Locuinta Fecioarei Maria

Parasim Efesul fara insa a ne putea desprinde de atmosfera orasului antic. Mintea continua sa prelucreze informatiile acumulate si nu-si va gasi odihna decat dupa ce va fi reusit sa fixeze tot ce am vazut, trait, imaginat si admirat. Ramanem pe muntele Bulbul, urmand un drum de poveste in linistea padurii, invaluiti de parfumul si culoarea tufelor de leandru…

Se spune ca aici in apropiere si-ar fi petrecut ultimii ani din viata, Fecioara Maria, lucru greu de dovedit, dar nu imposibil de crezut, avand in vedere ca in aceasta zona, crestinismul a fost raspandit prin invataturile Sfantului Ioan caruia i-a fost incredintata Sfanta Fecioara de catre Isus cand era pe cruce. Adevar sau plasmuire, casa Fecioarei Maria din Efes exista si este de neimaginat orice vizita in Efes fara a trece si prin acest loc sfant.

Locuinta Fecioarei Maria2

Curioasa sau chiar miraculoasa este si descoperirea sa. In secolul XIX a aparut o carte intitulata “Viata Fecioarei Maria”, carte ce cuprinde revelatiile unei calugarite germane, Caterina Emmerich. Aceasta, fara sa fi vizitat vreodata zona Efesului, descrie cu precizie imprejurimile si casa in care Fecioara si-a petrecut ultimile zile. In 1891 doua expeditii stiintifice au plecat pe urmele celor descrise in carte si asa s-au decoperit ruinele casei. Temelia dateaza din secolele I si IV, restul cladirii fiind ridicata ulterior, iar prin modificari succesive, si-a pierdut infatisarea de locuinta si arata mai mult ca o biserica. Papa Paul al VI-lea a vizitat acest loc sfant in anii ’60, iar cu prilejul vizitei papei Paul Ioan al II-lea in anii’80, s-a decretat casa Altar al Maicii Domnului. Astfel s-a intarit credinta crestinilor in autenticitatea locului, numarul vizitatorilor multiplicandu-se de la an la an, cu atat mai mult cu cat si musulmanii o recunosc pe Fecioara Maria ca mama a unuia dintre profeti.

Izvorul

Loc de pelerinaj pentru crestini si nu numai, locuinta are in vecinatate un izvor despre care se spune ca are proprietati tamaduitoare, insa atractia principala o reprezinta zidul dorintelor. Fiecare vizitator isi transpune cea mai intima speranta pe o foaie de hartie sau pe o bucata de panza care este apoi agatata sau legata de celelalte dovezi de credinta de pe zid. Nu stiu in ce masura sperantele se transforma in realitate – daca mi se va indeplini ce am cerut o sa va anunt – insa chiar daca nu va avea efect voi ramane cu linsitea si impacarea pe care am simtit-o in acel loc, si cu imensa buna dispozitie care mi-a provocat-o un coleg de excursie, foarte incurcat si nedumerit ca nu-i spune nimeni in ce limba trebuie sa-si scrie dorinta pentru a fi sigur ca va fi inteleasa…

Urmele templului, moscheia, cetatea si biserica

Moscheea Ysa Bey si cetatea Ayasuluk

Ne desprindem cu greu din vise si sperante si ne indreptam spre ceea ce a fost odata, una din cele sapte minuni ale lumii: templul zeitei Artemis. Din pacate, din maretia constructiei de odinioara n-au mai ramas decat doua coloane si nici acelea originale, insa diversele reprezentari ale templului, in toata splendoarea sa, pe care le gasesti la vanzatorii ambulanti de suveniruri, iti ajuta imaginatia sa reconstruiasca crampeiele realitatii. Mare parte din coloanele templului s-au folosit la constructia in imediata vecinatate, a Moscheii Isa Bey, in 1375 care se prezinta astazi pelerinilor intacta si impresionanta, alaturi de Cetatea Ayasuluk, o fortareata bizantina pe ruine otomane si a Bisericii Sf. Ioan. Ridicata de imparatul Iustinian (527-564 d.C), peste mormantul apostolului care a lasat posteritatii „Apocalipsa”, biserica a fost distrusa de un cutremur in secolul al – XIV – lea. Daca ar fi recosntruita, s-ar numara printre cele mai mari sapte biserici ale lumii, insa pana atunci se dezvaluie vizitatorilor ca un imens muzeu in aer liber, o atractie arheologica si spirituala in acelasi timp.

