This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

Like Crazy (2011)

Sa va uitati la primele 15 minute din acest film si s-ar putea sa va ia lesinul. De ce? Totul este dulce, chiar daca nu este un film despre ciocolata: o tanara studenta expune un curs despre Internet si ii face, in acelasi timp, ochi dulci unui coleg de-al sau; ii pune apoi o scrisoare pe masina, plina de cuvinte frumoase si poezii, iar el pica in capcana; se intalnesc la un ceai (!), vorbesc, nu isi gasesc cuvintele, este clar ca ea doreste mai mult, iar el este confuz cu privire la ceea ce simte; ajung acasa la ea si, in loc de primul sarut, el-viitorul designer de mobila face aprecieri asupra scaunul de pe care ea scrie si ii cere sa ii citeasca ceva personal; totul devine o relatie, cu zambete, imbratisari, sarutari si promisiuni de iubire vesnic. Dulceag, nu?

Apoi actiunea se dezvolta sau, cel putin, se intampla ceva: ea este din Anglia si trebuie, la terminarea facultatii sa se intoarca rapid acasa pentru ca ii expira viza de student. Nu o face, pentru ca iubirea si pasiunea sunt prea mari si amana plecarea spre casa pentru cateva clipe in plus (sau zile) alaturi de iubitul sau. Drept urmare, se trezeste la revenire ca nu i se permite intrarea in tara si relatia lor e pe curba descendenta. Daca acum ar trebui sa inceapa filmul, ar fi fost bine. In schimb, ne aflam in fata unei comedii de erori sentimentale, din care este posibil sa nu mai intelegem nimic. Cum se poate ca sa te impaci si sa te desparti cu o asemenea frecventa, cum este posibil sa intri in relatii fara sa stii nimic despre celalalt, cum este posibil ca sa iti inseli sentimentele pentru a intra intr-un cuplu de unde stii ca vei pleca la primul semn al celui plecat?

Cei doi sunt dulci, asa cum spuneam, iar relatia dintre ei, peste luni si ani, este ceea ce isi poate dori oricine: sentimentele nu dispar (desi ar trebui), cand sunt departe fiecare se gandeste la celalalt, iar cand sunt impreuna sunt pe rand simpatici, gingasi, gelosi sau conflictuali, se casatoresc si totusi sunt despartiti de un ocean si de alte relatii, pentru ca iubirea sa supravietuiasca tuturor obstacolelor. Ceea ce nu se intampla adevaratelor povesti de dragoste, nu-i asa?

Este un film ingandurat, plin de sentimente mai mult gandite decat rostite, aflandu-ne asadar in fata unei povesti tacute, in care rareori putem ghici privirea si adevaratele ganduri ale personajelor. Camera se misca in voie, pentru a ne prezenta expresia fetei acestora, iar spectatorul trebuie sa fie atent la spatiul temporal, la locul unde se desfasoara actiunea, cat si putinele cuvinte care se rostesc. Poate si de aceea interpretii par stersi (si nici nu am retinut numele acestora), pentru ca nu ei sunt importanti, ci gandurile acestora, sentimentele descrise, povestea unei iubiri fara granite. Un film interesant, o poveste frumoasa, din pacate aproape ireala.

Alte impresii: FilmSinopsis, Filme pe scurt.

Nota: 6/10

Sorok pervyy (1956) – The forty-first – Al 41-lea

Daca rezonanta numelui acestui film este cunoscuta de aproape toata lumea, Al 41-lea fiind unul dintre filmele care au rulat mult timp in cinematografele de la noi in perioada comunista, putini cunosc si subiectul acestuia, dar mai cu seama prestanta sa in randul criticilor de film. Trecand peste acestea si peste faptul ca am ales sa vizionez acest film la recomandarile facute de Tudor Caranfil in ultimul volum din “Istoria cinematografiei in capodopere”, trebuie sa recunosc ca acest film m-a surprins cu adevarat, fiind unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vizionat in ultima vreme: o poveste simpla, un cadru istoric, o adevarata invitatie spre cunoastere umana si spre motivatiile personalitatii in situatii specifice, o adevarata impletire intre razboi, ideologie si iubire.

