Jocul de-a vacanta, de Mihail Sebastian
in “Opere alese”, vol. 1 Teatru
Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1956

In Jurnalul sau de creatie la piesa JOCUL DE-A VACANTA, Mihail Sebastian scrie luni 23 martie 1936: “Am inceput sa scriu. (…) Nu stiu ce va iesi. Dar trebuie sa fac experienta. Ca tehnica literara mai ales ma intereseaza. Imi dau seama ca am pus mana pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva – nici roman, nici nuvela. Nu stiam pana acum ce insemneaza a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestatie decat pentru un roman. Si ma ameteste tentatia culiselor, a salii de teatru, a afiselor.”

Adevarul este ca in toata opera sa literara, Sebastian a avut o viziune scenica asupra desfasurarii actiunii, transmitand cititorului reperele necesare pentru ca acesta  sa-si reprezinte imagistic ambianta si personajele construite. Si toata scurta sa viata a militat pentru teatrul romanesc si mai ales “pentru insanatosirea Teatrului National”, cu rolul sau « de a crea o literatura dramatica originala, de a mentine vii operele noastre clasice, de a pastra contactul cu marea literatura universala, de a creste generatii noi de de actori, de a face din prima noastra scena punctul de intalnire al scrsului romanesc cu plastica si muzica romaneasca » (Viata Romaneasca nr. 6/1938).

Si nu trebuie sa uitam exegeza sa asupra operei dramatice a lui Caragiale si in special asupra Scrisorii pierdute, afirmand ca “In ce ne priveste, noi un credem ca societatea romaneasca s-a <descaragializat>. Pretutindeni, in politica si in cultura, Catavencii si Farfurizii abunda. In cele mai neasteptate medii, in cele mai surprinzatoare imprejurari (bunaoara – cine ar zice? – la o alegere de presedinte al Societatii Scriitorilor) situatii tipic si irezistibil caragialesti se ivesc, spre tristetea, dar si spre desfatarea noastra”. Cat adevar, valabil cu supramasura, peste ani, in aceste cuvinte…Caci iata – si astazi – societatea romaneasca este scena pe care evolueaza, ata de tragico-comic, personaje din stirpea lui Catavencu, Farfuridi, Trahanache, Zoe…Si de undeva, din Pantheonul ilustrilor nostri creatori, Caragiale zambeste pe sub mustata. Si in acelasi Pantheon isi ocupa locul binemeritat si Mihail Sebastian, prin calitatea si perenitatea operei sale literar-dramatice, caci la aceasta incerc sa ma refer acum.

Perenitate, pentru ca, iata, vorbind numai despre Jocul de-a vacanta, de-a lungul timpului multi regizori s-au aplecat asupra textului si au realizat puneri in scena memorabile, ajungand la a-i da viata sub forma de musical sau mai nou, sub forma unei adaptari contemporane spectaculoase,  plina de ingeniozitate si spirit (Teatrul din Baia Mare – Radu Afrim).

Mihail Sebastian

Scrisa in anul 1936 si pusa in scena pentru prima data abia in anul 1938, cu premiera in 17 decembrie la Teatrul de Comedie, piesa Jocul de-a vacanta, in regia lui Sica Alexandrescu si scenografia/decorurile lui W. Siegfried a avut urmatoarea distributie: V. Maximilian (Domnul Bogoiu), George Vraca (Stefan Valeriu), Sandina Stan (Madam Vintila), Coty Hociung (Maiorul), Leny Caler (Corina), Mircea Axente (Jeff), Agnia Bogoslava (Agnes), Marcel Anghelescu (Un mecanic), Misu Fotino (Un calator), Renee Annie (Nevasta lui). Nume mari ale scenei romanesti…

Cateva cuvinte pe care merita sa le acordati atentie si care leaga destinele unor mari intelectuali interbelici.

Pentru Stefan Valeriu si implicit pentru grupul aflat in vacanta la Pensiunea Weber, “Jocul de-a vacanta” va fi jocul de-a uitarea, evadarea din realitatea vietilor traite la foc mocnit, stapanite de obisnuita, de derizoriu, de ingustimea orizontului vaduvit de nazuinte si speranta.

« Stefan : Dumneata un stii sa uiti. Nici unul dintre voi, dumneata si astia – Bogoiu sau cum le mai zice ? – nu stie sa uite. Ametiti cand vi se intampla sa nu va aduceti aminte, trei secunde, in ce zi sunteti. De-aia zapacitul ala nebun, de cum se scoala, n-are alta treaba decat sa scrie pe tabla : 5 august, 6 august… De-aia va strangeti palc in jurul aparatului de radio, ca sa va spuna ora exacta (aproape violent). Eu nu vreau sa stiu ora exacta. Si nu vreau sa stiu ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri. Ce e azi ? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Imi faceti mila, zau, cand va vad cu ce disperare, cu ce panica va agatati de tot ce ati lasat dincolo, acasa, la Bucuresti. Si la drept vorbind, n-ati lasat nimic acolo. Ati adus totul cu voi, in valiza : manii, regrete, zambete, amoruri. Ziceai : <Vrei sa incepem un joc nou ?>. Sigur ca vreau, dar nu vezi ca jocul meu e nou si ca al vostru e vechi, batran, trist ?

Corina : Si cum se cheama jocul dumitale ?

Stefan: Are mai multe nume, dar dumneata esti o fata cinica si de-aia razi.

Corina: Si ti-e frica de rasul meu?

Stefan: Nu. Se cheama Jocul de-a vacanta. Si se mai cheama jocul de-a uitarea. Si s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.”

Renuntand la tiparele vietii si  ale personalitatilor lasate in urma, la conventiile sociale, la trauma neimplinirilor recunoscute sau doar banuite, mai de voie, mai de nevoie, vacantistii intra in « programul de fericire ». Pentru Bogoiu de exemplu, functionar bugetar in Ministerul de Finante, intepenit in stereotipii si costum cu cravata, sistemul propus e aproape de neconceput si el spune: “Eu nu pot sa traiesc asa. Cu ziua asta care nu stii de unde incepe si unde se termina…Parca-i o singura zi, una singura, lunga, lunga, lunga. N-are nume, n-are numar. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gat si s-o intrebi: cum te cheama? Te cheama luni? Te cheama marti? Spune!”.

Jocul de-a vacanta

“Neasteptand pe nimeni si nevoind nimic”, conventia “jocului de-a vacanta” ii prinde pe toti in mreje, uitarea micilor vieti lasate in urma functioneaza, lenea mentala si corporala ii ademeneste, culoarea alba etalata cu ostentatie in camasi si pantaloni simpli simbolizeaza asepticul unei clinici menite sa spele creierele si sa limpezeasca spiritele, insa ceea ce oamenii nu pot uita sau abandona niciodata, sunt sentimentele, astfel incat si Jeff si Bogoiu si Stefan sunt prinsi simultan in jocul de-a iubirea. Pe scari de varsta dar si mentalitate diferite, cei trei acced spre inima Corinei, tanara care le aprinde imaginatia, care le structureaza optiunile, care le canalizeaza actiunile, care ii ajuta sa-si uite si sa-si infranga umilintele. Stefan Valeriu recunoaste ca: „ Încerc să fiu destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am şi eu luna mea de libertate – şi nu există decât o singură formă – supremă! – de libertate: lenea. Am şi eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Şi fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiţi, vorbeşti, repari telefoane, eşti într-o veşnică mişcare, într-o veşnică aşteptare. Eu stau, privesc, tac şi nu aştept nimic… Dacă ai şti ce mare lucru este să nu aştepţi nimic… Unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş, să iau lecţii de lene, de la piatra asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ţi se pare că e ceva împărătesc în indiferenţa lui? Totdeauna lângă un pom m-am simţit mai puţin umilit. Nemişcarea lui…” Dar lenea lui este invinsa de sentimentele care ii cotropesc sufletul, un suflet insa prea blazat si prea obosit pentru a sti ce sa faca cu iubirea, acest dar inestimabil al firii. Dintre cei trei barbati, doar Jeff, aflat pe pragul vietii mature, neatins de blazare, neintinat de renuntarile si asperitatile vietii, beneficiaza de impulsul benefic al iubirii pentru Corina, capacitandu-se sa treaca hopul corigentei pentru care si-a stors mintea in aceasta vacanta. Aceasta experienta va ramane pentru Jeff, probabil,  o amintire vie si draga intreaga viata, asa cum se intampla cu amintirea primei iubiri imposibile.

Vacanta este pe sfarsite, la fel si Jocul…intoarcerea in realitatea prozaica este inevitabila, fiecare dintre „jucatori” stie aceasta, asa cum, in subconstient au stiut-o mereu, in mod paradoxal insa, Stefan Valeriu refuza, ramane ancorat in utopia pe care a creat-o, fuge de evidenta si prin aceasta atitudine negativista rupe puntea sentimentala creata intre el si Corina. Lipsa de curaj in viata vietii, slabiciune, un nou esec, o noua insingurare/izolare in moliciunea impersonala a sezlongului „Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… şi n-are mistere… şi nu se enervează.” Jocul de-a fericirea s-a destramat datorita incapacitatii personajului de a recunoaste fericirea, sau poate datorita lasitatii lui de a si-o asuma. „Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat.”, spune Stefan. Probail ca pentru Stefan niciodata nu va mai veni fericirea, un tren in care a refuzat sa se urce si care nu va mai opri in gara pentru el. Pana si trenurile stiu sa recunoasca garile in care nu sunt dorite si apreciate.

