The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

Crazy, Stupid, Love. (2011) – A naibii dragoste

O comedie reusita despre existenta iubirii romantice, despre  “sufletele pereche” si  despre cautarea si gasirea acestor idealuri la orice varsta!

Deoarece Cal Weaver si-a gasit “sufletul pereche” – pe Emily, la varsta de 15 ani si de atunci … a iubit-o pe aleasa lui in fiecare minut al vietii, Astazi, cei doi sunt casatoriti de 25 de ani, numara fiecare 44 de ani de viata si trei copii reusiti, insa anuntul sotiei ca vrea sa divorteze  cade ca o pumnal in ceafa eroului filmului. Mai ales cand afla si motivul acestei rupturi … o aventura a lui Emily cu un coleg de munca (un anume David Lindhagen)… Criza varstei de mijloc la sotie si nu la sot – asa cum se intampla de obicei!

Nu stim de ce s-a degradat relatia (din punctul ei de vedere) … debutul povestii se petrece dupa ce aceste nemultumiri s-au acumulat deja…poate Cal a imbatranit psihic mai mult decat partenera sa, a pierdut romantismul si surpriza si flacara care intretine vie relatia? Aproape de necrezut, barbatul unei singure femei de-a lungul vietii, ramane singur, debusolat si prada amintirilor si intrebarilor si indoielilor privindu-l pe el, casatoria lui, personalitatea si sexualitatea sa. Si cade prada serilor singuratice, prin baruri, in tovarasia paharelor cu o bautura nicidecum barbateasca – votca cu sirop .

Se spune ca fiecare om este intovarasit pe drumul vietii de doi ingeri. Ingerul bun si ingerul rau! Cam asa I se intampla si lui Cal, pentru ca pe umarul sau stang se instaleaza dandy-ul Jacob Palmer, iar de pe umarului drept ii glasuieste bunul simt al inocentei  fiului sau Robbie. Insa in fiecare inger rau vietuieste si binele si in fiecare bine exista si un sambure de rau . Nimic nu este in viata alb pur si negru adanc!

Frumuselul si cinicul Jacob isi traieste viata la maximum, astfel incat vede la Cal doar “povestea unui ratat care suspina!” Si precum un inregimentat in Armata Salvarii, ii propune lui Cal sa il ajute “sa-si descopere masculinitatea”, pentru ca acesta “a uitat ce inseamna sa fii barbat!”.

Lectiile lui Jacob Palmer sunt savuroase si fac din Cal un tip sic, imbracat bine, in pas cu moda si cu un arsenal de stereotipii din armamentul cuceririlor de o noapte. Prima aventura, primul pas pe alaturi al barbatului unei singure femei, ii arunca in bratele lui Kate (clienta a “alcoolicilor anonimi” si cu limba scoasa dupa sex) si chiar daca urmeaza si altele (se pare ca vreo noua in total), aceasta prima experienta va marca in viitorul apropiat a lui Cal un moment memorabil.

Prin urmare – ingerul rau se pare ca il reconstruieste pe Cal dupa standardele sale.

Dar ce face ingerul bun, fiul de 13 ani al lui Cal? Pustiul Robbie este indragostit iremediabil (adica pe viata ) de adolescenta Jessica Riley, care are 17 ani si este fiica prietenilor familiei in deriva – Weaver. Jessica este baby-sitterul consacrat pentru Robbie si surioara lui mai mica, atunci cand trebuie sa ramana singuri acasa si mai ales atunci cand Emily Weaver iese in oras seara cu David Lindhagen. Si in numele credintei sale in unica iubire si pe baza inocentei varstei si din dragoste pentru parintii sai, Robbie este vocea inimii si a ratiunii pentru tatal sau – si acolo, de pe umarul sau drept, il sfatuieste sa lupte pentru a-si recastiga sotia!

Dar pentru ca Aghiuta isi baga codita (probabil pentru a-i ajuta pe ingerii rai), Jessica se crede indragostita de mai coptul tata al lui Robbie, de Cal Weaver , pe care vrea sa il castige cu metode mai neortodoxe!

Asa ca ingerul bun si ingerul rau par a-si da mana, ba chiar a-si schimba natura, comploteaza impreuna, intervin cu umor benefic in traiectoriile personajelor, incurca si descurca itele, pun la cale o perfecta scena de – asa cum imi place sa spun – “commedia dell’arte” in care toti protagonistii sunt surprinsi intr-o bataie gen “gramada la rugby” – fara ca nimeni sa castige balonul oval. Insa doar pare asa. Incat inocentul si indragostitul pusti Robbie, la serbarea de absolvire a gimnaziului, de la tribuna declara cu multa amaraciune: “am vrut sa fiu matur, dar dragostea e o minciuna; am fost indragostit, credeam ca exista o singura dragoste pentru fiecare, insa nu exista dragoste unica adevarata”.

Pare ca fiecare rateaza, insa, cum spuneam, raul nu e rau si binele nu e numai bine – si oamenii si ingerii invata din greseli si…”totul e bine cand se termina cu bine”. Inclusiv subplotul cam dulceag al convertirii usuraticului Jacob Palmer intr-un cumintit si indragostit de … surpriza … NU va spun de cine! Nu, nu, nu, nu este vorba despre Kate, profesoara alcoolista .

Sigur ca este o ghem de clisee si de poante dulci-acrisoare, insa vorba aia – “minte-ma frumos”! Si filmul acesta ne minte frumos, ne vrajeste cu posibilitatea realismului actiunii, cu sinceritatea eroilor pusi fiecare pe descoperirea / redescoperirea “primei iubiri pe viata” si pana la urma asta conteaza pentru spectator, aproape doua ore care se scurg placut. Se scurg placut si din cauza unei distributii foarte bine alese.

