale la fel cum și tu participi la ale lui. Mă rog, la ale ei în cazul de față. Uf, ce neplăcut este să nu găsești în limbă cuvântul care-ți trebuie! Nici măcar să-l inventezi nu poți, deoarece nu știi care ar putea fi femininul de la uliu. Ulie? Nici chiar așa! Ar fi fost mai bine ca Mabel să fi fost băiat? Din punct de vedere gramatical și doar în românește, poate, însă altfel nu. Nu, pentru că totul la ea, de la frumusețea sălbatică la temperamentul arzător îmi sugerează feminitatea dezlănțuită. E drept că n-am cunoscut personal nici un uliu mascul ca să mă pot pronuța în cunoștință de cauză, dar îmi vine greu să cred că ar putea fi la fel. Sau, chiar dacă ar fi, tot feminitatea ar reprezenta-o. Sorry!
Însă, deși o are pe Mabel, Helen tot nu se potolește (ce vă spuneam eu despre temperamentul feminin!). Continuă să se documenteze și dă peste o carte ciudată: The Goshawk, de Tim White. Carte în care autorul, șoimar și el, își povestește experiențele legate de dresarea unui uliu. Teoretic, e simplu: ții uliul pe mănușă, legat de picioare cu niște curelușe din piele, și îi dai un impuls să zboare. El zboară cât îl lasă curelușele, după care n-are încotro și se întoarce pe mănușă. Îl hrănești cu bucăți de carne și îl lansezi din nou, lăsându-i o autonomie mereu mai mare. Între timp îi ascunzi prin iarbă și prin tufișuri iepuri sau porumbei cumpărați de la magzinul de specialitate și omorâți în prealabil, ca uliul să-și poată face mâna. Sau gheara, în cazul ăsta. Teoretic, cum spuneam. Practic însă cele descrise trec în planul secund, căci prim-planul este preluat de relația sufletească dintre cei doi (adică cele două, Helen-Mabel). De la groaza din clipa primului contact vizual între doi străini din specii diferite aparent gată să se sfâșie unul pe celălalt, urmează valuri de sentimente diferite: mai întâi acceptarea ideii că pericolul e mai puțin grav decât pare, apoi o cercetare reciprocă prudentă și, în sfârșit, senzația că participă la un joc între prieteni buni.
Punctul culminant survine atunci când renunți la curelușe: se va mai întoarce uliul, sau nu? Cel al lui Tim White nu se întoarce. Poate că nu venise încă momentul pentru asta, ori poate că relația lor nu fusese destul de profundă: „Scriitorul și militantul ecologist american Aldo Leopold a scris odată că șoimăritul e o încercare de a păstra echilibrul între sălbăticie și domesticire – nu doar în ceea ce-l privește pe uliu, ci și în inima și în mintea șoimarului. Din cauza asta îl considera hobby-ul perfect.” Dar relația Helen-Mabel?
„Se uită direct la mine: Dă-mi ceva de urmărit! Îi dau. Mergem prin scaieții înalți până la piept, cu uliul ținut ridicat în timp ce-mi fac loc printre spini. Se ține strâns cu toate cele opt gheare, încordându-se ca să facă față rafalelor de vânt. Și atunci, de nicăieri, ieșind ca din pământ, un fazan colorat în arămiu și verde sticlos vine gălăgios din iarba uscată. Mabel se apropie de el. Dar uliul nu prea a zburat pe o astfel de vreme și calculează greșit atacul; e împinsă puțin într-o parte de vânt și fazanul fuge, se cațără spre pădure. Îl urmează și dispar amândoi din câmpul vizual. Mai am puțin și o iau și eu la fugă, dar ea deja e pe drumul de întoarcere spre mine, venind la o înălțime de copac peste pădure, Un arc mare și elegant, de parcă ar spune: Stai că vin! Și e la loc pe pumn, rânjind ca o toantă, iar în toată atitudine ei e ceva de genul: Ei bine? Ce părere ai despre asta?”
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Nemira.ro, https://www.facebook.com/helenmacdonaldwriter/)