Filmul era in sine doar un remake dupa cel realizat anterior de Iakov Protazanov, in 1927, ambele variante fiind adaptari pentru marele ecran a nuvelei lui Boris Lavreniov. Numai ca senzatia care a produs-o in epoca (luand premiul special al juriului la Festivalul de filme de la Cannes, din 1957) nu a fost doar ceva temporar, filmul pastrandu-si aroma de prospetime, de poezie, de realism si autenticitate pana in zilele noastre. Dar si o imagine extraordinara, pe care putine filme in epoca o aveau. De unde toate aceste arome? Subiectul este chiar neasteptat pentru cinematografia sovietica a acelor timpuri. Daca suntem la inceput in fata razboiului, subiectul real se afla undeva ascuns, pentru a fi aratat in adevarata splendoare in a doua jumatate a filmului: dragostea dintre o tanara luptatoare “rosie” (bolsevica) si un ofiter “alb” (tarist), in valtoarea evenimentelor revolutionare din 1917. Cum a trecut de cenzura? Poate doar din cauza finalului.

Aflam chiar de la inceput ce inseamna “al 41-lea”. Un regiment bolsevic infrant si decimat se taraste prin desert, sperand sa supravietuiasca pana la Marea Aral (si, in fata imaginilor, nu ne putem invinge mirarea fata de starea actuala a acestui lac, aproape in intregime secat, fata de momentele in care s-a realizat acest film). Dintre acestia, se distinge Maria Filatovna, maestra grupului in manuirea armelor de foc, care ajunsese pana atunci sa ucida 40 de oameni. Al 41-lea se dovedeste insa un “alt fel” de om: nu este ucis, glontele trece pe langa el si este luat prizonier. Vadim se dovedeste a fi un ofiter superior “alb”, care poarta cu el secrete importante. Asa incat Maria este cea care trebuie sa il aiba in grija si sa il calauzeasca spre locurile detinute de bolsevici, peste Marea Aral.

Numai ca barca lor naufragiaza pe o insula, iar Maria si Vadim sunt singurii supravietuitori. Si aici, neaspteptat pentru duritatea si implicarea ei in spiritul revolutionar, cei doi incep sa se apropie, sa se indragosteasca, sa se certe, sa se impace. Un altfel de calatorie, spre sufletul propriu al fiecaruia, isi are punctul de plecare, pentru ca, pana atunci, erau cuprinsi de un ideal, de o temere de apropiere de ceilalti, de o departare suficienta de oameni pentru a se apropia cu adevarat de cineva. Tarmul unei mari agitate devine adevaratul teren al fericirii lor, desi, in sinea lor, isi dau seama ca fericirea lor este temporara, ca imaginile statice, idilice se vor estompa la un moment dat, cand vor vedea prima nava apropiindu-se, cand trebuie sa se decida daca vor ramane impreuna sau se vor intoarce la “arme”. Un film PERFECT, al unei cinematografii careia este necesar sa ii redescoperim mereu capodoperele.

Nota: 10/10

Big Miracle (2012) – Misiune de salvare

Pentru ca suntem din ce in ce mai blazati in contactul zilnic cu aglomerarea evenimentelor de toate felurile, s-ar putea ca acest film sa para unora ca trateaza un subiect mundan. Eu zic ca nu este asa, pentru ca inspirandu-se din cartea lui Tom Rose “Freeing the Whales: how the media created the world’s greatest non-event” publicata in 1989, aceasta pelicula transpune bogat vizual si echilibrat emotional o intamplare extrasa din realitate si care intradevar s-a propagat in timp real si cu impact puternic pe toate canalele de comunicare in octombrie-noiembrie 1988. Si care a reusit sa solidarizeze enorm de multi oameni intru salvarea unei familii de balene cenusii compusa din Fred, Wilma si puiul lor Bam-Bam. Si care a reusit sa sparga barierele politice si a a investit cu infuzie de inteligenta, sentimente si mai ales fonduri materiale (chiar daca aceste fonduri au manipulat alegatorii sau au impulsionat afacerile) intru succesul unei actiuni umanitar-ecologice.