Un Ryan Gosling foarte placut la vedere – de la ochii albastri – la pectoralii bine lucrati, dar si uman convingator in prezentarea ingerului rau da’ bun pana la urma . Un pusti foarte talentat – Jonah Bobo in rolul lui Robbie Weaver, care face o “pereche ideala” cu Analeigh Tipton  in rolul Jessicai Riley, o Marisa Tomei care pune pe masa o foarte buna zestre de comediana in rolul lui Kate si un Steve Carell (Cal Weaver), ce pare ca nu a depasit inca stadiul virginului de 40 de ani . E clar ca tandemul sudat de regizori  Glenn Ficarra si John Requa    au stiut sa exploateze la fix povestea lui Dan Fogelman  (scenaristul multor lung metraje de animatie)    si pentru ca probabil nu si-au propus o capodopera, au reausit cu mult echilibru si simt al umorului, un film extrem de agreabil pentru repausul dintre ani! Un film care se ridica si prin aportul camerei de filmat – vinovat de cinematografie fiind Andrew Dunn si prin coloana sonora originala datorata lui Christophe Beck (Hangover, Red, etc)si Nick Urata, care au impletit multe piese potrivite la tanc pe alerta si umorul actiunii:

Marilin Medina & Jason Ruder – I Need Your Love
Nina Simone – Black Is The Color Of My True Loves Hair (jaffa remix)
‘Blood’ The Middle East

Un film – dupa cum spuneam, extrem de agreabil, pentru ca surprinde cu umor viata in momente care ar putea fi tragice daca nu am avea fiecare langa noi un inger bun si un inger rau, pe care sa stim sa ii ascultam cu intelepciune si cu suflet!

Nota: 7.5/10

De vrais mensonges (2010) – Minciuni adevarate

Acest film este o mica bijuterie slefuita in cel mai sofisticat stil frantuzesc. O comedie spumoasa plasata undeva in zona meridionala a Frantei, posibil in Marsilia, intr-o atmosfera incalzita de soare si de sangele tanar si chiar mai putin tanar, insetat  si aprins de iubire sau de nevoia de iubire.

Un film plin de „intentii bune” devotate faptelor bune. Vindecarea depresiilor, bucuria de a te sti iubita, speranta de a iubi, gustul emotiilor sincere si simple si mai presus de orice – incercarea, macar incercarea de a comunica firesc si empatic cu cei de langa tine, indiferent cine sunt acestia: parinti, colegi, prieteni, barbati, femei. O comedie plina de umor, presarata cu jocuri de situatie si cu gaguri inteligente si extrem de acordate povestii.

Un film pe care il vad cu usurinta si pe scandura unor teatre, cu o distributie pentru care am deja cateva nume in vedere (de aici, de pe plaiurile noastre).

Am mai avut o senzatie – aceea ca scenaristii si-au croit mai intai – foarte riguros caracterele personajelor si apoi le-au descatusat reactiile firesti. Pentru ca totul este bine si echilibrat interconectat.

Emilie (care in fond este atat de Amelie), co-patroana a unui salon de coafura popular si populat de colege care de care mai haioase, pare a fi o tipa pragmatica si dedicata afacerii ei, insa dincolo de armura ei aparent arida, clocoteste ingrijorarea pentru starea de depresie a mamei, parasita de ceva vreme in urma de un sot cazut in capcana varstei de mijloc – un amor pentru o tipa cu douazeci de ani mai tanara.

Si pentru ca Emilie tocmai primeste o vibranta scrisoare anonima de dragoste (insa noi, spectatorii stim ca aceasta este expresia sentimentelor lui Jean – omul bun la repararea tuturor belelor tehnice in salon), gandeste – de data aceasta cu mintea lui Amelie, ca iesirea din depresie a mamei sale poate fi realizata pe seama unei astfel de scrisori, care sa-i readuca constiinta si speranta ca poate fi dorita si iubita.

Si de aici incolo, incepe un joc al acestor minciuni de seductie si amor, care se dovedeste ca nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se potriveste!

Ca si in commedia dell’arte, jocul neintelegerii aduce personajele in cele mai hilare situatii, cu atat mai mult cu cat unele dintre aceste personaje evolueaza intr-o totala stare de paralelism si confuzie vis-a-vis de sforile pe care le trage Amelie – pardon, Emilie – ceeace conduce la qui-pro-quo-uri de un umor irezistibil.

Este un joc al vietii in fond, undeva, in underground, povestea are un filon tragic, insa lucrurile se aseaza si se rezolva daca stim sa facem un pas inapoi si sa privim si sa ne privim cu umor.

O femeie zabauca – Madam Maddy Dandrieux – mama Emiliei, alergand pe strazile orasului desculta, in camasa de noapte si cu un halat lalau pe de-asupra, si napustindu-se in salonul de coafura in mana cu scrisoarea de dragoste, poate fi un lucru trist si tragic. Asta numai daca rupem scena din context. Asa si cu viata in general, pentru ca sa simtim umorul si speranta din franturile mai triste, trebuie sa asamblam totul intr-un intreg – si asa vom intelege mesajul.

Nu va povestesc in nici un caz cum se rezolva viata pentru toate personajele acestui film. Trebuie sa il vedeti si sa gustati cavalcada de poante si de replici care de care mai pline de umor. Sa vedeti cum apeleaza personajele la paharul sau sticla de vin (ca doar suntem in Provence pare-mi-se), ca paleativ in surmontarea unor momente de panica sau de uimire sau de incurcatura. Sa vedeti cat umor ajunge sa aiba confuzia dintre ENESCO si UNESCO si sa vedeti ce hohote de ras poate starni o replica precum “cine este urmatoarea victima!” Si sa vedeti frumusetea cinematografica a unei scene-confruntare, in spatele unui cearceaf-ecran, ca intr-un joc chinezesc de umbre!

Dar sa vedeti si ce subtire si periculoasa poate fi granita dintre “trist” si “umilit”!

Si sa intelegeti ce importanta este speranta in propria regasire si in propria capacitate de a fi fericit, pentru ca numai asa, “viata merge inainte”.

O echipa de zile mari, care pe secnariul celor doi – Pierre Salvadori, si Benoît Graffin si sub mana „vinovata a lui Pierre Salvadori, m-au incantat cu prezenta si jocul lor.

Pe Nathalie Baye mi-am reamintit-o din LES BUREAUX DE DIEU (2008), prezentat pe blogul nostru, din Mon fils à moi (2006) si din Le petit lieutenant (2005). Doar acestea sunt filmele in care am urmarit-o in ultimii ani. O actrita frumoasa si complexa, cu o filmografie bogata si avand la activ multe premii si nominalizari la festivaluri de gen. Face in Minciuni adevarate (tradus de englezi drept Beautiful Lies – mult mai sugestiv) un rol incantator, un amestec ciudat de romantism intarziat, depresie matura si pofta tinereasca de seductie si sex, arborand o mutrisoara irezistibila, pe care ridurile o fac si mai atractiva.

