”Bazarul pe roţi. Cu trenul prin Asia”, de Paul Theroux
Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie, Iași, 2015
Traducere și note de Cornelia Marinescu
Recunosc că nu auzisem de Paul Theroux înainte ca Polirom să publice două din cărţile sale de călătorii, însă parcursul său profesional, dar şi uman, este cât se poate de original şi aventuros. A făcut parte din Peace Corps în Malawi unde ar fi fost implicat într-o încercare ratată de lovitură de stat, fiind forţat să părăsească organizaţia care a fost atât de des acuzată că ar fi pilotată de CIA, devenind apoi profesor în Kampala (Uganda) şi Singapore unde s-ar fi hotărât să devină scriitor profesionist. Recunoaşterea şi-a câştigat-o printr-o serie de cărţi de călătorie, cărţi muncite, cărţi îndurate, în care relatează diverse aventuri. În volumul „Bazarul pe roţi. Cu trenul prin Asia” [1]retrasează călătoria întreprinsă în anul 1973, când, plecând din Londra, şi-a propus să traverseze Europa şi Asia cu…trenul. Evident, acum 42 de ani deplasarea pe distanţe mari cu trenul nu părea atât de demodată şi incomodă precum pare acum, când traficul aerian domină complet transportul pe distanţe lungi, fiind, până recent, nu numai foarte rapid, dar şi sigur şi economicos.
Abia pe la jumătatea cărţii, Theroux îşi justifică demersul: „Trenurile din orice ţară sunt dotate cu accesoriile esenţiale ale culturii respective: trenurile thailandeze au vasul pentru duş cu dragonul de sticlă într-o parte, cele din Ceylon, vagonul rezervat preoţilor budişti, trenurile indiene au o bucătărie vegetariană şi şase clase, cele iraniene, covoraşe pentru rugăciuni, trenurile din Malaysia au un bar cu tăiţei, în Vietnam locomotivele au geamuri antiglonţ, iar în fiecare vagon de tren din Rusia există un samovar. Bazarul pe roţi, cu gadget-urile şi cu pasagerii lui, reprezintă atât de complet societatea, încât să te urci în el înseamnă să fii pus în faţă cu caracterul naţional. Unoeri eram ca la un seminar relaxant, dar au fost şi ocazii când m-am simţit ca şi cum aş fi fost încarcerat şi apoi asaltat de specificul monstruos.”[2]
Din Londra travsersează Europa, ajungând la Istanbul de unde se îmbarcă într-un tren care îl duce în Iranul şahului, cel de dinaintea Revoluţiei islamice. În Afganistan nu prea găseşte trenuri şi nici căi ferate, de aceea este obligat să ia autobuzul într-o ţară care, şi în 1973 ca şi în 2016, era la fel de nesigură şi instabilă (tocmai avusese loc o lovitură de stat). Iar afganii trăiau atunci ca şi acum, mai degrabă din traficul de droguri. Necruţătoare, dar şi fascinantă, este imaginea Indiei în 1973 la numai 26 de ani de la obţinerea independenţei naţionale[3], 15 august 1947. Ajungând în nordul Indiei, Theroux mai-mai să devină complet vegetarian. De ce? “În acest punct al călătoriei mele devenisme deja vegetarian. Carnea pe care am văzut-o în India era puţin spus infectă, aşa că nu am avut niciodată pofte de genul celor numite crize carnivore. Chiar dacă nu am avut efecte secundare (impotenţa, cordialitate, gaze), am avut uneori îndoieli atunci când am văzut, aşa cum s-a întâmplat în seară aceea, un bucătar indian gras şi asudat, în hainele largi specific indiene, care pregătea legumele adunându-le cu braţele şi apoi storcandu-le până le transformă într-o pastă.”
Theroux, după ce a traversat de la nord est la sud-vest subcontinentul Indian, ajunge şi în Ceylon (Sri Lanka), unde simţul ironiei şi derizunii nu-i dispare deloc. “Această nu este o ţară unde lumea să ridice vocea. Se ceartă în şoaptă; catastrofele îi adorm. Nu sunt un popor iritabil- are legătură cu înfometarea.”[4] În Ceylon da peste o adevărată foamete datorată tot englezilor, evident care introduseseră în dieta populaţiei, în timpul războiului, pâinea din America. Problema era că în Ceylon nu se cultiva nici o boabă de grâu. Copiii moflăiau în gări rădăcini de maioc crud. Theroux a fost invitat şi să participe la un seminar despre literatura americană, iar faptul că 30 de oameni subnutriţi au avut forţa şi curiozitatea să participe i s-au părut „o nebunie”. Dar metoda Ambasadei SUA a fost ingenioasă, a mers la sigur, participanţilor le-au fost oferite condiţii regeşti: trei mese complete, o gustare cu ceai, cazare şi whisky. „Nu fusese de mirare că a avut parte de un public numeros”. Problemele au apărut datorită şocului culinar: stomacurile ceylonezilor nu mai erau obişnuite cu această frenezie alimentară!