Prin intermediul acestui film am facut si noi, spectatorii, o incursiune in Alaska, la Barrow Point, pe malurile Marii Beaufort, intr-o lume incredibil de aspra si neprietenoasa, unde insa, am cunoscut o societate prietenoasa, oameni care au invatat sa traiasca normal adaptandu-se vitregiei naturii. Si alaturi de bastinasii inuiti, la -50⁰C, invata sa reziste si sa actioneze reprezentanti ai mass media, activisti Greenpeace, oameni de afaceri si sponsori ai actiunii de salvare … o comunitate de conjunctura si o comuniune de eforturi avand ca tinta eliberarea balenelor din inchisoarea ucigasa a gheturilor. Ba…chiar cu mult umor, ne este prezentata si implicarea celor de la varf: Gorby si Ronny, care si-au dat mana (virtual vorbind), pentru a infrange zagazurile gheturilor sub prova impresionantului spargator de gheata sovietic. Razboiul rece s-a topit in fata adevaratelor gheturi. De altfel, chiar am citit de curand ca cei doi, Gorbaciov si Reagan  au facut impreuna o vizita in Islanda – (nu foaaaaaarte departe de Alaska) in anii 80 si o statuie construita ulterior, sta marturie acestei intalniri.

Sigur ca tonul si atmosfera filmului sunt optimiste, sigur ca toate greutatile tehnice – de mici sau de mari proportii sunt infrante, sigur ca toate conflictele interumane, interprofesionale sau de afaceri sunt surmontate, sigur ca nu intelegem  – dar nici nu insistam – ca Greenpeace se implica cu doar doua persoane in actiune, sigur ca dragostea si sentimentele de apropiere intre eroi isi au locul lor nelipsit, dar si bine incadrat in ansamblu… Insa ceea ce conteaza este povestea, motivatia si sinceritatea ei, caracterele personajele care o strabat si happyendul care ne multumeste, oricare ar fi varsta si experienta noastra de viata. “Where are they now” … Fred si Wilma …au reusit sa uneasca atatia si atatia oameni intru salvarea lor.

Desi fiecare personaj in parte, poate cu exceptia reporterului cameraman Adam Carlson (John Krasinski), activistei Greenpeace Rachel Kramer (Drew Barrymore) si magnatului McGraw (Ted Danson), nu are cate un rol de intindere, totusi fiecare creioneaza caractere si determinari bine conturate si ne devine simpatic. Pustiul inuit Nathan (Ahmaogak Sweeney), bunicul sau intelept Malik (John Pingayak), colonelul Scott Boyler (Dermot Mulroney), Dimitri (Mark Ivanir) sau femeile puternice din spatele barbatilor puternici – Ruth McGraw (Kathy Baker) si Kelly Meyers (Vinessa Shaw) sunt personaje investite cu mare charisma de catre actorii care le interpreteaza si ne transmit mesajul filmului.

Drew Barrymore si John Krasinski fac o echipa buna si credibila in acest film si poate si pentru ca – dincolo de faptul ca sunt actori talentati sunt si oameni care si-au insusit povestea si mesajul ei de solidaritate umana.

Cinematografia lui John Bailey ne-a adus cu acuratete si pe alocuri chiar si cu poezie atmosfera inedita a acestui spatiu special pentru spectatori … Alaska, gheturile sale si oamenii sai. As fi curioasa cum s-au desfasurat, si mai ales daca s-au realizat in acest mediu real, filmarile subacvatice! Poate voi gasi explicatii relevante pe internet.

Coloana sonora originala semnata de Cliff Eidelman (care a mai “compus pentru balene” – vezi Free Willy) este bogata si nuantata.

Regizorul Ken Kwapis, care are la activ regia multor productii si seriale TV, dintre care si in Romania s-a putut urmari “The Office” a avut sarcina coagularii unei desfasurari mari de actori, spatii si oameni de productie si a realizat un film curat si deosebit de stenic.

