”Amorțire”, de Florin Lăzărescu
Editura Polirom, Colecția ”Fiction Ltd”, Iași, 2013
Moto: ”Tinere, știi ce-i fericirea? îl întreabă suferindul, din senin. (…) Să nu te doară nimic. Fericirea e să fii sănătos tun, să poți merge liniștit pe stradă și să nu știi că există boală pe lumea asta decât pentru alții, îi oferă bărbatul o definiție detaliată.”
Nu l-am mai citit pe Florin Lăzărescu, dar din lectura celei mai recente cărți ale sale, ”Amorțire”, lansată de curând la Bookfest 2013, mi se pare atașat celebrului val al minimalismului românesc, așa cum este el ilustrat de cele mai multe ori în cinematografie, dar fiind destul de mult utilizat și în literatura contemporană. Nu este însă un defect, dimpotrivă. Până la urmă, există două mari curente de inspirație ale autorilor momentului: unul imaginativ, în care acțiunea și personajelor sunt create în întregime în mintea scriitorului, firele narațiunii sunt la limita fantasticului, pe tărâme de multe ori ireale, și unul realist, în care personajele par împrumutate din realitate, iar prima întrebare a cititorului este cât din carte este realitate și cât realitate ficționalizată.
Din acest punct de vedere, ”Amorțirea” lui Florin Lăzărescu pare un roman inspirat din realitate, neexistând în acest roman momente care să ni se pară de natură fantastică, ci acțiunea, personajele, evenimentele sunt atât de reale, încât ne întrebăm, uitându-ne în jur, care dintre vecinii noștri de călătorie cu metroul seamănă cu Evghenie, care dintre bătrânii aflați în parc vor avea sau pot avea aceeași soartă cu Valeria Stoican. Tocmai aici este valoarea acestui roman: personajele sunt atât de reale, încât se identifică rapid cu noi sau cu cei din jurul nostru, oricine se poate visa scriitor și se refugiază în meserii obscure până când reușește, oricine poate avea, cândva, un acces de nebunie sau poate chiar o boală gravă, care ne poate transforma ireversibil.
”Amorțire” curge în jurul celor două personaje principale, Evghenie și Valeria, în momentele cheie ale vieții acestora. Pe de o parte, Evghenie își caută încă sensul vieții, ajuns la vârsta de 41 de ani și fără a fi făcut ceva cu adevărat important până la această vârstă. Agoniseala sa de anticar este pe sfârșite, până și cărțile sunt inundate și apoi înghețate într-o noapte în beciul casei unde locuia cu chirie. Singurul lucru care îi mai rămăsese era promisiunea din facultate că va scrie o carte cândva, măcar ca prietenul său, Cazimir, care a ajuns acum un scriitor de succes. Numai că romanul preconizat ”nu curge” și zilele, nopțile petrecute în camera sa în fața hârtiei nu produc nimic: ”E o jumătate de viață de când a promis că scrie o carte și n-a mai făcut-o. Ai lui – rude, feluriți prieteni și chiar amici ocazionali – o tot așteptau ca și cum asta le-ar folosi la ceva, ca și cum le-ar putea rezolva vreo problemă. Pentru că mare parte din viață a trăit printre cărți, Evghenie considera, așa cum îl învățase și bunul său prieten Cazimir, că o carte nu rezolvă nimic. O mie de cărți nu rezolvă nimic. Sau, mă rog, cărțile nu au nimic din importanța pe care unii pretind să le-o acorde.”
Plecând de la această dorință a lui Evghenie, ”Amorțire” propune și o interesantă dezbatere despre condiția scriitorului în lumea contemporană, despre cât de greu este să scrii și apoi să te impui în breasla scriitorilor de succes, dar și despre cât de ușor este, în ziua de azi, să publici o carte la o editură de cartier, într-un mare centru de copiere a documentelor, unde orice este posibil (de la un exemplar la mai multe sute, de la o copertă broșată la hardcover, de la copertă alb-negru la una color și prelucrată, în același timp), să dăruiești cărțile prietenilor și cunoștințelor întocmai ca un scriitor de succes.