Sebastian a pus sub lupa minutios si plin de compasiune o lume mica contorsionata de probleme intelectuale, morale si sociale general valabile, depasind timpul si locul desfasurarii actiunii si acesta este si motivul pentru care Jocul de-a vacanta, ca de altfel si celelalte piese de teatru ale sale rezista peste timpuri si isi transmite fiorul dulce/amar pe scenele tarii si in secolul 21. Si in plus fata de  problematica tratata, constructia piesei este atat de minutiosa elaborata plastic, incepand de la indicatiile scenografice, continuand cu amanuntele sonoritatilor, inaltimea vocilor, ritmul miscarilor, detaliile costumelor, incat ai impresia ca ochii tu, cititor, vezi piesa prin ochii dramaturgului.

Imi permit un sfat: recititi-l, sau cititi-l pe Sebastian! O experienta benefica pentru intelectualul anului 2010. Eu asa am simtit.

“Accidentul”, de Mihail Sebastian

Moto: „Viaţa începe mereu” (Nora)

Mi-era dor de o lectură uşoară (Rushdie e prea solicitant în această perioadă), aşa că am ales, destul de inspirat, aş putea spune, Accidentul lui Mihail Sebastian, în ediţia de la Adevărul, unde a fost cuplată cu Oraşul cu salcâmi, care a mai beneficiat de o recenzie destul de recentă pe site-ul nostru. De aceea, am ales prima jumătate de carte, care poate fi citită cu uşurinţă într-o după-amiază de iarnă friguroasă, fiind o lectură plăcută, de dragoste, dar care atinge şi modalitatea de transformare a unui suflet uman devastata de o iubire adâncă, dar neimpărtăşită.

Aşa cum scriam şi despre Oraşul cu salcâmi, nu este o capodoperă, Accidentul este o carte obişnuită, însă care atinge o problematică mult mai complexă decât în prima carte, explorând sentimentele umane în toata cuprinderea lor, cu o aplecare mai adâncă asupra dragostei pierdute şi regăsite sub o altă formă. Personajele principale, dar şi cele care apar tangenţial, au fiecare dintre ele propriile motive de dezamagire şi vieţi searbede şi fără niciun orizont de fericire. Accidentele (nu este unul singur, ci o cavalcadă de asemenea mici catastrofe) le pot schimba viaţa şi le poate oferi beatitudinea, care poate fi veşnică sau de moment, depinde de modul fiecăruia de interpretare.

Primul accident, cel care dă titlul cărţii: Paul o salvează pe Nora de la căderea ei zilnică în zapadă, de pe tramvaiul care merge pe lângă apartamentul ei de pe bulevardul Dacia, fără să îşi dea seama că şi-a salvat prin aceasta chiar propria lui viaţă, tristă şi plină de sentimente contradictorii pentru o femeie pe care nu o poate uita. Este ziua în care împlineşte treizeci de ani şi singura lui dorinţă este de a pleca cât mai repede de lângă Nora şi a rămâne singur pe străzile pustii ale Bucureştilor: „Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul gând care te urmăreşte; e inutil să cauţi uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă va trebui să-l priveşti în faţă, să-l accepţi: treizeci de ani. Se rezemă cu spatele de gard şi închise ochii. Ar fi vrut să poată rămâne aşa, fără gânduri, fără amintiri, în această simţire binefăcătoare. Se vedea ca şi cum s-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină în această noapte în care împlinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu ştia ce să facă.” O concluzie tristă, dar care ilustrează cel mai bine starea sufletească a lui Paul din momentul accidentului.

Un capitol important este cel în care este descrisă relaţia lui Paul cu Ann, femeia care i-a distrus tinereţea şi, posibil, viaţa: o femeie excentrică, o pictoriţă cu talent, dar mai ales cu un prea mare succes pentru vârsta ei, o femeie energică, ce nu are nicio dorinţă de a-şi ascunde relaţiile cu bărbaţii şi care îl face să se îndrăgostească pentru totdeauna şi apoi îl părăseşte fără nicio remuşcare. Iubirea lui pentru ea se clădeşte uşor, de la momentul când o urmăreşte după plecarea de la Tribunal, când îi dăruieşte o întreaga florărie de lilieci, până la momentul ei de sinceritate, când îl invită pentru prima oară la ea acasă: „Mi-e greu să cred că eşti aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată nu am îndrăznit să sper. Ştiu atâtea lucruri despre dumneata. Ştiu cărţile pe care le citeşti. Ştiu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Ştiu că joi seară ai fost la Filarmonică şi ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? De câte ori citesc o cate, mă întreb: el ce ar crede? Aş vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, aşa de neserios. Aş vrea să crezi că sunt mai puţin zăpăcită decât par, mai puţin superficială… Îţi promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicăleşte. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm ceva câtăva vreme. Dacă va merge, bine: dacă nu, renunţăm.”

Mihail Sebastian

Declaraţia de iubire, chiar în stare incipientă, de mai sus este surprinzător de sinceră şi de romantică. Cum nu putea el să intre în starea de îndrăgostit după astfel de cuvinte, deşi nu ştia nimic despre ea, deşi chiar şi mai târziu, ea îi ascundea adevărul despre munca ei şi despre oamenii pe care sau cu care se întaâlnea? Sinceritatea iniţială se schimbă aproape imediat şi dezamăgirile încep să se adune, culminând cu plecarea ei la Liège şi unde evenimentele la care participă chiar şi el, îl îndreptăţesc să îşi ia adio de la ea, dar nu şi de la iubirea lor care dăinuie încă în suflet şi îi devastează viaţa: „Totuşi, i se întâmpla să se trezească noaptea din somn cu numele ei pe buze – şi simţea atunci, ca o durere ascuţită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună şi simţea că orice reîntoarcere în trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără ştirea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.”

Evadarea lui Paul se numeşte Nora şi tot ceea ce ea reprezintă, respectiv prototipul profesoarei autentice (de doar treizeci şi doi de ani), care încearcă să îndrepte totul în jurul ei având alături propriile principii de educaţie: stăruinţa, repetarea, pătrunderea în gândurile elevilor, găsirea punctelor slabe şi concentrarea spre acestea. Plecarea spre munte (descrierea peisajelor este superbă, aşa cum este şi prezentarea unor locuri invadate de turişti pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou) reprezintă momentul începerii transformării lui, care necesită timp, dar şi dorinţa de a se schimba, lucru care îi lipseşte. Pe Nora o simte deja departe şi ea va avea nevoie de multă putere pentru a intra în inima lui: „Îi părea rău de tot ce se întâmplase. Ar fi vrut să poată şterge dintre ei inutila noapte de dragoste, care îi apropiase, dar care îi şi despărţea.”

Povestea curge apoi extrem de tandru, deşi acţiunile Norei sunt foarte precise. Căutarea sufletului lui şi găsirea tratamentului tristeţii sunt foarte grele, însă metoda găsită este inedită: devine antrenorul personal de ski, el simte orice coborâre şi orice cădere ca o eliberare a sufletului pustiit, iar cabana unde au poposit devine locul de unde nu ar pleca niciodată. Nora simte că aceasta este calea, însă numai hotărârea lui ar putea să schimbe căderea înapoi în universul tristeţii ori de câte ori şi-o reaminteşte pe Ann sau vede maşina ei pe străzile înzăpezite ale Braşovului.

Care va fi finalul, ce sentimente vor avea eroii noştri la plecarea din iarnă spre locurile de muncă din Bucureşti veţi afla numai citind această carte interesantă, antrenantă, plăcută şi plină de sentimente de dragoste.

De doua mii de ani, de Mihail Sebastian
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006
Prefata de Nae Ionescu (in editia originala)

Iata o carte care are un destin unic sau in orice caz foarte rar in posteritate si anume faptul ca prefata sa este mult mai citita si mai comentata decat cartea insasi. Incercand sa schimb ceva in acest dezechilibru nefiresc am hotarit sa fac un exercitiu mental si sa-mi imaginez cum ar fi aratat aceasta carte si care ar fi fost impactul ei daca nu ar fi existat faimoasa prefata a lui Nae Ionescu. Am citit deci romanul, am ignorat prefata si scriu acum doar despre textul lui Sebastian.