Nota: 6/10

Friends with Benefits (2011) – Prietenie cu folos

Din seria comediilor romantice care au aparut anul trecut (de altfel nu le ratez in niciun an, sunt o adevarat sursa de relaxare si uneori de buna dispozitie), am ales zilele trecute aceasta ‘prietenie cu folos’, ce ii are in rolurile principale pe Justin Timberlake – abia terminasem experienta cu ‘In Time’ – si Mila Kunis. Un cuplu tanar, simpatic si aflat pe val. Deci o incercare aparent placuta.

Mai pot fi insa resuscitate comediile romantice? Mai pot aduce ele un pic de fantezie, de imaginatie, mai pot aduce ceva cu adevarat nou in cinematografia prezentului? Consider ca da, dar nu a fost cazul aici: tema prieteniilor dintre barbati si femei, care trec prin etapa sexuala pentru a-si da seama in final ca sunt destinati unii altora a fost indeajuns tratata si intoarsa pe toate fetele pentru a deveni chiar monotona, previzibila si potentiala ‘arma’ de alungare a spectatorilor. Un subiect pe care l-am vazut atat de curand pe marile ecrane (‘No Strings Attached‘) incat nu am inteles de ce a aparut filmul recenzat la un interval foarte scurt.

Sa nu ma intelegeti gresit: povestea este dulce ca mierea, personajele perfecte incat nu intelegem de ce nu le vrea nimeni in viata lor, finalul este ceea ce asteptam. Acestea combinate cu accesoriile moderne: gadgeturi tehnice, slujbe la tabloide sau o meserie aproape futurista de Recruiter. In plus, un Justin Timberlake care pare sa promita, dar pe care trebuie sa il vedem intr-un rol important si o prezenta agreabila si dulce a Milei Kunis (si, in plus, mai mereu sumar imbracata). In rest, nimic nou, clisee, happy-end, dulcegarii, bla-bla-bla.

Nota: 6/10

Tatal fantoma (2011)

Povestea nasterii acestui film este tulburatoare, mai ales pentru aceia dintre noi intr-o vesnica cautare si limpezire a radacinilor si a apartenentei, mereu scormonitori in arhivele familiei, printre acte si fotografii ingalbenite, munciti de nevoia de a descoperi fiecare destin si de a aseza fiecare frantura de memorie la locul ei normal in puzzle-ul genealogic. Si poate veti intelege acest lucru cercetand cu atentie situl filmului.

Iar povestea pe care ne-o spune acest film, tesuta pe canavaua magica a sintagmei “TATAL FANTOMA” o descifram in toata complexitatea ei abia la sfarsitul peliculei, prin dedicarea catre “Bose, Stein, Balkanski”. Despre aceasta dedicare, raspunde Lucian Georgescu intrebarii din cursul unui interviu:

“Cine sunt oamenii mentionati în dedicatia de la finele filmului, “Bose, Stein si Balkanski”?
Cu totii sunt niste tati fantomă… Stein a fost bunicul lui Barry Gifford, iar Balkanski a fost numele de familie al tatălui meu înainte de cel de-al doilea război mondial. Iar în ceea ce-l priveste pe Bose… Bose a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni si a fost considerat cel mai talentat regizor român, chiar dacă a făcut mai ales scurtmetraje si documentare… Multă vreme, în primul deceniu de după Revolutia din 1989, toată lumea a asteptat cu sufletul la gură debutul său în lungmetraj. Acest debut ar fi trebuit să fie Tatăl fantomă. Dar Bose ne-a părăsit cu numai câteva săptmâni înainte de a semna primul contract de finantare. Filmul îi este dedicat chiar dacă eu cred că lui i-ar fi iesit unul mai bun. Singurul mod în care am putut să-i pun semnătura pe acest film a fost prezenta lui Iosif, fiul său mai mic, care joacă rolul lui Robert copil, în flashback-uri.”

Insa, pana la urma, fara a face abstractie de radacinile reale ale inspiratiei nasterii acestui film, rezultatul este o docu-drama-comedie fictionala. Un road-movie romanesc cu elemente documentare pentru ca prezinta si reflecta realitati ale destinelor personajelor, realitati din vremuri trecute si din timpuri prezente ale unui popor si ale unei tari. Un road-movie romanesc dramatic pentru ca pe parcursul lui se definesc situatii si trairi de suflet, de gandire si de mentalitati care limpezesc si redefinesc vietile personajelor. Si nu in cele din urma, filmul are si accente puternice de comedie si satira ingaduitoare si empatica fata de personaje si fata de constructiile etno-sociale in care le implica viata.

