”Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București | Tel Aviv 1941-2015”, de Riri Sylvia Manor
Editura Humanitas, București, 2016
Riri Sylvia Manor nascuta Aberfeld – in anul 1935, la Bucuresti, intr-o familie de evrei a iubit cartile de mic copil, a scris poezie, a interupt multi ani impartasirea prin vers a bogatiei sale interioare, si-a dorit sa urmeze filologia, dar oarece ratiuni si vremurile atat de convulsionate au impins-o catre medicina si in anul 1960 a calatorit pentru prima data cu avionul, cu frica inca cuibarita in suflet, sa nu fie intoarsa din drum. A fost drumul catre Israel, unde a facut alyia si si-a inceput specializarea in oftalmologie la Spitalul Beilinson si la Universitatea de Medicină din Tel Aviv, apoi specializarea în neuro-oftalmologie la Universitatea California din San Francisco. A urmat o cariera de medic devotat, rasplatita in anul 2015 de catre statul Israel cu Premiul Opera Omnia pentru activitatea științifică. Si trebuie specificat, pentru cei care nu stiu, ca dupa 1990 s-a implicat activ in activitatea medicala oftalmologica in Romania.
Din punct de vedere literar, au trebuit insa sa treaca vreo 40 de ani, pana sa se intoarca la poezie. Si iata cateva cuvinte din presa romaneasca, prilejuite de aparitia volumului de memorii despre care vreau sa va vorbesc:
“Din 2000 reîncepe, după 40 de ani de întrerupere, să scrie poezie în limba română. În 2002 înființează Societatea de Scriitori Israel – România. Cu ocazia primelor festivaluri „Zile și nopți de literatură“ de la Neptun, colaborează cu uniunile scriitorilor din ambele țări; astfel vine pentru prima oară în România Amos Oz, împreună cu alți 13 scriitori israelieni importanți; de asemenea, în 2012 redactează un număr al revistei israeliene Moznaim dedicat literaturii române actuale, pentru care i se decernează Premiul Alexandru Safran. În Israel publică două cărți de poezie și primeşte Premiul Ofer Lieder, iar în România publică patru volume: Privind (2000), Save as… (2007), Pestriț (2010), Încă (2015), și i se decernează Premiul Lucian Blaga. În Israel îi apăre o carte care se traduce în limba arabă (1996), iar în Franța – volumul Bariolée, tradus de Irina Mavrodin (2011). Împreună cu Ioana Ieronim, traduce în română cartea de poeme Șeherezada, a poetei israeliane Agy Mishol (2009).“
Acum trebuie sa va spun ca daca as fi avut putinta (talent, disponibilitate psihologica si multe altele), de a scrie o astfel de carte, ca cea despre care discut acum, as fi vrut sa o scriu eu! Si nu glumesc si nu exagerez. De ce mi-as fi dorit asa ceva? Pentru ca exista multe puncte comune in datele biografice, pentru ca exista multe puncte comune in privinta timpurilor strabatute, pentru ca exista multe puncte comune in privinta educatiei si perceptiei vietii prin prisma acestei educatii/instruiri.
Dar eu nu am scris o astfel de carte – inca – 🙂 , asa ca am fost pe deplin acaparata de lectura memoriilor autoarei, nedormind vreo doua nopti si intorcandu-ma de cateva ori asupra catorva pasaje care parca imi vorbeau direct mie.
Spun direct mie, dar sunt incredintata ca daca veti lua seama la recomandarea mea si va veti apleca asupra “bucuriei de a nu fi perfecta”, veti trai o experienta ca a mea si cei care nu au strabatut acele timpuri de Trista amintire – sau nu vi s-a povestit despre ele – veti avea parte de o analiza amara si lucida asupra unor ani dificili din istoria Romaniei.
Riri Manor intra cu bisturiul prin aceste memorii ale sale, care se intind din zorile copilariei, trec prin adolescenta, tinerete si maturitate, strabatand sfarsitul unui Bucuresti interbelic, apoi anii grei ai razboiului – urmati de anii grei ai inceputului societatii “noi” romanesti, toate aceste timpuri intersectandu-se (ca mod de prezentare in volum) cu momentele de inceput ale vietii israeliene si completandu-se cu alte aspecte ale vietii sociale si profesionale din Israel. Totul intr-un melanj emotionant din punct de vedere al scriiturii, fiecare pagina si fiecare capitol dezvaluind o personalitate complexa din punct de vedere psihologic. O personalitate care nu a stiut sa se protejeze de suferinta, dar care a stiut sa si-o asume, care nu a incetat sa caute sa si-o explice – chiar pana in prezent, dar care nu si-a pierdut nicio clipa tonusul optimist si simtul umorului.