Am spus ‘romanul’ dar ar fi de discutat si aici carui gen ii apartine exact ‘De doua mii de ani …’. Multe romane sunt scrise in stil sau structura de jurnal, dar in acest caz este vorba despre mult mai mult de atat. Biografia eroului principal cuprinde atatea date auto-biografice, evenimentele politice si fundalul social sunt descrise cu o asemenea veridicitate incat romanul pare in multe dintre sectiunile sale a fi mai mult jurnal. Este oarecum in oglinda cu adevaratul ‘Jurnal’ al lui Mihail Sebastian, caci daca ‘De doua mii de ani …’ este un roman cu structura si multe pagini de jurnal autentic, ‘Jurnalul’ apartine genului memorialistic, dar multe dintre paginile sale au o incarcatura literara de domeniul mai degraba al fictiunii. As mai face o observatie care pe mine m-a tulburat – pe scara timpului ‘Jurnalul’ incepe acolo unde se termina romanul. Sa-l fi scris Sebastian cel putin la inceput cu intentia de a continua sub o forma sau alta romanul si a-i da o alta turnura sau rescriere, si apoi razboiul si moartea sa fi curmat aceste planuri? Nu vom sti niciodata.

Titlul romanului vine de la lamentarea lui Moritz Bercovici – negustor pe Strada Mare a Brailei care incearca sa explice cauzele istorice ale prigoanei anti-evreiesti. Aceasta incercare este preluata si dezvoltata de autor in restul cartii din perspectiva unui tanar evreu in formare intre cele doua razboaie mondiale, sfasaiat in dilemele identitare si in pozitionarea sa intre doua lumi – cea a traditiei evreiesti de care incearca sa se desprinda, care in anumite momente i se pare a fi un balasat, dar care ii da in final puterea de a supravietui si a razbi si cea a lumii cosmopolite, neevreiesti, cu diversitatea sa culturala, cu comorile si mirajele sale care il atrag dar si cu repingatoarele prejudecati care il respind. Dilema aceasta este dilema pe care a trait-o si Sebastian si pe care o descrie in intreaga sa opera – el, scriitorul roman de mare talent, autorul de romane si de piese de teatru care descriu trairile si visele burgheziei si intelectualitatii romanesti care este in acelasi timp evreul respins de nationalismul romanesc, pus la index si redus la categoria de fiinta umana inferioara de regimul politic romanesc din timpul razboiului.

‘… daca as putea sa trec peste doua mii de ani de talmudism si melancolie, sa am inca odata, presupunand ca cineva din neamul nostru a avut-o vreodata, bucuria limpede de a vietui …’ (pag. 51)

‘Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.’ (pag. 63)

Mihail Sebastian

Probemele identitare se afla in centrul romanului, inclusiv permanenta oscilare intre doua lumi care il atrag si il respind in acelasi timp si tentatia de a se deprinde definitiv de lumea in care s-a nascut: ‘Ce i-as reprosa antisemitismului, inainte de orice, daca mi-as recunoaste calitatea de judecator, ar fi lipsa lui de imaginatie: “masonerie, camatarie, omor ritual” – si pe urma?
Vai cat de putin! vai cat de sarac!
Cea mai scazuta constiinta de evreu, cea mai de rand inteligenta ovreiasca isi descopera sie insasi pacate nesfarsit mai grave, obscuritati nemasurat mai grele, catastrofe incomparabil mai rasturnatoare.
…
Inteleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decat orice specie de renegat. El duce cu sine o umbra care, cu cat o va calca mai rau in picioare, cu atat va fi mai aproape de el. Si faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegarii este inca o data un act iudaic, fiinca noi toti, in sinea noastra, ne lepadam de noi, de zece ori, de o mie de ori, reintorsi insa mereu acasa, din vrerea cuiva care trebuie sa fie Dumnezeu insusi.’ (pag. 66)

Ca roman ‘De doua mii de ani’ este un roman ratat. Sunt rare momentele care se aseamana cu restul productiei de romancier a lui Sebastian, cum ar fi cele care aduc in pagina atmosfera Bucurestilor interbelici cu o legatura de dragoste intamplatoare, sau Braila reprezentata ca o combinatie de targ evreiesc si spatiu geografic cu care autorul se identifica. Sebastian nu insista insa pe aceste directii, caci teza este mai importanta pentru el in carte decat scrisul romancier si stilul. Rezultatul este ca de exemplu prtretele de evrei sunt dintre cele mai schematice – vanzatorul de carti Abraham Sulitzer, sionistul Winkler sau comunistul S.T. Haim nu sunt mai mult decat stereotipuri desi uneori Sebatian le pune in seama replici memorabile. ‘Cum vei coloniza un popor de 15-17 milioane intr-o tara de trei judete?’ (pag.97) este o fraza zguduitoare prin premonitie, in perspectiva Holocaustului si celor ce au urmat si pe care scriitorul nu le-a mai trait. In final tot el isi pune personajele cel mai bine in pagina: ‘M-am inselat putin. Abraham Sulitzer nu e un domn decat ca sot in raporturile cu madam Roza. Ca intelectual, insa, in raporturile lui cu ideile, devine categoric si asupritor. Aparand ghetoul, nu este mai putin intolerant decat Winkler aparand sionismul si nici decat S.T.Haim injurandu-le pe amandoua. Absolutul este viciul lor comun.’ (pag. 11)

Mult prea flexibil in structura sa intelectuala si mult prea deschis in viziune pentru a adopta vreunul dintre aceste absoluturi, personajul alter ego al romanului isi cauta locul in lumea intelectuala si realizarea in lumea profesionala romaneasca. Nici aici receptia nu i-a fost usoara, si aici partiala si temporara integrare se va termina in respingere. Colegi sau prieteni isi dezvaluie dupa ani de zile de amicitie sau chiar mai mult, antisemitismul latent. Cei doi poli ai lumii intelectuale romanesti sunt simbolizati in carte de nationalismul economistului Ghita Blidaru si de cosmopolitismul arhitectului Mircea Vieru. Din nou personaje tipice pentru cele doua mari curente intelectuale ale lumii romanesti de la vremea lui Maiorescu si a semanatoristilor pana la izbucnirea dictaturilor care au curmat cursul firesc al istoriei romanesti, inclusiv a istoriei ideilor. Dialogul dintre reprezentantii lor are loc in conferinte si articole de ziar. Iata-l pe Vieru raspunzand unei anchete a ‘Universului’ despre specificul national: ‘”Specificul national” exista fara indoiala. In arta, el este intrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indica astfel si gradul de
platitudine. De aceea a crea inseamna meru depasirea acestui specific.’ (pag. 149) La aceasta replica lui Blidaru vine intr-o conferinta la facultate: ‘Intrebarea mea este daca cineva are dreptul de a avea geniu impotriva necesitatilor pamantului pe care traieste‘ (pag. 151) Mihail Sebastian cunostea bine materia, discutia are o autenticitate care ma face sa ma intreb daca nu cumva frazele sunt extrase din articole si conferinte reale ale vremii. Dar nu numai in disputele culturale romanesti este Sebastian expert, in capitolul parizian al cartii el identifica tipare intelectuale si ideologice similare cu cele lasata acasa. Personajul lui Maurice Buret, inca un arhetip, cel al antisemitismului intelectual francez si un element al demonstrarii unei alte teze a lui Sebastian care s-a adeverit in mod dureros, aceea ca antisemitismul are o esenta universala care transcende granitele si prapastiile culturale.

Editia din anii '90

Reintoarcerea de la Paris il readuce pe erou nu in atmosfera tarii pe care o parasise parca ceva mai pusa pe roate in pragul crizei economice, cu ani in urma, in imbacseala manifestarilor antisemite asa cum le cunoscuse pe vremea studentiei in anul 1923 (Sebastian este de altfel cam singurul scriitor roman care descrie in cartile sale perioada primei ascensiuni a nationalismului romanesc imediat dupa primul razboi mondial). Pe strazile Bucurestiului anilor 30 amenintarea este din nou concreta:

‘In colt, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de baieti in uniforme care vindeau ziare. “Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!”
Nu stiu de ce m-am oprit. De obicei, trec linistit mai departe, fiindca strigatul asta e vechi, aproape familiar. De asta data, am ramas surprins locului, ca si cum abia in acest moment as fi inteles pentru prima oara sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii astia vorbesc despre moarte, si anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe langa ei, cu gandul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumatate.
Oare de ce o fi atat de usor sa se arunce pe o strada romaneasca strigatul de “moarte” fara ca nimeni sa intoarca macar capul?’ (pag. 225)

Intrebarea a ramas fara raspuns si urmarile tragice in istoria Romaniei sunt cunoscute. Sebastian a cautat o solutie personala: ‘A discuta despre o solutie politica a problemei ovreiesti este pentru mine ceva cu totul desert. Ma intereseaza o singura solutie, si anume cea psihologica, cea spirituala. Cred ca singurul chip in care se poate lamuri ceva in aceasta veche durere este sa incerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viata, nodul de adversitati si conflicte ce ma leaga in viata romaneasca.‘ (pag. 247)

Eroare de apreciere i-a fost fatala lui Sebastian. ‘De doua mii de ani …’ este o carte inegala literar, dar unica prin claritatea prin care expune dilemele generatiei sale.

“Diavolul şi ucenicul său : Nae Ionescu-Mihail Sebastian”, de Marta Petreu

Moto: « Nu-l cunosc pe d. Mihail Sebastian decât din scris. Cât despre tinereştile răţoieli de un fascism aproximativ, în formă de cursive pentru prima pagină a Cuvântului, acestea nu m-au impresionat niciodată : tinereţea sburdă » (Tudor Teodorescu-Branişte-1934)

Apariţia în peisajul cultural românesc a lucrării Martei Petreu despre anii mai puţini cunoscuţi ai lui Mihail Sebastian a reprezentat în acelaşi timp un demers documentaristic important, dar şi un prilej de răfuieli asupra conţinutului intrinsec al cărţii.