Audrey Tautou, de neuitata Amelie, dar si Coco Chanel, dar si Sophie Neveau (Codul lui Da Vinci), colega de distributie cu Nathalie Baye in Venus Beauty Institute – (1999) are o capacitate de manipulare extraordinara a spectatorului, numai cu expresiile sale faciale. Joaca incapatanarea, exasperarea, dezamagirea, zapaceala, speranta, dragostea, totul si toate din ochi, nas, gura. Astept sa o vad in cel mai bun rol al carierei sale, care nu ma indoiesc ca va veni.

Sami Boujila, castigator al unui Cannes in 2006 – Best Actor, pentru rolul sau din  Days of Glory (2006) si al unui Cesar in 2008 (Best Supporting Actor) pentru The Witnesses (2007), are si el un joc extraordinar al expresiilor faciale si completeaza cu multa naturalete si farmec triunghiul jocului creat de “parintii” filmului. Partitura sa are accente mai grave, care insa izbucnesc adesea intr-un joc de artificii plin de umor, tocmai prin contrastul dintre aceasta seriozitate si pozitiile ciudate in care il pun femeile din jurul sau.

La fel de irezistibila prin umorul rolul sau este si Judith Chemla, pe care am vazut-o de curand in “La Princess de Montpensier”. Si care are acea replica mortala in film, despre care v-am mai vorbit “ Cine este urmatoarea victima!”.

Pierre Salvadori – scenaristul si regizorul filmului, este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” (2006), cu Audrey Tautou în rolul principal, şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu (1995), rol pentru care actorul francez a câştigat premiul César pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Pierre Salvatori a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care regizorul a primit o nominalizare la Premiile César pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.

Aceste cuvinte ne sunt imparasite de Mapa de Presa pusa la dispozitie de Independenta Film, difuzorul pentru Romania al peliculei.

In aceeasi Mapa de Presa ni se arata ca: <Pierre Salvadori foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”, spune regizorul francez>

Nota: 7.5/10

New Year’s Eve (2011) – De Anul Nou

In preajma sarbatorilor de iarna intra in joc armate mari! Noaptea despartirii de anul care se incheie si totodata a intrarii in cel nou desfasoara marile forte care isi dau mana pentru reusita acestui eveniment. Decoratori, organizatori, politisti, radiouri, televiziuni, muzicieni, bucatari…si nu in ultimul rand electricieni. Time Square este anual centrul newyorkez al stralucirii acestei  sarbatori.

Si ca un  – se pare – dedicat  acestor evenimente, nu numai americane, Garry Marshall, nu scapa prilejul sa mai adauge si New Year’s Eve langa precedentul Valentine’s Day! Prin urmare, asteptam cu interes Labor’s Day, Mother’s Day, Father’s Day, Ester, Thanksgiving Day, Groundhog Day, etc

Dar nu vreau sa fiu rautacioasa, sau scortoasa sau prea carcotasa si de aceea spun ca acest film, foarte american, daca pot zice asa ceva, iti da pe tot parcursul vizionarii o stare de bine: si zambet si o mica lacrima si speranta si ganduri bune. Pentru ca se compune din povestile de viata ale mai  multor personaje ale caror destine se impletesc, se construiesc si se reconstruiesc in cele douzeci si patru de ore care preced “marele eveniment”. Si pentru ca se vrea un indemn – cum spuneam – catre speranta, catre iertare, catre sansa de a-ti asculta inima. Poate ca sunt singurele momente din an cand ii simti alaturi pe ceilalti, cand simti ca ai curajul sa faci un pas mult dorit, cand simti ca poti sa reusesti, cand simti ca iubesti si ca esti iubit. Si cine stie, poate ziua de maine va fi mai buna, va fi inceputul partii frumoase din viata ta!

Personajele sunt succint creionate si povestile lor sunt conectate magiei noptii de ajun. Povesti despre clipele dinaintea mortii, dar si despre nasterea unor noi vieti . Si toate acestea, in ambianta unui oras care ni se dezvaluie intr-o multime de fatete si prin numeroase personalitati notabile (sa nu il omitem pe insusi Mr. Bloomberg). Constructiile si motivarile sunt atat de credibile pe cat vrem noi sa fie: un exercitiu si din partea noastra, a celor din sala. Haideti sa credem – si ne vom simti mai bine. Chiar daca dupa cateva ore de la vizionare, vom cadea cu toti in prozaismul si zbaterile si angoasele zilnice. Precis insa ca vom castiga ceva-ceva pe scara optimismului, pe scara lui “hai, ca poate sa ne fie bine!”.

Si mai are ceva acest film, are umor; scenariul reuseste sa aduca cateva sclipiri si zambete si chiar rasete eliberatoare. Iar cei care vin si ne prezinta povestile lor de viata, reprezinta o pleiada de actori dintre cei mai titrati si iubiti de public. Foarte naturali in interpretare, calzi, frumosi, talentati, acesti actori sunt atu-ul filmului. Robert De Niro – extraordinar in secventa extrafilm de “making-off”, Michelle Pfeiffer – originala si induiosatoare in tandem cu Zac Efron, un Jon Bon Jovi plin de atractie si caldura, descoperirea unei Lea Michelle exotic-frumoasa si cu o voce superba si asa pot sa continui si sa apreciez prezenta fiecarui actor. Dar fac o ultima aprecire asupra lui Hector Elizondo – un Kominsky de milioane cateva minute si o aparitie plina de haz!

Si avem o coloana sonora remarcabila, sustinuta de muzica originala a lui John Debney, la care se adauga piese la selectia carora a contribuit si Bon Jovi, care  “a sugerat cântece care se potrivesc cu temele filmului, care vorbesc despre dragoste şi despre optimism, despre curajul de a merge mai departe, toate lucrurile pe care le asociem cu DE ANUL NOU.”

Si vorbim despre I Can’t Turn You Loose (a lui Ottis Reding), despre Have a Little Faith in Me, sau despre clasica piesa Auld Lang Syne interpretata de Lea Michelle.

