Abandonații, de Tim Tzouliadis (II)

”Abandonații. De la Marea Criza economica la Gulag: destinele unor tineri americani in Rusia lui Stalin”, de Tim Tzouliadis

Editura Corint, București, 2014
Traducere de Sorin Șerb

Prima parte aici.

Din perspectiva libertăţii şi a supravieţuirii lumii libere, paradoxal, moartea lui F.D. Roosevelt care a survenit în aprilie 1945 a venit la ţanc, poate cam târziu, căci preşedintele american deja se extenuase cu lungul drum către Ialta unde a făcut mai degrabă figuraţie. De altfel întregul portret al lui Roosevelt din carte este realizat în tuşe întunecate.[1] Chiar dacă biruise sau era pe cale să învingă atât Germania nazistă, cât şi Japonia rasistă şi imperialistă, nu acelaşi lucru părea a fi gata să facă şi cu Uniunea Sovietică stalinistă. După ce URSS a fost atacată de Germania nazistă, când încă SUA nici măcar nu erau în mod oficial în război, Roosevelt “a pornit o campanie pentru a convinge opinia publică americană că regimul lui Stalin era în avangarda păcii şi democraţiei în lume”. La o conferinta de presă de la Casă Albă, preşedintele american a îndrăznit chiar să pretindă că Uniunea Sovietică permitea libertatea religioasă citind un articol (124) din Constituţia lui Stalin din 1936!

Terenul fiind bine pregătit, “în timpul războiului Statele Unite au trimis 15 milioane de tone de material către URSS, evaluate la 11 miliarde de dolari, dintre care ceva mai puţin de jumătate reprezentau muniţie. În docurile de la Magadan şi în orice alt port sovietic cu deschidere la ocean au început să sosească nesfârşite transporturi de echipament american. Inevitabil, aceste transporturi erau descărcate de prizonierii lagărelor de muncă din Gulag”. De altfel. o bună parte din acest echipament a fost expediat în Gulag şi mărturiile supravieţuitorilor o atestă cu prisosinţă. Şi Tim Tzouliadis a citit şi citează din relatarea lui Varlam Şalamov[2]. Buldozerele americane au fost folosite mai întâi pentru a acoperi puţurile unde erau îngropate zecile de mii de cadavre şi care o luaseră la vale, fiind însă perfect păstrate (îngheţate în permafrost). Vasele Dalstroi care administra imensă zona penitenciară a Kolimei au fos reparate pe Coasta de Vest a Statelor Unite, pe banii contribuabilului american (ce mai conta!) pentru a-şi relua activitatea de transport a încărcăturii umane, fără de care industria Gulagului nu putea funcţiona. Paradoxal, Roosevelt se afla într-o excelentă poziţie de negociere a eliberării imediate a tuturor americanilor deţinuţi în Gulag, asta dacă ar fi vrut-o, evident, având în vedere dimensiunea uriaşă a ajutorului militar oferit unei Uniuni Sovietice aflate în pragul colapsului (militar, economic, social etc.) Puţin probabil ca Stalin să se fi cramponat de câteva mii de americani. În plus, exista precedentul polonezilor eliberaţi, într-un număr mult mai mare decât erau deportaţii americani.

Pentru a avea un termen de comparaţie, merită reprodus un fragment din discursul ţinut de Truman la 7 mai 1951 la Conferinţa Apărării Civile desfăşurată la Washington D.C. După ce recunoaşte că în cazul unui război atomic multe oraşe mari americane ar putea dispărea „chiar şi cu astfel de pierderi, consider că această ţară ar supravieţui şi ar câştigă un război atomic. Dar, chiar dacă-l câştigăm, războiul atomic ar fi un dezastru. Agresiunea comunistă din Coreea este doar o parte din strategia globală prin care Kremlinul vrea să distrugă libertatea. Apărarea Coreei este o parte a unui efort global depus de toate naţiunile libere pentru a menţine libertatea. Le-a arătat oamenilor liberi că, dacă stau umăr lângă umăr şi-şi adună puterile, agresiunea comunistă nu poate reuşi.”