Insa, in intregul sau, filmul se inscrie intr-o impresie de universalitate conceptuala – pentru ca desi avem de-a face in paralel si cu trei filoane comunitare – cel american, cel romanesc si cel evreiesc – care se prezinta si se dezvolta fiecare sub aspectele de care am amintit – documentar/dramatic/amuzant – ideea generala este aceea atat de inteligent exprimata de regizor “ un fel de Take, Ianke si Cadar” .

In continuare, trebuie sa ma intorc la inca o intrebare adresata regizorului-scenarist Lucian Georgescu si la raspunsul sau:

“Unde ti-ai fixa filmul în contextul Noului Cinema Românesc?
Nicăieri… Tatăl fantomă arată altfel decât filmele Noului Cinema Românesc – dar, de asemenea, arată altfel si decât Vechiul Cinema românesc. De fapt, de asta merită să fie văzut. Pentru că e diferit.”

Da, din punctul meu de vedere amatoricesc, al unui spectator care doar observa, gusta si asimileaza fenomenul cinematografic romanesc, fara a avea instrumentele necesare de a realiza o analiza profesionista, acest film este intradevar diferit si de aceea va indemn insistent sa mergeti sa il vedeti.

De la povestea calda si credibila prezentata, la modul in care actorii intra cu o extraordinara naturalete si empatie in haina personajelor, la imaginile graitoare pe care camera le selecteaza inteligent si le daruieste cu multa lumina si de multe ori si cu mult umor (Liviu Marghidan) si pana la coloana sonora de mare clasa artistica … filmul acesta “e diferit”.

Si daca tot am pomenit despre coloana sonora semnata de  Johannes Malfatti, iata cuvintele pe care le-am gasit in Mapa de Presa a Transilvania Film referitoare la acesta:

“MICUL PRINȚ

Are o înăltime de peste doi metri, un bărbat impunător, frumos si nobil, un adevărat print Cantacuzino – Johannes Malfatti, compozitorul filmului este un muzician berlinez, fiul contelui-pictor Malfatti, nepotul Ioanei Cantacuzino, fata lui Ion Cantacuzino si a Yvonnei Alexandrescu-Ghika. Mostenitorul domeniului familiei de la Guranda din judetul Botosani iubeste România într-atât încât dincolo de minunata muzică-personaj în film a compus si maneaua care se aude in back ground-ul scenei din barul unde Robert si Tanya se întâlnesc cu mafiotii ucrainieni. Inregistrările pentru muzica Tatălui Fantomă (mai putin maneaua creată pe sintetizator!) au fost făcute cu Orchestra radio din Wroclaw în Polonia, sub bagheta dirijorului berlinez Joris Bartsch Buhle, nominalizat la Oscar. “

Singurul soundtrack care nu ii apartine lui Malfatti, asimilat dintr-o intamplare, dar lipit perfect – precum marca pe scrisoare J este piesa “Weekend in America” a formatiei Supertramp.

Marcel Iures este actorul care il intruchipeaza pe Robert Traum, descendentul familiei bucovinene Stein, sosit in Romania pentru a-si descoperi radacinile.  Cu charisma sa bine cunoscuta, el reuseste sa treaca cu usurinta catre spectator: este calm, are o atitudine degajata, o curiozitate mereu vie si un umor care ii confera doza de rabdare si intelegere necesare spatiului specific romanesc. Dar dincolo de toate aceste aparente, actorul stie sa ne dezvaluie si trauma (Traum – desi numele conferit isi are radacina in  germanicul “vis”) adanc ascunsa in copilaria personajului sau  – si in aceasta scena, Marcel Iures redevine miraculos, baietelul speriat si lipsit de amintirile firesti ale tatalui! O scena de mare finete si delicatete sufleteasca si artistica. Si in acelasi timp, o scena definitorie in relatia de dragoste care se infiripa cu personajul Tania. O Tania careia actrita Mihaela Sirbu  (probabil pentru multi, la fel de necunoscuta ca si pentru mine) ii confera o interpretare extrem de fireasca, invaluita deopotriva in normalitate, in seriozitate, intr-o usoara indaratnicie, nelipsita de umor, dar extrem de hotarata atunci cand simte ca gasesste in omul de langa ea, calitatile de care are nevoie si este atrasa de el. Si nu in ultimul rand Mihaela Sirbu are o reala frumusete si expresivitate a chipului!