Mapa de Presa ne spune ca <<Marshall, născut şi crescut în Bronx, a fost întotdeauna asociat cu New York şi se inspiră din amintirile sale numeroase şi foarte vii pentru realizarea acestui film. “Pentru mine a fost întotdeauna o noapte importantă, chiar şi în copilărie,” spune el. “Este de fapt o sărbătoare a adulţilor, dar şi copiilor le place, pentru că e atâta entuziasm în atmosferă, simt că se întâmplă ceva deosebit şi, dacă au noroc, părinţii îi vor trezi la miezul nopţii, când sunt pe jumătate adormiţi, să facă puţin zgomot. În familia noastră, obişnuiam să zdrăngănim cratiţe şi tigăi şi să ţipăm de la fereastră. Apoi, când am mai crescut, mergeam în Times Square să văd marele balon căzând, iar, mai târziu, ca muzician, am cântat în unele cluburi din piaţă. A fost formidabil să retrăiesc acele momente în perioada filmărilor. Dar ăsta e efectul Anului Nou: trezeşte amintirile. Te face să priveşti spre viitor, dar şi spre trecut şi să te gândeşti: ‘Unde voi fi anul viitor, pe vremea asta?’”>>

Va recomand acest film pentru ca sunt convinsa ca va placea si va relaxa. E o conventie, dar una agreabila!

Nota: 6/10

Boxcar Bertha (1972)

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Am inceput acum ceva timp o colectie Martin Scorsese, pentru a intra mai adanc in filmografia sa, in filmele sale mai putin cunoscute sau care nu mai au aceeasi audienta precum cele noi (cele din anii de inceput, asadar), dar si pentru a discuta putin despre relatia sa cu unul dintre actorii preferati si anume Robert De Niro. Prima intalnire este cea cu “Boxcar Bertha”, cel de-al doilea film al sau, realizat in 1972, la 5 ani distanta de la debutul in lungmetraj, cu “I Call First”. Si ne regasim cu siguranta in fata unei capodopere a genului “road movie”, o poveste de viata inspirata dintr-un caz real, care ne poarta printr-o America simpla, inca neafectata de modernism.

In centrul actiunii o avem pe Bertha Thompson (interpretate cu o deosebita naturalete de Barbara Hershey, o actrita pana acum necunoscuta pentru mine), o tanara la inceput inocenta si in cautarea propriei identitati, pentru a evolua ulterior spre o femeie indragostita, care nu doreste sa fie oprita de niciun obstacol pentru a sta alaturi de persoana iubita. In timpul Marii Depresii, Bertha se indragosteste de Big Bill Shelly (un David Carradine tanar, dar un actor complet, pe care l-am admirat mereu), barbatul care pare atat de rece incat sa ii ofere fara regrete o prima noapte de dragoste. Si, asa cum se intampla cateodata si in prezent, dar din ce in ce mai rar, ea doreste sa il urmeze peste tot in lume pe primul ei barbat. O dragoste pe cale de disparitie, un unicat pe care este necesar sa ni-l reamintim.

Bill nu este totusi un barbat obisnuit: este un sindicalist radical, care ataca fara regreta si ia actiunea in mainile sale fara sa ii pese de consecinte. Aflat intr-un sindicat deja rarefiat, lupta cu toate mijloacele posibile impotriva patronatului Cailor Ferate Americane, impreuna cu prietenii sai apropiati, incercand sa “stoarca” bani pentru ajutorarea colegilor sai. Metodele sale se transforma rapid in ilegale, jefuind (impreuna cu prietena sa Bertha) trenurile cu bani si dand banii saracilor. Insa sefii nu stau cu maine in san si angajeaza mercenari pentru prinderea raufacatorilor.

Bertha si Bill sunt astfel niste haiduci moderni: jefuiesc pe cei bogati, locuiesc in case insalubre si fara mobila, dau tot ceea ce fura pentru cei saraci, pentru muncitorii care primeau in acele timpuri prea putini bani (cateodata deloc) pentru o munca foarte grea, ce ii tine departe de casa. Cu toate acestea, calatoria lor spre dreptate dureaza prea mult, este prea dura si, cu timpul, pare o calatorie cu un singur sens, iar autoritatile nu vor accepta aceasta pentru totdeauna. Ramane meritul celor doi actori din rolurile principale, dar si al regizorului Martin Scorsese (cu o atentie deosebita asupra detaliilor si asupra camerei), pentru dezvaluirea unui “road (on track) movie” memorabil.

Nota: 8/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘Boxcar Bertha‘.

Breakfast at Tiffany’s (1961) – Mic dejun la Tiffany

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Cum in aceste zile am ales sa citesc o carte si apoi sa ii vizionez cu atentie ecranizarea, poate ca acelasi lucru trebuia sa fac si cu mult-cunoscutul “Breakfast at Tiffany’s”. Cartea lui Truman Capote a fost insa citita acum multi ani, mi-a placut inca de atunci, desi amintirile imi sunt rezumate la cateva scene (pe care le-am regasit ulterior si in film) si intr-un final care m-a dezamagit, fiind mai mereu adeptul happy-end-urilor, chiar si la carti. Am ales asadat sa vad filmul, oferit de prietenii nostri de la ProVideo.ro, fiind constient ca poate aduce, pe de o parte, farmecul literaturii lui Truman Capote (unul dintre oamenii pe care i-am urmarit cel mai mult din literatura americana), iar pe de alta parte, poate insemna o delectare perfecta, aducand-o in prim plan pe una dintre actritele favorite ale tuturor timpurilor, Audrey Hepburn.

Chiar daca se spune ca producatorii acestui film au dorit-o in rolul principal pe Marilyn Monroe, nu ne putem imagina ca altcineva ar fi putut-o intruchipa pe emancipata, aroganta, distanta, zapacita, dar in definitiv sensibila Holly Golightly decat Audrey. Potrivita in fiecare scena, atat in casa ei saracacioasa (care pare doar asa, este doar casa unei persoane care doreste sa aiba oricand posibilitatea sa evadeze, sa plece in lumea larga, macar in compania unui barbat din Top 100 al averilor), cat si in compania luxului de la petrecerile exclusiviste sau in lumea atat de pretentioasa de la Tiffany’s. Si aici avem dovada sensibilitatii ei: nu doreste neaparat imposibilul, este atat de generoasa cu cei pe care ii simte apropiati, incat accepta un cadou (foarte dificil de gasit) de doar 10 dolari,intr-o scena memorabila.

