El método (2005) – The Method – Metoda

Spre deosebite de Exam, filmul despre care scriam acum cateva zile, El metodo este construit mult mai atent si mult mai aplecat spre personalitatea umana si psihologia dedusa de aceasta, este un film realist in esenta, fara elemente care sa tina de fantastic, ci doar de adevarul pur al realitatii de zi cu zi, de competitia dintre oameni pentru o slujba care pare atat de importanta. Locul este Madrid (desi filmul pare argentinian, parerea mea ), intr-o perioada in care pe strazi sunt proteste majore impotriva globalizarii.

Sapte oameni adunati intr-o incapere multidigitalizata si o secretara care stie tot jocul si zambeste suficient pentru a pune pe jar orice incercare de incalcare a regulilor. Primul lucru pe care il fac este sa completeze un nou formular (al nu stiu catelea), in care sa isi descrie tot parcursul profesional, fara niciun lucru care sa ramana secret, si in care sunt de acord sa accepte la acest interviu o metoda neconventionala de recrutare, metoda Gronholm. Nu va obositi sa cautati ceva despre aceasta metoda inedita, ea a fost in intregime inventata de catre scenaristi si consta in intruziunea mentala a  corporatiei in grupul candidatilor, determinandu-i sa se intoarca unul impotriva celuilalt pana cand doar un invingator va ramane in picioare si va obtine postul mult-ravnit.

Cei sapte candidati

Nimic nu este sigur insa, criteriile de selectare nu apar decat la momentul oportun, anumite probe par a nu fi luate deloc in calcul, desi este posibil, dar nu sigur, ca mai tarziu vor conta. Monitoarele din camera se aprind si intrebari incuietoare sunt puse, se sting atunci cand un candidat nu mai are sanse sau este eliminat, iar secretara pare atotstiutoare, dar, in acelasi timp, extrem de imprevizibila si greu de descifrat. Un adevarat joc al mintii se petrece la nivelul fiecarui personaj, intreaga desfasurare este un joc al mintii si este sigur ca cel care este cel mai puternic va ramane in picioare. Cu o singura exceptie: cel puternic poate fi doborat de o emotie personala puternica!

Este un film aproape necunoscut si cu atat mai valoros: actori excelenti (si era nevoie de asa ceva, intrucat este un film “jucat”, plin de dialoguri si expresii ale limbajului corpului); actiunea este bine construita, cu exceptia, poate, a unei coborari in intensitate spre final; mesajul este modern, lupta omului pentru cariera, reusita financiara, un loc mai bine plasat in societate este cruda si nu tine seama nici de obstacole, nici de sentimente personale.

Nota: 8/10

Solyaris (1972) – Solaris
Regia: Andrei Tarkovsky
Distributia: Donatas Banionis, Natalya Bondarchuk, Jüri Järvet, Anatoli Solonitsyn

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Solaris este masura maretiei in arta a lui Tarkovsky. Cum promisiunea facute mie a fost ca sa vizionez filmele lui in ordinea aparitiei lor, iata-ma in fata celui de-al treilea film de lungmetraj al regizorului rus (dar am vazut inclusiv si filmul sau de mediumetraj, Compresorul si vioara) si in fata celui mai bun film al sau pana la momentul 1972, dupa parerea mea. Un SF mai putin obisnuit, pentru ca, daca peisajul (o planeta departe de Pamant) si premisele (o planeta care gandeste si se metamorfozeaza) sunt fantastice, momentele cheie, gandirea si actiunile personajelor, motivele si motivatiile apartin unui film mai degraba psihologic.

Filmul are ca punct de plecare un roman al scriitorului polonez Stanislaw Lem, pe care Andrei Tarkovsky si Fridrikh Gorenshtein l-au imbracat intr-un frumos scenariu, dar mai ales intr-un film de exceptie care poarta in intregime amprenta marelui regizor rus. Lipsesc efectele speciale pe care le-am vedea intr-o pelicula stiintifico-fantastica, dar compenseaza prin frumusetea imaginilor unui Pamant imaculat, de la inceputul filmului, dar mai ales prin prezentarea unui taram imaginar din personalitatea fiecarui personaj aflat pe planeta Solaris, intr-o ilustrare a unei lumi aflata la marginea dintre realitate si iluzie, intre traire reala si fantezia aflata in mintea si in subconstientul oamenilor.