Invatam din paginile scrise de Riri Manor ca fiecare isi poarta propriul bagaj de-a lungul vietii. Invatam (daca nu stiam inca) ca in copilarie saptamana pare lunga, pentru ca mai apoi, privind in urma, sa percepi cu uimire contragerea timpului. Tust si gata copilaria, tust si gata adolescenta, tust si gata tineretea … raman insa dureroase, sub coaja asternuta de timp, urmele, durerile si intrebarile copilariei, traite si retraite – la alta scara – intreaga viata.
“Tot acest urlet, toata aceasta criza de furie – de ce? Fiindca nici acum nu puteam accepta ca nu exista mama de care avusesem intotdeauna nevoie? Poate fiindca o mai asteptam inca? Dar cine are mama potrivita la copilul potrivit? O mama care iubeste aceasta unica vietate care esti tu? In tot materialul didactic din scoli se spune ca mama e cea mai pretioasa fiinta din lume, ne iubeste, o iubim etc. Nu numai ca nu mai ai la cine sa alergi daca nu ai la cine sa alergi, dar te simti si groaznic de vinovat ca nu nutresti acele sentimente descrise in carti. Vrei sa anesteziezi ceea ce simti, lumea iti este ca un pantof care te strange, vrei sa-i faci realitatii cosmetica si atunci poti continua toata viata sa vezi frumosul chiar si acolo unde el nu exista. Anestezie partiala. Poate ca m-am automutilat fiindca am urlat abia in in anul 1980? Poate ca mama e un bilet de loterie, poti avea norocul unei mame – desaga de provizii pentru toata viata, care te intovaraseste zi de zi – si atunci cand mama nu mai este in viata si langa tine. Poti avea noroc cu mama ta sau poti sa te vindeci de ea.”
Riri Manor taie cu bisturiul – mereu si mereu – in amintirile legate de personalitatea mamei sale … cautand raspunsul ramas in ceata … Insa … in mod clar, sintagma “ceea ce te loveste – te face mai puternic”, a functionat in privinta autoarei.
“Esecurile nu ies intotdeauna ca untdelemnul la suprafata. Ele exista, daca vrem sa fim, cat de cat cinstiti cu noi insine. Gaurile negre despre care se vorbeste in stiinta, gaurile negre exista si in interiorul nostru. Poate ca suntem plini toti de gauri negre.”
“Dar poate faptul ca am fost nevoita sa ma dadacesc pe mine insami de mica, faptul ca am invatat ca trebuie sa ma apar, ca trebuie sa caut in lada de gunoi si sa-mi curat cartile iubite aruncate acolo brutal, poate ca toate astea mi-au dat puterea pe care o am astazi? Sa stiu ca intotdeauna exista o sansa si in gunoi.”
Indragind minunatele carti ale copilariei si pedepsita la un moment dat (de catre o mama cotropita de o tactica educativa maladiva), prin aruncarea volumelor in pubela de gunoi, autoarea-copila se intelepteste, invata si peste timp scrie:
“Lucrurile frumoase pe care viata ti le arunca la gunoi trebuie sa incerci, macar, sa le cauti, sa le gasesti, sa le ridici, sa le cureti, sa le privesti ca si cum ar fi noi. Viata poate musti si din gunoi. Sa nu fii nefericit cand lucrurile frumoase iti sunt aruncate la gunoi, chiar daca nu le mai poti regasi si recicla. Important
este sa incerci sa le mai vezi o data.”
Una dintre emotiile speciale pe care le-am avut, citind-o pe Riri Manor au fost paginile referitoare la anii grei ai razboiului si la dificilele interdictii si legi otravite privind etnia evreiasca din Romania Si ma refer aici la una dintre scolile bucurestene, pe bancile careia a poposit la un moment dat. Este vorba despre Institutul Moteanu, din Calea Victoriei (exista in aceasta carte chiar si o fotografie din curtea scolii). Este vorba despre scoala pe care a urmat-o si a absolvit-o si mama mea, sigur ca la o oaresce distanta in timp, caci mama era nascuta in anul 1919. Si in arhiva fotografica a familiei mele exista cateva instantanee din curtea aceleiasi scoli. Cu cativa ani in urma, totul a fost pus la pamant (Dumnezeu stie din ce ratiuni si spre folosul cui anume si iata, pana astazi, un gard ponosit si mazgalit ascunde fantomele atator amintiri).