Si iata din nou cuvintele lui Lucian Georgescu privind colaborarea sa cu interpretul personajului principal:

“Cum ai lucrat cu Marcel Iures?
Dacă Tatăl fantomă există azi, asta-i numai datorită lui. După cum am mai spus, e un film făcut de prieteni – e un gen de productie cum nu cred că se mai întâlneste. Marcel e un mare actor dar, în plus, e un extraordinar prieten si un om minunat. M-am bucurat de fiecare moment petrecut împreună, chiar si de cele dificile. Umorul lui, filosofia sa de viată, calmul si căldura m-au salvat de la agonie si de la disperare. Am fost norocos să-l am alături.”.

Pe de alta parte, in mod de-a dreptul ciudat, iata a treia productie in acest an – cu trimitere la magia filmului, la vraja cu care acesta, in anii pionieratului sau, a pus stapanire ireversibila pe mintile si sufletelor atator si atator oameni, cinemaul devenind tara viselor si imaginatiei multor generatii devotate. Si “Tatal fantoma” aduce un tribut valoros filmului, salilor de cinema si proiectionistilor fara nume care s-au dedicat publicului. “Cinema Excelsior” mi-a readus nostalgia catorva superbe Sali bucurestene ale copilariei mele (Volga, Dacia, Marna, Vergului), bogat ornamentate si cu podelele mirosind a petrosin, pierdute astazi din nefericire fizic, din salba de monumente romanesti.

Iar antecesorii regizorului, asa cum ne-a deconspirat la Conferinta de Presa, au fost proprietarii unor astfel de Sali de cinematograf bucurestean, una dintre ele fiind astazi transformata intr-o sala de jocuri de noroc. Un nenoroc pentru bucuresteni!

Sigur ca am adunat multe alte impresii in timpul vizionarii (placerea de a-I reintalni in distributie pe Victor Rebengiuc si Mariana Mihut, pe Valer Delakeza si pe Mihai Constantin, imaginile superbe ale plaiurilor bucovinene si imaginile graitoare ale ruinelor monstrilor industriei romanesti) si dupa aceea, la conferinta de presa extrem de vie si de interesanta, insa mergeti mai bine la cinema zilele acestea. Calatorie placuta!

„Tatal fantomă” este distribuit in România de Transilvania Film și va avea premiera națională pe 2 martie.

Nota: 8.5/10

The Vow (2012) – Jurământul

Viata bate filmul se spune si de aceea, de multe ori, filmul se inspira din fapte reale de viata, pe care le transpune pe ecran si le reintoarce vietii noastre. Mai inspirat… sau … mai putin inspirat.

Povestea tragica si adevarata  a perechii Kim si Krickitt Carpenter – New Mexico – SUA, despre care acestia au scris si o carte publicata in anul 2000 li s-a parut interesanta si ofertanta din punct de vedere cinematografic producatorilor, drept care Jonathan Glickman spune: “Ni s-a părut interesant să facem un film despre o întâmplare adevărată pe care o putea trăi oricare dintre noi, precum şi despre tema universal valabilă a necesităţii adaptării într-o relaţie, pentru ca aceasta să reziste în timp.”

A rezultat o drama romantica, din fericire nu o melodrama, pentru ca nicio secunda spectatorul nu este tentat sa-si stearga vreo lacrima. Dar eu am simtit pe tot parcursul vizionarii ca imi lipseste ceva pentru ca sa intru in atmosfera filmului, sau pentru ca filmul sa-mi ajunga la suflet. Si in final am avut un sentiment de insatisfactie. Poate pentru ca ii lipseste scenariului niste  oaresce motivatii mai sustenabile privind iubirea fara limite, margini si obstacole si devotamentul lui Leo (sotul disparut din memoria accidentata a lui Paige), pentru a ramane fidel Juramantului si a-si recastiga viitorul alaturi de mireasa sa. Dar poate ca aici este vina mea, a spectatorului care este lipsit  de suficienta sensibilitate si incredere in dragostea  care rezista  dincolo de piedici.