Un alt treilea val de deţinuţi americani s-a înregistrat după 1945 şi izbucnirea războiului rece, în Gulag ajungând alte sute de militari americani capturaţi în timpul războiului din Coreea (1950-53) fie de forţele armate nord-coreene, sau de „voluntarii” chinezi şi care au fost predaţi sovieticilor la graniţa sino-sovietică. Astfel încât prizonierii germani, polonezi sau japonezi care reveneau acasă semnalau ambasadelor SUA prezenţe izolate de americani în diverse lagăre din URSS. Dar cam la asta s-a rezumat totul: „Dincolo de coridoarele Departamentului de Stat, ale sediului C.I.A. de la Langley ori ale Pentagonului, foarte puţini reprezentanţi oficiali ştiau de existenţa lor sau aveau măcar o bănuiala că ar putea fi acolo. În SUA, familiilor li se spunea că cei dragi muriseră sau erau dispăruţi în misiune, ceea ce însemna că probabil fuseseră ucişi.” Autorul avansează ca ipoteza pentru a înţelege de ce aceşti oameni au fost abandonati faptul că administraţiile americane succesive considerau problematica minoră în contextul tensiunilor dintre cele două superputeri.

Autorul urmăreşte şi destinul unui american ajuns în URSS pentru a munci, Thomas Sgovio, care a fost arestat şi trimis în Gulag, în cercul cel mai de jos al lui, tocmai în Kolîma, unde a muncit de mai multe ori în minele de aur, dar de fiecare dată când era sigur că va muri de epuizare, o circumstanţă sau alta l-a salvat, oferindu-i răgazuri departe de minele ucigaşe. Un ofiţer NKVD îi foloseşte talentul la desen pentru a ilustra frumoasele sloganuri comuniste despre înălţătoare misiune a deţinuţilor. Dar acest talent polivalent a fost folosit de Sgovio şi pentru a-şi suplimenta raţia de mâncare, desenând nuduri responsabilului cu aprovizionarea. La întrebarea „cum le preferi, blonde sau brunete”, răspunsul a fost sec „Nu contează, doar să aibă sânii mari”. Altă dată şeful de brigadă, dându-şi seama că nu va rezistă prea mult regimului criminal de exploatare a forţei de muncă, îi alocă sarcini mai puţin solicitante pentru că „este american, e tânăr şi, ajutat de vreun miracol, s-ar putea întoarce în America să spună lumii despre ce s-a întâmplat în Kolîma”. Ceea ce a fost adevărat. Ce nu putea bănui brigadierul era că lumea nu prea dorea să ştie ce s-a întâmplat la Kolîma (propaganda antisovietică). Eliberat după moartea lui Stalin, Sgovio nu şi-a recăpătat paşaportul american în ciuda cererilor lui repetate, ci a obţinut unul italian, prevalându-se de faptul că tatăl sau era de origine italiană. În 1960 a plecat în Italia de unde a zburat în Statele Unite. În 1972 avea să apară memoriile celui care a petrecut 16 ani de Gulag Dear America! Why I Turned Against Communism, Sgovio ţinând ocazional conferinţe, acordând interviuri („De asta m-a cruţat Dumnezeu? Să mă reîntorc după 50 de ani şi să spun povestea? Nu ştiu…Ne-am vorbit cu toţii că, dacă vreunul din noi supravieţuieşte, să spună lumii despre Kolîma”) despre lungul chin îndurat în Rusia, desenând schiţe care aveau că subiect viaţa zek-ului, pe care le-a şi donat Hoover Institution din Califorina. Ieşit la pensie, s-a stabilit în statul Arizona, într-o zona deşertică, pentru a se bucură cât mai mult de soarele care-i lipsise în timpul lungilor ani de detenţii la Kolîma unde 12 luni e iarnă, restul e vara[3]. Sgovio a murit la 3 iulie 1997 la Phoenix.

Din materia cărţii lui Tim Tzouliadis nu avea cum să lipsească josnica vizită a vicepreşedintelui american Henry Wallace chiar în regiunea penitenciară Kolîma.[4]Cititorii americani au putut află detalii despre măreţia Kolimei în numărul din luna decembrie 1944 a cunoscutei reviste National Geographic. „În articolul sau, profesorul Lattimore[5] laudă interesul matur şi sensibil faţă de artă şi muzică al soţilor Nikişov (comandantul NKVD al regiunii), apreciindu-le la superlativ şi profundul simţ de responsabilitate civică. Într-o fotografie erau înfăţişaţi şi Voinicii minei din Nordul Îngheţat rânjind către obiectiv, cu următoarea legendă:Aceşti oameni s-au oferit voluntari să meargă la război, dar li s-a ordonat să rămână la muncă pentru că Rusia are nevoie de aur.” Evident, era vorba despre un grup de NKVD-işti sub acoperire. Pentru a ilustra gradul maxim de prostire, amuzantă este şi dezamăgirea unui membru al delegaţiei americane care se aştepta să dea peste lagăre, deţinuţi, suferinţă şi, când colo, descoperă întreprinderi, cooperative deservite de personal prosper, plesnind de fericire şi sănătate, care mânuia din plin utilajele trimise de americani! Oare cât de mult s-au distrat Stalin şi Nikişov pe seama acestor americani?

Thomas Sgovio, deţinutul american care era în Kolîma în timp ce vicepreşedintele sau se minuna de cele văzute, era întâmpinat peste tot în lagăr cu ironii de tipul „Voi, americanii, tare sunteţi proşti!” Este menţionată şi vizita ghidată a lui John Steinbeck în 1946 în urma căreia celebrul şi foarte popularul autor american a scris Jurnal rusesc[6], vizită care l-a lecuit definitiv pe Steinbeck de orice atracţie faţă de comunism. „Am fost îngrozit de paralizia tentaculară care răzbate din Kremlin, de moartea artei şi a gândirii, de moartea indivizilor când singurul lucru creativ de pe lume este individul. Când am fost acum câţiva ani în Rusia, nu am văzut nimic creativ (…) Nu cred că războaiele pot rezolva lucrurile, dar ceva trebuie să oprească toate acestea sau lumea s-a sfârşit şi se scufundă într-un haos întunecat comparativ cu care Evul Mediu pare luminos.”

În contextul încălzirii relaţiilor ruso-americane din timpul lui Elţîn (care acum, pare un preşedinte liberal), a fost înfiinţată şi o Comisie Comună de Investigaţii a cărui principal scop era să caute urmele şi, eventual, să-i repatrieze pe americanii care ar fi supravieţuit Gulagului. S-au făcut apeluri în mass-media rusă, s-au descoperit anumite indicii şi mărturii ale unor supravieţuitori care au atestat că au cunoscut americani în timpul detenţiilor, dar cooperarea din partea rusă a fost mai degrabă de faţada, căci noile organele de securitate erau populate din foştii KGB-işti care nu aveau nici un interes în a decredibiliza (şi mai mult) fostele instituiţii care au administrat represiunea în URSS între 1918-1991. În plus, anumite arhive sensibile (ca de exemplu, cea a KGB-ului sau fondul Stalin) au rămas ferecate şi în perioada de maximă liberalizare, până la venirea la putere a fostului locotenent-colonel KGB Vladimir Putin. Norocul SUA a constat în faptul că procentul deţinuţilor de origine americană a fost infim în comparaţie cu cel al altor state şi popoare care au avut neşansa să înfrunte roşiile valurile ucigaşe: „Trăsătură definitorie a istoriei Uniunii Sovietice, faţă de care orice altceva păleşte ca semnificaţie, a fost asasinarea de către stat a milioane de cetăţeni nevinovaţi. Revoluţia a început un proces de încarcerare şi exterminare care a continuat, practic, în toate ţările în care s-a încercat materializarea comunismului.”

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.

[1] Si din perspectiva unui român, nu ai cum sa nu te enervezi serios si sa te intrebi ca totusi, cu un alt tip de presedinte American, poate si destinul Romaniei ar fi fost altul dupa 1945, in conditiile in care SUA au iesit principalul castigator al Celui de al Doilea Razboi Mondial pentru ca, spre deosebire de URSS, chiar daca nu a anexat teritorii, avea teritoriul national neafectat de distrugerile confruntarilor armate, ceea ce nu era cazul cu URSS.

[2] Pentru mai multe se poate consulta link-ul http://www.revista22.ro/abcul-kolmei-i-istoria-unui-om-chinuit-35527.html

[3] Din umorul macabru reprodus de Şalamov.

[4] Tratata pe larg aici http://www.revista22.ro/raiul-lui-wallace-era-chiar-kolma-29166.html si inclusa in volumul «Mirajul utopiei. Calatoriile in URSS intre control si propaganda», Editura Vremea, Bucuresti, 2013.

[5] Un orientalist care l-a însoţit pe Wallace.

[6] Pentru mai multe, vezi https://filme-carti.ro/carti/jurnal-rusesc-de-john-steinbeck-i-5067