Pe de o parte, au existat comentatori care au negat valoarea acestei cărţi, considerând-o doar o ambiţie a autoarei de a aduce la cunoştinţa publicului fapte neesenţiale ale biografiei lui Mihail Sebastian, de a-şi face publicitate nemeritată pe spinarea unui intelectual de marcă din perioada interbelică, care era un model de neutralitate şi de suferinţă în anii de antisemitism „legal”. Aceiaşi oameni denigrează, de altfel, orice încercare de aflare a unui adevăr istoric, nu numai în privinţa lui Sebastian, dar şi în cazul altor intelectuali de seamă ai acelor ani (Eliade, Cioran, Noica), ce au cazut în patima extremismului.

Pe de altă parte, au apărut recenzii care apără până în pânzele albe cartea Martei Petreu, admirând capacitatea sa de a citi toate periodicele epocii (vorbim aici de perioada 1927-1934, cu precădere ziarul Cuvântul, condus o lungă perioadă de Nae Ionescu), dorinţa de a se apăra împotriva oricărui atac prin documentele studiate şi prin citatele folosite din acestea. Şi asta cu toate că la prima vedere şi dintr-o perspectivă neutră, multe din concluziile Martei Petreu sunt atacabile, chiar fără a cădea în cealaltă perspectivă, aceea de a nega importanţa lucrării pentru înţelegerea unei perioade a istoriei intelectualităţii româneşti, devenite confuze după blocajul documentaristic şi mistificarea din comunismul posbelic.

Marta Petreu analizează, în principal, relaţia dintre „maestrul” Nae Ionescu şi „discipolul” Mihail Sebastian din perspectiva paralelismului dintre articolele publicate de aceştia în ziarul Cuvântul, începând din august 1927, când Mihail Sebastian intră în redacţia acestuia, fiind întâmpinat cu deosebită simpatie de Nae Ionescu, şi până în ianuarie 1934, când ziarul este interzis, după asasinarea lui I.G. Duca la Sinaia, cu câteva zile mai devreme. Alte referinţe nu există sau sunt insignifiante, din mai multe motive: ambii oameni de cultură vor muri tineri şi nu au avut niciodată posibilitatea să îşi apere trecutul sau să îl justifice; Nae Ionescu nu a lăsat posterităţii memorii în care să explice relaţia cu unul dintre cei mai importanţi discipoli, iar Jurnalul lui Mihail Sebastian porneşte din anul 1935, după scandalul (Prefaţa la romanul După două mii de ani…) care l-a distanţat, măcar ideologic, de mentorul său; alţi mari intelectuali ai perioadei, cu concepţii politice apropiate – Eliade, Cioran, Noica – au încercat să îşi ascundă trecutul interbelic şi, de aceea, nici în memoriile lor nu găsim referinţe destule cu privire la redacţia Cuvântului şi la articolele de început ale lui Sebastian.

Mihail Sebastian

Pentru un tânăr de doar 20 de ani, intrarea în redaţia unui cotidian important al epocii, cum era Cuvântul, însemna foarte mult, iar simpatia viitorului proprietar şi director era importantă. Mihail Sebastian a profitat de acestea şi a construit pentru sine o personalitate jurnalistă curajoasă, lovind în articolele sale chiar în inamicii publici ai lui Nae Ionescu (atât literari, cât şi politici). Dorind să îşi impresioneze maestrul, urmează fără menajamente linia lui de gândire, Marta Petreu privind în paralel fiecare articol al lui Sebastian, contrabalansându-i articole anterioare ale lui Ionescu, care spun în esenţă acelaşi lucru.

Acum se pune deja întrebarea dacă Mihail Sebastian chiar a făcut parte din zona extremismului de dreapta, incipient atunci, dar reprezentat foarte bine în scrierile lui Nae Ionescu, sau doar s-a mulat pe personalitatea maestrului de la Cuvântul, pentru a-i mulţumi într-un fel pentru primirea sa timpurie în redacţie? Chiar dacă Marta Petreu susţine în mai multe locuri ca Mihail Sebastian a aparţinut cu trup şi suflet zonei de dreapta a politicii româneşti, cel puţin până când aceasta a devenit cu adevărat antisemită, găsim şi momente în care el trăieşte întânirea cu Nae Ionescu drept decisivă pentru viaţa lui şi, poate de aceea, îi urmează linia ideologică o perioadă lungă de timp, ca recunoştinţă pentru aprecierea pe care o câştigă de la vârsta de 20 de ani: „Toate mi se păreau mari, decisive, copleşitoare, ca într-un ceas în care se pecetluieşte o soartă sau se deschide un drum”.

Cele două mari flageluri ale istoriei europene – fascismul şi comunismul – sunt privite cu oarecare distanţă de către Mihail Sebastian. Dacă putem spune că Partidul Comunist era interzis în România acelor ani şi oarecum ascuns vieţii politice de suprafaţă, nu acelaşi lucru putem spune despre fascism şi varianta sa românească, legionarismul, aflate în evidentă ascensiune. Făcând parte dintr-o generaţie care îşi dorea îndeplinirea idealurilor printr-o formă de revoluţie, care nu puteau fi realizate decât sub conducerea unei personalităţi autoritare şi influente, a manifestat simpatie pentru o serie de conducători europeni de la începutul anilor 30, cum ar fi Mussolini, Francesc Macia sau Franco. În acelaşi timp, se delimitează de ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. „Sebastian (în decembrie 1931) şi Nae Ionescu (în ianuarie 1932) au fost sceptici faţă de fenomenul hitlerist, pe care l-au considerat „contrarevoluţia” ce îngroapă pseudorevoluţia germană, social-democrată şi vag comunistă, din 1918. Rezerva lui Sebastian faţă de Hitler este reală, cei care îl aclamă pe cancelarul rasist sunt diagnosticaţi ca „dezorientaţi politiceşte” şi „inconştienţi”.

„Spatele” oferit de Cuvântul şi de Nae Ionescu, primul devenit ziarul „neoficial” al regelui Carol al II-lea, iar al doilea membru de seamă în Camarilă şi confident al Elenei Lupescu, îi oferă lui Sebastian puteri nebănuite şi ne dezvăluie o cu totul altă persoană decât cea pe care o cunoşteam din paginile Jurnalului. În perioada 1927-1934, este o personalitate puternică, cu un simţ ridicat al polemicii, arogant în formulare, neezitând să atace persoane de seamă ale culturii româneşti din acea perioadă, fără pic de jenă şi fără remuşcări imediate. După 1934, totul se schimbă, Sebastian suferind din ce în ce mai mult din cauza articolelor sale anterioare şi din cauza intrării României sub spectrul legionarismului şi antisemitismului.

Nae Ionescu

Pe lângă activitatea sa de la Cuvântul, în slujba doctrinei de dreapta, Marta Petreu îi găseşte o vină importantă în susţinerea în continuare a ziarului şi apariţia unor articole şi după expulzarea din camarilă a lui Nae Ionescu. Acesta, ca răzbunare împotriva Elenei Lupescu, dar şi expresie a propriilor concepţii nerostite până atunci, începe o propagandă vădit antisemită prin intermediul articolelor din propriul ziar („dacă avem dreptul noi, o parte din români, a fi filosemiţi, atunci este evident că noi, altă parte din români, avem dreptul de a fi antisemiţi”), fără ca această atitudine să fie amendată în vreun fel de Mihail Sebastian. Nu era oare momentul să plece în semn de protest? Resorturile psihologice nu ne sunt cunoscute şi nici nu le vom putea cunoaşte vreodată.

Deşi afecţiunea pentru Nae Ionescu s-a menţinut toată viaţa, ruptura s-a produs după apariţia prefaţei la După două mii de ani…, maestrul punându-l la punct pe „evreul” Sebastian pentru vina de a se considera român. El i-a reamintit lui Sebastian că a început să uite numele său (Josef Hechter), faptul că este evreu şi că nu poate face abstracţie de ceea ce este, mai ales într-un moment de cotitură al politicii româneşti. Este clipa în care Sebastian începe schimbarea şi tendinţa de a se îndrepta spre alte prietenii, deşi va regreta tot timpul puterea de care se bucura la ziarul lui Nae Ionescu şi atmosfera frumoasă din acea redacţie. Din 1935, renunţă la articolele politice, devenind „abstinent politic cu înclinaţii democrate”, aproape de imaginea pe care o au contemporanii despre el.

Mihail Sebastian, la masa de scris

Urmează ani foarte grei pentru Mihail Sebastian, care devine victimă a sistemului după introducerea legislaţiei antisemite în 1938, urmată de pierderea locului de muncă la Fundaţiile Regale şi apoi anii războiului, plasat sub ameninţarea deportării sau a persecuţiilor.

