”Jurnalul Reniei. Viața unei tinere în umbra Holocaustului. Dziennik 1939-1942”, de Renia Spiegel
Editura Litera, București, 2019
Traducere: Anca Irina Ionescu
„Vreau cu cineva cu care pot vorbi despre grijile și bucuriile mele de zi cu zi, cineva care va simți ceea ce simt, crede ceea ce spun și nu îmi va dezvălui secretele.”
Jurnalul Reniei este considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului, o mărturie pentru ororile războiului, dar și pentru viața care își urmează cursul și în cele mai întunecate vremuri. Renia Spiegel a fost o tânără cu poftă de viață care visa să devină poetă. Suntem în anul 1939, ea este evreică și trăiește în Polonia, iar în momentul în care Rusia și Germania îi invadează țara, lumea sa se prăbușește. Se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, iar apoi este martora dispariției mai multor familii de evrei și, în final, asistă la crearea ghetoului.
Mama Reniei Spiegel, Róża, și sora ei mai mică, Ariana, au supraviețuit războiului și s-au mutat în America. În anii 1950, Zygmunt Schwarzer, care a supraviețuit mai multor lagăre de concentrare, i-a localizat și le-a dat jurnalul Reniei. Nici Róża, nici Ariana nu au putut citi paginile, iar jurnalul a rămas neatins până când Alexandra Bellak, fiica Arianei, a decis să îl trimită pentru traducere și publicare.
Dincolo de povestea tragică a terorii războiului, există și frumusețe, Renia exersează vocea de scriitoare și se îndrăgostește de Zygmunt. Primul sărut îl va simți cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal, iar Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei. Dorința ei de a avea un viitor s-a năruit rapid, însă paginile de jurnal au supraviețuit uitării.
Renia Spiegel a început să își scrie jurnalul cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar după ce a încetat din viață, prin paginile mărturie a cronicizat viața în două regimuri totalitare: sovieticii care au avansat de la est și naziștii care au venit din vest. Jurnalul ascuns într-un seif în New York câteva zeci de ani – păstrat de sora Reniei, care îl primise de la iubitul acesteia, chiar înainte de a fi ucisă de naziști – a fost descris ca o contrapartidă la jurnalul Annei Frank, un document istoric aproape neprețuit. Jurnalul Reniei nu mai poate schimba istoria, dar oferă o amintire dureroasă a puterii de a depune mărturie, paradoxal, pentru viitor. La 31 ianuarie 1939, când face primele însemnări, Renia nu știe că în șapte luni războiul va ajunge în orașul Przemysl un orășel boem, cu cafenele intime și alei romantice.
Jurnalul este în primul rând o mărturie a provocărilor de a deveni femeie, de a te îndrăgosti în timpul unui război. Este povestea a mii de femei tinere care au trăit în acea perioadă și ale căror vieți au fost distruse în adolescență. Dragostea Reniei pentru Zygmunt, pe care îl numește „Zygu”, dezvăluie o adolescentă timidă, frământată de probleme specifice vârstei, care respectă rigorile vremii și care este preocupată de ce se întâmplă în jurul ei. După ce părinții Reniei și Zygmunt s-au ascuns – pentru că nu au primit permis de muncă pentru a evita deportarea, el a scris despre eforturile disperate de a salva cele mai importante ființe umane din viața sa. Fără succes însă. Sora Reniei, în vârstă de 88 de ani,mărturisea că ținut ascuns jurnalul timp de zeci de ani într-un seif deoarece nu putea suporta să îl citească, mai ales că Renia fusese ca o mamă pentru ea, în absența celei biologice, trimisă departe de autorități.
” 15 august 1939. Astăzi nu pot gândi logic. Se pare că acesta se numește spleen. Ceva trece rapid în zbor și dispare în ceață. Zigzaguri, cercuri, dungi, ceață… o ceață roz, verzuie. Nu, nu sunt curioasă deloc. Un gând mi se învârte prin cap, numai unul, același mereu. Mami… războiul… pantofi maro… război… Mami.” (pg. 43)
”23 mai 1940. Ti-am spus cândva că se va întâmpla ceva primăvara. Și s-a întâmplat, dar e cu totul altceva decât ce crezusem eu. Belgia și Olanda au fost ocupate, germanii au ocupat și Franța, mama este la Varșovia. Dumnezeule mare, te rog fă să fie totul bine. Ne vedem pe 13!” (pg. 78)
Înainte de război, Renia a câștigat câteva premii cu poeziile sale, iar Jurnalul stă mărturie și în acest sens, cuprinzând, dincolo de însemnările zilnice, pasaje cu poezii de o profunzime deosebită. De asemenea, Jurnalul este destul de cuprinzător, dovedește atenție nu numai față de propriile probleme, trăiri, ci și față de cei din jurul său. Discută și despre evenimente actuale, despre interesele sale, dar și relația dificilă cu mama ei. În acele momente dificile, mama ei se afla la Varșovia, însă Renia a crezut cu disperare că poate va veni momentul în care se vor întâlni din nou. Cel mai mult însă scrie despre singura ei iubire, Zygmund, alături de care visează o viață liniștită.
”17 aprilie 1941. De fapt azi nu s-a întâmplat nimic, nici azi, nici ieri. Viața merge înainte, adică ne întâlnim din când în când, mergem braț la braț (nici nu mai știu să merg altfel), stăm de vorbă, gângurim și suntem fericiți împreună. Vreau să spun că mi se pare totul ah, atât de fericit, de angelic, de dulce. Iar el? Probabil simte la fel, căci altfel nu ar face planuri să meargă la petrecere pe 1 Mai ca să «ne aparținem numai unul altuia».” (pg. 190)
Jurnalul se poate interpreta și ca un exercițiu literar deosebit pentru timpul în care a trăit Renia, dar și pentru vârsta pe care o avea atunci când l-a scris. Un document istoric valoros, o mărturie care nu poate fi catalogată, un testament din anii cei mai întunecați ai istoriei pentru supraviețuitorii de azi. O mărturisire emoționantă despre singurătate, iubire și duioșie, despre tragismul lumii în care trăim, dar mai ales o pledoarie pentru viață, cu observații subtile despre semnificația fiecărui moment. Dincolo de toate nenorocirile se află iubirea, frumusețea și bucuria, care fac totul suportabil. Inima Reniei a savurat calmul dinaintea furtunii la adăpostul sentimentului șubred al siguranței date de iubire și al familiei care a supraviețuit numai în intimitatea sufletului.
”5 iulie 1942. Ne-am temut de asta, ne-am tot temut și în cele din urmă s-a întâmplat. De ce ne-am temut până la urmă nu am putut scăpa. Ghetoul.” (pg. 394)
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Litera.ro, thetimes.co.uk)