Din Sri Lanka, autorul a luat iarăşi trenul spre nord-estul Indiei, ajungând în Calcutta unde a avut un alt şir de conferinţe dezagreabile. Cât despre Calcutta, mai degrabă i-a lăsat o impresie defavorabilă, totul fiind asezonat cu cadavrele care ardeau şi al căror miros nu-l încântă în mod deosebit. Trecând în Birmania, observă urmele sistemului colonial britanic, chiar doarme într-o vila, transformată într-un hotel, care fusese ridicată de administraţia britanică pentru personalul englez. Într-un tren este cât pe ce să manance vrăbii prăjite şi reuşeşte să vadă un pod impresionant construit de o firma americană la începutul secolului, păzit de militari, căci şi Birmania se află în turbulenţele războaielor civile. Ajunge şi în Republica Vietnam (de fapt, Vietnamul de Sud), abandonată de armata americană, la numai doi ani de la invazia Vietnamului comunist din 1975 care a pus capăt convulisiilor din Vietnam, începute încă de pe vremea dominaţiei franceze (1946). Semnele dezintegrării Vietnamului de Sud i se par evidente. Observă taberele de antrenament, unde fuseseră încartiruite trupele americane înainte de a fi trimise în junglă şi cum ele fuseseră luate cu asalt de către miile de refugiaţi vietnamezi după retragerea americană. Ia un tren local, o rămăşiţă a Transindochinoise, legătură feroviară care trebuia să traverseze întreagă peninsula indochineză, de la nord, la sud, la care francezii au muncit mulţi ani doar pentru a fi dată în folosinţă în 1942 şi aruncată în aer de Viet-Cong în 1946, la începutul războiului. Trece şi prin oraşe sud-vietnameze complet distruse care se aflau în apropierea celebrei paralele 17 care diviza cele două Vietnamuri. Un responsabil al unui Oficiu Turistic sud-vietmanez la care Theroux este dus visa la revitalizarea turismului!
Traversează Thailanda şi Malayezia, ajungând în Singapore, unde fusese profesor, regăsind o societate dominată de un regim extrem de represiv care încerca să domine şi controleze totul, fără ziare libere, fără sindicate, cu destui deţinuţi politici prin puşcării, sistem fondat de Lee Kuan Yew (1923-2015), primul premier al Republicii Singapore care a transformat oraşul-stat într-un mare succes economic datorită investiţiilor străine, dar cu preţul suprimării multor drepturi ale omului.
Penultima etapă a călătoriei sale cu trenul are loc în Japonia. Portretul societăţii japoneze, aşa cum o găseşte şi reflectă Theroux, este deloc flatant: „Japonezii au spirit gregar şi activităţile lor de timp liber au o regularitate sezonieră; nimeni nu fură startul. Schiază în sezonul de schi, înalţă zmeie când e sezonul zmeielor, merg cu barca şi fac plimbări în parc în alte perioade, pe care le definesc obiceiurile.”[5] „Japonezii au dus bunele maniere la perfecţiune şi le-au transformat în ceva ce nu se mai poate deosebi de bădărăni.e”[6] „Călătoriile cu trenurile japoneze nu erau decât nişte tranziţii eficiente şi neprietenoase de la un oraş la altul: doar sosirea fără întârziere conta.” Ia o navă care asigura legătură între Nahodka[7], lângă Vladivostock şi Yokohama.