Zidul dorintelor

Rezervorul de apa

Gradina cu leandri

Poarta Hercules

Continuam vizitarea acestei minuni numita Efes. Oriunde te uiti, fiecare monument, fiecare piatra sculptata sau inscriptionata transpira istorie.

Ne-am facut intrarea in oras, am onorat baile publice, templele si monumentele din partea nordica. Pasim cu incredere pe aleea principala, care leaga poarta de nord de cea de sud, prin Poarta lui Hercules din care nu se mai vad astazi decat coloanele. Ne atrage privirea Fantana lui Traian, construita in secolul intai era noastra, probabil undeva intre 98-117 d.C in onoarea marelui imparat roman.

Trecem pe langa baile termale scolastice a caror capacitate putea servi pentru 1000 persoane, dotate cu camere de odihna si saloane de distractie si ne oprim in fata Templului lui Hadrian.

Templul lui Hadrian

Fantana lui Traian

Ridicat in anul 138 d.C, dupa vizita pe care Hadrian a facut-o in Efes in 128 d.C si reconstruit din fragmentele care au infruntat si au supravietuit timpurilor, fatada ni se prezinta astazi in toata splendoarea sa, cu patru coloane corintiene, doua rotunde si doua patrate, care sustin o arcada, avand la mijloc sculptat chipul lui Tyche, zeita victoriei. La fel de bine pastrata si adusa in atentia publicului, mai ales datorita controversei pe care a starnit-o in timp, este si sculptura care impodobeste fatada interioara reprezentand, dupa unele pareri, pe Medusa, dupa altele pe sotia lui Hadrian, iar dupa cea a carcotasilor, pe iubitul lui Hadrian, Antinous. Greu de multumit si moravurile acelor timpuri, scrierile vremii criticandu-l pe imparat atat pentru atractia pe care o avea pentru tinerii frumosi cat si pentru relatiile adulterine cu femei maritate.

Baile scolastice

Vis-a-vis de templul lui Hadrian nu mica ne-a fost mirarea cand am descoperit “vilele” de la malul marii ale aristocratiei vremii. Locuinte spatioase, cu coloane impunatoare, case cu doua sau mai multe etaje, dispuse in jurul unor curti interioare, camere decorate cu picturi si mozaicuri stau marturie a caracterului nobiliar al celor pentru care au fost construite. Mult mai uimitoare au fost insa toaletele publice, poate pentru ca, asa cum spuneam, e greu sa-ti inchipui sistemul de canalizare si de evacuare a apelor menajere atat de avansat in acele timpuri.

Toaleta publica

Ne desprindem din mirare si lasam ochiul sa umple sufletul de frumusetea bibliotecii Celsus, aceasta constructie grandioasa construita in 114-117 d.C in onoarea lui Gaius Julius Celsus Polemaeanus, guvernatorul provinciei romane Asia. Adapostind candva 12.000 manuscrise,  ca marime a fost a treia biblioteca a vremii, dupa cea din Alexandria si cea din Pergamum. Restaurata cu multa migala cu ani in urma de catre arheologii austrieci, cladirea are trei intrari strajuite de copiile statuilor orginale ale intelepciunii (Sophia), stiintei (Episteme), inteligentei (Ennoia) si excelentei (Arete) – originalele au ajuns in Muzeul Efes din Viena, cum bine ati anticipat.

Biblioteca Celsus

Areth

Parasim cu regret piata din fata bibliotecii trecand prin Poarta lui Mazeus si Mithridates, ridicata de cei doi sclavi a caror nume au ramas in istorie ca recunostinta pentru eliberarea lor de catre imparatul Augustus si ajungem in agora comerciala.

Poarta lui Mazeus si Mithridates

Ne indreptam spre poarta sudica a orasului si in fata noastra se arata in toata splendoarea sa, marele teatru. Construit in perioada elena si extins si redesenat pana la actuala forma in perioada romana, amfiteatrul are o capacitate de 25000 locuri si este chiar si in zilele noastre, spatiul preferat pentru organizarea unor concerte si spectacole. Pierduti in maretia amplasamentului, gasim timp pentru un mic exercitiu de imaginatie vazand cu ochii mintii forfota si solemnitatea adunarilor religioase si politice, solemnitatea discutiilor filozofice, incrancenarea si consumul de adrenalina specifica luptelor cu gladiatori si animale.