Ceea ce mi-a lasat insa, pana la urma – o imagine de ansamblu mai buna, a fost distributia, pentru ca, contrar unor critici aduse tocmai acestui aspect, eu zic ca ei – actorii, au gasit exact resorturile interpretative care odata declansate, sa ofere cele mai adecvate resurse pentru creionarea unor personaje acceptabil credibile.

Am revazut-o cu placere pe Jessica Lange, care o data cu trecerea anilor si-a inasprit trasaturile. Care au capatat o expresie stranie-malefica (daca ar fi sa-mi amintesc numai de rolul ei din 2010 din Grey Gardens).

Cu aceeasi placere – si cred ca ma intelegeti – -  l-am revazut si pe Channing Tatum (mi-a placut in Dilemma si in Fighting), care indiscutabil, dincolo de datele fizice remarcabile (inclusiv o scurta secventa deloc deranjanta la nudul gol), are si calitati interpretative deloc de neglijat. Construieste o  figura de super baiat bun, care crede despre mesaul filmului ca “Este un lucru extraordinar să-i juri celuilalt credinţă şi iubire pe viaţă şi să-ţi respecţi jurământul.”

La fel, Rachel McAdams, din ce in ce mai prezenta si mai observabila pe ecrane (Sherlock Holmes, Midnight in Paris, The Time Traveler’s Wife, The Notebook, etc.), in companii din ce in ce mai selecte, a reflectat toate framantarile si dilemele situatiei in care a aruncat-o viata pe eroina filmului.

Camera de filmare aduce si ea un punct bun peliculei, fara nimic special, iesit din comun, dar curat si onorabil.

Din coloana sonora am remarcat Soundtrackul oficial We Are – Joy Williams.

Nota: 6/10

Ensemble, c’est tout (2007) – Impreuna

Am aflat abia dupa ce am citit cartea “Impreuna”, de Anna Gavalda ca, in anul 2007, francezii au facut un film cu acelasi subiect si foarte repede dupa ce am scris recenzia la carte, mi-am propus sa il vad si sa il prezint si cititorilor site-ului nostru. Placerea a fost cu atat mai mare avand in vedere faptul ca, printre actorii din distributie, s-au regasit doi dintre favoritii mei si anume Audrey Tautou si Guillaume Canet. Din pacate, cel putin in cazul meu, filmul a suferit in comparatie cu cartea sau, mai precis, din cauza ca am vazut filmul la scurt timp dupa ce am citit cartea, una superba, plina de momente sincere, calde si apropiate vietii noastre de zi cu zi.

Povestea o puteti citi in recenzia cartii, asa ca ma voi margini la putine cuvinte, suficiente sa va starneasca interesul si pentru film, pentru cei care nu au rabdare, nu au suficient timp pentru a citi cartea sau pur si simplu nu le place sa citeasca (desi sper ca astfel de cititori sa fie prea putini). Camille (Audrey Tautou) este o tanara femeie de serviciu, Franck (Guillaume Canet) este un tanar bucatar, Philibert (Laurent Stocker) este un visator, vanzator de carti postale si temporarul proprietar al unui apartament incapator, iar Paulette (Fracoise Bertin) este bunica lui Franck, care locuieste temporar intr-un azil de batrani.

Cei patru sunt predestinati sa se intalneasca si sa isi traiasca povestea impreuna, fiecare dintre ei suferind drame in trecut sau, daca nu, stau indepartati de lumea din jur datorita unei adevarate lipse de perspectiva a vietii lor. Constructia filmului este simpla, fiindca e greu de transpus intr-un film de o ora si jumatate o intreaga drama umana, a patru personaje diferite, toate puternice si toate avand multe cuvinte de spus, care au avut ocazia sa o faca in cele cinci sute de pagini ale cartii. Poate si din aceasta cauza, de exemplu, doua dintre personaje – Philibert si Paulette – sunt lasate cumva intr-un plan secundar.

