”Bivolul nopții”, de Guillermo Arriaga
Editura Vellant, București, 2017
Traducere din limba spaniolă de Liliana Pleșa Iacob
Motto: ”Totuși, în noaptea aceea am avut un somn agitat. M-am trezit de mai multe ori cu senzația că un animal mare și furios respira alături de mine. Îi simțeam gâfâielile, răsuflarea fierbinte, mă ridicam în fund și deschideam ochii. Fornăielile i se stingeau în întuneric. În cameră nu era nimic. Animalul respira înăuntrul meu. Știam că nu era decât un vis urât, inoculat de demența lui Gregorio, o halucinație ieftină, ori cel puțin asta voiam să cred.” (pag. 65)
Romanul lui Guillermo Arriaga începe cu aflarea veștilor despre sinuciderea lui Gregorio, un deznodământ oarecum așteptat de vreme ce tânărul avea probleme psihice. Și când spun așteptat, mă gândesc și la faptul că, pentru cei din jur, sinuciderea nu trebuie elucidată, fiind explicată de problemele de sănătate. Numai că Manuel, care este naratorul imaginat de autor, prietenul cel mai bun al lui Gregorio, caută și explicații, caută și vinovați (colaterali, desigur, pentru că nu este vorba de o crimă), încearcă să descopere felul în care sinucigașul i-a influențat și îi influențează încă pe cei apropiați:
”Lac de sudoare, m-am dus la fereastră și am deschis-o. Vântul mi-a adus respirația nopții: urletul sirenelor, lătrături, muzici îndepărtate. Aerul proaspăt m-a răcorit. M-am întors în pat și m-am așezat pe marginea saltelei. Mi-am amintit de cadavrul întins pe masa metalică. Gregorio își dorise întotdeauna să omoare un om, să simtă granițele morții. Acum reușise.” (pag. 18)
L-am mai citit pe Arriaga, l-am și văzut la FILIT 2014: omul degajă o forță antrenantă atât ca persoană, cât și ca scriitor, iar asta se vede și în ”Bivolul nopții”, care poate fi privit la prima vedere doar ca un roman polițist, ca un joc de-a șoarecele și pisica, în care Manuel este bântuit, la figurat, de fantoma fostului său prieten, care îi cunoaște toate secretele și îi trimite semne de după moarte, care să îl pună în dificultate și să îi facă să se gândească la felul în care a acționat și s-a comportat în relația lor. Semnele nu sunt numai fizice (sub forma bilețelelor nesemnate și cu mesaje mistificate), ci și psihice, pentru că iubirile și acțiunile lui Gregorio sunt, paradoxal, asimilate și după moarte de Manuel.
Fiecare amănunt din viața acestuia din urmă îl leagă de prietenul său, până și cele trei iubiri, pe care le cunoaștem treptat și în vârtejul cărora suntem purtați pe tot parcursul cărții: Rodica este colega de serviciu, femeia de care este atras doar din punct de vedere sexual, dar care ar putea deveni perechea perfectă pentru că ea îl iubește cel mai mult; Margarita este sora sinucigașului, cu care Manuel avusese (și mai are ocazional) o relație fără ca nimeni să știe; în sfârșit, Tania, adevărata iubire, cu care împărtășește foarte des o cameră (aceeași mereu, camera nr. 803) într-un motel, dar care și ea, ca aproape toți ceilalți, are secrete chiar și față de el. În plus, Tania, și ea o altă iubire ascunsă, este fosta logodnică a lui Gregorio:
”Am negat cu toții. O liniște adâncă și incomodă s-a așternut în încăpere. Tania fusese singura femeie pe care Gregorio o iubise. Tania era acum femeia pe care o iubeam eu.” (pag. 43)
Toate lucrurile ascunse de către Manuel – iubirea lui față de Tonia, de care știa numai Margarita, iubirea lui față de Margarita, de care nu știa nimeni, îndepărtarea treptată și tăcută de Gregorio, după ce acesta a început să aibă vedenii și viziuni și s-a internat în mod repetat în spital – se întorc treptat împotriva lui, tocmai pentru că Gregorio știa totul, lucru dovedit de rețeaua complexă de mesaje transmise după sinucidere. Iar elucidarea acestora îl transformă pe narator într-un adevărat detectiv particular, dublat de necesarele abilități de psiholog, care să permită înțelegerea resorturilor de gândire ale celui care a înscenat întreaga capcană.
Așa cum o fac de obicei, nu o să descriu prea mult acțiunea, dar pot spune că întregul roman se citește ușor și rapid, este antrenant și savuros, frazele sunt scurte și percutante, curg rapid și firesc, se simte peste tot o prospețime și un talent extraordinar, nimic nu e lăsat și nu este la voia întâmplării (scene de detectivistică, de sex, de vise și interpretarea lor, de relații interumane sau dialoguri șlefuite cu atenție, deși scurte și directe). Scris la persoana întâi, ”Bivolul nopții” este foarte puternic și cinematografic, atmosfera întunecată și plină de mister se simte la fiecare pagină și va fi, cu siguranță, una dintre recomandările mele pentru cartea de ficțiune a anului 2018.