Amfiteatrul

Amfiteatrul

Templul lui Hadrian

V-ati imaginat vreodata un oras de acum 3000 de ani? Eu da insa n-am atins nici pe departe realitatea. Prea putini si-ar inchipui un oras cu strazi de marmura strajuite de coloane si statui, luminate in negura noptii de faclii postate in dale, pe aleile principale. In mod sigur mie nu mi-a trecut niciodata prin minte sistemul de iluminat stradal.

Pierdut in istorie, Efesul s-a ridicat pe tarmul egeean de cel putin trei ori si tot de atatea ori a fost distrus de cutremure, inundat de raul Meanders, cotropit de navalitori, si-a schimbat locul, s-a acoperit de trecerea timpului si a fost adus la lumina de un nou fondator sau, in ultima instanta, de catre arheologi.

Basilica

De la Strabon si Pausanias aflam ca a fost construit de catre amazoni, a fost apoi cucerit de ionieni, pentru a fi reconstruit pe o noua locatie de catre Androclos, fiul regelui Atenei. A trecut sub dominatii succesive, intai greceasca, persana, apoi romana, bizantina pentru a ajunge ceea ce este astazi – o marturie vie a lumii de odinioara, pe teritoriu turcesc, aproape de Izmir, langa Kusadasi. Escavat si oferit atentiei publicului in proportie de 15% din ce a fost odata, marturiile din epoca romana sunt impresionante prin finetea detaliilor, prin grandoarea si maretia constructiilor si nu in ultimul rand prin surpriza pe care ti-o provoaca anticele” comoditati”.

Sistemul de canalizare

Pasind oarecum cu emotie in acest imens muzeu in aer liber, nu mica mi-a fost mirarea sa intalnesc, chiar de la intrare, sistemul de canalizare format din tevi de lut ars.Sa mai zica cineva ca traim timpuri moderne! Am avut brusc senzatia ca mai avem foarte mult de inventat si aplicat pana sa ajungem la ce a fost odata pe aceste meleaguri. La intrarea in oras sunt nelipsite baile publice cu rol in preveniea raspandirii bolilor aduse de vizitatori, folosirea lor fiind obligatorie pentru cei care isi doreau accesul in centrul Efesului.Mai faci cativa pasi pe marmura incinsa de soare trecand prin fata basilicii – spatiu destinat comertului si nu biserica, asa cum ati fi inclinati sa credeti din denumire, in fata careia se intinde piata publica municipala – agora. Construita in perioada elenistica si reconstruita in timpul imparatului Nero, are forma patrata si reprezenta centru guvernamental al orasului.

Baile publice

Agora

Privirea iti este atrasa apoi de Odeon, un teatru mic, cu capacitate de 1500 de locuri, care pe langa reprezentatii si concerte gazduia si intalnirile politice ale conducatorilor vremii. In vecinatatea odeonului cateva coloane stinghere stau marturie a maretiei de odinioara a palatului municipal.Cladirea cuprindea altarul zeitei Hestia, statuia acesteia si o flacara sacra pastrata vesnic arzand simbolizand bunastarea orasului. Escavatiile au scos la iveala si trei statui ale zeitei Artemis care acum sunt adapostite de muzeul din Efes.

Odeon

Odeon

Piata si templul domitian care se mai vad astazi au fost odinioara locul pe care se ridica un templu cu trei etaje dedicat lui “Flavian Sebastoi” adica acelui trio de imparati care a condus Imperiul Roman intre 69-96 d.C. – Vespasian, Titus – care a distrus orasul Ierusalim in 70 d.C. si Domitian care a fost imparat in perioada in care apostolul Ioan a scris Apocalipsa. Este una din putinele marturii are domniei si existentei lui Domitian, dupa asasinarea acestuia numele sau fiind sters din toate inscriptiile.

Tempul domitian

Ramanem cateva minute in fata fantanii Pallio care, desi a infruntat 2000 de ani de intemperii nu si-a pierdut nimic din fragilitatea arcadei. A fost construita in anii 97 i.C de catre Afilius si Sextilius Pollio si a fost impodobita cu statuile Odysseus si Polyphemos care se pot admira si acum in muzeul Efes spre mai buna pastrare si conservare.

Fantana Pallio

Din frumusetea monumentului Memius, construit in memoria fiului dictatorului Sulla, stau marturie si astazi cateva coloane, statui si sculpturi care impodobeau cladirea originala.

Monumentul Memius

Fostul palat municipal

Iluminat stradal

Dincolo de toate acestea am incercat si o mare admiratie. Tarmul Marii Egee este plin de vestigii antice, unele conservate atat de bine incat o vizita printre ruine echivaleaza cu o calatorie in timp.

