”444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”
Editura Humanitas, București, 2016
Cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu
Moto: ”Eu, unul, nu vreau să cunosc în istorie lucruri care să fie unele politically corecte, și altele nu. Vreau să disting numai ce cred că e veridic sau plauzibil și ce nu.” (pag. 151)
O carte precum ”444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara” nu poate fi recenzată, cel mult prezentată și asta încerc să fac în cele ce urmează. Este important de știut, de la început, că suntem în fața unui volum fermecător, atât din punct de vedere al conținutului, cât și din cel a realizării grafice și, indiferent cât de mult ești de acord (sau nu) cu teoriile istorice lansate după 1990 de Neagu Djuvara, este imposibil să nu te regăsește într-unul sau în altul dintre considerațiile sale despre viață, istorie și societate.
După o prefață destul de personală și care conține elemente destul de puțin cunoscute publicului, semnată de Gabriel Liiceanu (intitulată ”Cele trei vieți ale lui Neagu Djuvara”), prima parte a cărții conține o formă inedită de biografie, alcătuită din informații pe scurt ale editorului, fragmente ale lui ”Moș Neagu”, cum își mai spune el, în care povestește diferite pasaje din viața sa, și fotografii interesante, multe dintre ele apărând aici pentru prima dată și făcând parte din arhiva proprie. Aici, Neagu Djuvara nu se ferește să povestească în amănunt elementele cheie ale vieții sale, cum ar fi relația tumultoasă cu soția sa, de care nu s-a despărțit niciodată, pasiunile sale (iubirea care a revenit la fiecare șapte ani), încurcăturile dimplomatice din anii celui de-al doilea război mondial, încercările din exil și modul în care a lucrat zeci de ani în Niger, dar și revenirea acasă, o nouă renaștere care a apărut la 73 de ani. Iată cum descrie, de exemplu, prima sa dragoste, una care l-a urmărit toată viața:
”Mirosul de mimoze se leagă, la paisprezece și cincisprezece ani, de prima mea dragoste pasională, obsesivă, pentru tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavronska… Când eram liber la liceu, duminica și joia după-amiaza, alergam chiar dacă ploua cu găleata, de sus de la Cimiez, unde ședeam, până departe, la vreo cinci kilometri, pe malul mării, între Nisa și Villefranchem, la clinica unde era internată mama ei suferind de o gravă afecțiune cardiacă, iar în grădina clinicii – Villa Graziella îi zicea – erau tufe de mimoze. Vai, ce minune de feminitate era fata asta de șaisprezece ani! Cum știa să mă chinuiască… De la o dată la alta mă răsucea, ba mă sfida cu răceală, ba îmi dădea speranțe nebunești – și dragostea mea era atât de romantică, de pură, de totală… Soarta ne-a despărțit. Și toată viața am păstrat convingerea, iluzia, visul că ea era cea care îmi fusese hărăzită și că, spre nenorocirea mea, nu știusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii…” (pag. 38)
De asemenea, m-a mirat faptul că a fost în tinerețe un simpatizant al celulelor legionare din Paris, dar în același timp m-a bucurat faptul că, spre deosebire de alții, recunoaște public acest lucru și își dă seama, peste ani, de ridicolul situației, dar și de pericolul pe care îl aduceau legionarii odată ajunși la putere:
”Am fost molipsit de câțiva studenți români veniți la Paris, care făceau prozelistim legionar și care constituiseră un ”cuib” acolo. Ce ne atrăgea? Ne atrăgea, mai întâi de toate, o parte de arhaism. Adică, pentru ei, era esențială întoarcerea la o limbă română mai curată, la țăranul care nu fusese încă murdărit de modernism, de străinătate. Era și un fel de xenofobie, bineînțeles, era și antisemitism. Era vorba despre o curățire morală… Să facem un om nou, un român nou! Iar noi am crezut în chestia asta, am crezut chiar cu expresii copilărești, absurde – ”Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer!” (pag. 40-41)
Cea mai întinsă parte a cărții se numește ”Fragmentarium” și cuprinde citate din cărțile cunoscute ale istoricului român, precum și fragmente din interviurile și dezbaterile la care acesta a participat. Sunt acoperite o serie întreagă de subiecte importante, precum considerații privind Basarabia, Cioran și Eliade, civilizația europeană, educație, iubire și femei, monarhie și patriotism, politică și politicieni, Rusia și China, moarte, Europa unită, SUA. Ceea ce este de admirat este, bineînțeles, seriozitatea discursului, pertinența sa, felul în care transformă anumite fraze în discurs oral perfect, pe înțelesul interlocutorului, fără să ofenseseze și fără să fie prețios atunci când nu este cazul. Cartea se încheie cu o serie de ”cuvinte de apreciere”, scrise de persoane care îl cunosc bine pe Neagu Djuvara, precum Georgeta Filitti, Andrei Pleși, Sandra Ecobescu sau Horia-Roman Patapievici.
Printre altele, ”Moș Neagu”, cum simpatic își spune, neagă cumva categorisirea Bucureștiului drept ”Micul Paris”, este un creștin practicant, dar nu îl împiedică să deplângă asumarea creștinătății de către unii fără să fie dublată de fapte de creștin, pune diagnosticuri exacte (de acum ceva ani) despre viitorul Europei, migranți și refugiați și poziția din ce în ce mai slabă a Franței, își aduce aminte cu nostalgie de vremurile din Africa și de închistarea negrilor de acolo, dar și de momentele sale preferate, cele în care dansa (acum regretă că nu mai poate). Sunt fraze memorabile, dar spuse mereu pe înțelesul nostru, al cititorilor simpli, și de aici marea deosebire între făurătorii de citate – magnifice, dar lipsite de conținut – precum Coelho, Potamaș sau Paler și ceea ce furnizează aici Djuvara:
”Erudiția e un bagaj, dar dacă nu știi să interpretezi cunoștințele din bagaj, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiție, ești un bou. Ești un bou foarte învățat.” (pag. 134)
Nu i-am citit toate cărțile lui Neagu Djuvara, dar pot spune cu sinceritate că, prin acest volum, într-un fel, l-am redescoperit și i-am înțeles mai bine viața și concepțiile. El este un altfel de om, un ”dandy” din alte timpuri, dar în același timp, ciudat de modern, un personaj care își spune părerea doar atunci când se pricepe, care nu atacă fără motiv (deși vom descoperi că îl disprețuiește pe Iliescu), un om care își recunoaște propriul trecut și îl asumă, încercând să îi determine pe români să conștientizeze importanța restabilirii adevărului istoric.