Deşi îi dăm dreptate autoarei când spune „cultura română acceptă cu greu adevărul, chiar şi când acesta este obţinut inductiv şi demonstrat cu probe”, ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur şi simplu, scrise sub impresia unor emoţii puternice, unei duşmănii adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În acelaşi timp, nu putem să negăm evidenţa că, indiferent de condiţiile epocii sau de influenţa, uneori negativă, a celor din jur, Mihail Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naţionaliste, antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeaşi măsură şi liberalismul, dar şi naţional-ţărănismul, partidele democratice ale acelor ani.

În acelaşi timp, nu putem fi de acord cu Marta Petreu când spune că „Sebastian a fost un extremist de drepta”, chiar dacă unul moderat. El nu a atins în niciun moment, chiar după citirea acestei cărţi foarte bine documentată, tenta şi extremismul colegilor de generaţie – Eliade, Noica, Cioran, aflându-se tot timpul sub oblăduirea lui Nae Ionescu, influenţat de ideile acestuia şi supus, în acest fel, tentaţiei de a-şi copia maestrul. Însă, până la a fi considerat extremist, mai este cale lungă şi necesită o oarecare aplecare spre senzaţional a autoarei. Şi asta deşi, în esenţă, este o carte binevenită în peisajul literar românesc şi care aduce o prospeţime nouă în descrierea perioadei interbelice şi a două personalităţi deosebite, dar care nu sunt cunoscute îndeajuns. Şi o lucrare care va stârni în continuare controverse, păreri pro şi contra.

“Oraşul cu salcâmi”, de Mihail Sebastian

Cu ceva timp în urmă, Dragoş ne trimitea o leapşă despre Mihail Sebastian, căreia îi răspundem acum şi, cu această ocazie, ne cerem scuze pentru întârziere. El întreba atunci următoarele: „dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă Mihail Sebastian  pentru voi, ce-aţi spune?”

Am decis să nu răspund oricum la ea, ci încercând să îmi recitesc măcar unul dintre romanele din adolescenţă şi anume “Oraşul cu salcâmi”, despre care voi vorbi mai pe larg mai jos.

Să o luăm însă cu începutul. Ce a însemnat şi ce înseamnă Sebastian pentru mine? Pe undeva prin şcoala generală sau chiar în clasa de liceu, secţia (normal!) de filologie, mi-a fost dat sa aud şi de un romancier român – fără să îmi treacă pe la ureche nicio informaţie privind originea sa evreiască – numit Mihail Sebastian, care scrisese câteva romane şi piese de teatru, cele menţionate cel mai des fiind Oraşul cu salcâmi, Accidentul, Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume.

Am purces atunci la lecturarea lor, eram entuziasmat şi acum, după recitirea “Oraşului cu salcâmi”, îmi dau seama şi de ce: pentru că zugrăvea o lume la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, o lume plină de dragoste, de relaţii interumane, de mirajul primei iubiri, exact ceea ce, la acea vârstă, ne doream şi noi.

Peste timp, l-am redescoperit pe Sebastian din perspectivă istorică, pe Sebastian omul, care a trăit într-o epocă foarte complex şi complicată, căreia multe personalităţi nu i-au rezistat din punct de vedere moral. Am citit astfel fragmente din Jurnal, care au făcut senzaţie în epoca postdecembristă şi l-au adus astfel pe Sebastian înapoi în ochii publicului dornic de cultură.

În ultima perioadă, Sebastian a făcut obiectul unor studii interesante, cu privire la viaţa sa, la atitudinea pe care a avut-o în perioada interbelică, întâi în redacţia Cuvântului, apoi în dizgraţia conducătorilor datorită originii sale “nesănătoase”. Ultimele momente sunt aspectele pe care el le-a comentat cu mare profunzime în Jurnal şi asupra lor nu se discută prea mult şi prea des, pentru că sunt recunoscute şi nu mai este mare lucru de descoperit.

Mihail Sebastian

Tangenţial, aspecte despre Mihail Sebastian găsim şi în lucrarea Alexandrei Laignel-Lavastine, intitulată „Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului”, mai cu seamă în privinţa prieteniei apropriate dintre Eliade şi Sebastian, autoarea citând deseori din Jurnalul celui din urmă pentru a accentua căderea lui Eliade pe panta antisemitismului şi fascismului. Sebastian este considerat aici o persoană care şi-a păstrat idealurile, şi-a menţinut propriile principii şi a rămas fidel socio-democraţiei. Despre Eliade, el notează în Jurnal: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. [...] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

În schimb, Marta Petreu consacră un studiu exhaustiv lui Mihail Sebastian si perioadei sale de la Cuvântul lui Nae Ionescu. Despre această carte, apărută în acest an la Editura Polirom, am scris pe larg în momentul în care am citit-o şi nu aş vrea să revin decât asupra unor rânduri: „Ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur şi simplu, scrise sub impresia unor emoţii puternice, unei duşmănii adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În acelaşi timp, nu putem să negăm evidenţa că, indiferent de condiţiile epocii sau de influenţa, uneori negativă, a celor din jur, Mihail Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naţionaliste, antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeaşi măsură şi liberalismul, dar şi naţional-ţărănismul, partidele democratice ale acelor ani”.

Revenind la „Oraşul cu salcâmi”, mă aflam deunăzi într-o librărie, am zărit cartea şi am zis să o recitesc pentru această leapsă cu Sebastian. Chiar dacă ediţia de faţă a fost extraordinar de proastă (o să explic într-un post-scriptum), romanul a fost urmărit cu atenţie, dornic să pătrund din nou în lumea adolescenţei pierdute.

Din păcate, nu avem de-a face cu o capodoperă. Mi s-a părut o carte obişnuită, forţată, făcută parcă pentru a plăcea unor categorii umane (tinerilor, amatorilor de literatură uşoară, digerabilă, fără înflorituri şi complicaţii). Nu găsim descrieri amănunţite, ne plimbăm printre sentimentele umane fără a le aprofunda, iubirile se fac şi se desfac anotimp după anotimp. Cu toate că, să recunoaştem, viaţa este chiar aşa cum o descrie romancierul, totuşi vroiam mai mult: profunzime, introspecţie, aplecare asupra sentimentelor, mai cu seamă că este vorba de iubire, cel mai frumos, dar şi cel mai complicat dintre sentimente.

Romanul nu străluceşte, deşi este plăcut la citit, dăruieşte dragoste, în forma ei pură, şi inocenţă, aşa cum exista şi în inimile noastre pe la 20 de ani.

Vă las în compania unor citate din această carte:

„Că fruntea băiatului se umbrea, că buzele lui subţiri de copil păleau, că ochii îi ardeau calzi, cine ar fi putut să o asigure că toate astea nu erau simple păreri sau simple capricii trecătoare? Şi de altiminteri îl iubea: aşa cum ar fi iubit un frate, dacă l-ar fi avut sau poate nici aşa. Avea pentru el o simpatie curioasă, nedefinită.

Îl mângâia pe păr, ca să-i facă plăcere şi cu toate astea plăcerea era a ei, fiindcă degetele ei lungi şi subţiri erau înfiorate, cuprinzând între ele acea frunte dreaptă de adolescent torturat.”

„Erau şi între ei patru atâtea lucruri neexplicate! Ce îi aducea acolo pe ei, atât de deosebiţi unul de altul? De ce, întâlnindu-se, aveau impresia că se ascund, de ce, despărţindu-se, aveau senzaţia că se pierd?”

„De ce în două luni s-ar fi schimbat? Ea fusese poate vinovată de oarecare neglijenţă, dar nu îl iubea mai puţin. Observa acum, când el părea să se depărteze, că gândul de a-l şti pe el apropiat îi este necesar şi consolator, că iubirea lui era singurul lucru de preţ în acea viaţă monotonă şi veche. Erau gesturi care îi plăceau, erau cuvinte cu care se obişnuise, erau glume pe care le aştepta. Câtă vreme le avusese în chip firesc, nu îşi dăduse poate seama cât îi erau de dragi, dar acum, când era pe cale să le piardă, îşi spunea că fără ele nu va putea trăi.”

„O săptămână de la întoarcerea ei la D… fusese hotărâtă să se omoare. Pe urmă se lăsase în voia obişnuinţei de a trăi.

Era mama, erau ceasurile de exerciţiu la pian, erau treburile mici prin casă, cărţile, plimbările. Află atunci că e mai uşor să te desparţi de viaţă, într-un moment tragic, când o vezi în mare, puţin abstract, puţin nereală, decât să te desparţi de o mie de lucruri, care fiecare în parte nu înseamnă nimic, dar toate la un loc fac o existenţă.”

P.S. Am foarte mare grijă de cărţile mele, le consider unul dintre bunurile mele cele mai de preţ. Şi îmi e foarte mare ciudă când una din ele se pierde, o pagină se rupe sau nu este prinsă bine de la tipografie. În cazul „Oraşului cu salcâmi”, editura Blassco a făcut o treabă foarte proastă în privinţa modului în care a lăsat această carte pe piaţă. Nu am bruscat-o, nu am purtat-o pe multe drumuri (aşa cum fac cu celelalte cărţi), am dat paginile cu grijă, însă, atunci când am terminat-o, nicio pagină nu mai era la locul ei, toate fiind desprinse, „purtate de vânt”. O să am grijă să evit editura de aici înainte.

