”Buddha din podul casei”, de Julie Otsuka
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba engleză și note de Casiana Ioniță
Moto: ”Uneori vindeam în grabă și luam cât se putea, iar alteori ne dădeam vazele și ceainicele noastre preferate și încercam să nu ne pese prea mult, pentru că mamele noastre ne spuseseră întotdeauna: Nu trebuie să te atașezi prea tare de lucrurile din lumea asta.”
Romanul ”Buddha din podul casei” poate fi citit atât din perspectivă istorică, cât și din perspectivă profund umană. Este în același timp un roman istoric, care detaliază evenimente și stări care s-au petrecut cu mai puțin de o sută de ani în urmă, dar și un roman plin de tristețe și tragedie, ce ne revelează într-o manieră atipică (despre care vom vorbi pe larg) una dintre cele mai mari drame necunoscute ale secolului al XX-lea.
Să discutăm pe rând despre aceste două paliere ale romanului, care constituie, în cele în urmă, un întreg. Ce s-a întâmplat așadar din punct de vedere istoric? Issei – termenul japonez pentru ”prima generație” – sunt primii japonezi care au imigrat în Statele Unite ale Americii. Issei reprezenta ideea de început, o transformare psihologică a personalităților și adaptarea lor la o comunitate distinctă și la ideea stabilirii pentru totdeauna într-o nouă țară. Acești japonezi au ”construit” comunități etnice cu caracter închis și, prin urmare, nu au învățat aproape deloc limba engleză. După intrarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Herbour, comunitățile Issei au avut cel mai mult de suferit, atât din punct de vedere economic, cât și social, mulți dintre adulții japonezi fiind închiși în lagăre, trimiși la muncă forțată sau deportați. Și-au revenit cu greu, dar acum sunt una dintre comunitățile etnice cele mai importante din SUA.
Dacă primii japonezi au ajuns inițial în Insulele Hawaii aproximativ în 1885, subiectul principal al cărții se concentrează pe femeile japoneze – așa-numitele ”picture brides” – care au ajuns aici la începutul secolului al XX-lea, undeva după primul război mondial, cu promisiunea că bărbații japonezi din comunitatea Issei se vor căsători cu acestea și le vor oferi o nouă viață, mult mai aproape de sensul modern al termenului de fericire, o viață cu mult diferită de sărăcia din Japonia în care trăiau multe dintre acestea. Aceștia însă foloseau scrisori frumos ambalate de către alte persoane, fotografii din tinerețe sau recomandări ale unor terțe persoane, pentru a ademeni pe Coasta de Vest cele mai frumoase japoneze, fete sărace și tinere, care nu erau conștiente întotdeauna de ceea ce le așteaptă (dându-i cuvântul lui Julie Otsuka: ”Pe vapor nu aveam de unde să știm că atunci când ne-am văzut soții pentru prima dată, nu reușeam să ne dăm seama care dintre ei erau. Că mulțimea de bărbați cu șepci și haine negre, ponosite, care ne aștepta jos, în port, nu semăna deloc cu tinerii frumoși din poze. Că pozele pe care ni le trimiseseră erau făcute cu douăzeci de ani în urmă. Că scrisorile nu erau scrise de soții noștri, ci de alți oameni, profesioniști cu o caligrafie aleasă, a căror meserie era să scrie minciuni ca să te ispitească.”)
Nefericirea a fost însă pe măsură odată ce vapoarele au ajuns pe țărmurile Americii: bărbații erau îmbătrâniți, pretinsele averi erau doar o amăgire și multe dintre femeile japoneze au fost duse direct la munca de jos. De altfel, unul dintre motivele pentru care au existat astfel de ”picture brides” era dorința stăpânilor americani de a-i subjuga și mai mult pe muncitorii japonezi, care erau îndemnați astfel să își întemeieze o familie și mobilitatea lor să fie îngreunată.
