Carti Carti de istorie

6 lucruri inedite din istoria Basarabiei

”Istoria Basarabiei”, de Ion Nistor
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2017

Cartea lui Ion Nistor a apărut inițial în 1923 și m-am mirat inițial când am văzut că unul dintre cei mai importanți istorici ai secolului al XX-lea, bucovinean la origine, a scris despre Basarabia. Dar nu este de mirare, de vreme ce este una dintre cele mai importante personalități ale Marii Uniri, care s-a ocupat nu numai de bucovineni sau basarabeni, ci și de așezările de dincolo de Nistru, de Ucraina, de Tudor Vladimirescu sau bizantini. O personalitate complexă și transdisciplinară (a fost, desigur, și un important om politic), despre care vă sfătuiesc să citiți cu atenție studiul introductiv al volumului de față, semnat de Virgil Pâslariuc și având titlul de ”Ion Nistor, unul dintre Întregitorii Moldovei”.

Volumul, cu subtitlul de ”Scriere de popularizare”, nu este scris într-un limbaj complicat, ci unul facil, dar are explicații extinse asupra celor mai importante evenimente ale istoriei Basarabiei din cele mai vechi timpuri și până la unirea Basarabiei cu Patria-Mamă (eveniment despre care scrie că va ”rămâne încrestat cu litere de aur în letopisețele neamului românesc”).

1. Originea numelui de Basarabia.

Toată lumea știe că Basarabia vine de la Basarab I Întemeietorul, dar adevărul este că el nu a stăpânit și părți din Basarabia istorică. Cu toate acestea, țara pe care el o stăpânea – o mare parte a Munteniei actuale – era numită în documentele slavone ”Vlașcaia Zemlia”, adică Țara Românească și ”Basarabskaia Zemlia”, adică Țara Basarabească sau, pe scurt, Basarabia, după numele primului domnitor independent. Urmașii lui Basarab I au cucerit și ”părțile tătărești”, respectiv regiunile de la est de Argeș până la Siret, Prut, Nistru și gurile Dunării. Cu toții știm cum se autointitula Mircea cel Bătrân – ”mare voievod și domnitor a toată Țara Românească încă și spre părțile tătărești și de amândouă părțile pe toată Dunărea până la marea cea mare și cetății Dârstorului stăpânitor”.

După descălicatul lui Bogdan, Moldova a cucerit litoralul basarabean, așa că nu mai făcea parte din țara Basarabilor, dar a rămas numele: turcii l-au menținut ca litoral basarabean sau, mai simplu, Basarabia, în amintirea faptului că a aparținut odinioară țării Basarabilor. Ulterior, însuși numele Basarabiei pentru Țara Românească a căzut în desuetudine. Abia la 1812, rușii au întins acest nume asupra întregului ținut românesc dintre Prut și Nistru.

2. Mănăstirea Vărzărești – cea mai veche ctitorie moldovenească în Basarabia.

Cel care a întregit hotarele basarabene, Alexandru cel Bun, a întemeiat și mai multe mănăstiri pe teritoriul Moldovei. Una din acestea a fost Mănăstirea Vărzărești, nu departe de Prut, undeva în codrii Bâcovățului, la nord de Nisporeni. Este considerată cea mai veche ctitorie moldovenească din Basarabia de către Ion Nistor, chiar dacă actul de ctitorie nu s-a păstrat. Este pomenită însă într-un document domnesc din 1420, ceea ce înseamnă că este anterioară acestui an.

3. Întemeierea Chișinăului.

Primul document în care se menționează numele de ”Chișinău” este unul din 1436, în care se pomenește seliștea Chișinăului pe Bâcu, în fața unui crâng, unde se găsește o așezare tătărească. Totuși, întemeitorul satului românesc Chișinău a fost Vlaicu, unchiul lui Ștefan cel Mare, care a fost pârcălab de Hotin, Orhei și Cetatea Albă. Astfel, într-un hrisov din 1576, Petru Vodă Șchiopul (a avut patru domnii în sec. 16) arată că:

A venit înaintea sa și a boierilor săi Vașutca, fata Măricăi, nepoata Eremiei, ce a fost vistiernic, ce s-a numit din călugărie Evloghie, strănepoata lui Vlaicu, de a vândut a sa dreaptă ocină și moșie, un sat anume, Chișinăul, pe Bâcu în ținutul Lăpușnei, și cu mori în Bâcu, dând un dires de întăritură, ce a avut strămoșul ei Vlaicu de la Ștefan Vodă cel Bătrân, slugii noastre lui Dragoș ce au fost ureadnic la Iași, drept 500 de zloți tătărești.” (pag. 115)

Plătindu-se banii, domnul întări lui Dragoș Chișinăul, ”cum să-i fie lui ocină și cumpărătură, cu tot venitul și altul să nu se amestice înaintea acestei cărți a noastre”. Apoi, în 1617, Solomia, soția lui Dragoș, a vândut Chișinăul vistiernicului Constantin Roșca pentru 180 de galbeni de aur. Mai târziu, satul (era încă sat în 1642) a fost închinat mănăstirii Sf. Vineri din Iași. Într-un act domnesc din 1666, de la Duca Vodă, se pomentește deja despre ”târgoveții din Chișinău”, prin urmare căpătase undeva între 1661 și 1665, sub domnia lui Istrate Vodă Dabija, privilegiul de ”târg”. Dimitrei Cantemir pomenește de Chișinău în ținutul Lăpușnei și-l numește ”târgușor (urbecula) de puțină însemnătate”.

4. Populația minoritară din Basarabia conform recensământului (catagrafiei) din 1817.

După ce Basarabia a revenit rușilor, în 1812, țarul a dorit să vadă cum stă țara din punct de vedere al populației. Așa că a comandat o catagrafie sistematică, de unde a reieșit că în Basarabia existau 92.946 de gospodării, respectiv 482.630 de locuitori. Majoritatea sunt, desigur, moldoveni, dar existau și mulți evrei, greci, armeni, bulgari și găgăuzi: 3.862 de familii evreiești, 640 de familii grecești, 530 armenești și 482 bulgărești și găgăuze, la un loc, deci 5.478 de familii neromâne. Restul de 91.048 de gospodării erau moldovenești.

Câteva lucruri despre aceste minorități ale vremii: rutenii sau ucrainenii erau trecuți în rândul populației moldovenești, deși ei nu sunt băștinași, ci au venit, de-a lungul timpului, din Podolia și Pocuția învecinată. Fugiți de acolo din pricina sărăciei și a zilelor de clacă, s-au așezat în Basarabia ca lăturași, oameni străini fără căpătâi, care se adăposteau prin satele românești. În unele locuri, s-au românizat, în altele sate întregi s-au ucrainizat, mai ales în ținuturile Hotinului și ale Cernăuților. Pe lângă aceștia, mai avem lipoveniiaproximativ 1.200 de familii, care au ajuns în Basarabia din motive religioase. În total, aproximativ 8.000 de familii rusești.

Apoi, armenii s-au așezat în Basarabia venind din Armenia Mică, din părțile Ciliciei, cu capitala Sis, după ce regatul lor a fost cucerit în 1375 și s-a dezintegrat. Ei s-au răspândit în țările mediteraneene, o parte dintre ei în regiunile pontice, în Moldova, în Polonia. Ei trăiau în târguri ca negustori și la sate ca arendași. Grecii s-au răspândit în Moldova, în număr mai mare, abia în secolul 17 și aveau aceleași ocupații precum armenii. Cu timpul, după ce s-au legat prin alianță cu anumite familii boierești, au devenit din ce în ce mai influenți în treburile statului și în biserică, limba greacă fiind dominantă. De altfel, grecii își aveau centrul la Odessa și de aici a pornit la drum asociația politică Eteria.