Khari si Kelvin

Kris Kelvin (Donatas Banionis) este cel in jurul caruia probleme fundamentale ale psihologiei si conditiei umane de pe planeta Solaris sunt dezbatute si care incearca sa le rezolve. El vine de pe Pamant tocmai cu acest scop: psiholog ca origine, trebuie sa evalueze daca statia spatiala de pe Solaris mai este folositoare, daca aparentul conflict aparut de la vremea astronautului Berton exista cu adevarat si sunt lucruri ciudate care se petrec acolo. Ajuns pe statie, afla de sinuciderea unuia dintre cei trei oameni aflati acolo, datorita unor cauze ascunse, si curand este pus in fata unor fapte cu adevarat ciudate si demne doar de imaginar, dar care pot impinge orice persoana la nebunie sau chiar la sinucidere.

Donatas Banionis

Oceanul planetar solarian, bombardat cu raze X de inalta energie, gandeste, pune stapanire pe mintea si memoria umana, pentru ca apoi sa se metamorfozeze in fiinte umane aflate in subconstientul celor care se afla in preajma. Nu trece mult timp pana cand Kelvin aude sunete, are halucinatii, printre care cea mai importanta din punct de vedere al povestii este aparitia fostei sale sotii, care murise cu zece ani in urma, Khari (Natalya Bondarchuk). De la respingerea initiala a halucinatiei, incercarea de a scapa de ea prin trimiterea in spatiu cu o racheta, treptat lucrurile se schimba si Khari (adica oceanul planetar) pune stapanire pe fiinta lui Kelvin, care se comporta cu ea ca o fiinta umana, in ciuda opozitiei celor de pe statia spatiala.

Ceea ce atrage la acest film este unicitatea propusa de Tarkovsky: extraterestrii nu mai sunt fiinte ciudate si complicat de explorat si de inteles, ci sunt reprezentantii pe de o parte de o planeta care gandeste, care se poate introduce cu usurinta, fara sa cunoastem modalitatea prin care fac aceasta, in mintea oamenilor, iar pe de alta parte poate produce exemplare identice fiintei umane, care copiaza resorturile memoriei umane, si care nu numai ca gandesc, dar sunt si capabile de emotii, de sentimente si chiar de tradare si suferinta. Iubirea dintre ea si el este cea care concentreaza toate emotiile din film, pentru ca, pana la urma, aparitia lui Khari vine din subconstientul lui Kelvin, impregnat de iubirea pentru fosta lui sotie, pe care nu o poate uita niciodata si apare in scena la prima sondare a memoriei lui de catre planeta care se poate metamorfoza.

Nota: 8/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Reservoir Dogs (1992) – Profesionistii crimei
Regia: Quentin Tarantino
Actori: Michael Madsen, Harvey Keitel, Tim Roth, Quentin Tarantino, Steve Buscemi

Debutul ca regizor al lui Quentin Tarantino a insemnat si primul lui succes, un film ramas clasic pentru adevaratii cunoscatori de cinematografie autentica. Un film greu de clasificat, cu scene care raman memorabile, cu un scenariu foarte bine pus la punct (semnat tot de Tarantino), cu dialoguri savuroase si interesante. Chiar si inceputul este remarcabil: unde altundeva vom putea descoperi, intr-un jargon autentic, o adevarata discutie (mult spus) filosofica despre semnificatiile cantecului si versurilor din “Like A Virgin” a Madonnei?

Reservoir Dogs

De ce spuneam greu de clasificat? Pentru ca nu este doar un film despre o gasca de mafioti – dupa imbracaminte sau raufacatori – dupa comportament, este o adevarata psihologie a infractionalitatii. Fiecare dintre cele cinci personaje din centrul actiunii, numiti sugestiv de altfel si analizati separat – Mr. Pink,  Mr. White, Mr. Brown, Mr. Orange, Mr. Blonde -, au o anumita personalitate, diferita de a celorlalti si cu totul alta motivatie pentru participarea la jaf: unul este politist sub acoperire, unul isi respecta complet seful, unul se crede profesionistul perfect.