Si unde se poate vedea cu ochiul liber trecerea timpului mai bine decat la Pamukkale. Aici timpul a brodat minunea lumii, prin numeroase izvoare calcaroase care scurgandu-se de pe un platou aflat cam la 200 m inaltime fata de restul peisajului a creat numeroase terase, cascade bizare sculptate in calcar si bazine cu apa termala sub forma unor scoici. Un evantai de culori te intampina in functie de lumin razelor solare care se refelecta in apa din bazine. Privit de la distanta este un adevarat castel de bumbac, cum bine i-au fixat numele in timp oamenii locului. Apele din terase au temperaturi de pana la 50°C, contin saruri de calciu si dioxid de carbon, fiecare 250 de litri scursi ajutand la depunerea a 2,5 grame calciu stalactitele mai vechi sau in formare.

Despre proprietatile tamaduitoare ale apelor din aceasta zona marturiile depasesc pragul erei noastre inapoi in istorie. Ruinele orasului Hierapolis, fondat, dupa unele surse, chiar de zeul Apollo si recladit in anul 190 i.e.n de catre Eumenes al II-lea, regele cetatii grecesti Pergam, dupa un cutremur devastator, se mai vad si astazi in vecinatatea minunilor albe. Exista atestari istorice ca in anul 129 i.e.n orasul descris inca de pe atunci ca o statiune balneara a fost inclus in Imperiul Roman, avandu-i printre oaspetii de seama pe imparatii romani Adrian si Nero si chiar pe celebra Cleopatra.

Zidul ce imprejmuia orasul

Moartea Sf.Filip, unul din apostoli pe aceste taramuri au trasformat zona in loc sacru si de pelerinaje si pentru crestini.

Amfiteatrul

Amfiteatrul

Din maretia de odinioara a Hierapolisului astazi se mai pot distinge ruinele zidului care imprejmuia orasul, amfiteatrul, templul lui Apollo, plutoniumul – grota plina cu gaz otravitor aflata la baza templului, poarta domitiana, baile romane, portile orasului, martiriul Sf. Filip si cimitirul, majoritatea datand din perioada romana reconstruita dupa ce cladirile elene s-au distrus in cutremure.

Templul lui Apollo

Plutoniumul

Poarta domitiana

Cimitirul

La mica distanta de Pamukkale, in zona numita Karahayit, natura a facut o noua minune si a creat un izvor cu apa termala calcaroasa insa, plictisita poate de atat alb, a amestecat oxizi de fier care coloreaza carbonatul de calciu in nuante diverse, in special rosu. Ce a daruit natura in marinimia sa, omul a exploatat cum se cuvine si din imbinarea celor doua creatii a iesit un hotel si un centru spa renumit, stilat, o incantare pentru minte si suflet.

Uzak (2002)-Departe

Dupa cum ne dam seama si din titlul filmului, ambele personaje sunt departe de casa. Unul dintre ei, Mahmut (Muzaffer Ozdemir), este stabilit de mai multi ani in Istanbul, este un fel de fotograf profesionist, artistic, si traieste solitar in apartamentul sau, dupa ce s-a despartit de sotia sa. Nici nu vrea sa fie altfel, tot universul sau este construit in jurul idei de a fi singur, lucru care este dovedit de mai multe lucruri: nu raspunde decat rareori la telefon, patul il are in sufragerie pentru a indeparta prietenii. Oare asta isi doreste sau este doar un refugiu datorita tristetii ce il apasa dupa plecarea sotiei?

Mahmut (Muzaffer Ozdemir)

In acelasi timp, Yusuf (Emin Toprak) vine din indepartatul sat de unde a plecat si Mahmut pentru a-si gasi (oare?) un serviciu pe un vapor din Istanbul ca sa castige bani multi si sa isi intretina familia lasata in spate. Numai ca, pentru a ajunge unde isi doreste, trebuie sa intre in lumea lui Mahmut, lumea imaginata doar pentru el. Yusuf invadeaza intimitatea pentru ca este un tip delasator, nepasator, care trece prea usor peste anumite reguli, care nu se poate adapta unui Istambul plin de tentatii si mai ales de fete frumoase.

Conflictul dintre cei doi pare ca exista in fiecare moment, desi este unul tacut, psihologic, care nu apare decat rareori la nivelul cuvantului, ci ne este aratat doar prin fapte ale personajelor: Mahmut da cu spray dezinfectant pantofii mirositori ai lui Yusuf; aceasta din urma, desi ii este interzis sa fumeze in casa, face o “orgie” cand Mahmut este plecat, fumeaza, bea in sufrageria acestuia. In cele din urma, izbucnirea vine si Mahmut ii reproseaza lui Yusuf lipsa de organizare si de staruire in cautarea unei slujbe care ii poate permite luarea vietii in propriile maini.