Trecând pe planul ficțiunii, Julie Otsuka dezvoltă toate aceste evenimente istorice reale într-o manieră interesantă și atipică, transformând vocea unui narator obișnuit în sutele sau miile de voci ale japonezelor care ajung pe țărmul american, undeva la finalul primului război mondial. Fiecare frază, fiecare propoziție reprezintă gândurile aproape inocente ale unui personaj, deseori nenumit, care suferă, iubește, moare, se supune și se tranformă, conștiente că noua lume și ordine (familială, în cele din urmă) nu pot fi schimbate.
De la primele gânduri de pe vapor (”Oare ne vor fi pe plac? Oare îi vom iubi? Oare îi vom recunoaște din poze când îi vom vedea în port?”), ele sunt puse în fața unei transformări majore a vieții lor: încă nu știu dacă această transformare va fi pozitivă sau negativă, dacă le va scoate din sărăcie sau dimpotrivă le va menține acolo pentru mult timp de acum înainte, dacă ajung într-o țară salbatică sau una asemenea Japoniei (toate semnele sunt că ajung însă într-o cu totul altă lume, departe de conservatorismul unei societăți, care s-a aflat prea mulți ani departe de așa-numita ”civilizație”), dacă vor uita Japonia și rudele lăsate în urmă și, mai ales, dacă își vor iubi soții.
Fiecare capitol povestește dacă nu drama, măcar viața acestor femei (pentru că puține dintre ele vor fi cu adevărat fericite sau vor ști ce este aceasta): Prima noapte, Albii, Bebelușii, Copiii, Trădători, Ultima zi. Împăcate cu soarta de cum au debarcat pe coasta americană, aceste femei, promise spre căsnicie doar cu ajutorul unei fotografii blestemate, își văd de viața lor fadă, fără a deranja, fără a se obosi să învețe limba engleză, în cadrul unor comunități restrânse, și fără altă speranță decât… a muri. Chiar dacă unele dintre aceste femei japoneze, puține la număr, au reușit să găsească fericirea (o slujbă mai bună, aprecierea stăpânilor, chiar un soț american), senzația finală este aceea de amărăciune și de tristețe profundă că există astfel de oameni desconsiderați de toată lumea.
Erau apreciate datorită muncii și impresiei generale de căldură și sinceritate pe care o degajau, că nu deranjau și se dădeau în spate când alții treceau pe lângă ele, schițând un zâmbet sfios, fără să fie apreciate ca persoane, ca personalități distincte: ”Erau mulțumiți de noi indiferent ce ne cereau să facem. Aveam toate virtuțile chinezilor – eram muncitori, eram răbdători, eram permanent politicoși –, dar fără viciile lor – nu jucam cărți, nu fumam opiu, nu ne băteam, nu scuipam niciodată. Eram mai rapizi decât filipinezii și mai puțin aroganți decât indienii. Eram mai disciplinați decât coreenii. Eram mai gravi decât mexicanii. Era mai ieftin să ne hrănească pe noi decât pe cei din Oklahoma sau din Arkansas, fie albi, fie negri. Un japonez poate să trăiască doar cu o linguriță de orez pe zi. Eram cel mai bun soi de muncitor pe care-l angajaseră vreodată. Oamenii ăștia pur și simplu plutesc, nu trebuie să ne batem deloc capul cu ei.”
Tonul se schimbă în ultimul capitol – O dispariție, vocea femeilor japoneze dispare odată cu interdicțiile impuse acestei etnii de către autoritățile americane în timpul celui de-al doilea război mondial și apare vocea din fundal a americanilor simpli, mirați, descumpăniți că japonezii de lângă ei, acele persoane care nu îi deranjau niciodată au dispărut de lângă ei. De unde să mai cumpere căpșuni, de unde să cumpere mentă proaspătă, unde să spele lenjeria. O palidă și târzie transformare, care nu mai are însă niciun ecou.
Lăsând la o parte tristețea acestei cărți, care nu este decât o formă de aducere aminte a unor timpuri trecute de mult, cuvintele ”vocilor” femeilor japoneze nefiind nici o formă de răzbunare târzie (autoarea fiind de altfel de origine japoneză), este o carte pe care vi-o recomand din toată inima: vă va ajuta să descoperiți o lume, vă va îndemna să căutați informații, veți fi în fața unei drame despre care se cunoaște prea puțin. Iar stilul romanului este impecabil.