Ceea ce infrumuseteaza insa povestea este tocmai aceea ca adevaratul jaf nu il vedem nicio clipa, permanent suntem in interiorul unor discutii care mai de care mai interesante, care urmeaza sau preced actiunii din umbra: inflitrarea politistului sub acoperire, motivul pentru care Mr. Pink nu da niciodata bacsisuri, maltratarea unui politist. Nu lipseste nici violenta tipica filmelor lui Tarantino, vizibila inca de la debut si poate fortata in ochii unor privitori: urechea taiata a politistului, sangele siroind a lui Mr. Orange, schimbul de impuscaturi ramas clasic din final.

Michael Madsen

Nu trebuie uitata nici calitatea interpretarii personajelor principale. Tarantino in rolul lui Mr. Brown este aproape inexistent, probabil acesta a fost si scopul. In schimb, ceilalti sunt absolut fabulosi: Michael Madsen as Mr. Blonde este la cel mai bun rol al carierei, fara doar si poate, absolut sarcastic si sclipitor, un dur fara scrupule in momentul torturii aplicate politistului ostatic; Harvey Keitel pare persoana care doreste sa concilieze mereu pe ceilalti, dar nu ezita sa foloseasca propriile cunostinte in a persifla sau chiar jigni pe ceilalti; Tim Roth are de la inceput alura unei persoane slabe emotional: plansul din masina, felul in care se infiltreaza in organizatia mafiota, ezitarile din masina. In cele din urma insa, este cel in jurul caruia se construieste si se darama toata actiunea. El pare a fi primul si ultimul care trage.

L-am lasat pe Steve Buscemi la sfarsit, din simplul motiv pentru ca il admir foarte mult si mi se pare a fi un actor pe nedrept in umbra marilor actori. Prestatia lui este, ca de obicei, convingatoare si aici: doreste tot timpul sa para un bun profesionist, incearca sa o dovedeasca si celorlalti, atat din punct de vedere al actiunilor intreprinse, cat si al discutiilor pe care le initiaza: il convinge din cuvinte pe Mr. Orange sa nu dea bacsis, una dintre filosofiile lui de viata. El castiga, nu?

Nota: 8.5/10

Five Easy Pieces (1970)-Cinci piese usoare
Regia: Bob Rafelson
Actori: Jack Nicholson, Karen Black, Billy Green Bush, Fannie Flagg, Susan Anspach

Tristete...

Bobby Dupea (Jack Nicholson) este un muncitor pe un santier petrolier, care isi petrece cu nonsalanta zilele in acelasi mod: munca, baruri, prietena, fara sa ii pese de familie, de coduri, de reguli. Nu pare decat un exemplar tipic al clasei muncitoresti americane, fara sa ascunda niciun secret, dar si fara sa aiba idealuri inalte in viata in afara de supravietuire, berea zilnic si sexul cu superba femeie de langa el - Rayette (care este intr-adevar superba, dar si prostuta).

Pe rand insa, tot ceea ce a cladit (si ceea ce noi am constatat mai sus) se darama: afla ca tatal sau este pe moarte si cauta sa ajunga cat mai repede langa familia sa. Aflam ca este muzician, un pianist de succes si de talent, care a vrut intr-o zi sa scape de toate acestea si sa plece cat mai departe, sa uite ce a cantat si pentru cine. Si, mai presus de toate, si-a jurat sa nu mai iubeasca pe nimeni, sa ia totul usor si fara sentimente.

Susan Anspach

Ajungand acasa, isi da seama ca nu poate sa traiasca fara iubirea unei persoane care ii devine draga din prima clipa: cumnata sa. Numai ca nici el nu este fara vicii: plin de resentimente, cu refulari violente si lipsite de sens, vulnerabil, un personaj care castiga simpatia, dar in acelasi timp este urat pentru trasaturile negative ale personalitatii sale.