Uitarea fascismului-perioada 1934-1945

Citeste Partea I Cioran, Eliade Ionescu: Uitarea fascismului (I).

Un spirit enciclopedic, deja o persoana interesată de orice domeniu, dar cu precădere de istoria religiilor şi de aspectele primordiale ale acesteia, Mircea Eliade este preocupat de dimensiunea mistică şi religioasă a ideologiei legionare pe care aceasta o practică încă de la început. Acest lucru îl diferenţiază de Cioran, pentru că „în această sinteză dintre autohtonism şi spiritualitatea ortodoxă, Eliade vede împlinindu-se făgăduinţa unui mesianism românesc specific” (capitolul IV – Un istoric în slujba revoluţiei naţionale: Mircea Eliade). El va pleda în toată perioada interbelică în favoarea unei revoluţii spiritual-creştine, într-un sacrificiu suprem al unei generaţii care pare împrumutat din religia geto-dacă şi sacrificial pentru zeul Zalmoxis, temă, de altfel, folosită şi explicată pe întelesul tuturor în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Pentru prietenii săi vechi, unii evrei, unii neatraşi de cauza legionară sau cea naţionalist-socialistă, trecerea sa totală în slujba Gărzii de fier este de mirare şi de natură a-i atrage despărţiri, antipatii sau chiar duşmănii. Prietenul său cel mai bun este Mihail Sebastian, a cărui origine evreiască începe să îl transforme, fără să şi-o dorească, într-un paria al societăţii româneşti, chiar dacă, scrisese şi el, la începutul anilor ’30, articole de susţinere a mişcării lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, îl vede pe Mircea Eliade total schimbat, deşi îşi doreşte din tot sufletul să păstreze prietenia lor şi să îi schimbe concepţiile. Astfel, în Jurnalul lui, publicat de curând şi în România, găsim cuvinte ca acestea: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. [...] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

Eforturi de a ascunde propria activitate celor din jur care devin şi mai grele, şi mai eficace, şi mai folosite în perioada postbelică, în care s-a dorit ascunderea simpatiilor pronaziste şi a aderării legionare în Occident, de natură să îl facă şi pe un paria, aşa cum fusese Sebastian pentru originea sa etnică în România anilor 1940. Autoarea enumeră un număr important de astfel de articole din presa vremii, pe care le-a studiat în arhivele deschise cercetătorilor după 1989, publicate în special în Vremea şi Buna Vestire. La acestea se adaugă şi implicarea lui Eliade în campania electorală din 1937 şi arestarea sa din 1938, fiind închis lagărul de la Miercurea Ciuc. Din toate aceste informaţii cumulate, rezultă fără echivoc faptul că Eliade a fost un simpatizant de renume al Gărzii de fier, deşi el scrie într-o scrisoare din 25 iunie 1972 adresată colegului şi prietenului său Gershom Scholem, că „nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară”.

După arestarea sa, Eliade realizează că există un climat defavorabil mişcării legionare şi propriillor concepţii şi îşi pregăteşte plecarea definitivă în străinătate. De altfel, în toată perioada interbelică, el scrie în diferite articole sau în jurnalul pe care îl ţinea că se consideră superior întregii generaţii, un geniu, care nu se poate realiza pe deplin decât în străinătate, dorind să devină o somitate pe plan internaţional.

În privinţa concepţiilor sale antisemite, s-a depărtat de punctul de vedere raţional al lui Cioran şi a construit un antisemitism instituţional, fiind adeptul instituirii unei legislaţii tipice, care să îi priveze pe evrei de drepturile politice şi constituţionale, de cetăţenia română şi drepturile ce le fuseseră conferite prin Constituţia din 1923. Din acest punct de vedere, se diferenţiază întrucâtva de retorica violentă şi brutală a Gărzii de fier, preferând doar impunerea în legislaţie a unui numerus clausus, asemănător cu cea impusă în Ungaria încă din 1920. Dar asta nu înseamnă că, în unele momente, îl laudă chiar şi pe Hitler, care „s-a mulţumit cu lagărele de concentrare” (Vremea, 7 februarie 1937).

Laignel-Lavastine concluzionează: „Dacă gândirea lui Cioran în anii 1930 se arată a fi foarte apropiată de cea a revoluţionar-conservatorilor germani, colorată fiind totuşi cu puternice accente naţional-bolşevice, Eliade în schimb apare ca un reprezentant tipic, din estul Europei, al acelui „fascism spiritualist” magistral analizat de istoricul Zeev Sternhell în cazul Franţei”.

În acelaşi timp, anii interbelici au fost chinuitori pentru Eugène Ionesco, după cum se specifică pe larg in capitolul V – Eugène Ionesco faţă cu rinocerii –, prins în menghina politicii profasciste dusă de prietenii şi colegii săi de generaţie. El, de altfel, va considera în scrierile sale de după război că fascismul care s-a dezvoltat în întreaga lume a fost în cea mai mare parte o creaţie a intelectualilor, exemplul român, pe care l-a trăit, fiind elocvent: „L-au construit intelectualii, laboratoarele de idei, universităţile, Bisericile, liceele, şi nu industriaşii sau bancherii, sau declasaţii, şomerii, ţăranii, masele populare”. Una dintre cele mai importante piese de teatru ale sale, Rinocerii, şi-a găsit inspiraţia în „ideologi şi de semi-intelectuali. Aceţia erau nişte rinoceri”.

Ionesco este persoana care, deşi făcea parte din anturajul Generaţiei Criterion, refuză colaborarea ideologică pentru politica extremistă, printr-o rezistenţă exemplar-intelectuală, nedebarcând în niciun moment pe tărâmul abstract al politicii. El critică cu orice prilej exuberanţa naţionalismului, prin exemple concrete, din realitatea imediată, trecând de la omul abstract al Gărzii de fier la omul muritor, individul în sine, lucru reliefat cel mai bine cea mai importantă carte din perioada românească, culegerea de eseuri „Nu”.

Antipatia sa pentru naţionalism, legionarism sau fascism nu l-a transformat însă şi simpatizant al comunismului, ci, apropiindu-se în acest sens de Mihail Sebastian, este unui dintre intelectualii din Europa de Est care au rezistat tentaţiilor ambelor politice extremiste ale anilor 1930. Una dintre trăsăturile acestora era accentuarea românismului, purtător al unui trecut glorios şi al unui viitor asemenea, capabil prin sine să genereze talent si succes. Ionesco subliniază sterilitatea unui astfel de discuţii despre propriul sine, fiind uluit de felul cum prietenii săi ţin la specificul lor de români, mai mult decât la calitatea lor de scriitori, de filosofi sau de individualităţi în sine, nereferindu-se la renunţarea la naţionalitatea, ci la dorinţa de a depăşi trecutul şi de a îndrepta erorile acestuia: „A depăşi nu înseamna deloc a renunţa – ci a cuprinde, a stăpâni. A fi numai autohton, numai naţional înseamna a pune, într-adevăr, deasupra hainelor cămaşa. Fiindcă ţinem aşa de mult să ne afişăm cămăşile şi autohtonismul – haina nemţească a ajuns mai aproape de noi, de piele, de cămaşa românească.”

În aproape toată perioada interbelică, există un conflict deschis între Cioran şi Ionesco, în vreme ce relaţia dintre Eliade şi Ionesco este una normală, deşi de prietenie adevărată nu poate fi vorba. Deşi Cioran şi Ionesco locuiesc, începând cu 1937, în acelaşi arondisment din Paris, legătura nu se formează sau, mai bine spus, nu există. Ionesco nu uită că Cioran mărturisise cânva despre cartea lui Nu că „după ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-a prăbuşit într-un closet de ţară” şi, din acel moment, l-a botezat „filozoful Ciorap” şi a încercat să îl contracareze, să îl discrediteze, cu toate că, potrivit spuselor soţiei sale, nu-i putea refuza totuţi orce stimă. Diferenţa dintre ei şi-a găsit sursa nu numai pe tărâm filosofic sau jurnalistic, dar mai ales pe zona politicului, Cioran fiind considerat adept notoriu al mişcării naţionaliste (ca sa nu spunem, extremiste), iar Ionesco un sprijinitor al mişcărilor moderate de stânga.

Trecând de perioada interbelică, ajungem în anii celui de-al doilea război mondial, unde, paradoxal, cei trei mari autori români au avut atitudini şi mişcări asemănătoare, toţi trei fiind, pentru diferite intervale, trimişi diplomatici ai guvernelor române în ţări occidentale, fie că vorbim de Anglia şi Portugalia, în cazul lui Eliade, fie că vorbim de Guvernul francez de la Vichy, în cazul lui Cioran şi apoi Ionesco (capitolele VI – Războiul lui Eliade împotriva „anglo-bolşevicilor” şi capitolul VII – Cioran şi Ionesco, Bucureşti-Vichy-Paris).

