”Anul regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României”, editori Daniel Șandru și Alexandru Muraru
Editura Adenium, Iași, 2016
Prefață de ASR Principele Radu al României
”În 2016 se împlinesc 150 de ani de la sosirea lui Carol de Hohenzollern și înscăunarea sa ca principe al României și 135 de când acesta a fost încoronat ca rege, România fiind ridicată la rangul de Monarhie, statut pe care îl va avea timp de 66 de ani. Ar putea părea puțin, la scara istoriei; înseamnă mult la scara istoriei României moderne, pentru că sunt anii în care România a optat pentru apartenența la marea familie a Europei Occidentale, traversând, la fel ca aceasta, atât democratizarea, cât și derapajul totalitar al anilor ’30. Sub conducerea lui Carol I, România a obținut independența și a ajuns Monarhie (1881). Ca Monarhie, și-a adunat românii între aceleași granițe (1918), a pierdut o parte dintre teritorii (1940), le-a recâștigat (1941), a trecut de partea învingătorilor (1944), a pierdut iar teritoriile în favoarea unuia dintre noii aliați (URSS), care îi va afecta grav traiectul timp de aproape jumătate de secol. În umbra Imperiului roșu, Monarhia din România a devenit o realitate falsificată și maculată de istoriografia comunistă.” (Sorin Bocancea, pag. 213)
Am ales mai sus un citat care sintetizează cumva esența acestui album. În aceste zile triste pentru Casa Regală a României (moartea Reginei Ana și suferința Regelui Mihai), am ales tocmai o carte care să îmi reconfirme credința în regalitatea română (așa cum exista ea până în momentul abdicării forțate), iar volumul apărut la Editura Adenium, în condiții grafice excepționale, tocmai asta face, încercând prin vocile mai multor autori să ne arate o altă față a familiei Hohenzollern, una care să o caracterizeze mai exact, plecând de la câteva trăsături definitorii.
Volumul ”Anul regal” reunește, așadar, o serie de articole consacrate în integralitate Casei Regale a României, pe o varietate destul de vastă de subiecte, fiind în același timp un câmp propice culturii istorice, juridice sau literare, cu amănunte inedite sau dezbateri istorice și sociologice. Autorii sunt în același timp apropiați Casei Regale, dacă nu prin intermediul relațiilor profesionale, măcar prin atenția pe care au acordat-o acesteia de-a lungul vremii. Pe lângă câteva articole clasice (precum cel al reginei Elisabeta – De ce ne trebuiesc regii? sau o serie de fragmente din discursurile regelui Mihai I), printre autori, se numără personalități recunoscute în domeniul istoric precum Sorin Bocancea, Filip-Lucian Iorga, Simona Preda, Alexadru Muraru, dar și studenți și doctoranzi în acest domeniu.
Dacă ne putem distanța un pic de câteva articole, în mod clar laudative la adresa familiei regale, putem constata că grupajul de articole acoperă un spectru destul de larg, este cronologic și privește aproape în integralitate perioada de 150 de ani de prezență a monarhiei (chiar și sub un alt lume, chiar și în exil) pe teritoriile românești. Am descoperit cu plăcere multe amănunte inedite, pur istorice sau politice, care au caracterizat viețile monarhilor României sau rudelor acestora sau relațiile lor cu diverși oameni politici sau în legătură cu anumite evenimente (Lipsesc, din nefericire, articole despre Carol al II-lea, cu toate că și acesta a fost regele României, influența sa, cu toate defectele, a fost considerabilă, dar probabil că aceasta este părerea și dispoziția (directă sau indirectă) a Casei Regale.) Astfel, pot enumera în acest sens articolul Silviei Bocancea în legătură cu relația dintre Carol I și politicianul P.P. Carp, amănuntele mai puțin cunoscute despre viața Principesei Ileana (devenită mai apoi Maica Alexandra), articolele privind rezistența regală dintre 1945-1947 sau cele care o privesc pe Regina Mamă Elena:
”În anul 1940, Elena s-a întors în România la chemarea fiului ei, Regele Mihai, care era acum pe tronul României și care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. A fost un bun sfetnic și sprijin pentru fiul ei și o prezență discretă în viața publică. A ajutat foarte mulți evrei, iar în timpul dictaturii lui Antonescu, Regina Mamă a fost cea care i-a cerut acestuia ca evreii din Cernăuți, care nu fuseseră încă deportați, să rămână acolo. Istoria o amintește ca fiind salvatoarea multor evrei din Transnistria, iar cu ajutorul ei din perioada 1943-1944 mii de evrei s-au putut întoarce acasă. Numele Reginei Mame Elena a României este înscris în ”Grădina celor Drepți între Popoare” din Ierusalim, monument ridicat în memoria celor care au ajutat evreii în al Doilea Război Mondial. După abdicarea lui Mihai Elena s-a întors la Florența. A trăit în vila Sparta până în 1980, când, din cauza dificultăților financiare, a fost nevoită să renunțe la casă. La 84 de ani, s-a mutat într-un apartament din Lausanne, iar doi ani mai târziu a murit, departe de cele două țări pe care le-a iubit: România și Grecia.” (pag. 133)
Nu înțeleg de ce unii români resping cu totul familia regală română, nu numai în calitate de posibilă conducătoare a țării (deși pare că e prea târziu), ci chiar din considerente istorice. Probabil că au rămas câteva reminiscențe din comunism și din ceea ce spuneau ei despre regi (că au jefuit țara, că au plecat cu trenurile pline de bogății, că au făcut pact cu naziștii, că au plecat în exil etc.), dar uită că Mihai I a reprezentat ultima redută necucerită de comuniști, era ultimul vlăstar regal din Europa de Est, sprijinit ca atare de occidentali și silit de către comuniști să abdice (împrejurările sunt acum binecunoscute și nemăsluite). De asemenea, plecat în exil, a trebuit să muncească ca să își câștige existența, la fel cum a făcut și soția sa, iar Regina Elena, așa cum am exemplificat mai sus, a trebuit să își cedeze frumoasa vilă în stil grecesc de la Florența, din cauza dificultăților financiare.
Așadar, ”cui nu-i place monarhia constituțională?”, am putea întreba. Iar răspunsul ni-l oferă Cristian Bocancea în articolul cu același nume:
”Comuniștii, neocomuniștii, personajele fără identitate ideologică, semidocții politicii dâmbovițene, de toate vârstele și ocupațiile de bază, obișnuiți cu jumătățile de măsură, cu apucăturile servile aducătoare de profit personal repudiază la unison monarhia constituțională, pentru că ea le pune în față alternativa pentru disoluția morală a vieții publice.” (pag. 244)