Yusuf (Emin Toprak)

Avem de-a face cu mai multe lucruri care sunt interesante pentru acest film: imaginea este exceptional de calda si ilustrativa, Istanbulul si Turcia, in general, in vreme de iarna sunt superbe, cu peisaje deosebit de puternice. Regizorul a imaginat o lume inceata, care se misca greu, careia nu ii putem ghici fiecare pas, dar care este atat de normala in esenta ei, incat ne putem regasi deseori in singuratatea lui Mahmut sau in lentoarea si indiferenta lui Yusuf. Cei doi actori au primit pentru aceste roluri premiul pentru cei mai buni actori la Cannes, din pacate, pentru Emin Toprak, acesta fiind decernat post-mortem, murind intr-un accident de masina.

Nota: 8.5/10

Gegen die Wand(2004) – Cu capul inainte

Este si cazul eroilor din acest film: Cahit (un actor special acest Birol Unel, cu transformari profunde de-a lungul filmului) este un simplu angajat intr-un club de noapte, cu grave probleme alcoolice, cu o tentatie de a lua viata usor, fara a-si face griji privind ziua de maine sau privind viata in ansamblul sau, de unde si accidentul suferit cu masina si spitalizarea sa intr-un spital de boli psihice, pe considerentul ca a incercat sa se sinucida. Pe de alta parte, o avem pe Sibel (la fel de generoasa Sibel Kekilli), o tanara femeie care incearca prin metode neortodoxe de a scapa de familia ei, “pentru ca vrea sa traiasca, sa se distreze, sa danseze si sa faca sex”. Nebunia ei este, se pare, congenitala si cronica: nu ezita sa aiba mai multe tentative de sinucidere, doar pentru a scapa odata de parinti si de traditiile lor, care ii impun sa se casatoreasca cu un om de aceeasi etnie: un turc.

Cand il descopera pe Cahit, isi da seama de sansa care i s-a ivit-sa se casatoreasca cu el pentru a scapa de familie si a-si vedea de telurile vietii ei. Casnicia decurge initial pe linia pe care si-au dorit-o ambii, fara sa se vada decat acasa, traindu-si fiecare viata cu altii, desi apar momente de tandrete aparenta si un inceput de prietenie. In timp insa, Cahit, devine gelos pe aventurile dese ale “sotiei” sale, desi nu ii marturiseste nimic acesteia si apare treptat chiar sentimentul de dragoste, cu toate ca aceasta pare neimpartasita. Nu mai suporta iesirile acesteia si, in cele din urma, explodeaza si savarseste o fapta reprobabila, dar intrucatva motivata.

Ce gasim noi, ce ne atrage atentia? In primul rand, asistam la ciocnirea dintre doua civilizatii, care, desi traiesc impreuna de mult timp (si vorbim aici de o populatie mare de turci care locuiesc in Germania), au conceptii si priviri complet diferite asupra vietii. Privim in principal turcii stabiliti acolo, care nu isi uita traditiile si doresc sa ramana inchistati in propria comunitate, nefiind permise casniciile cu nemtii. De asemenea, nu sunt uitati si turcii care se reintorc la Istambul, care normal ar trebuie sa vina pe o pozitie inalta, insa ii regasim in meserii obscure ca sofer de taxi sau menajera intr-un hotel important.

Pe de alta parte, doua personaje care sunt total diferite si care totusi ajung de la o dragoste imposibila la o poveste de iubire profunda, care pare a-i urma oriunde ii duce viata. Muzica turceasca ii urmeaza peste tot si mi s-a parut ca fiecare moment de acest gen era in tonalitatea cu starea sufleteasca a personajelor (chiar daca nu imi place muzica de acest gen si mi-a adus aminte de finalul neplacut din Slumdog Millionaire-prin contrast, melodia I feel you a lui Depeche a parut naucitor de frumoasa si perfect adaptata filmului). Actorii principali reusesc roluri complexe (am auzit ca Sibel a fost actrita de filme porno inainte de acesta, ceea ce nu e un repros), interpretarea este fara cusur si pentru ca imbina fara probleme transformari de personalitate, dar si de fizic destul de mari pe parcursul filmului.

Nota: 9/10