Simt nevoia sa va impartasesc si cateva fragmente dureroase privind “anii luminati” de prezenta tatucilor Stalin si Dej in peisajul romanesc, in societatea si viata bucuresteana. Si iata-le:
“In mai putin de trei ani, fata Bucurestiului se schimbase. Nu-l mai recunosteai. Asa grait-a Stalin. In loc de Dumnezeu, murise Omul. Sau au murit amandoi. Legile se inmulteau ca iepurii pe camp, dar ideile, ca si cuvintele, se imputinau devenind fixe, repetate ziua si noaptea in ritmul unor lovituri de ciocan in cap, pana cand aveai impresia ca sunt dintotdeaua ale tale. (…) Lozinci noi, Limbi noi, Cum de aparusera atat de repede? Cum se raspandisera peste tot, de parca existau automate invizibile de scos din ele cuvinte caraghioase, ridicate la rang de sfintenie? Gheorghe Gheorghiu-Dej si oamenii lui semanau peste tot, ca pe un camp, seminte. Numai ca acestea erau semintele fricii. Ca sa rodeasca nu aveau nevoie de apa, ci de sange.”
Vorbim despre anii “reeducarii”, unii – mai norocosi – la domiciliu, altii insa – in inchisori. Si unul dintre mijloacele de reeducare era filmul (artistic se pare) si autoarea descrie relatia de iubire dintre un EL si o EA prin prisma acestei reeducari, scena avand loc la o intalnire dintre cei doi, pe o banca, intr-un parc:
“Draga mea, asta seara nu te sarut, caci am vazut la gazeta de perete a uzinei, ca ai lucrat numai la sase razboaie de tesut in paralel, si nu la paisprezece, ca lucratoarele stahanoviste. Dar daca maine vei devein fruntasa in productie, da, atunci maine ne vom saruta si voi fi mandru de tine.”
Ani grei, cand cei ce solicitau actele pentru emigrare erau infierati in interminabile sedinte UTM din cadrul facultatilor si eliminati din invatamantul superior, sub acuzatia de dusmani ai poporului: “Teoretic,am fost cu totii absolventii Malmaisonului. Nu am avut nevoie de paradisuri sau de iaduri artificiale.”
Dusmani ai poporului, care au reusit sa evadeze din iadul romanesc al acelor ani si care au devenit mai apoi figuri emblematice ale stiintei mondiale, cum este si cazul lui Gedeon Dagan (fost Ghido Drimmer) – profesor emerit si specialist mondial in hidrologie – ajuns in anul 1962 in Israel.
Este admirabil sa descoperi – citind acest volum de memorii – gandurile lui Riri Manor, privind “fericirea”. O lectie inteleapta despre viata si despre ce si cat trebuie sa ceri de la viata si despre cum trebuie sa o traiesti: “Eram fericita. Nu pentru mult timp. Fericirea e ca o vaza de portelan de Sevres, in mana unui bolnav de Parkinson.”
Vorbeam despre umorul lui Riri Manor, care in afara de faptul ca fiecare capitol si-l incheie cu un mic panseu plin de umor, razbate mere si mereu, chiar daca nitel amar, pe tot parcursul cartii.
Si ma refer aici la un fragment, care ilustreaza nu numai umorul, ci si mentalitatile social-educative ale romanului intelectual, silit sa emigreze in anii ’60 cu un minim bagaj, care sa ii asigure necesarul inceperii unei vietii noi pe meleaguri necunoscute. Prin urmare, Riri a plecat impreuna cu sotul sau, pregatindu-si o garderoba menita sa o multumeasca … si-a comandat cateva palarii, cateva piese de imbracaminte, etc … Si ne spune autoarea:
“Cand am ajuns in Israel, primele lucruri facute au fost:
- Sa donez toate cele cinci palarii de fetru unui chibut, ca cinci gaini sa-si cloceasca confortabil ouale, instalate in aceste palarii.
- Sa-mi scurtez singura rochiile si paltonul, taindu-le cu o foarfeca.”
Dar mereu si mereu … intrebarile copilariei, iubirea pentru familie, misterul nedeslusit al personalitatii mamei sale, o intovarasesc pe Riri Manor, o femeie implinita in viata – dar care peste ani si ani luandu-si ramas bun in cimitir, de la bunic, tata si mama … il citeaza pe Fellini – cu al sau Opt si jumatate:
“ <Iertati-ma fiinte dragi, ca nu am inteles. Nu stiam cat de drept este sa va accept si sa va iubesc. Dar iata, totul devine ca inainte. Din nou confuz, dar aceasta confuzie ma reprezinta pe mine. Sunt cum sunt, nu cum as vrea sa fiu. Si nu-mi mai e teama sa spun adevarul. Sa spun ceea ce nu stiu. Ceea ce nu am gasit inca. Doar asa ma simt viu>. Iesind din cimitir ma simteam vie.”
Intrebarea dureroasa ramane insa vie:
“Ce i s-a intamplat mamei la Craiova, ce i s-a intamplat dupa Craiova, cum s-a intamplat, nu am sa inteleg niciodata. Poate pentru ca a fost mama mea. Poate fiindca ani in sir am fost eu mama ei. Si am avut nevoie de o mama eu insami. Poate fiindca am trait in carti. Poate fiindca s-a schimbat ceva in mine la 11 ani, cand am salvat niste carti si le-am spalat de murdarie si le-am pus la uscat sperand ca vor mai arata ca noi. Poate fiindca mi-am murdarit mainile la 11 ani. Poate fiindca nu m-am intarcat niciodata de perdeluta de culoarea laptelui, ridicata de la geamul usii prin care mama ma privea vorbind cu un baiat in casa de pe strada Lucaci. Poate fiindca stiu ca daca o sa traiesc 550 de ani, aceasta perdeluta si aceasta privire ma vor urmari si atunci si imi vor viola timpul si uneori vor reusi sa impiedice ceva care sunt eu sa fiu eu. O furtuna salbatica in interior si franele care scrasnesc, dar functioneaza, s-o opreasca. S-o cuminteasca. Frane care nu o data mi-au rupt inima, dar au slujit de minune ratiunii si altor cateva amanunte neesentiale. Poate ca in acest sens mama mea a reusit cu mine. <poate > e un cuvant care lasa atatea porti deschise. Dar nu doare mai putin.”
Acum, poate va intrebati de unde vine numele Manor, pe care sotii Riri Sylvia si Titel Sussman l-au adoptat dupa sosirea in Israel. Si iata explicatia autoarei. “Din Biblie. In vremurile biblice, manor era numele axei centrale a razboiului de tesut panza, pe manor se puneau toate firele cand se tesea panza. Iar in Biblie sta scris ca uriasul Goliat a venit sa se bata cu David inarmat cu o sabie mare cat un manor al razboiului de tesut.” Inspirata alegerea acestui nume, caci Riri Manor si-a tesut cu talent si intelepciune panza vietii sale implinite, despre care singura spune:
„Şi mâine este o zi. Important
Si inca un lucru pe care l-am admirat la acest volum de memorii, faptul ca Riri Sylvia Manor se exprima intr-o limba romana bogata si expresiva … sigur … apanajul unei intelectuale instruite! Dar cati altii isi uita sau reneaga limba materna!
Nu inchei fara a va face cunostinta cu cateva versuri impresionante, semnate Riri Sylvia Manor:
“OMUL DE ZĂPADĂ
Frigul a fost tot ce avea el mai vital,
Primul om de zăpadă din copilărie
Care mi s-a topit.Am vrut să îl salvez.
Mi-am plimbat mâna
Peste capul rotund ca un creştet de focă albă,
Peste nasturii negri
Înfipţi ca nişte gloanţe în piept.L-am îmbrăţişat,
Căldura era tot ce aveam eu mai vital.
Credeam că am sânge cald pentru amândoi.
Credeam că va dura cât copilăria.A doua zi
Prăbuşită nefiresc peste pământ
Pălăria neagră –
O semnătură peste certificatul
Primului meu mort.”
1 comment
Multumesc din suflet. Sunt fericita ca am scris aceasta carte ,ca nu am ales solutia de a scrie memorii stiintifice cu toate amanuntele si intamplarile ci am filtrat .Cand am vrut sa incep -si nu am inceput atunci -in urma cu vreo 12 ani l-am intrebat odata pe marele scriitor Apelfeld:Vreau sa scriu o carte despre parintii mei dar cred ca atunci cand planifici un roman trebuie dela inceput sa iri descrii pentru tine fiecare personaj ori eu nu pot incepe sa scriu fiindca nu ii cunosc atat de bine ca sa ii caracterizez .Apelfeld m-a contrazis:Nu,in general cand scrii o carte nu trebuie sa iti cunosti personajele ci sa scrii ce ai simtit tu fata de ele.