Pentru a reveni în Europa, cum altfel decât tot cu trenul, autorul preferă Transiberianul. Ajungând în oraşul est-siberian Habarovsk a avut ocazia să descopere realitatea sovietică din 1973 şi, chiar dacă grupul de occidentali din tren era ghidat de o angajată a Inturistului, Theroux a reuşit să se strecoare şi să observe, semn că supravegherea nu mai era identică, precum în perioada sejururilor din timpul lui Stalin. Dar anumite reflexe pentru a coafa şi ascunde realitatea rămăseseră. „Am trecut pe lângă un magazin unde stăteau la coadă cam 150 de oameni. Cei de la sfârşitul cozii s-au uitat lung la noi, dar în fruntea ei, în dreptul uşii pe jumătate deschise, se ciorovăiau şi, dacă te uitai de aproape, puteai să-i vezi cum se strivesc, înghesuindu-se pe uşa îngustă, dându-şi coate, rând pe rând. Voiam să văd pentru ce stăteau la coadă-evident, ceva care se găsea greu- dar Jeff mi-a spus La dreapta ta şi când m-am întors, un poliţist uriaş îmi făcea semne să merg mai departe.”[8]
Un alt element comun păstrat din vechea formulă: vizita obligatorie la obiectivele industriale, menită a dovedi, fără putinţă de tăgadă, superiroitatea şi avântul raiului bolşevic. Theroux este luat de doamna de la Inturist să facă un tur oficial al oraşului. „Îi spusseem că vreau să văd râul. –Întâi fabrica! A zis ea. Erau cinci fabrici. În faţa fiecăreia dintre ele erau portrete de aproape doi metri ale unor bărbaţi cu feţe dure, dar la fel de bine ar fi putut fi fotografiile unei echipe de bowling din Chicago. Am zis că aveau feţe de duri. Doamna de la Inturist a spus: – Au o trupă de operă. Asta se dorea o mustrare pentru vizitator: maimuţele alea au o trupă de operă!” Până la urmă, după ce a mai vizitat câteva obeliscuri şi un muzeu prăfuit de provincie, plin de tigri şi foci, a fost lăsat să vadă Amurul unde observă un şir de pescari bătrâni care îşi spărseseră gheaţa de jumătate de metru şi dădeau la copcă. Pe unul dintre ei cu care intră în vorba (prin semne), doreşte să-l fotografieze, dar se loveşte de refuzul pensionarului care ca orice cetăţean sovietic, după o jumătate de secol de comunism, era foarte prevăzător: avea paltonul ponosit, căciula ruptă şi ghetele scâlciate. Şi-a reluat mersul cu trenul doar pentru a fi scârbit de celebrul Transsiberian „era ceva teribil în combinaţia aceea de frig, întuneric şi omuleţi împiedicându-se de şinele siberiene; platoşa de gheaţă dintre vagoane; fruntea bombată a lui Lenin în fiecare gară; şi pasagerii captivi la Clasa Inferioară: căciuli de blană, pantaloni îmblăniţi, treninguri albastre, copii care plâng şi un miros atât de pătrunzător de sardele, de trupuri, de varză şi de tutun statut, că până şi la opririle de numai cinci minute ruşii săreau pe peronul înzăpezit, riscând să facă pneumonie, doar că să ia o gură de aer proaspăt.”[9] În vagon, înconjurat de ruşi, Theroux descoperă „sentimentul rusesc al deznadejdiei. De fapt, ei nu fac altceva decât să bea. Beau tot timpul şi beau orice-coniac cu gust de loţiune capilară tonică, bere apoasă şi acră, un vin roşu pe care nu-l puteai deosebi de siropul de tuşe, sticle de şampanie de nouă dolari bucată şi votcă fină. (…) Între băute dormeau. Majoritatea certurilor şi toate bătăile la care am asistat au fost rezultatul beţiei. În general, după prânz avea loc o bătaie cu pumnii la Casă Inferioară” După patru luni pe drum, Uniunea Sovietică îl aduce la starea de exasperare: „Tot ceea ce-mi amintea de Rusia-femeile în veste de doc portocalii care munceau la linia ferată cu lopeţile, vederea unei statui a lui Lenin, tăbliţele cu numele gărilor, cuprinse de gheaţă gălbuie, şi coţofenele speriate care chirăiau în rusă la trenul în goana-totul mă enerva. Mă scotea din sărite întinderea Rusiei; voiam să fiu acasă.”
În apropierea Noului An, reuşeşte să ajungă la Londra unde locuia pe atunci famila să, răsuflând uşurat. „Să călătoreşti poate să dea dependenţă şi, la fel că drogurile, poate să schimbe aspectul fizic, făcându-te slab că baţul.”[10] Cartea sa nu este numai o simplă expunere a peripeţiilor unei foarte lungi călătorii, dar şi o radiografie politică, economică şi socială a Europei şi Asiei din anul 1973. Si care va avea o continuare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] Editura Polirom, Iasi, 2015.
[2] Pag. 225.
[3] Și partajul subcontinentului și anexelor sale între hinduşi şi musulmani.
[4] Pag. 169.
[5] Pag. 298.
[6] Pag. 307.
[7] Unde in timpul dezvoltării maxime a Gulagului, în timpul lui Stalin, până în 1953. funcţiona un lagăr de tranzit de unde se încărcau deţinuţii care erau trimişi să muncească şi să moară în Kolîma.
[8] Pag. 333.
[9] Pag. 336.
[10] Pag. 179.