În privinţa lui Eliade, anii au fost grei chiar dacă era un oficial al statului român, în special în Marea Britanie, unde serviciile secrete l-au urmărit din prima zi, fiind considerat în unele cercuri chiar spion al naziştilor în Imperiu, avându-se în vedere inclinaţiile sale spre extrema dreaptă din România. Sub acest aspect, Eliade se orientează spre o nouă poziţie în concepţiile sale asupra evreilor, respectiv spre ignorare şi tăcere, spre transfigurare şi transformare într-o entitate complet abstractă. După cum notează şi autoarea, evreul dispare din scrierile sale în această perioadă prin patru modalităţi distincte şi complementare: prima dintre acestea este ocultarea, nediscutând în niciun moment despre pogromul de la Iaşi sau deportările spre Transnistria din 1942. A doua modalitate este stereotipul sau clişeul, evreul fiind descris ca fiind revoluţionar şi dominator. În al treilea rând, este folosită în privinţa evreilor noţiunea de „catastrofă cosmică”, concepţie asemănătoare cu cea a lui Carl Schimitt, care îi considera pe aceştia ca fiin acceleratori ai Apocalipsei. Ultima modalitate este cea a inversiunii rolurilor, considerându-se o victimă în locul acuzatorului de până atunci.

Perioada franceză este descrisă extraordinar de către un oponent al regimurilor extremiste, dar şi un adversar al guvernului român, ajuns (printr-un concurs de împrejurări insuficient cunoscut) secretar cultural la Vichy: „Sunt ca un evadat care fuge îmbrăcat în uniforma paznicului”. Este vorba de Eugene Ionesco, care ajunge în vara anului 1942 în Franţa, la Lyon şi deţine acolo în perioada 1942-1944 funcţiile de ataşat de presă, secretar cultural şi secretar principal. Chiar dacă apariţia sa într-un asemenea post este controversată şi naşte întrebări, totuşi Ionesco încearcă să îşi canalizeze toată atenţia asupra unor cauze culturale, promovând apariţia şi traducerea unor autori români în Franţa, întreţine relaţii cu ziariştii francezi şi redactează primele sale articole din presa locală. Scrie rapoarte de activitate culturale periodice din care reiese dorinţa sa de a ajuta afirmarea propriei ţări-România, dar şi de a-şi păstra slujba care l-a adus aici. De aceea, nu va fi ferm împotriva orânduirii care l-a trimis în străinătate, dar nu va ezita să amendeze părerile lui Eliade sau Noica şi concepţiile lor mistice şi antioccidentale: „Ai impresia citind pe Blaga, Eliade etc., că va fi totul totdeauna aşa la noi: o voinţă dârză de a se despărţi de universal, o duşmănie neîmpăcată faţă de Occident (dar şi faţă de Orient), o nouă mitologie balcanică. Atât. O provincie, o neaderare la marile unităţi. Cultura francezilor e la noi atât de superficială!?”

În acelaşi timp, Cioran, şi el diplomat de scurtă durată la Vichy, caută să îşi cureţe imaginea pătată de antisemitism şi legionarism şi, ca argument postbelic, este folosită îndeosebi încercarea sa de salvare a lui Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, din păcate eşuată. O dramă din care acesta din urmă nu scapă, fiind ucis la Birkenau la 3 octombrie 1944, care produce efecte asupra conştiinţei lui Cioran, fiind cunoscută afecţiunea dintre cei doi, care a continuat să îi păstreze amicului său o amintire eternă: „Un spirit cât se poate de seducător. Destinul acestui splendid om mă obsedează. Nu a făcut nimic ca să scape de dezastru, care îl atrăgea în chip misterios”. Este o primă dovadă că Cioran vrea să fie recunoscut în Franţa, lasând în urmă trecutul politic, plin de tare ideologice, mai ales din punctul de vedere al Occidentalilor.

(va urma)

“Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului”, de Alexandra Laignel-Lavastine
Editura EST-Samuel Tastet Éditeur, 2004
Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin

Moto: « Mă întreb cum de n-am evocat, acolo, în sala din fund a cafenelei, unde ne refugiasem să fim singuri – acel Paris fabulos din primii ani de după război, când eram toţi trei săraci, necunoscuţi şi, deşi fără prea multe iluzii, hotărâţi, fiecare pentru alte motive, să rămânem ce-am fost în ţară : scriitori”. (Mircea Eliade)
Despre ambiţiile şi conceptele politice ale perioadei interbelice ale intelectualilor români de seamă s-a scris puţin până şi după debarcarea coşmarului comunist, dar şi atunci cu teamă şi cu o protecţie peste măsură a imaginii acestora. Pe de o parte, avem critici şi scriitori, care îi apără până în pânzele albe de petele negre ale biografiei lor, considerând că acestea nu există şi documentele apărute sunt „fabricate” şi, prin urmare, false. Pe de altă parte, altă categorie de adepţi adoptă mişcarea construită cu mult fast în perioada comunistă şi anume trecerea sub tăcere sau ocolirea acestui subiect, considerând că gândirea politică şi aservirea unor intelectuali la o mişcare politică într-un anumit moment al carierei nu au nicio influenţă asupra operei.

Nu suntem de acord cu aceste păreri şi spunem că putem aprecia un autor sau altul doar după opera sa, însă dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat, dacă vrem să aflăm toate implicaţiile literaturii sale, trebuie să intrăm în amănuntele care l-au determinat să scrie o opera sau alta, să aflăm resorturile personale şi profesionale care l-au făcut să redacteze articole partizane unei anumite mişcări politice sau care l-au decăzut într-un extremist excesiv. Din aceste cauze, implicarea unei părţi a Generaţiei tinere interbelice în mişcarea legionară este cu atât mai interesantă de urmărit.

Când vorbim de intelectuali români tineri care s-au distins în perioada interbelică în cultura românească şi nu numai, vorbim în principal de artizanii generaţiei Criterion, care se dezvoltă începând cu anul 1927, respectiv Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Mihail Sebastian, în jurul cărora s-a învârtit o adevărată pleiadă de oameni tineri de valoare, absolvenţi ai unor universităţi de prestigiu din Europa. Dintre aceştia, primii trei au căpătat, după exilul lor în străinătate şi publicarea unor opere de valoare, o recunoaştere mondială binemeritată, în condiţiile în care lumea culturală internaţională nu cunoşteau (şi în mare parte continuă să nu cunoască) cadrul naţional românesc din care plecaseră.

Deşi au apărut lucrări de specialitate care să redimensioneze perioada română a existenţei celor trei mari scriitori, revine meritul autoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine, printr-o carte extrem de bine documentată, apărută mai întâi în Franţa în 2002 şi intitulată sugestiv „Uitarea fascismului” (din păcate, total neavenit pentru Ionescu, dar şi asta face parte dintr-o strategie de promovare a cărţii). De ce acolo si de ce o autoare franceză? Pentru că această ţară este patria care i-a primit pe Eliade, Cioran si Ionescu, este locul unde cei trei au cunoscut succesul şi au relansat cariera, ţara care i-a adoptat şi care acum îi revendică, deşi de multe ori pe nedrept.

Încă de la început trebuie să încercăm să îi privim într-un registru diferit pe cei trei: în vreme ce Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut atitudini în perioada interbelică vădit legionare, parţial antisemite şi profasciste, Eugen Ionescu a stat întotdeauna în antiteză cu atitudinea partinică a prietenilor săi, chiar dacă autoarea încearcă să îl învinovăţească şi pe el din cel puţin două puncte de vedere: în primul rând pentru perioada pe care a petrecut-o în calitate de ataşat cultural la Vichy, în timpul celui de-al doilea război mondial, trimis de guvernul Antonescu; în al doilea rând, pentru “vinovăţia” de a nu-I fi demascat pe Eliade şi Cioran în Occident, după marele război, pentru trecutul lor politic.

Această atitudine de “turnător” nu îi este caracteristică lui Ionesco, partizanatul său din perioada interbelică pentru comunismul incipient, ca variantă a fascismului nefăcându-l membru al Securităţii şi nefăcându-l să îşi trădeze prietenii. Cu toate acestea, articolele şi gândurile sale post-război sunt clar împotriva nazismului şi formei acestuia-legionarismul- din România. “Maladia nazistă, sămănătorismele, specificul etnic, ura împotriva universalului – trebuiau suprimate din rădăcini”, îi scrie el din Paris, la 19 septembrie 1945, filosofului Tudor Vianu. Sau, în acelaşi an, spune că, în ochii lui Eliade „totul e pierdut de vreme ce a învins comunismul. Ăsta e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimile odiosului defunct Nae Ionescu”.

Principala vină pe care Alexandra Laignel-Lavastine o găseşte lui Eliade şi Cioran este, se pare, aceea că, după plecarea în străinătate şi după reuşita lor profesională, nu şi-au cerut niciodată scuze pentru comportarea lor interbelică, pentru angajamentul lor fascist şi legionar, nu au găsit necesar să se explice în această privinţă şi să răspundă în faţa contemporanilor lor. De aceea, consideră autoarea, eludarea în orice ocazie a oricărei referiri cu privire la partea dubioasă a trecutului lor îndreptăţeşte o formă de judecată post-mortem la care avem senzaţia că asistăm.