Bulgarii s-au așezat în Basarabia în a doua jumătate a secolului 18, părăsind țara natală din cauza asupririlor turcilor, întemeind sate în noua țară, așezate între Ialpug și Lunga. Găgăuzii, un neam de origine pecenego-cumano-turcă, creștini, dar care au păstrat limba turcă, neinfluențați de arabă, trăiau în Dobrogea până spre Varna, dar au urcat în nord, trecând Dunărea, așezându-se în Bugeac, pe vechile vatre de sate ale tătarilor. Existau 43 de sate bulgaro-găgăuze, care se bucurau de o relativă autonomie. Cât despre evrei, numărul lor în Basarabia nu a fost niciodată prea mare, cel puțin până la momentul 1817, se ocupau cu aceleași îndeletniciri precum grecii sau armenii, nu aveau dreptul de a dobândi proprietăți rurale, dar puteau vinde băuturi, puteau ține mori sau berării (3.862 de familii – 4,2% din populație în 1817). În sfârșit, nemții și velicorușii s-au așezat aici numai după 1812, deci după alipirea la Rusia.

5. Populația țigănească din Basarabia.

Ion Nistor spune că, indiferent de faptul că nu au fost menționați în recensământul din 1817 (tocmai pentru nu erau ”gospodari”, ci robi), țiganii sunt cea mai veche populație din Basarabia, alături de români. Originea lor este indiană, din oamenii prinși ca robi de către tătari pe timpul lui Genghis-Han, care avea un imperiu extins, până în apropierea Carpaților. Și uite o informație foarte interesantă, că tot există la Iași Cartierul Tătărași:

”De aceea, țiganii se numesc până azi în Danemarca și în unele regiuni ale Germaniei ”tătari”, iar în Moldova se numesc ”tătărași” suburbiile târgurilor locuite de țigani ca bunăoară la Suceava și Iași. După credința falsă că ar fi venit din Egipet, ei s-au numit și faraoni.” (pag. 218)

Mai târziu, ei au fost numărați: în 1856, existau 11.589 de țigani. Unii dintre ei, majoritatea, aveau voie să rătăcească prin țară, în schimbul unei dări anuale numite oborox, exercitând diferite meșteșuguri. Aveau 50-60 de corturi, în care duceau toată averea lor, și se ocupau mai mult cu căldărăria. Alții, mai puțini, trăiau în orașe, unde ajungeau dulgheri, pietrari, ciubotari, lăutari etc., singurii care vorbeau românește în viața de zi cu zi.

6. Începutul rusificării bisericilor moldovenești sub arhiepiscopul Pavel (1871-1882).

Până în 1871, toate actele bisericești erau scrise și vorbite în limba română. După ce, în iunie 1871, a fost numit episcop și apoi arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului Pavel Lebedev, acesta a început campania de rusificare a bisericii moldovenești din Basarabia. La început, a poruncit ca în bisericile în care se slujea în limba moldovenească, să se slujească în două limbi, cea rusească și cea moldovenească. Scriitorul rus Durnovo spunea atunci:

”Toate cărțile sfinte de pe la bisericile moldovenești tipărite cu litere chirilice în limba moldovenească au fost depuse la mitropolia din Chișinău, unde arhiepiscopul Pavel, în timp de șapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan. Acest act de vandalism grosolan și fără pereche aparține azi domeniului istoriei.” (pag. 247)

Ulterior, pentru a închide orice posibilitate de a se tipări cărți românești, a închis și tipografia arhidiecezană de la Chișinău. Dar nu s-a terminat aici: a început să exileze forțat clericii moldoveni care nu voiau să renunțe la slujba în română (exemple: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ion  Popovici, Grigore Gallin, care au fost mutați la Pscov, Luck, Simferopol, Minsk). Din fericire, a fost înlocuit în 1882 și lucrurile s-au mai schimbat în bine pentru o perioadă, cel puțin până la venirea lui Serafim, în 1908.

O lucrare importantă, monumentală, excepțională din punct de vedere al condițiilor grafice. Pentru cei care sunt admiratori ai provinciilor istorice, dar și partizani ai Unirii, este foarte important să aibă și să înceapă studiul Basarabiei cu această carte, care, în mare parte, își păstrează anvergura istorică și autenticitatea.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Trei săptămâni în Himalaya, de Marius Chivu

Jovi Ene

Pubertatea pentru cei mici: volumele semnate de Monica Peitx

Jovi Ene

Cărți pentru copii: Căpitanul RO (vol. 1) – Război în inima Europei?

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult