”Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi”, de Herta Müller
Editura Humanitas Fiction, Colecția Seria de Autor Herta Müller, București, 2014, 236 p.
Traducere de Corina Bernic
Un roman despre abuz și nenumăratele sale forme, de la cele intim-psihologice la cele colective, de sub imperiul ceaușist, un roman construit pe figura Tatălui castrator, ce poartă numele maiorului Albu, de la Securitate, cel care interoghează, dă sfaturi și, mai cu seamă, amenință.
Fundalul social este derizoriu; o fabrică cu cert iz autobiografic, o fabrică de haine, unde muncitorii puteau cumpăra doar ocazional haine, faimoasele refuzate la export, haine bune, „cu mici hibe” (pete de ulei de la mașinile de cusut, țesături strâmbe). Existența se desfășoară monoton, în proximatea acestei fabrici, unde lucrează povestitoarea, întâlnind alte și alte personaje, ce au lucrat într-un perimetru cuprins între această fabrică de haine, una de biscuiți și alta de nasturi.
Vina, mai degrabă imaginară decât reală, este dorința de a evada din țara tristă unde s-a născut; pentru aceasta, ea încearcă, la modul naiv, să își găsească un soț italian, atunci când strecoară în buzunarele unor haine „pentru export” bilețele cu numele și adresa ei exactă și un text despre căsătorie.
Astfel apare figura constrângătoare a maiorului de la Securitate. Lungul drum al povestitoarei spre interogatoriu, făcut cu tramvaiul, de-acasă spre secția de miliție, este trama din care se nasc amintirile și proiecțiile, într-un text ce se aseamănă de multe ori cu descriptivismul a ceea ce se numea noul roman francez (deși acest roman apare în ediția originală în 2007). Prin urmare, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi impresionează nu atât la nivel stilistic sau narativ, cât la nivel psihologic, prin multiplicarea de tip coșmaresc a Tatălui, înțeles ca reprezentare a autorității.
Și dintr-o copilărie ciudată se naște o viață ciudată; copilăria și pubertatea sunt dominate de un tată ce își alegea iubitele dintre colegele fiicei, astfel încât o reacție inversă de gelozie se manifestă, atunci când i se oferă direct tatălui, iar acesta o ignoră. Nu întâmplător, cea mai bună prietenă este Lili, o fată abuzată de tatăl vitreg (omul ce trăia ani de zile cu ea și cu mama acesteia), o fată care își „alegea” întotdeauna iubiți spre a treia vârstă.
Numai că în tramvaiul vieții, în care se duce pentru interogatoriu, apar alte și alte amintiri; de pildă, despre moartea bruscă a tatălui (ce anticipează distrugerea maiorului Albu, chiar dacă aceasta nu este efectiv cuprinsă în roman): „trei care de multă vreme s-au mințit unii pe alții atunci când își spuneau «noi» sau când despre un pahar, un scaun sau un copac din curte spuneau al «nostru»”.
Onctuosul conducător al interogatoriilor se disipează însă, înainte de inevitabila dispariție, în alte figuri, retrospective sau anticipative: primul soț, ce a amenințat-o cu moartea, simulând că o aruncă de pe un pod; socrul (tot de la primul soț) ce poftește la noră; Nelu, colegul-iubit de ocazie-turnător și în genere bărbații violenți, amatori ai riscului (Paul, al doilea soț, iubește să gonească cu motocicleta după ce bea).
Nu e de mirare că personalitatea (de)formată astfel își propune un singur lucru, de dragul unei „armonii”, și ea, la rândul ei, învățată de la „maturi”: „să pot învăța să tac”. Exact asta nu face personajul: celor doi din mașina roșie ce o urmărea până în fața blocului le spune câteva cuvinte violente, pentru a-i intimida, pentru a-i demonstra acestei imagini a Tatălui că nu-i pasă de control, că este permanent depășit, oricum s-ar manifesta. Pentru că acest roman devine o experiență de viață și de autocunoaștere, o autoanaliză ce spune mereu același lucru: poți triumfa și față de aceste spaime și traume, te poți reconstrui.
Frica este prezentă, inima îi bate mai tare, de fiecare dată când are loc o confruntare, dar de multe ori își scoate din sărite anchetatorul, îl umilește pe maiorul Albu sau imaginile (întruchipările) acestuia. De pildă, atunci când, în camera de la miliție, maiorul îi smulge un fir de păr și îl așază, cu atenția maniacului, în mijlocul mesei, iar anchetata i-l cere înapoi, „pentru că este al meu”. Scrâșnind, într-o scenă de mare finețe, maiorul Albu chiar e nevoit să i-l „dea înapoi”.
De ce nu s-ar fi întâlnit cu ea însăși? De ce nu s-ar fi confruntat cu toți acești Tați? Ar fi fost mai bine, e adevărat, dar acest mai bine este creat după logica vechiului eu, al celui care învățase să tacă. Vechiul eu, cel traumatizat, nu vrea să renunțe la acestă formă masochistă de manifestare a abuzului. Scrierea în sine a romanului arată însă victoria (nașterea) noului eu.
La nivelul poveștii, ascensiunea și distrugerea vechiului eu au început cu a doua căsătorie, cea cu Paul; deși el are o certă vocație a independenței (se ceartă cu părinții săi și cu alții pentru căsătoria cu eroina romanului), el bea așa de mult, încât „poza noastră de nuntă e mai degrabă o prevestire.” Paul este un stadiu, peste care eul naratoarei va trece, cu siguranță, în lupta pentru o viață normală.
Astfel, romanul Hertei Müller arată o intereantă perspectivă asupra lumii dictatoriale, pentru că aceasta este asociată experiențelor proprii, de natură traumatizantă; este momentul în care atmosfera de teroare este, în primul rând, rezultatul proiecțiilor intime și deformate, iar abia în al doilea rând rezultatul unei atmosfere istorice, reale.