Cartea este structurată în zece capitole principale, urmând traseul biografiei lor, punând totuşi destul de puţin accent pe reuşita lor profesională de după cel de-al doilea război mondial, pe opera lor literară de succes, cu excepţia paginilor în care se încearcă a se dezvălui urmele concepţiilor prolegionare ale lui Eliade şi Cioran ca izvor al marilor opere, concluzii care par puţin forţate, autoarea dorind culpabilizarea celor doi din toate punctele de vedere.

Capitolul I – Bucureştiul la sfârşitul anilor 1920: naşterea Tinerei Generaţii – încearcă să facă lumină asupra unei perioade de înflorire culturală a vieţii româneşti prin apariţia unor tineri intelectuali de seamă, grupaţi în jurul lui Mircea Eliade şi sub numele de Generaţia Criterion. Certificatul de naştere a acestei grupări este considerată apariţia ciclului de douăsprezece foiletoane intitulat Itinerariu spiritual, semnat de Mircea Eliade, urmat apoi de Scrisori către un provincial, toate apărute în anul 1927 în revista „Cuvântul”, condusă de mentorul său spiritual Nae Ionescu. Autorul face aici primul său manifest pentru ridicarea unei generaţii superioare, care, ca şi el, copii sau adolescenţi în timpul războiului, au acum 20-25 de ani şi pot fi mai importanţi, mai puternici spiritual, pot aduce o politică care o poate întrece pe cea a generaţiei anterioare, cea a părinţilor.

Care va fi această politică? Deşi unii dintre ei, puţini ce-i drept, vor trece în partea internaţionalismului socialist şi comunist (mişcare care, de altfel, este repede interzisă în România), iar alţii vor ramâne fideli social-democraţiei, cum ar fi Mihail Sebastian sau chiar Eugen Ionescu, majoritatea îl vor urma aproape orbeşte pe Mircea Eliade, începând cu anul 1933, în aderarea sa neoficială, dar ideologică, la Mişcarea legionară (Garda de fier). Cu toate că articolele din acea perioadă, apărute în mai multe publicaţii, din care cea mai importantă este Cuvântul, nu sunt profund politice, ci răspund mai curând unei informări despre propriile concepţii post-adolescenţă şi o primă recunoaştere a „geniului literar” care tocmai se iveşte, totuşi primele semne ale unei ideologii proprii a Generaţiei Criterion şi a lui Eliade apar: cultul vieţii şi al tinereţii, antiparlamentarism, apeluri la eroism, impulsuri mistice, interes major pentru cultura populară şi folclor. Oare nu recunoaştem aici unele teme uzitate mai târziu de Mişcarea legionară şi de naţionalişti, în general?

Primele conflicte dintre Eliade şi Cioran apar încă din această perioadă a începutului, concepţiile celor doi diferind aproape total: în vreme ce Eliade este un autohtonist convins, care se orientează spre căutarea „românităţii” pierdute, considerată a fi autentică şi originară, Cioran marşează deja spre „regretul de a fi român, în a pune îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc”. Eliade chiar concluzionează, aproape de jignire, despre Cioran şi alţii ca el: „tinerii ăştia n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc”. Privite astfel din perspectiva începutului, concepţiile lor par antinomice, Cioran manifestându-se în contradicţie totală cu principiile Mişcării legionare de mai târziu, cum ar fi românismul şi naţionalismul exacerbat.

Capitolul II – Anii 1930: anatomia unui angajament – tratează pe larg subiectul legionarismului român, modul în care această mişcare s-a născut, dar şi precursorul ideologic al acesteia, filosoful Nae Ionescu (1890-1940). Autoarea consideră, pe drept cuvânt, că „bascularea părţii celei mai strălucite a intelectualităţii române din anii 1930 către o mişcare în mod expres întemeiată pe o mistică a crimei şi a sângelui constituie una dintre aventurile cele mai fascinante ale istoriei intelectuale a secolului XX”.

Este momentul în care drumurile intelectualilor se despart tocmai din cauza politizării excesive. Grupul Criterion, fondat iniţial ca un loc de întâlnirea cultural şi intelectual, se desfiinţează în anul 1934, iar Eliade şi Cioran devin simpatizanţi declaraţi ai Mişcării legionare, care era într-o ascensiune sigură, mai cu seamă în rândul populaţiei. Deşi pe poziţii adverse faţă de regele Carol al II-lea, Garda de fier cucerea mai ales prin charisma conducătorului său, Căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu şi prin discursul naţionalist-ortodox, antisemitismul şi antibolşevismul virulent, refuzul ordinii liberale şi al mişcării proeuropene. Tipic pentru un partid extremist (şi avem şi acum destule exemple în viaţa politică), este faptul că gândirea este doar ideologică, fără a fi susţinută şi de aplicarea ei în practică, fără a exista o platformă economică sustenabilă şi clar definită. Mai curând, platforma în care ei au crezut era mistica crimei, pe care au promovat-o în toată perioada interbelică, dar care nu face obiectul acestei cărţi, ci oamenii de mare valoare culturală care au sprijinit, sub o formă sau alta, mişcarea. Să îi luăm pe rând.

Emil Cioran este analizat din prisma aderării sale la legionarism şi al articolelor sale publicate în perioada interbelică în România în capitolul III – Emil Cioran, revoluţionar-conservator şi antisemit din convingere -, cu toate că niciodată organizaţia nu a izbutit să-l recruteze printre membri săi, dar nici printre ideologii săi oficiali. Totuşi Laignel-Lavastine, analizând majoritatea documentelor epocii, îl consideră pro-legionar, începând de la sfârşitul anului 1933 şi până în toamna anului 1940, când filosoful va omagia profunzimea Căpitanului Zelea-Codreanu (ucis încă din 1938) şi capacitatea sa de a fi „dat românului un rost”.

Lucruri pe care nu le neagă, dar nici nu le explică întrutotul după Marele război, mai exact în anii 1950, când declară într-o scrisoare (dar, cum vom vedea, nici mai târziu, când va fi din ce în ce mai reţinut în declaraţii): „Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu există scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul. [...] Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune.”

Sunt anii în care Cioran scrie cele mai importante opere ale sale în limba română – Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor. Dintre acestea, Schimbarea la faţă a României este cea mai reprezentativă din punctul de vedere al apropierii de ideologia legionară, fiind străbătută de o idee fixă: ţara noastră trebuie smulsă din indolenţa ei colectivă şi din dispreţul faţă de sine pentru a face din ea „o naţiune înzestrată cu un dinamism, o istoricitate şi o capacitate de afirmare care să nu aibă de ce să invidieze marile naţiuni europene”. Visul lui Cioran: „O Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”.

Ar fi astfel o atitudine definitorie pentru un naţionalist, care îşi doreşte ca propria ţară să fie cea mai puternică, cea mai mare şi epurată de etniile venite de aiurea pe propriul teritoriu. Cu toate acestea, el este mai mult patriot decât naţionalist, pe care îl neagă şi îşi defineşte propriile păreri în 1935: „Deosebirea dintre mine şi naţionaliştii noştri este aşa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naţionaliştii decât interesul pentru România. Cum îţi poţi închipui că se poate schimba o mentalitate reacţionară?”. Şi, într-adevăr, ideile lui Cioran se deosebesc de cele ale Gărzii de fier prin tot ceea ce înrudeşte Mişcarea legionară cu o mişcare tradiţionalistă clasică, respectiv ortodoxism, mistică ţărănească, antibolşevism delirant, integrism „moral”, lucruri pe care filosoful le evită şi, uneori, chiar le urăşte.

Cu toate aceste, el rămâne apropiat mişcării, cu precădere după anii petrecuţi chiar în inima Reich-ului (1933-1935), unde a luat cunoştinţă cu fascismul european şi cu trăsăturile lui principale, împrumutate şi de legionari – antisemitismul, antiparlamentarismul, cultul conducătorului, aplecarea spre rezolvarea situaţiilor problematice prin violenţă. Chiar dacă este conştient de lipsa ideologiei revoluţionare sau a concepţiilor teoretice, care ar face din Garda de fier un adevărat motor al renaşterii româneşti, „Iron Guard, pe care la început o detestasem, a devenit pentru mine din fobie, obsesie” (Emil Cioran, Caiete, 1965).

În privinţa antisemitismului filosofului român, autoarea ajunge la o concluzie alarmantă: „Tânărul Cioran trebuie clasificat în categoria antisemiţilor din convingere, în contrast cu antisemiţii prin adaptare sau acomodare”, preluând o afirmaţie a lui P.-A. Taguieff, din lucrarea L’Antisémitisme de plume (1940-1944), Études et documents (Paris, 1999). El a fost cel care şi-a construit întreaga teorie antievreiască din punct de vedere militant-raţional, dezvoltând în acest sens tezele mentorului Generaţiei, Nae Ionescu, şi nu pe punctul de vedere sentimental, al majoritaţii colegilor de generaţie. Această teorie preciza, în esenţă, că evreii s-ar caracteriza printr-o absenţă de simţ istoric şi printr-o incapacitate de a se împlini pe plan politic. Ceea ce, consideră Cioran, justifică epurarea etnică (nu numai evreiască, ci tot ce nu aparţine spiritului naţional autohton pur) şi scoaterea tuturor naţionalităţilor în afara corpului social.

(va urma)