”Istoria sticlei de vin”, de Jean-Robert Pitte
Editura Baroque Books & Arts, Colecția In Vino Veritas, București, 2017
Traducere din limba franceză de Cătălina Steriu și Mircea Vasilescu
Cuvânt înainte de Valeriu Stoica
Revizie și adaptare de specialitate de Cătălin Păduraru
După cum spune coperta a doua a cărții, Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, dar și președinte al Societății de Geografie și membru al Academiei de Științe Morale și Politice. El a devenit, în același timp, și un colecționar de sticle de vin din toate timpurile, un eonolog și un bun cunoscător al istoriei vinului. Volumul ”Istoria sticlei de vin”, apărut într-o ediție foarte frumoasă la Editura Baroque Books & Arts, se ocupă de sticlele de vin, felul în care ele au evoluat, de la forme ciudate până la automatizarea aproape completă, despre cum este produsă propriu-zis sticla, dar și dopul de plută. Deși cartea este destul de stufoasă și de tehnică, până și ”necunoscătorii” pot afla lucruri interesante, iar o parte dintre ele voi încerca să vi le prezint în cele ce urmează:
”Să intrăm în acest univers complex, rezultat al inteligenței a numeroase generații de viticultori, sticlari și degustători exigenți, un univers care permite atât de bine sufletului vinului să se protejeze, să se educe, să se concentreze și, în cele din urmă, să se elibereze exprimând spiritul locului unde a văzut lumina zilei.” (pag. 15)
1. Burdufurile, dolia și amforele, butoaiele, oalele, carafele, urcioarele și ploștile cu vin – precursoarele sticlei
Se spune că vinul a apărut pe undeva prin Orientul Apropiat, acum mai bine de 8.000 de ani și, încă de atunci, viticultorii au știut că trebuie închis în recipiente cât mai etanșe și complet umplute. Dar în cele mai multe cazuri, vinul nu era păstrat prea mult timp, fiind băut până la primele zile calde din primăvara din anul de după cules. Așa că au apărut, treptat, mai multe forme de recipiente, primul dintre acestea fiind burduful din piele. Autorul face o analiză completă a acestora, mai ales din perspectivă istorică, iar această primă parte a cărții este una din cele mai interesante.
2. Apariția sticlei, odată cu tubul de suflat sticla
Prin Egipt sau prin Siria, s-a inventat, pe la jumătatea secolului I înaintea erei noastre, tubul de suflat sticla. Tubul din ceramică, apoi din fier, cu o lungime cuprinsă între 0,70 m și 1,60 m, a servit mai întâi la ațâțarea focului din cuptoare. Într-o zi, un sticlar, fără să știm exact cine, a avut ideea de a-l înmuia în pasta de sticlă fierbinte, de a culege o bulă, apoi de a sufla rapid prin cealaltă extremitate, evitând refluxul sau inspirarea aerului fierbinte. Datorită acestor mișcări, se obține o bulă mai mult sau mai puțin voluminoasă, care poate fi modelată pe o bucată de marmură sau cu ajutorul unor instrumente metalice, atâta vreme cât sticla rămâne vâscoasă. Apoi, după ce recipientul e terminat, este desprins de tub înainte de solidificarea completă. Nu a mai trecut mult timp până a fost inventat și termenul de sticlă, care apare, sub forma vitrum, prima dată la Lucrețiu, în De rerum natura, termen care este preluat în italiană – vetro, în spaniolă – vidrio, în franceză – verre.
