Adio, Europa!, de Ion D. Sirbu

Este drept, nu mult a lipsit ca scriitorul Sirbu sa supravietuiasca dictatorului si dictaturii care i-au strivit viata, dar cancerul l-a luat dintre cei vii in septembrie 1989. A ramas dupa el insa – postuma cum o prevestise – poate cea mai buna carte despre anii dictaturii si despre regimul totalitar comunist din Romania. Cea mai buna pe care am citit-o eu pana acum, in orice caz.

‘Adio, Europa!’ se bazeaza pe o imensa parabola, imediat evidenta oricarui cititor care cunoaste istoria Romaniei. Numele tarii nu este mentionat niciodata explicit, iar dominatia comunista si ocupatia fizica si spirituala sovietica sunt inlocuite de o fanariotizare ideologica dusa la extrem, in care Inalta Poarta joaca rolul Kremlinului. Personajul principal – profesorul de filozofie Desideriu Candid corespunde biografic autorului, cu o cariera universitara inceputa in anii de dupa al doilea razboi mondial, curmata de excluderea din invatamant si apoi de contactul cu inchisorile ca urmare a refuzului de a se alatura noului regim si a-i deveni complice denuntandu-si mentorii.

Ca si Ion D. Sirbu, Candid este o victima a istoriei, ajunsa la maximul posibil al schizofreniei. Eliberat din inchisoarea fizica, redus la rol de functionar neinsemnat intr-o lume in care norocul cel mai mare este cel de a trece neobservat, Candid si sotia sa Olimpia (Limpi) vor deveni victime ale unei tragedii suprarealiste, care ar fi comica daca nu ar fi scrisa in teama si sange, declansata de un ras necontrolat al eroului la vazul unui afis de propaganda in care numele lui Karl May este transcris gresit Karl Marx, si parintele marxismului (si el suspectat pentru originea sa nationala si sociala) categorisit ca autor stiintifico-fantastic. Cine a trait in lumea presei si cenzurii comuniste stie ca pacatul nu este departe de a fi capital in lumea care se revendica descendenta a ‘Capitalului’.

Structura cartii este cea a unei serii de discursuri si dialoguri hiperbolice intre Candid si personaje care par sa aiba ca principal scop darea replicii personajului principal. Toate personajele fara exceptie, fara deosebire de origine si pozitie sociala par sa fie cunoscatoare ale adevaratei stari ale unei lumi create si mentinute prin frica si minciuna. Niciunul dintre personajele cartii, nici tortionarii sau functionarii cu pozitiile cele mai importante in pashala^c nu crede nicio o iota din propaganda regimului, toti sunt angrenati intr-o perpetua lupta pentru supravietuire in care ca intr-o groteasca piramida darwiniana pestele mare il poate oricand inghiti pe cel mai mic, care il poate musca la randul sau inapoi si impinge in afunduri cu un denunt otravit.

‘Nimeni nu e nevinovat: toti suntem martori si acuzati in acelasi timp‘ (p. 335, vol. II) zice unul dintre personajele cartii situat pe treptele inalte ale ierarhiei sultanatului. Scrierea este frumoasa si suculenta si primele capitole ale primului volum sunt o delectare la citire, cu trimiteri istorice, anarhisme si turcisme care descriu metaforic unde ajunsese Romania epocii de aur. Pe masura ce avansam in lectura satira levantina din primul volum face locul unei incercari de salvare a eroului si poate si a societatii care traieste in spatiul mitic al satului, incercare esuata, caci eroul reintors in orasul exilului va avansa gradat si inexorabil spre un destin tragic imposibil de evitat.

Viziunea istorica a lui Ion D. Sirbu este cea a unei Romanii abandonata si tradata de o Europa de care incearca sa se ancoreze in mod disperat si inutil. Unul dintre personajele pozitive ale cartii incearca sa duca trei fieruri de plug in marile capitale ale continentului de care este cea mai legata istoria romanilor – Viena, Paris si Roma, in incercarea de a evita deriva spre abis. ‘Peste o tara primitiva si subdezvoltata – dar curata, plina de frumusete si de spirit – s-a fost zidit un Babel-agroindustrial, un colos de fier si beton, peste care, cu o faraonica incapatanare utopica, s-au instalat minciuna, nepriceperea si hotia organizata. Debandada si harababura de stat. Deasupra acestei piramide reale, straluceste Portretul Lui … Pentru acestea – si multe altele – m-am gandit ca e bine sa ne ancoram de trupul Europei, din care si pentru care ne-am nascut ca popor si ca speranta …’ (pag. 241, vol II).

Situatia in care se afla Romania in deceniul ultim al dictaturii este vazuta ca o consecinta a pacatului si tradarii originare petrecute la Yalta: ‘Totul a inceput cu Yalta, la Yalta – si Yalta trebuie sa ramana in memoria popoarelor ca cel mai cretin, iresponsabil, si criminal act din intreaga istorie …’ (pag. 190, vol. II). Istoria devine un balast, ‘Trecutul ne este dusman‘ (pag. 358, vol. II) si ocupantii se schimba unul cu celalalt, perpetua fiind doar adaptabilitatea ocupatilor ‘acum … ne rotim, lepadandu-ne de fesuri si apucand care cum putem, o caciula de samur peceneg‘ (pag. 332, vol. II).

Exista speranta dincolo de aceasta viziune cinica si disperata a istoriei? Ii va fi iertat autorului la momentul in care scrie ‘Adio, Europa’ profundul pesimism. Si totusi, exista un fragment (pag. 205-206, vol. II) unde este trasat programul politic al unui posibil risorgismento:

‘ – Sa nu mai mintim.

– Sa nu ne mai laudam.

– Sa nu mai aplaudam (nici la teatru, nici la circ).

– Sa cerem iertare pamantului, cerului, vietatilor toate, pentru crima ce am facut-o impotriva firii si a Creatiunii.

– Sa ne iertam dusmanii.

– Sa ne fie mila de paznicii si turmatorii nostri.

– Sa declaram lauda injurie penala, iar lingusirea celor puternici ca un act de infamie si sacrilegiu: chiar si lauda bunului Dumnezeu trebuie suspendata pentru un secol.

…

– Sa ardem in piata portretele si dosarele toate.

– Sa interzicem pentru o suta de ani cuvintele “erou”, “revolutionar”, “fiu al poprului” etc.

…

– Sa invatam dascalii sa invete, sa reconstruim copilaria si tineretea, ca varste ale visului si gandului liber, dar temator de Dumnezeu si urmasi

– Sa refacem curatenia apelor, muntilor si vorbelor noastre

– Sa asteptam biserica lui Hristos; pana atunci, fiecare sa se roage singur Dumnezeului pe care l-a gasit si pe care il merita…’

Oare ce ar fi scris Ion D. Sirbu despre lumea si Romania de astazi? Ce metafora superba ar fi putut gasi pentru Romania la 20 de ani dupa caderea sultanatului?