”Agonia lui Turing”, de David Lagercrantz
Editura Pandora M, Colecția Literary Fiction, București, 2016
Traducere din engleză și note de Martin Zick
N-am fost entuziasmat de The Imitation Game, dar nici nu mi-a displăcut, însă mi-a stârnit interesul povestea lui Alan Turing, pe care nu o cunoșteam suficient de bine. De altfel, consider că de la acest film, Turing a căpătat meritata recunoaștere mondială, până atunci fiind o personalitate doar pentru cercetătorii științifici și cu precădere printre matematicieni. Povestea este acum știută de toată lumea și o rezum pe scurt: Alan Turing era un matematician de renume la finalul perioadei interbelice și, după începutul războiului, este racolat de serviciile secrete britanice pentru a se încerca spargerea celebrei mașini de coduri naziste Enigma. Succesul nu-l ajuta apoi să scape de acuzațiile de homosexualitate, pedepsite atunci cu închisoarea sau castrarea chimică.
Romanul lui David Lagercrantz (cel care a continuat celebra trilogie Millennium a lui Stieg Larsson) începe cu momentul destul de suspect al sinuciderii lui Alan Turing, iar personajul principal este polițistul Leonard Corell, a cărui viață personală și profesională este descrisă în paralel cu cea a matematicianului britanic. Leonard Corell are o personalitate complexă și cel mai mare atu al său este că nu este un polițist obișnuit și numai ghinionul l-a făcut să ajungă aici: este un intelectual pasionat de logică și de matematică, cu un tată (care a murit prea devreme) care l-a învățat multe lucruri importante, plecând de la literatură până la științele exacte sau istorie. Este un om intuitiv, care încearcă să descurce toate ițele unui caz, plecând de la probe și mergând spre soluție prin deducție și intuiție.
Tocmai aceste trăsături îl duce spre o anumită formă de perfecțiune, pe care David Lagercrantz i-a dăruit-o, și astfel spre o oarecare falsitate. Personajul mi s-a părut, treptat, prea puțin inspirat din realitate, prea voit hiperbolizat, destul de puțin verosimil. De la postura de polițist plictisit, chiar dacă isteț, leneș și cu o aplecare aproape continuă spre lipsa de activitate (putem adăuga la acestea și singurătatea și ușoara tendință spre alcoolism), ajunge implicat într-un caz simplu la prima vedere-sinuciderea lui Turing, dar pe care îl complică singur, dornic să afle mai multe despre viața acestuia și realizările profesionale (ajungând astfel să fie supravegheat de serviciile secrete), și apoi, la final, într-un rol important, de profesor universitar renumit. Cu totul neobișnuit, mai ales că era îndepărtat de aproape toți prietenii și nu se mai afla deloc la prima tinerețe:
”Nu doar că se lipsise de iubire. Întorsese spatele și prieteniei. Puținii prieteni pe care îi avea dispăruseră, nu toți odată, nici unul câte unul, ci atât de încet încât abia dacă observase. Declinul fusese treptat, aproape imperceptibil și, se gândea el, abia dacă mai trăia, nu făcea decât să se târască mai departe fără nicio bucurie. Și tocmai când se apucase și el de ceva, lucrurile o luaseră razna.” (pag. 272)
Trecând însă peste aceste disfuncționalități, povestea polițistă, pe de o parte, cu privire la anchetarea împrejurărilor sinuciderii lui Alan Turing, și chestiunea biografică, ce ne dezvăluie multe amănunte interesante despre un renumit om de știință, pe de altă parte, sunt extrem de captivante și cuceresc cititorul interesat pe măsură ce paginile curg spre final. Sunt multe pagini despre matematică și logică, chiar despre filosofie, dar care nu plictisesc cititorul tocmai pentru că acestea sunt intermediate de ancheta polițistă și de mintea lui Corell, și el amator ca și noi, astfel încât rândurile nu sunt deloc terne, ci teoriile și teoremele sunt explicate pe înțelesul tuturor. Și, în relație cu aceste lucruri, ni se dezvăluie și personalitatea tipică pentru un matematician de geniu, niciodată înțeles, niciodată complet maturizat:
”Nu e ușor pentru un matematician să se maturizeze, și nici pentru un fizician. Suntem ca atleții, cei mai mulți dintre noi. Atingem punctul maxim la douăzeci de ani. Einstein era aproape bătrân când a avut annus mirabilis. Douăzeci și șase de ani. După asta ai mult prea mult timp să începi să te cercetezi pe tine însuți.” (pag. 164)
Cea mai interesantă dintre teorie și discuție este, bineînțeles, cea despre paradoxul mincinosului, pe care încearcă să-l explice Corell și căruia Turing a încercat să-i dezvăluie misterul și să-l utilizeze în aplicațiile sale practice. Pe scurt, acesta i-a apaținut lui Epimenide din Creta, care s-ar fi adresat unor greci, spunând: ”Toți cretanii sunt mincinoși”, pentru ca apoi să revină și să reformuleze: ”Toți cretanii sunt mincinoși și numai eu spun adevărul.” Așadar, o contradicție în termeni, despre care puteți găsi mai multe amănunte pe Internet, dar și în carte.
Una dintre lucrurile contradictorii pe care le-a prognozat Turing și despre care se fac destule referiri în carte este imaginarea unei mașini inteligente a viitorului, punctul de plecare fiind propriile studii, dar și mașina pe care a construit-o pentru a descifra mesajele codate produse de Enigma. A fost luat deseori în derâdere atunci, dar lumea a evoluat și astfel de mașini inteligente (nu și emoțional, dar nu e timpul trecut) au devenit obișnuință:
”A spus că în cincizeci sau o sută de ani – menționa întotdeauna două perioade diferite – o să putem crea mașini la fel de inteligente ca mine și ca dumneavoastră, sau care cel puțin se comportă ca și cum ar fi. Chestia asta i-a supărat pe mulți, după cum vă puteți imagina. Unii au susținut că, deși s-ar putea ca în creier să existe secvențe logice care să poată fi copiate, în esență este vorba despre ceva cu totul diferit și mult mai măreț. Alan a răspuns luând ca exemplu o ceapă. A spus că putem privi creierul ca pe o ceapă. Imaginați-vă o persoană care v-a văzut niciodată o ceapă. Curăță foaie după foaie și se gândește ca o să ajungă la miez, la ceea ce este cu adevărat important, dar până la urmă nu rămâne cu nimic. Ceapa nu e decât o succesiune de foi, și Alan s-a gândit că nici creierul nu are un miez, un secret bine ascuns, ci este făcut doar din părți legate între ele. A refuzat să creadă că inteligența e ceva specific numai oamenilor, ceva ce poată să apară doar în ceea ce seamănă foarte bine cu o porție mare de terci.” (pag. 241)
Așadar, ”Agonia lui Turing”, cartea lui David Lagercrantz, este o carte cu plusuri și minusuri, impresionând prin tratarea documentară și minuțioasă a ultimilor ani ai vieții lui Alan Turing, dar totuși cu unele personaje ușor neverosimile. Este o carte ok, un roman destul de antrenant, din care putem afla mai multe amănunte despre teroarea războiului în Marea Britanie, despre Turing și prigoana autorităților asupra homosexualilor, considerați printre principalii vinovați de declanșarea războiului și potențiali spioni naziști sau sovietici.