Nu o sa insist asupra povestii, pentru ca acest film este un “must-see” pentru toti iubitorii autentici de cinema: desi filmul se concentreaza pe relatia (la inceput) ciudata dintre doi oameni intretinuti, Holly si Paul (scriitorul fara succes, interpretat de George Peppard), lumea nu se restrange la ei doi. Fiecare dintre ei are un cerc de apropiati, prieteni fiind prea mult spus, care ii ajuta la peregrinarea lor prin lume si care, la nevoie, ii “sponsoriseaza”: un sef mafiot aflat in inchisoare, un prieten burlac, urat si foarte bogat, o binefacatoare autentica ce accepta sa il plateasca pe Paul pentru cateva clipe de amor. O adevarata lume a luxului, o ilustrare perfecta a Americii de dupa razboi.

Sunt momente in acest film care nu pot fi uitate: un sarut in ploaie care poate fi finalul perfect al unei povesti de dragoste ce supravietuieste timpurilor; Hepburn cantand superb(ul) “Moon River” la o fereastra stil american; imaginea lui Hepburn ca fiind femeia pe care cu totii o apreciem (o rochie neagra, cu parul prins, cu o tigareta pe care nu neaparat o mai placem, cu ochelari negri) si care nu poate fi uitata niciodata. Va recomandam din suflet acest film (dar sa nu uitati cumva sa cititi si cartea lui Truman Capote, la fel de delectabila).

Nota: 9/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Hors de prix (2006) – Priceless – Nepretuit

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Din punctul meu de vedere (asa subiectiv cum v-am obisnuit), exista doua actrite extrem de talentate din Franta pe care le admir si care consider ca nu trebuie sa le ocoliti cu niciun prilej: Marion Cotillard si Audrey Tautou. Si, astfel, beneficiind de bunavoita prietenilor nostri de la ProVideo.ro,  am ales spre vizionare un film mai vechi al lui Audrey, dar care este ulterior succesului ei cel mai important, respectiv celebrul Amelie. Filmul de fata este o comedie romantica excelenta, care ne apropie de sufletul francezilor, mereu iubitori de distractie, dar si de dragoste, mereu aflati in cautarea iubirii autentice, indiferent cat de greu le-ar fi sa o obtina.

Jean (Gad Elmaleh, un actor care pare predestinat pentru astfel de roluri) este chelner la un hotel de lux, dar si om bun la toate, inclusiv a plimba cainii clientelor bogate sau a oferi servicii complete celor care il solicita. Oboseala lui devine cronica si mai are doar un pic pana adoarme la barul de noapte. Intr-o seara, una dintre cliente, care il gaseste dormind, Irene (superba aici Audrey Tautou) crede ca este un client important, bogat si celibatar si il considera o victima sigura, ea fiind mereu in cautarea unei averi si a unei solutii financiare pentru viitor. Numai ca goana ei pentru bani se transforma rapid in goana lui pentru cautarea iubirii absolute.

Sansa amandorura este sa se transforme si sa devina niste “curve” stilate, care cauta bunastarea, siguranta financiara, banul venit aproape gratis, chiar daca aparent isi vand amandoi sufletul. O meserie interesanta, pe care, daca am sta sa o analizam prea mult, este prostitutie pe faţă, de lux, dar pe care suntem nevoiti sa o recunostem deseori in jurul nostru, cu precadere in domeniul “vedetelor de musama” din mediul televiziunii. Cu toate acestea, in filmul nostru, nimic nu sare limitele decentei, nimic nu este imposibil pentru ca naturaletea si sinceritatea personajelor (cel putin, asa cum ne este ea reliefata) sunt un prim pas spre iubirea absoluta.

Cateva cuvinte de bine: personajele sunt extraordinare si par autentice, astfel incat noi, ca spectatori, suntem prinsi foarte repede atat de poveste,  cat si scanteia care se declanseaza intre cele doua personaje principale; ne aflam in fata unei povesti care poate ne-ar scandaliza daca am cunoaste-o in realitatea zilnica, dar care ne impresioneaza in astfel de circumstante. Audrey Tautou este foarte simpatica si este imposibil ca, indiferent daca esti sau nu barmanul din poveste, sa nu o placi. Iar viata pe care o traiesc, chiar si in astfel de imprejurari, este impresionanta.

Nota: 7.5/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Au voleur (2009) – O viata reala

Un film care m-a tulburat in mod deosebit, la fel ca si Copilaria lui Icar, ultima realizare cinematografica in care a evoluat Guillaume Depardieu (dupa vizionarea caruia mi-a fost imposibil sa astern vreun rand pe monitor!). Pentru ca ceva din mine nu a putut la timpul respectiv sa-si exteriorizeze impresiile despre filmul L’enfence d’Icar, iata un foarte bun articol/interviu al Alexandrei Olivotto, aparut in Cotidianul, in anul 2008.

De ce m-a tulburat atat de mult si acest penultim film al lui Guillaume Depardieu? Pentru ca si aici, ca si in ultimul, am avut senzatia dureroasa a unui testament. A ultimelor ganduri, impresii si concluzii ale unui suflet zbuciumat si greu incercat de viata, nu pentru ca viata ar fi fost cruda cu eroul, ci pentru ca acesta a fentat prea des viata.

Si probabil ca pana la sfarsit a ramas un copil mare, copilul unui alt copil mare, talente uriase in carcase neprietenoase. Unul s-a impacat cu viata “reala”, celalalt a continuat sa o caute pana la autodevorare.

Nimic mai potrivit acestui film decat coloana sonora impecabila ca si concept  si sonoritate, muzica americana protestatara a tinerilor dezamagiti de oferta sistemului (Grassy grass grass Woody Guthrie).

Insa Bruno, evoluand in jurul punctului fix – barlogul anost dintr-o periferie urbana franceza – se simte viu si puternic numai atunci cand imbracat in costum si cu camasa alba – fura! Fura pentru ca sa traiasca, in loc sa munceasca ca sa traiasca! Si numai asa simte ca este in viata! Este constient de drumul sau alunecos si de directia in care duce, dovada este faptul ca incearca sa ocroteasca vietile tinere care il inconjoara, de tentatia iesirii in “realitate”. O “realitate” care duce catre celula inchisorii, experienta traumatica de care a avut parte Manu, intors in libertate dupa ani de recluziune si care a invatat ce inseamna Dumenzeu sub povara gratiilor.

