„Atlasul popoarelor din Orient. Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală”, de Jean Sellier și André Sellier
Editura NICULESCU, Bucureşti, 2007
Traducere din limba franceză de Teodora Pavel, Cartografie de Anne Le Fur
Seria ”Atlasul popoarelor” a lui Jean Sellier de la Editura Niculescu este una dintre cele mai fascinante citite de mine în ultimii ani. Deși acum enciclopediile sunt strălucitoare, cu imagini debordante și colorate, cu informații succinte și cât mai generale, această serie este tocmai contrariul, astfel că însușirile sale sunt cu atât mai importante: nu există alte imagini cu excepția hărților, dar acestea sunt nenumărate și acoperă toate perioadele istorice; informațiile sunt enorme, foarte multe și diversificate, astfel încât cele 208 pagini, pe care speram să le termin în maximum două zile, mi-au luat peste o săptămână, încercând să asimilez cât mai mult.
Prima carte din serie cu care am făcut cunoștință a fost „Atlasul popoarelor din Orient. Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală”, singura în care, din aparițiile românești, alături de Jean Sellier, apare ca autor și André Sellier, tatăl său. Tocmai citisem ”Turcia și fantoma armeană”, eram interesat atât de genocidul din 1915, cât și de evoluția politică a zonei, dar sunt mereu curios cum s-au întâmplat lucrurile de-a lungul secolelor în Orientul Mijlociu, unde au luat naștere cele mai importante religii ale lumii – iudaismul, creștinismul și islamismul.
Ce am descoperit? Nu este un atlas obișnuit, așa cum îl cunoaștem noi, alcătuit din hărți fizice, geografice sau politice. Există și acestea, desigur, dar partea cea mai importantă este alcătuirea informațiilor, Atlasul devenind o excelentă incursiune în Orient, din foarte multe puncte de vedere: istoric, politic, geografic, lingvistic etc. Nu sunt un specialist al Orientului Mijlociu, am citit puțin din istoria fiecărei țări, dar am urmărit în același timp și știrile prezentului cu privire la țările din zonă. De aceea, nu pot certifica informațiile din carte, dar recunosc faptul că este o incursiune foarte atentă, foarte documentată despre acest teritoriu extins și orice amănunt, orice lucru nou poate constitui un punct de plecare pentru un studiu mai extins sau, de ce nu?, o primă informație pentru o discuție mai mare asupra unui anumit subiect.
Să vă dau, în acest sens, câteva exemple despre felul în care sunt alcătuite informațiile din atlas și ce oferă ele nou, inedit sau interesant din punct de vedere cultural:
-despre Mahomed, regulile de bază ale islamului și felul în care este percepută acum istoria lumii musulmane:
”Mahomed a fost în același timp profet și conducător politic. Ori, musulmanii consideră că al doilea rol decurge direct din primul și că formează un tot cu acesta. De aici rezultă că islamul încorporează reguli relative la organizarea și funcționarea societății în ansamblu, spre deosebire de creștinism, care de la început, conține în formă incipientă separația dintre puterea religioasă și puterea politică (”trebuie să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului”). Această caracteristică lămurește toată istoria lumii musulmane.” (pag. 16)
-despre Sangeacul de Alexandretta, cel care despre care nu mai știe nimeni sau nimeni în afara celor interesați de istorie:
”În virtutea acordului franco-turc din 1921, sangeacul de Alexandretta beneficia de un statut autonom. Populația sa era eterogenă: 40% turci, 30% arabi alauiți, 20% creștini (jumătate armeni), 10% arabi sunniți. După ce tratatul franco-sirian din 1936 a deschis perspectiva unei Sirii independente, turcii au solicitat anexarea sangeacului la Turcia. În 1938, Franța a acceptat un condominium franco-turc asupra sangeacului și a sfârșit prin a-l ceda în anul următor. Cincizeci de mii de armeni, alauiți și arabi sunniți s-au refugiat apoi în Siria. Republica Siriană nu a recunoscut cesiunea și revendică și astăzi sangeacul.” (pag. 60)
-despre adevărata apariție a comunității creștin-ortodoxe, abia după cucerirea Constantinopolului:
”Mehmed Cuceritorul numește ca Patriarh al Constantinopolului o persoană pe care o știe potrivnică Romei și îi acordă autoritate asupra tuturor ortodocșilor din imperiu, greci, slavi sau alții. Aceasta este originea milletului (”comunitate”) creștin-ortodox. Patriarhul devine un instrument al imperiului și va avea propriul interes de aici înainte în expansiunea otomană.” (pag. 175)
Referirile la teritoriile românești sunt puține, tocmai pentru că ele sunt relativ depărtate de Orient, singurele apariții fiind în legătură cu posesiunile și statele vasale Imperiului Otoman. De altfel, aici descoperim și singura intervenție a redactorului cărții, în care se face precizarea că Principatele nu au fost niciodată provincii supuse propriu-zis otomanilor:
”La începutul secolului al XIX-lea, în partea europeană a Imperiului Otoman, populațiile creștine domină în Moldova și în Valahia, în Grecia, Serbia, Muntenegru. [Moldova și Valahia nu au fost niciodată provincii otomane, ele și-au păstrat autonomia în schimbul plății unui tribut. – N. red..]” (pag. 179)
Așadar, „Atlasul popoarelor din Orient. Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală” este un volum în care informația valoroasă primează, care deschide ochii asupra unor popoare și etnii aproape necunoscute la noi, mai cu seamă din fostul spațiu sovietic, dar în același timp oferă cunoștințe esențiale despre islam, fenomenul turc sau petrolul Arabiei.