Evghenie e permanent într-o dilemă cu privire la viitorul său de scriitor. Convorbirile sale cu cel mai bun prieten, Cazimir, amintite din pagină în pagină, sunt contradictorii pe măsură ce timpul trece, mai ales că acesta a intrat deja în lumea literară (boemă, pe alocuri) și cunoaște viața ce îl va aștepta, chinurile supraviețuirii, dorința de a se menține pe culmile succesului, dacă Evghenie va dori cu adevărat să fie scriitor ”de cursă lungă”. Primul sfat este respingerea acestei cariere, atât de propria conștiință, dar și de către Cazimir: ”În fine, literatura contemporană e, i-a mai mărturisit Cazimir, o căruță la care trag foarte mulți boi, în toate direcțiile, fără să le pese vreodată cu adevărat de încărcătură. Pentru cine să scrii, chiar și dacă ai avea ceva autentic de spus? La ce bun o carte în plus? Evghenie bănuia că tot ce era de scris s-a scris. Și-au făcut-o alții mult mai bine. El unul nu prea are ce povesti și, ca să fie sincer până la capăt, niciodată nu avusese cu adevărat pornirea asta. Îi ajungea vorbitul. Apoi, el se credea suficient de deștept ca să nu se considere, fie și pentru o secundă, genial. Iar pentru a te apuca serios de scris trebuie să fii destul de naiv încât să te consideri, fie și pentru o secundă, genial.” Dar Evghenie trebuie să continue, este singura lui șansă de a reuși ceva cu adevărat trainic în viață: de multe ori, se gândește la acest lucru, a ajuns la o vârstă, iar realizările adevărate tot au întârziat (nu are o familie, nu are o casă, nu are un job, poate compensează cu sufletul său bun, cu personalitatea sa amabilă).
La final, după ce cartea apare, chiar dacă nu este nici ce și-a dorit, nici cea la care s-au așteptat cei din jur, Cazimir continuă pledoaria sa împotriva lumii literare, împotriva tagmei scriitorilor, din care el însuși face parte: „În ultimul an încerca să-i explice cât de chinuitor e să fii scriitor: ”Frățioare, nici nu știi în ce rahat te bagi. Nu te apuca de scris. Eu nu mai am încotro s-o apuc, dacă mă opresc acum, mor de foame. Am trecut de patruzeci de ani, altceva nu mai știu ce să fac. Îți închipui că e ceva glorios să fii scriitor? Ei bine, nu e. Nici nu bănuiești ce nasol te simți când îți dai seama că trebuie să-ți pui și pene la cur, să urli în piața publică, să-ți construiești o aură de geniu cu fular alb la gât, dar totodată să scrii chestii ieftine, ca să te citească cineva.” Chiar și la nuntă, când au rămas doar ei la o masă, Cazimir i-a spus lui Evghenie: ”Frățioare, până la urmă tu ai reușit mai bine în viață decât mine. Dă-o naibii de carte. Ai reușit să-i fentezi pe toți, să nu pună nimeni jugul pe tine. Rămâi așa. Trăiește. Bucură-te. Nu te băga în rahatul ăsta cu scrisul. Literatura de azi e o industrie, frățioare, cu critici, editori, vânzători și cititori frigizi, cărora nu le mai atragi atenția decât dacă le dai cu parul în cap. O neguțătoreală jalnică. Nimic mai mult.”
Pe de altă parte, Valeria Stoican este acel tip al persoanei aflată la vârsta a treia, dar care nu își arată vârsta din punct de vedere fizic datorită multor activități intelectuale în care este implicată. Încet-încet, urmele erodării se văd, dar ele nu sunt vizibile până la un moment dat când este diagnosticată (dar fără ca cei din jurul ei să o afle) cu Alzheimer. Din acest moment, totul se năruie, atât în mintea personajului (Valeria se simte din ce în ce mai descurajată, cu fiecare mică amintire uitată, cu fiecare lucru căruia nu îi mai găsește numele, cu fiecare acțiune făcută anapoda), dar și în privința vieții celor apropiați. Mădălina, fiica ei, privește cu îngrijorare cum boala pune stăpânire pe mama ei, iar singura sa alinare, relația cu Evghenie, este și ea determinată de auspiciile bolii (el este chiriașul Valeriei, el însuși se simte din ce în ce mai rău din cauza unor atacuri de panică, a oboselii sau a unor infarcturi nedescoperite).
Problematica suferinței, a bolii, a degradării fizice și psihice este înfățișată extrem de realist de Florin Lăzărescu, punând suficiente semne de întrebare cititorului, încât acestea rămân în minte mult timp după ce cartea a fost închisă. Dacă despre Alzheimer se știa puțin, acea boală în care îți pierzi treptat tot mai multe amintiri până la uitarea totală, scriitorul trece peste această barieră (a ignoranței, până la urmă) pentru a descrie cu lux de amănunte devastarea petrecută în mintea unei persoane, care transformă ființa utilă, efervescentă, energică într-una dezolantă, schimbătoare, la granița nebuniei.
La început, vorbeam de minimalismul romanului ”Amorțire”. La final, vă spun că acest minimalism, economia de mijloace, este elementul-cheie, elementul de valoare al romanului: lumea lui Evghenie – scriitorul ratat – există, lumea Valeriei – personajul expus unei boli îngrozitoare, ireversibile – există, fiecare dintre acestea fiind exprimată în mii de bucățele chiar în jurul nostru, existând fără ca noi să le simțim pe propria piele de cele mai multe ori. De aici, vine valoarea: Florin Lăzărescu a descris o parte insesizabilă a lumii noastre, dar cu atât mai dureroasă pe măsură ce se apropie de noi, pe măsură ce ni se întâmplă chiar nouă.
Foarte bun, recomandat!
3 comments