Prin urmare, locul din fata este luat de celelalte doua personaje – Camille si Franck -, care traiesc o frumoasa poveste de dragoste, inceputa prin indiferenta, antipatie si apoi partide de sex de conjunctura. Poate acesta este si motivul pentru care filmul se transforma dintr-o drama autentica (o drama de supravietuire, psihologica, chiar daca are happy-end pentru unele dintre personaje) intr-o simplu film romantic, chiar hollywoodian in structura (tot din cauza happy-end-ului). Daca despre Audrey pot spune ca este extrem de potrivita rolului, Guillaume nu reprezinta tipul de rebel infatisat de Anna Gavalda in carte. Totusi, cum spuneam, daca nu aveti timp de carte, filmul este recomandat.

Nota: 7.5/10

Beginners (2010)

Nu stiu de ce mi-a scapat acest film pana acum…se intampla, insa faptul ca a castigat “Best Performance by an Actor in a Supporting Role in a Motion Picture” la Golden Globe 2012 si este nominalizat la “Best Performance by an Actor in a Supporting Role” – Oscar-2012, l-a adus rapid in atentia mea. Si bineinteles, faptul ca Plummer a fost si este si va fi mereu unul dintre actorii mei preferati.

Sfatuiesc pe oricine sa vada acest film, pentru ca este foarte original, deopotriva amuzant si emotionant si in cele din urma … plin de talc! Un talc care ti se dezvaluie deplin abia in ultimele momente ale filmului!

Intr-o mica discutie cu colegul Jovi, am fost sfatuita sa fiu mai scurta si mai concisa in cronicutele mele, in ideea ca cititorii blogului nostru (si al blogurilor in general), nu au timpul si rabdarea necesara sa citeasca mai mult de maximum 500 de cuvinte. Poate ca este asa, nu zic nu, dar … chiar ca mi-e greu sa-mi controlez cu parcimonie suvoiul impresiilor care vor sa se vada asternute pe display

Dar sunt dispusa sa incerc, macar de data aceasta.

Asa ca ma limitez la a spune ca probabil Christopher Plummer nu va castiga trofeul anul acesta, pentru ca batalia este acerba si in lupta sunt nume grele alaturi de al sau: Kenneth Branagh, Nick Nolte, Max von Sydow, Jonah Hill. Dar pentru mine, el este castigatorul!

Pentru interpretarea rolului unui barbat care “nu a renuntat niciodata” la a se implini pe sine insusi, macar si in ultimii sai ani de viata. Un barbat care la varsta de 75 de ani isi traieste cu simplitate si eleganta visul fericirii, un “beginner”. Pe cealalta parte a povestii lui Hal Fields, se deruleaza, intersecteaza si impleteste povestea fiului sau Oliver (atentie la backgroundul sau care ii motiveaza freudian trairile) – dominat de tristetete si de teama de a fi parasit (drept care el este acela care paraseste primul).

Oliver Fields invata insa de la toti cei din jurul sau – de la Hal – tatal, de la Anna – iubita, de la Andy si NU in cele din urma, de la Arthur – catelul Russel-Terrier (martorul tacut dar intens participativ), ca niciodata nu este prea tarziu sa fii un “beginner” in dragoste.

Filmul acesta vorbeste despre tristete, sugereaza tristetea, dar nu ti-o livreaza in fapt niciodata. Intr-un mod elegant si sofisticat, dar si ciudat de frantuzesc pentru un film american, spectatorul este intins pe canapeaua psihoterapeutului si este vindecat de tristete! Si de temeri si de indoieli. O romanta dulce-amara tamaduitoare. Eu asa am simtit! Datorita lui Mike Mills si echipei sale!

Coloana sonora originala scrisa de Roger Neill, Dave Palmer si Brian Reitzell din care va prezint Suita, care  este edificatoare in sensul celor de mai sus, la fel ca si piesele pe care le gasiti pe situl de aici.

Nota: 8.5/10

The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10