Bruno isi iroseste viata, incercand sa-si duca traiul de zi cu zi. Intalnirea sa cu Isabelle, si ea o latenta nemultumita, dar a carei revolta nu se manifesta fatis, relatia care se dezvolta intre ei, conjugata cu faptul ca Politia ii sufla in ceafa dupa ultimul sau furt, ii transforma pe cei doi tineri in fugari din fata legii.

Sentimentul primordial al libertatii, consumat pe apele feerice ale unui rau – cu trimitere la botezul initiatic in Iordan, plutirea sub frunzisurile bogate in barca-camin “free-free…birds…rain…run…run …”, mila si rugaciune, tovarasul loial – un caine si el exclus din mijlocul semenilor … tigara fumata sus, intre crengile unui copac … ceata care se ridica pe rau si separa lumile, il fac pe Bruno sa declare ca aceasta este “viata reala”. De fapt este viata care il trimite in cautarea glontului … fiecare cade sub un glont … real sau inchipuit. Bruno alege glontul real, pentru ca refuza viata in celula inchisorii. Viata lui trece deliberat pe langa moartea pe care o cauta. Nu stim daca o si gaseste in final, insa ultimele sale puteri, ultimul sau fluierat si ultimul sau zambet sunt dedicate salvarii Isabellei, eliberarii acesteia din “viata reala” pe care au trait-o catava vreme impreuna, protejarii ei catre anonimatul intoarcerii. Cu amintirea lui Bruno pentru totdeauna, materializata in jeaca sa de piele purtata acum de catre Isabelle.

O bogata problematica filozofica si mitica…in lentoarea miscarii camerei de filmat, care decupeaza imagini superbe (Laurent Desmet): figurile celor doi eroi, siluetele lor unice in mijlocul naturii …primii oameni pe pamant in cautarea destinului …apele raului care purifica greselile din urma si netezesc deciziile viitoare…

Si un Guillaume Depardieu de neuitat!

Sunt de parere ca INTERVIUL CU SARAH LEONOR, regizoarea filmului, realizat de ISABELLE POTEL, pus la dispozitia de TRANSILVANIA FILM (distribuitorul peliculei) este deosebit de edificator in privinta acestui film:

Un barbat si o femeie fug de politie. Ajung pe o barca, plutind departe, spre inima padurii. Care este fondul acestei experiente?

Coborand de-a lungul raului, Bruno si Isabelle se întorc spre ei însisi, pana cand ajung la ceva primitiv, ceva primar, ceva copilaresc. Orice notiune a timpului dispare, joaca si realitatea se întrepatrund, pentru a lasa loc unui prezent vesnic. Traiesc experineta unei libertati fara limite, unde nu mai exista trecut sau perspectiva. Nu ma refer la un paradis pierdut, ci mai degraba la o experienta care exista, potential, în fiecare dintre noi, o experienta care trebuie doar redescoperita. Dincolo de aceste argumente, ma intereseaza cuplul în sine, acest cuplu anume. Cum Bruno o initiaza pe Isabelle în ceea ce priveste prezentul, cum Isabelle îi ofera energia ei si dorinta de fericire. Dar aceasta stare de gratie îsi atinge, în mod inevitabil, limitele. Probabil mai mult decat Bruno, Isabelle este constienta ca niciun cuplu nu poate exista independent. Nu am o viziune romantica asupra dragostei, în niciun caz.

Pentru mine, este important sa raman cu capul pe umeri! (rade). Cand am cautat locatiile, l-am dus pe Laurent Desmet, directorul de imagine al filmului, în acea padure. Laurent a numit-o padurea Brigadoon, ca referinta la filmului lui Minnelli, în care sateni dintr-un alt timp reapar la fiecare 100 de ani. În acel film, doua lumi, doua linii temporale co-exista în acelasi loc. Acelasi lucru se întampla si în O viata reala: Bruno si Isabelle descopera o noua dimensiune temporala.

Cine sunt Bruno si Isabelle?

Isabelle si Bruno traiesc la marginea societatii noastre, în care oamenii se poarta ca si cum ar fi înca posibil sa crezi în progres si în dezvoltare economica. Locuiesc la periferia unui orasel, într-un fel de zona urbana dezafectata, unde nimeni nu se opreste niciodata, unde trenurile trec fara sa încetineasca, unde traficul continuu al autostrazii îi duce pe oameni mereu în alte directii. Relatia primara a lui Bruno cu lumea este de a lua. S-a dedicat încercarii de a deveni invizibil. Intra cu încredere în case de oameni bogati datorita experientei pe care o are. Raspunsul sau la traiul într-o zona neglijata economic este de a fura, nu pentru a se îmbogati, ci pentru a supravietui. Epuizat, a ajuns în punctul în care viata lui nu e nimic mai mult decat o reiterare sterila. Isabelle se gaseste în aceeasi situatie. Nu mai poate simti altceva decat plictiseala si extenuare. Preda germana, dar fiind doar o suplinitoare – un rol de umplutura, niciodata permanent – ramane detasata de societate. Ceea ce se întampla între ei nu are nimic de-a face cu clasica poveste a doamnei si a hotului. Desi a mers la universitate, Isabelle provine din acelasi mediu ca si Bruno. Amandoi au gasit, mai mult sau mai putin, o scapare nobila, unul deprinzand arta furatului, celalalt adoptand o limba straina. Am vrut ca Isabelle sa predea germana pentru ca este o limba respinsa adesea de elevii de gimnaziu. Este o lume necunoscuta menita sa fie descoperita, atractia unui ‘altundeva’ pe care încearca sa-l transmita elevilor ei. Lucru nobil, dar Bruno si Isabelle se învart în continuare în cerc în custile lor, la fel ca pantera din textul lui Rilke pe care Isabelle li-l citeste elevilor. Poetul a obervat acest animal lipsit de libertate în 1902, la Gradina botanica din Paris. Energia celor doi este comprimata, sufocata de pereti stramti.

Cum ai conceput prima parte a filmului ca sa ia o întorsatura atat de neasteptata?

Structura sa urmareste mai degraba un tipar muzical, decat unul dramatic. Contine teme care vin una în continuarea celeilalte, care functioneaza ca ecouri si care sugereaza o tensiune înabusita care nu poate duce decat la o ruptura violenta. Ilustrez o lume statica, trezita brusc de dorinta. Un lant de evenimente, dintre care se remarca fuga de politie, îi forteaza pe Bruno si Isabelle sa fuga. Dar este mai degraba dorinta lor tot mai mare de nou, precum si actractia lor reciproca, ceea ce îi împinge sa treaca în tara oglinzilor. Singura lor posibilitate de a supravietui este sa respinga totul. Acesta este momentul hotarator: o diversiune, o rascruce de drumuri, o fuga.

Filmul se ascunde tot timpul, nu poate fi catalogat. La care gen crezi ca se raporteaza cel mai mult?

Scenariul poate da impresia de film întunecat fara iesire. În timpul filmarilor, am cautat tot timpul emotii stapanite, pentru a contra-balansa elementele dramatice. În timpul casting-ului, am simtit ca instinctele lui Florence Loiret Caille, eleganta subtila a lui Jacques Nolot si prezenta fizica complesitoare a lui Guillaume Depardieu vor împiedica orice nenorocire superficiala, tinîndu-mi personajele la o distanta potrivita.

Personajele din film îsi poarta propria disperare cu entuziasm si raman pline de viata pana la capat. Asta e tot ceea conteaza. Pentru O viata reala, m-am gandit mult la filmele noir clasice: They Live by Night al lui Nicholas Ray, High Sierra al lui Raoul Walsh, în care un cuplu de fugari se adanceste tot mai mult în salbaticie. Am tinut cont si de Badlands al lui Terence Malick, cu toate ca personajele mele sunt mai mari ca varsta si fuga lor e mai lipsita de violenta. Maturitatea este un element-cheie al filmului. Fara îndoiala, Isabelle si Bruno au fost furiosi si excesivi în tinerete, dar acum se gasesc într-o stare dupa furie, dupa deziluzie, desi nu au devenit cinici. În cele din urma am pastrat doar scheletul filmului noir: hoti, spargeri, politisti, o urmarire cu masini. Nu simt nevoia sa ma raportez la un gen anume. Trebuie sa-ti creezi propriul limbaj, indiferent de genuri. As putea spune ca O viata reala este un film noir luminos.

Ai facut niste alegeri originale în ceea ce priveste muzica.

Am vrut sa pornesc de la originile muzicii folk, adica de la muzica americana cu accente primitive si de protest împotriva stabilimentului. I-am pus lui Frank Beauvais, consultantul meu muzical, “Grassy grass grass” al lui Woody Gunthrie. Aceasta melodie subliniaza momentul hotarator al filmului, fuga într-o alta lume. Dupa ce a citit scenariul. Frank a pregatit o selectie de cateva sute de melodii, variind de la incantari traditionale la muzica rock, strabatand mai multe continente. La fel ca si personajele, muzica se întoarce în timp, de la contemporar la primitiv, precum percutia algeriana si incantarile pigmeilor. În partea urbana a filmului muzica este narativa, este muzica ce se aude în locurile frecventate de personaje; în padure avem muzica interioara a lui Bruno si Isabelle, care poate fi în sfarsit auzita. Este muzica cuplului care se inventeaza.

Ai fost constienta, în timpul filmarilor, de blîndetea stranie pe care o emana filmul?

Presupun ca acesta poate fi un fel de a privi lucrurile. Atmosfera de pe platou poate fi uneori foarte tensionata. Cand m-am uitat la material, am fost suprinsa sa gasesc acea pace pe care o cautam. Profunzimea interpretarii lui Florence si subtilitatea ei m-au ajutat foarte mult. Cat despre Guillaume, i-am cerut sa se lase în voia luminii, a padurii, sa se abandoneze. Discutiile noastre aduceau uneori a meciuri de box, dar semnasem amandoi un pact de încredere reciproca. Ne-a facut bine în egala masura. Guillaume era prada contradictiilor, încet si rapid, rau si bland, haotic si precis. Am vrut sa gasim o armonie pentru noi trei. A fost probabil mai greu pentru Guillaume sa obtina asta, dar a facut-o într-un final. Armonie si discordie… Discutam mult în termeni muzicali cand pregateam o scena. Guillaume cita Teoria Armoniei a lui Schoenberg, apoi începea imediat sa fredoneze un cantec frantuzesc.

Este finalul filmului lasat deschis pentru a ne tulbura si mai mult?

Înca de la început, mintea mea a refuzat sa faca o alegere. Bruno este ranit, la pamant, politia se apropie, dar am vrut un sentiment care sa transmita o forta vitala puternica. De multe ori de-a lungul filmului se aude un fluierat. Asemenea unui avertisment indian dintr-un western care înseamna “Pericol! Fugi!” Cand Bruno fluiera la final, o invita pe Isabelle sa continue calatoria, sa întretina miscarea. Trebuie sa se desparta, deoarece nu se poate renunta la viata si libertate. Dorinta de a trai este esentiala. Isabelle nu va mai fi niciodata aceeasi. Va purta haina pe care Bruno nu si-a dat-o niciodata jos pana acum: îi cedeaza mantia provocarii la libertate. Pentru Bruno, ca om liber, eliberat de regulile societatii, a muri sau a supravietui în închisoare este unul si acelasi lucru: pentru el, s-a terminat. Cu toate acestea, dupa cum spune chiar el în film, “e parte din joc”. Moartea lui Guillaume Depardieu confera inevitabil o interpretare nefericita finalului filmului.

Guillaume era foarte atasat de ideea ca moartea lui Bruno poate comunica o anumita conceptie a libertatii si a rebeliunii împotriva ordinii stabilite. A vrut întotdeauna sa întruchipeze un anume fel de rebeliune, cea care nu capituleaza niciodata, cea care lasa ceva în urma. Sper ca acesta este cazul.

Nota: 7/10

Larry Crowne (2011)

Guest Post: Alartes

Până la „Larry Crowne” n-am plecat niciodată dezamăgit de la filmele cu Tom Hanks pe care le-am vizionat. Cele, puţine la număr, care nu m-au entuziasmat măcar mi-au plăcut. Cu atât mai mare a fost deziluzia de această dată…

În acest film, personajul lui Tom Hanks, Larry, se vrea a fi un soi de Forrest Gump cu vreo 20 de ani mai bătrân, dar la fel de inocent si de capabil sa găsească în el resurse nebănuite de a o lua de la capăt când totul pare pierdut. Julia Roberts este din nou profesoară, ca şi în “Mona Lisa Smile”. Rezultatul acestei combinaţii de personaje mai mult preluate decât prelucrate lasă însă mult de dorit.

Pentru un film care se vinde drept o comedie romantică ţesută în jurul a doi mari actori, personajele lui Hanks si Roberts petrec prea puţin timp împreună – şi acela cusut cu aţă albă… Iar tensiunea dramatică pare să fi intrat la apă, inundată iremediabil de optimismul facil – ca să nu spun deşănţat – de care musteşte filmul. Relevantă din această perspectivă este  superficialitatea cu care este abordată drama lui Larry, un veşnic “angajat al lunii” concediat pe neaşteptate, care se străduieşte să o ia de la capăt. Pierderea locului de munca şi a casei sunt tratate cu un umor forţat, de parcă grija primordială a realizatorilor filmului a fost să nu cumva să streseze vreun spectator cu vreo problemă serioasă din viaţa reală. De fapt, toate momentele care i-ar fi putut conferi acestui film o adiere de profunzime sunt ratate.

Mama lui Forrest Gump spunea că viaţa e ca o cutie cu bomboane – dacă nu o deschizi nu vei afla ce gust au acestea. Urmându-i sfatul, am deschis cutia pe care scria “Larry Crowne” şi am rămas cu un gust amar…  Tom Hanks face o afacere teribil de proastă dând legenda lui Forrest Gump pe comedioara lui Larry Crowne. Mai bine ar rămâne Forrest. Sau naufragiatul. Sau Viktor cel naufragiat intr-un “terminal” de aeroport. Sau, poate, agentul FBI care nu se dă bătut din “Prinde-mă dacă poţi”. Sau cine vrea el din tot ce a fost…

Aşa cum Hagi a fost genial ca fotbalist şi neperformant ca antrenor, şi Hanks a picat cu brio examenul ca producător, (co)scenarist si regizor al uneia şi aceleiaşi pelicule. Noroc că a fost şi pe “teren” şi a mai driblat din când în când – prin cele câteva momente de virtuozitate actoricească – mediocritatea acestei comedii căznite, care, în afara unui mesaj mult prea răspicat de tipul „totul va fi bine, chiar dacă acum pare rău” nu prea reuşeşte sa transmită nimic nimănui.

Sper, totuşi, că am asistat doar la o fotografie miscata din filmul exceptional al carierei unui actor cu totul special, mult prea bun pentru a se lăsa pe mana unui regizor si a unui scenarist de duzina care-i poartă şi ei, întâmplător, numele! Si in cinematografie, ca si in viata, ce-i prea mult strica. Desigur insa ca, pentru a putea înţelege cat de mult e prea mult, trebuie sa treci graniţa si sa priveşti înapoi. Nu cu mânie – doar cu luciditate. Si sunt convins ca luciditatea nu-i lipseşte lui Tom Hanks.

Am citit că, recent, actorul le-a returnat pe loc contravaloarea biletelor unor tineri care, întâlnindu-l la o benzinărie din California, i s-au plâns că nu le-a plăcut „Larry Crowne”. Eu nu am o astfel de pretenţie, aş vrea doar ca următorul film cu – şi nu neapărat de – Tom Hanks să fie la înălţime.

Nota: 5/10

Scoop (2006)

Dupa ce am facut (si inca fac) o adevarata cura de Woody Allen in ultima perioada, m-am gandit sa revad si un film de-al lui mai recent, care mi-a placut la prima vizionare, Scoop, pentru a intelege mai bine cum a inceput marele cineast american si mai ales cum au evoluat filmele lui de-a lungul timpului. Gustul pentru Allen este in continuare bun, dimpotriva personajul sau nu mai este cel principal, ci lasa locul, pe de o parte, celorlalte personaje mai importante, pe de alta parte, lasa locul unei povesti care curge lin, frumos, inchegat, pe alocuri palpitant si total neprevazut. Un film cu elemente de magie, cu o alura politista pronuntata, dar si un film de familie, despre un tata care nu a avut niciodata o fiica si o fiica ce si-a dorit mereu o relatie normala cu cineva mai in varsta, care sa o sfatuiesca despre cararile vietii.

Sondra (Scarlett Johansson) este studenta la jurnalism aflata pentru o scurta vreme la Londra si care descopera din intamplare rezolvarea unei adevarate enigme politiste: identitatea Criminalului cu Tarot. Indiciile sunt putine si neconvingatoare: in primul rand, cheia i-a fost marturisita de un ziarist mort, in timpul unui spectacol oarecare (a se traduce “trucat”) de magie; in al doilea rand, indiciile duc spre Peter Lyman, un important om de afaceri, cu sange nobiliar, bine educat si simpatic, omul despre care nu se crede niciodata nimic nou si perfect pentru ca o tanara frumoasa ca Sondra sa se indragosteasca de el.

Sondra nu are decat sa se alieze in cautarea adevaratului criminal cu omul care i-a provocat aceasta descoperire: Sid Waterman isi castiga existenta ca magician si nu doreste nicio implicare in toata povestea. Cu timpul, nu se mai poate desparti de Sondra si devin “tata si fiica” (cel putin, pentru ceilalti), iar aventura lor poate continua. Un film care m-a impresionat si pentru faptul ca actiunile nu sunt previzibile: cunoastem foarte tarziu care este adevaratul criminal, motiv pentru care actiunea politista nu este una obisnuita, este plina de neprevazut si de momente frumoase si comice, in acelasi timp.

Interpretarea este una de calitate in acest film. Hugh Jackman este superb in rolul lordului gentleman si se potriveste foarte bine cu Scarlett Johansson, ce parea in anii 2000 noua actrita perfecta pentru regizorul Woody Allen. Nu este in mod clar cel mai bun film al lui Allen, insa este unul usor de digerat si o comedie light, fara a fi in acelasi timp un succes comercial, pentru ca spectatorii din ziua de azi aprecieaza niste comedii de-a dreptul imorale si indecente.

Nota: 8.5/10