Si vorbeam mai sus de frumusetea neasemuita a femeilor anilor ’70, pentru ca avem aici doua exemple tipice. In primul rand, “prostuta” Rayette, interpretata de Karen Black, este considerata femeia fatala si dorinta ascunsa a fiecarui barbat-blonda, dornica, iubitoare, inferioara ca inteligenta barbatului de langa ea, pasionala si lipsita de conditii impuse. Pe de alta parte, Catherine (Susan Anspach) este ceea ce numit frumusete angelica pura, inefabila. Ea iti ia ochii, ea iti impune prin prezenta dorinta ca eroul principal sa ii castige inima, sa ramana mereu a lui. In afara de simplitatea si psihologia profunda a filmului, mi-a ramas in memorie frumusetea ochilor ei si spiritul ei tanar si inteligent: “You’re a strange person, Robert. I mean, what will you come to? If a person has no love for himself, no respect for himself, no love of his friends, family, work, something – how can he ask for love in return? I mean, why should he ask for it?”

Nota: 8.5/10

Muerte de un ciclista (1955)-Moartea unui ciclist

Intamplator, am revazut zilele trecute aproximativ 30 de mintute din filmul “Burebista”, un film color care ajuta la mistificarea procomunista a istoriei. Se vede clar ca a imbatranit urat, este sters si plin de zgarieturi si asta chiar daca peisajele raman la fel de frumoase, multe din ele pierdute acum.

Muerte de un ciclista

Sa revenim la “Muerte de un ciclista”. Intr-un peisaj nocturn, doi amanti lovesc din greseala pe o autostrada un biciclist. Ei isi doresc ca relatia lor sa ramana secreta, de aceea il abandoneaza pe acesta pe drum, afland abia peste cateva zile din ziare despre moartea lui. Din acest moment, nu ne gasim pe fagasul unui thriller politist, cum s-ar banui, nu aflam informatii decat vagi despre ancheta Politiei. In schimb, ne pregatim sa intram pe planul unui thriller psihologic de mare profunzime, pentru ca principial soarta celor doi va atarna de personalitatile lor si de dorintele lor ascunse, care incep sa iasa la iveala. Pentru Juan, este simplu: neavand nimic de castigat sau de pierdut, gandurile lui stationeaza asupra aspectului marturisirii crimei si convingerea Mariei Jose pentru a face acelasi lucru. Nu poate trai prea mult sub presiunea crimei pe care a savarsit-o.

Impresionanta este aici Maria Jose, care pana in momentul crimei era atasata trup si suflet de amantul ei, Juan. Dupa ce se petrece crima, totul se schimba: pe de o parte, este terifiata de gandul ca cineva poate afla de relatia ei nepotrivita, iar cand Rafa face tot felul de aluzii, de insinuari, nu stie ce poate face cu viata ei. Pe de alta parte, pune tot mai des in balanta viata de pana atunci, alaturi de sotul ei, imbelsugata si fara griji, si posibila viata viitoare, alaturi de amantul ei, plina de incertitudini si sub prisma unei arestari pentru moartea biciclistului. Decizia ei, aplecarea spre o anumita parte a balantei este cheia filmului. Un film cu o logica pura, aproape de perfectiune din acest punct de vedere, regizorul lui, Juan Antonio Bardem, castigand premiul Fipresci la Festivalul de la Cannes in anul 1955.

Nota: 7/10

Tacones lejanos (1991)-Tocuri inalte

Conflictul principal este intre doua femei, mama si fiica – Becky (Marisa Paredes) si Rebecca (Victoria Abril) – care fac greseala sa fie indragostite pe rand de acelasi barbat, sa le fie amanta, ba chiar Rebecca sa se si casatoreasca cu el. Despartite pentru un timp, dupa ce prima revine in Spania dupa o indelungata absenta, revederea are loc si nici una dintre ele nu reactioneaza asa cum ar trebuie: Rebecca isi inseala sotul in serile urmatoare cu un travestit, iar Becky isi inseala fiica culcandu-se cu sotul ei, care, cateva momente mai tarziu, este gasit asasinat.

Urmeaza punctele care antrenează filmul pe taramul dramei psihologice. O scena este caracteristica si memorabila: cea de la televiziune, cand Rebecca, prezentatoare a unei emisiuni de stiri, izbucneste in lacrimi in momentul in care trebuie sa relateze moartea sotului ei si marturiseste in direct ca ea este cea care l-a omorat. Momentul cheie, pentru ca acesta naste adevaratele intrebari: spune ea adevarul sau doar incearca sa se sacrifice dupa mai multi ani de casnicie razbunatoare sau chiar protejeaza pe cineva?

Victoria Abril are din nou un rol remarcabil, foarte puternica si melodramatica, perfect potrivita in pielea unui personaj complet diferit fata de celalalt film si care o solicita cu mult mai mult. Pe procurorul sau judecatorul din caz am avut tendinta sa il consider la inceput un actor care nu a realizat o interpretarea prea reusita, dar surpriza a fost mare spre final cand ne dam seama ca este haina dorita de acesta si multiplele sale infatisari si personalitati.

Nota: 7/10

Uzak (2002)-Departe

Dupa cum ne dam seama si din titlul filmului, ambele personaje sunt departe de casa. Unul dintre ei, Mahmut (Muzaffer Ozdemir), este stabilit de mai multi ani in Istanbul, este un fel de fotograf profesionist, artistic, si traieste solitar in apartamentul sau, dupa ce s-a despartit de sotia sa. Nici nu vrea sa fie altfel, tot universul sau este construit in jurul idei de a fi singur, lucru care este dovedit de mai multe lucruri: nu raspunde decat rareori la telefon, patul il are in sufragerie pentru a indeparta prietenii. Oare asta isi doreste sau este doar un refugiu datorita tristetii ce il apasa dupa plecarea sotiei?

Mahmut (Muzaffer Ozdemir)

In acelasi timp, Yusuf (Emin Toprak) vine din indepartatul sat de unde a plecat si Mahmut pentru a-si gasi (oare?) un serviciu pe un vapor din Istanbul ca sa castige bani multi si sa isi intretina familia lasata in spate. Numai ca, pentru a ajunge unde isi doreste, trebuie sa intre in lumea lui Mahmut, lumea imaginata doar pentru el. Yusuf invadeaza intimitatea pentru ca este un tip delasator, nepasator, care trece prea usor peste anumite reguli, care nu se poate adapta unui Istambul plin de tentatii si mai ales de fete frumoase.

Conflictul dintre cei doi pare ca exista in fiecare moment, desi este unul tacut, psihologic, care nu apare decat rareori la nivelul cuvantului, ci ne este aratat doar prin fapte ale personajelor: Mahmut da cu spray dezinfectant pantofii mirositori ai lui Yusuf; aceasta din urma, desi ii este interzis sa fumeze in casa, face o “orgie” cand Mahmut este plecat, fumeaza, bea in sufrageria acestuia. In cele din urma, izbucnirea vine si Mahmut ii reproseaza lui Yusuf lipsa de organizare si de staruire in cautarea unei slujbe care ii poate permite luarea vietii in propriile maini.

Yusuf (Emin Toprak)

Avem de-a face cu mai multe lucruri care sunt interesante pentru acest film: imaginea este exceptional de calda si ilustrativa, Istanbulul si Turcia, in general, in vreme de iarna sunt superbe, cu peisaje deosebit de puternice. Regizorul a imaginat o lume inceata, care se misca greu, careia nu ii putem ghici fiecare pas, dar care este atat de normala in esenta ei, incat ne putem regasi deseori in singuratatea lui Mahmut sau in lentoarea si indiferenta lui Yusuf. Cei doi actori au primit pentru aceste roluri premiul pentru cei mai buni actori la Cannes, din pacate, pentru Emin Toprak, acesta fiind decernat post-mortem, murind intr-un accident de masina.

Nota: 8.5/10

12 Angry Men (1957)-12 oameni furioşi

Henry Fonda

Un caz de crima este judecat, dar stam atat de putin in sala de sedinta, nu zarim catusi de putin figura presupusului criminal, incat uitam de toate acesta, cand ne mutam (pana la sfarsitul filmului) in sala de consiliu, unde cei 12 jurati, fiecare diferit, fiecare cu propriile interese, trebuie sa decida intr-o atmosfera sufocanta soarta unui om, alegand viata sau scaunul electric. Henry Fonda este unul dintre ei, singurul care vine acolo pledand nu spre nevinovatie, ci spre discutarea amanuntita a cazului. La primul vot (sa luam aminte ca in sistemul jurisdictional american, solutia trebuie sa fie unanima), scorul este de 11 jurati pentru condamnare si unul singur-Fonda impotriva executarii tanarului socotit vinovat.

Juratii

Din acea clipa, procesul de discutare a verdictului trebuie sa continuie, iar Fonda, rece si impenetrabil, argumenteaza si distruge orice dovada a procuraturii, pas cu pas, atragand langa el jurat dupa jurat. Fiecare dintre acestia joaca un rol important, fiecare vine cu argumente pro si contra, astfel incat sunt atrasi rand pe rand de partea nevinovatiei. Iar pentru un viitor jurat, este un film care semnifica dorinta de adevar si de discutare a fiecarui aspect al cazurilor.

Impresionanta este argumentatia fiecaruia, exceptionale sunt confruntarile de idei, intr-unul din filmele care ar trebui sa stea la baza oricarei facultati de drept. Filmul a fost nominalizat la trei premii Oscar in anul 1958-cel mai bun film, cel mai bun regizor (Sidney Lumet) si cel mai bun scenariu adaptat (Reginald Rose) si a castigat premiul Ursul de Aur la Festivalul de film de la Berlin in 1957. O revedere a unui film care mi-a facut mare placere si la prima vizionare si acum, care arunca o lumina frumoasa asupra sistemului judiciar american.

Nota: 9.5/10

Rear Window (1954) – In spatele ferestrei

James Stewart si Grace Kelly

Suntem in New York, dar asistam tot filmul doar la o imagine construita perfect: ce putem vedea, ce ne putem inchipui de la fereastra noastra aflata intr-un apartament unde toata privelistea este formata din alte apartamente. L.B. Jeff Jeffries (o interpretare remarcabila a lui James Stewart, un actor pe care il apreciez foarte mult) este tintuit in camera de o fractura la un picior. Nu are nimic a face acasa si isi concenteaza toata puterea psihica pentru a-i privi si intelege pe vecinii sai: o balerina, un pianist, niste tineri casatoriti, o familie iubitoare de animale, o femeie singura si trista. Dar ce ii atrage cel mai mult atentia este aparenta disparitie a unei femei si credinta ca aceasta a fost ucisa de sotul ei.

Pasiunea lui nu mai cunoaste limite, iar aceasta se resfrange si asupra relatiei sale cu frumoasa Lisa (interpretata de Grace Kelly, pur si simplu superba aparitia ei intr-unul din ultimele roluri inainte de retragerea din actorie). Si asta desi Jeff nu o iubeste asa cum ar dori, i se pare molatica, moderna, fara spirit de aventura, nu vrea o continuare serioasa a relatiei, ci doar mentinerea acesteia asa cum este, fara o implicare sentimentala puternica. Totusi, schimbarea survine exact la timp: Lisa gaseste adevaratul ei ego in spionarea presupusului asasin si descoperirea adevarului, Jeff este luat prin surprindere de noul aliat si, impreuna, incep sa despice firul in patru.

Rear Window

Ce mi-a placut? Impresionantul suspans care se vadeste in fiecare cuvant al personajelor, un suspans placut datorita unor dialoguri si argumente inteligente, care atrage treptat spectatorul pana la scena finala, total acaparanta. Apoi, avem o poveste de dragoste care pare atipica, dar cu atat mai frumoasa. Jeff pare distant, Lisa pare prea pasionala la inceput, treptat rolurile se inverseaza pentru ca el descopera ca o iubeste cu adevarat, dupa ce se petrec doua momente cheie: in primul rand, ea se implica intr-o poveste care pare ca nu i se potriveste (fiind o femeie de oras, cu fasoane si rochii de seara), in al doilea rand, viata ii este pusa in pericol si el isi da seama ce rau i-ar fi fara zambetul ei.

Poate actiunea destul de statica nu i-ar placea spectatorului adolescent de azi, la fel cum inceputul filmului este destul de molcom si s-ar putea sa renunte in prima jumatate de ora. Daca vor face asta, vor pierde un film exceptional, cu o intriga si o argumentatie superbe, dar si sansa sa vada doi actori foarte buni. Iar barbatii-baietii vor fi cu siguranta vrajiti de zambetul si ochii simpaticei Grace Kelly. Filmul are si un remake din 1994, cu Christopher Reeve in rolul principal, jucand rolul dupa paralizia sa, pe care insa nu l-am vazut.

Nota: 9.5/10

Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (2003)
Spring, summer, fall, winter…and spring
Primavara, vara, toamna, iarna… si din nou primavara

PRIMAVARA. Copil fiind, gasesti un mentor spiritual care poate fi orice varstnic din jur sau poate fi impus de catre parinti. Langa el, inveti munca, inveti joaca, incerci sa distingi nuantele lucrurilor sau iti sunt recomandate ritualuri traditionale, tratamente naturiste sau practicarea unei arte martiale stravechi. Numai ca este scris in firea lucrurilor ca trebuie sa te joci, sa copilaresti, indiferent cat iti doresti sa te supui, tot razi in gura mare cand chinui un animal sau cand stropesti cu apa o alta persoana. Iar cand aceste mici jocuri duc la moartea unei mici fiinte, maestrul tau iti da o prima lectie care te va invata pentru totdeauna sa respecti natura, ordinea ei si firea lucrurilor.

VARA. Nu il parasesti pe mentorul tau pentru ca, pe de o parte, nu se poate, iar pe de alta parte chiar nu vrei. Ai invatat multe lucruri si mai ai destule de invatat, chiar daca esti adolescent si te consideri deja aproape egalul maestrului. Intr-o zi frumoasa, cum numai in vara vietii poate fi, intalnesti o fata timida, inocenta, asa cum esti si tu. Te impleticesti, iti intorci ochii, ceva se intampla, dar maestrul a omis sa iti explice acest lucru minunat-dragostea. Si tocmai aceasta determina plecarea de langa omul care ti-a condus existenta catre persoana care iti inunda gandurile. De la parinte la sotie.

TOAMNA. Orice dezamagire din viata personala te readuce la radacini, ai nevoie de un sfat al unei persoane care a reprezentat totul si care nu ti-a inselat niciodata increderea. Iar daca persoana iubita a disparut din viata ta (si daca ai ucis-o e cu atat mai grav), trebuie sa te intorci la matca, la mentor, la intelept, imbatranit si el, datorita varstei, spre deosebire de tine, care esti imbatranit sufleteste de prea tanar. Intalnirea e dura si scurta-te autopedepsesti doar privindu-l, cu toate ca el este bland si iti ofera calea spre izbavire. Iti este rusine de ceea ce ai facut si de ceea ce se va intampla dupa plecarea ta.

IARNA. Reintoarcerea. Nu gasesti nimic, totul este pustiu, esti batran si iarna a pus stapanire pe tot peisajul. Nu mai ai de facut decat un singur lucru: sa incerci sa reinnozi firul vietii pentru ca toate momentele prin care ai trecut personal pot fi invatatura pentru cei care vin. Si solutia este reinvierea anotimpurilor, revenirea primaverii, a verii….Un nou copil se pregateste de viata si de experimentarea tuturor simturilor. Nu exista decat o alternativa: poti deveni mentor sau nu poti fi nimic.

Un film impresionant, eseul meu de mai sus e o palida expunere a unui film extraordinar. Imagini superbe, o liniste care este rareori intrerupta de dialoguri, intelepciune la tot pasul, momente care ne dezvaluie profunzimea spiritului budist, dar si un regizor care ma uimeste din nou dupa interesantul Bin-Jip. Recomand cu multa caldura “Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom”.

Nota 9.5/10