3. Carafa medievală în pictură
Carafele medievale sunt cât mai simple, din sticlă incoloră, sferice, de obicei cu fund plat și gât lung. Multe apar treptat și în tablourile epocii, astfel încât putem observa formele acestora și culoarea vinului. Autorul ilustrează cu ”Cavalcada viciilor”, aflată pe zidurile capelei Sf. Sebastian din Roubion, dar și cu ”Bacchus bând” (1623), aparținând lui Guido Reni:
”Bacchus are trăsăturile unui bebeluș rotofei, ba chiar supraponderal, cu un aer ușor amețit, cu privirea sticloasă, îndreptată către cer (oare către Jupiter, tatăl său?), cu o coroană de viță-de-vie pe cap și duce la gură un recipient ovoidal, plin pe jumătate cu vin roze, cea mai închisă culoare care putea fi obținută în perioada respectivă, întrucât, în general, tescuirea se produce fără ca mustul și pielițele strugurilor să fermenteze împreună. Simbol al abundenței și al vieții, butoiul din care provine vinul și pe care se sprijină Bacchus are o gaură, prin care un jet puternic de vin țâșnește într-un recipient. Copilul urinează în timp ce bea, iar jetul de urină transparentă este paralel cu cel al vinului care se scurge din butoi. El alimentează un pârâiaș care feritilizează pământului… Aceasta este o perfectă interpretare a mitologiei dionisiace.” (pag. 58)
4. Inventarea dopului de plută
Dopul de plută a apărut undeva în zona mediteraneeană, pentru a sigila în mod ermetic sticlele, care până atunci aveau numeroase alte forme de etanșeizare, nici una așa de eficientă. Pluta este un material natural unic, obținut din scoarța stejarului de plută, și rezistă un număr impresionant de ani (s-au descoperit, în ultimii ani chiar dopuri de plută grecești sau romane, în stare foarte bună, în mediul subacvatic). După ce Imperiul Roman a dispărut, și folosirea plutei s-a pierdut timp de secole întregi, englezii fiind cei care au redescoperit pluta, în secolul al XVII-lea, mai ales pentru sticlele de șampanie. Chiar dacă acum există și alte mijloace de a astupa cu eficacitate sticlele, dopurile de plută au rămas cele mai importante. O statistică prezintă, în carte, principalii producători de plută la nivel mondial: Portugalia – 160.000 de tone de plută (52,5% din producția mondială), Spania – 75.000 de tone (29,5%), Maroc (3,7%), Italia (3,6%), Algeria (3,3%), Tunisia (2,5%) și Franța (1,1%).
5. Reciclarea sticlelor
Jean-Robert Pitte descrie pe larg metodologia de realizare a sticlei, de la compoziție până la temeratura potrivită, de la materialele conexe folosite de-a lungul vremurilor până la tehnica sticlei. Ce mi-a atras atenția a fost că pentru a se forma sticla așa cum o știm noi, alături de nisip, var și alte substanțe, este necesară și calcina, respectiv cioburi de sticle și din alte obiecte sparte, precum și rebuturi. Reciclarea sticlelor sparte este o constantă a istoriei sticlăriei încă din Antichitate, lucru valabil și pentru istoria teracotei, argila nouă fiind amestecată cu resturi de vase sau de țiglă spartă, cu scopul de a da mai multă densitate pastei, numită în acea perioada șamotată.
6. De ce sticla clasică de vin are 75 cl?
Sticla bordeleză este prima care a adoptat capacitatea de 75 cl, respectiv trei sferturi din unitatea volumetrică a lichidelor în sistemul metric, litrul. Conform datelor autorului, această capacitate ar avea două origini posibile: pe de o parte, o veche măsură englezească, sfertul popular (0,7577 l); pe de altă parte, faptul că baricul bordelez conține 225 de litri (50 de galoane imperiale de 4,5425 l), ceea ce reprezintă o cifră rotundă, de 300 de sticle. Evident, cei 75 cl reprezintă conținutul unei sticle a cărei capacitate, plină cu vârf, este mai mare cu câțiva centilitri.
Dar nu e vorba numai de asta în ”Istoria sticlei de vin”, care rămâne o lucrare destul de tehnică și scrisă într-un limbaj specializat. Volumul se ocupă în mare măsură de vinul din Franța, uneori din Germania sau Spania, cu aplecare și spre producerea de sticlă din Anglia. În rest, referiri minimale la Italia, Grecia sau Ungaria, lipsind cu totul referirile la vinul românesc, moldovenesc și chiar de pe alte meleaguri. Un volum ”pour les connaisseurs…”, dar cu multe informații interesante din perspectiva subiectului analizat.
