”O istorie mondială a comunismului. Călăii. Încercare de investigație istorică”, de Thierry Wolton
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2018
Traducere din limba franceză de: Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinki, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva-Cătălina Ionescu, Georgeta-Anca Ionescu și Elena Ciocoiu
Sfârșit de ianuarie. Publicam interviul luat jurnalistului, scriitorului și istoricului Thierry Wolton</a>. Plină de entuziasm după discuția foarte animată cu dumnealui, am început să citesc primul volum al celei mai ample lucrări despre comunism (peste 3300 de pagini) – până astăzi, cea mai voluminoasă carte pe care am avut curiozitatea de a o parcurge.
Sfârșit de iunie. Șase luni mai târziu, îndrăznesc să public, mai degrabă, câteva note structurate pe marginea acestui prim volum, însoțite de nerăbdarea de a le citi și pe următoarele două, cele dedicate victimelor și complicilor. Mai mult decât atât, cine știe, poate voi avea și onoarea de a contribui la un fragment din munca extraordinară din spatele traducerii lor; pentru mine, pasionată de istorie, dornică de mai multă „acțiune” din limba franceză și încântată de personalitatea autorului, ar fi un triumf. Până atunci, felicit din inimă traducătorii care și-au pus pecetea asupra paginilor (1004 la număr, fără cuprins), și îmi permit o tresărire de mândrie, pentru că traducerea în limba română este prima publicată, după apariția cărții în original, în 2015.
„E grăitor faptul că România este cea dintâi țară care le oferă cititorilor de altă limbă decât cea franceză accesul la o lucrare unică, fără echivalent în lume, nu atât prin calitatea autorului, cât prin întinderea subiectului”, spune Wolton în prefața dedicată ediției în limba română. Autorul adaugă că legătura sa cu România este „aparte”, fiindcă nu doar că i-au fost publicate o serie de cărți la noi și că are nenumărați prieteni români, ci este și „(…)implicat, grație îndeosebi Academiei Civice și Anei Blandiana, în eforturile de a menține vie memoria comunismului, pe care și aici, ca în numeroase alte țări, mulți se străduiesc s-o șteargă.”
Emoționantă și cuprinzătoare este, înainte de lucrarea în sine, justificarea pe care Wolton – care declară că nu ar fi istoric „de profesie” – o prezintă într-o introducere menită să familiarizeze cititorul cu motivele care l-au determinat să abordeze un subiect departe de a fi exhaustiv și să se dedice studierii unui fenomen care a cuprins și a zguduit atât de multe state, vieți și conștiințe. De la pasiunea din adolescență pentru „Doctor Jivago” (mai întâi filmul, menționat și în interviu, care l-a făcut să se îndrăgostească de Julie Christie, și apoi cartea lui Boris Pasternak; de unde vă îndemn să deduceți că veșnica discuție care transformă în „concurente” cărțile și filmele este futilă), la familiarizarea cu literatura marxist-leninistă, în perioada zbuciumatului mai 1968 („un ocol prin stângism – această boală a copilăriei, cum îl numea Lenin”), autorul ajunge la o motivație cât se poate de personală. În timpul documentării pentru prima sa carte (L’Occident des dissidents), Wolton a cunoscut „o tânără rusoaică, tocmai imigrată în Franța, născută la sfârșitul anilor 1940 la Norilsk, o localitate de dincolo de Cercul Polar, înființată de Stalin pentru prizonierii Gulagului”. Această tânără, pe nume Natalia Diujeva (1949 – 1990) avea să îi devină soție, iar cei doi să publice împreună cartea Culture et pouvoir communiste, în 1979. După decesul ei, autorul a decis să continue documentarea începută împreună și a acordat comunismului un loc aparte în toate proiectele ulterioare.
Un alt element satisfăcător pentru mine, mai ales din perspectiva lingvistică, de mare interes personal, este oferit de cele două pagini destinate clarificării diferenței dintre „socialism” și „comunism”. M-a amuzat să-mi amintesc că (pe atunci, fără a fi citit cartea) i-am adresat această întrebare în timpul discuției avute la Gaudeamus 2018; l-am rugat să clarifice, pentru cei confuzi, dar mai ales pentru cei care, adesea, folosesc mult prea ușor termeni și comparații care nu se încadrează în context, deosebirile terminologice și principiale.
Ce găsim în cele peste o mie de pagini ale volumului? Istorie – și nu prea. Istoria scrisă are, uneori, hiba de a nu fi facil de urmărit. Jurnalism – se prea poate; relatările jurnalistice de calitate, când documentează, nu o pot face fără un dram de opinie personală, în ciuda promovării obiectivității în rândurile practicanților profesiei. O poveste sau mai multe povești? Iarăși discutabil, întrucât personajele și acțiunea sunt cât se poate de reale, și atât de bine documentate, cu puzderie de citate din presa vremii, din lucrări de specialitate, din arhive, încât aproape că se transformă în film. Acum, să ne înțelegem: pasiunea mea pentru istorie este bine ancorată în perioada medievală și nițel după ea, concentrându-se, îndeosebi, asupra a ceea ce numim astăzi „Anglia”. Comunismul nu s-a numărat niciodată printre interesele mele principale în materie, și tocmai de aici a apărut provocarea de a citi și de a povesti cui dorește să își arunce un ochi peste relatările mele, lucrări cât mai diverse despre subiect.
Volumul dedicat „călăilor” este structurat în cinci părți: Mitul revoluției (în care aflăm, printre altele, de ce s-a dovedit Rusia un „teritoriu fertil” pentru semințele doctrinare, și cum s-a produs o ascensiune atât de fulminantă și de puternică a oamenilor care au schimbat fața fostului imperiu); Socialismul într-o singură țară (despre trecerea comunismului de la sistem național la „sistem mondial”); Cucerirea lumii (capitol dedicat „vremii cuceririlor” – ca urmare a victoriei din Al Doilea Război Mondial, Stalin s-a declarat campion al rezistenței împotriva nazismului); Imperiul dezbinat („Raportul secret” al lui Nikita Hrușciov privind consecințele negative ale „cultului personalității”, din 1956, este un act politic, fără „caracter teoretic sau istoric, cu atât mai puțin moral”, ajungând să pună milioanele de vieți răpite sau distruse de regim pe seama incompetenței și lipsei de pregătire a liderului absolut); Apoteoza asiatică (unde m-aș fi așteptat, poate, să citesc doar despre China, și m-am trezit absorbind cu aviditate informații până atunci absente din bagajul meu – despre Vietnam, despre Laos sau despre Cambodgia).
Opera lui Thierry Wolton a fost adesea contestată. Diverse articole din presă și opinii ale experților au mers până la a-l cataloga drept inadecvat pentru a trata subiectul, dată fiind lipsa lui de titulaturi universitare în domeniu. A fost numit „anti-comunist”, deși, în repetate rânduri, autorul a contracarat, declarându-se „anti-totalitarist”. Este evident că sensibilitatea temei și varii poli de opinie și interese care se manifestă pe nenumărate căi aveau să atace lucrarea. Cu toate acestea, așa „nepricepută” cum sunt, și cu atât mai lipsită de titulaturi de orice sorginte, recomand acest prim volum și îmi declar vehement nerăbdarea de a le citi pe următoarele.
Justificarea mea se bazează mai ales pe alte lecturi de referință, care au tratat doar feliuțe de subiect. Unele m-au lăsat cu un amestec de amuzament (!) și oripilare – a se citi lucrările lui Simon Sebag Montefiore despre Stalin (din care am reținut, din urmă cu zece ani, când am citit una dintre ele, că liderul prefera supa de ceapă). Altele, cu o nostalgie amestecată cu uimire și cu groază – în această categorie intră „Zuleiha deschide ochii”, a lui Guzel Yahina, probabil una dintre cele mai vibrante cărți pe care le-am citit în ultimii ani. „O istorie mondială a comunismului. Călăii” este un Bosch printre Rembrandt-uri: un peisaj halucinant, o narațiune zugrăvită în chip memorabil, într-o galerie de portrete. Nu urmăresc să diminuez cu nimic meritele fiecăreia dintre operele fascinante (fie ele filme sau cărți) despre subiect, ci doar să subliniez bogăția detaliilor și bagajul enorm de informații care m-au acaparat în timp ce o citeam pe aceasta.
În dedicația lui Thierry Wolton, pe care mi-a oferit-o pe prima pagină a traducerii în limba română, mi-a spus că voi descoperi între pagini „câteva dintre ororile comise de oameni”. Citind subcapitolul Călăii voluntari ai lui Stalin, m-am gândit nu doar că a avut dreptate, dar și că încep să înțeleg lupta care se poartă pentru a limpezi trecutul și a disipa, o dată și pentru totdeauna, imaginea idealizată a comunismului. Totodată, însuși autorul spune, în prefața sa, că noi, cititorii români, avem „(…) o aplecare către martirologie, ca și cum sistemul în România ar fi fost mai îngrozitor decât în alte părți” și că traiul în comunismul țării noastre era de preferat celui din Rusia, China ori Cambodgia.
