“Sânge regesc”, de Vanora Bennett

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”

Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.

De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.

Vanora Bennett

Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.

Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).

De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.

Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:

Coperta editiei engleze

„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el  nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:

-       Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?

Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”

Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele:  „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

-Si in anul 2012 vor fi lansate cateva filme romanesti importante, unele cu distributie internationala, multe comedii. Despre toate acestea aflam intr-un articol de pe FilmReporter.ro: “În 2012, se va râde ceva mai mult în filmul românesc. Sau, cel puţin, aşa reiese din sinopsisuri. Ne aşteaptă în jur de 20 de premiere – unele amânate de anul trecut – multe dintre ele comedii (sau tragicomedii). Cele mai aşteptate filme rămân Provizoriu al lui Cristian Mungiu, la fel de misterios în ce priveşte subiectul pe cât de evaziv este titlul, şi Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, cu Vera Farmiga şi Mark Strong în distibuţie. Staruri pe afiş va avea şi Ipu – Convicted to Live, al lui Bogdan Dreyer, un al doilea film românesc cu buget consistent realizat în limba engleză.”

-The Artist este clar favoritul premiilor Oscar din acest an. Despre el a scris saptamana trecuta si Adina: “În cazul lui The artist, regizorul Michel Hazanavicius a ales să facă un astfel de film și a reușit să redea onest o atmosferă onestă, fără a parodia, fără a ridiculiza, fără a cosmetiza și fără a supralicita prezentul ori trecutul. Probabil că ceea ce s-a reușit prin intermediul acestui truc-filmic este un soi de universalizare, de împăcăciune între un trecut-omagiat și un prezent-îmbunătățit, între imagine și sunet. The artist pune foarte bine problema valorii unui actor atunci când intervine schimbarea tehnică, cum se adaptează actorul de film mut la filmul sonor. Către final suntem invitați să participăm activ (prin unghiul subiectiv de filmare, prin scena musical) la această trecere tehnică  moment în care filmul devine iarăși matrioșcă răspunzându-și la propria dilemă-retorică.”

(Jovi)

-’J.Edgar’ – biografia sefului de legenda al FBI-ului adusa pe ecran de Clint Eastwood a fost vazuta in aceasta saptamana de Andrei Gorzo de la Dilema Veche: ‘Noul film al lui Clint Eastwood e o profund eastwoodiană biografie romanţată a lui J. Edgar Hoover – întemeietor al FBI-ului, apostol al metodelor ştiinţifice de investigaţie poliţienească, opozant la fel de înverşunat al infiltrării comuniste şi al emancipării afro-americane, temut arhivar al indiscreţiilor de alcov dintre pereţii Casei Albe (de la ale doamnei Roosevelt pînă la ale lui JFK), cosmetizator de talie hollywoodiană al propriei imagini, etern băieţel-al-lu’-mămica, posibil homosexual şi cert parano-securist visător la un stat al supravegherii totale. În acest bogat material anecdotic, scenaristul Dustin Lance Black (al cărui triumf precedent, Milk, dramatiza viaţa unui pionier al activismului gay) a identificat şi a urmărit, sub îndrumarea regizorului, cel puţin două fire tematice chintesenţial eastwoodiene, precum şi unul oarecum nou (şi chiar neaşteptat) în opera acestuia. ‘

-O opinie diferita despre film ne impartaseste Nachos pe blogul ‘Marele Ecran’: ‘Intr-un fel, imi place curajul lui Clint E. de a filma scene de budoar, care clar ca nu sunt în zona lui de expertiză. Tipul experimentează, ceea ce la 81 de ani nu-i puţin lucru. A si prins aproape intreg mandatul lui J. Hoover (adica cele 5 decenii acoperite de film) ceea ce il ajuta la reconstituirile de epoca. Dar parca are niste retineri in abordarea subiectului, parca prea pudic, parca pe ascuns. Ca si cum nici J. Edgar-filmul n-are curaj sa-si faca coming-out-ul. Daca ar fi sa-i acord un rating cum faceti si voi, i-as acorda – în loc de stele- trei trigoane de nachos asa…pentru atmosfera (Nachos).’

-Mihai Fulger de la Observator Cultural recomanda cu caldura ‘Viata pestilor’ al chileanului Matias Bize: ‘Cel mai delicat, dar şi cel mai sfîşietor film pe care-l puteţi vedea acum în cinematografele noastre este Viaţa peştilor al regizorului chilian Matías Bize. Dacă l-aţi ratat la TIFF-ul de anul trecut (şi chiar dacă nu l-aţi ratat), el merită cu prisosinţă fiecare minut (din cele nici măcar 90) pe care-l veţi petrece în faţa ecranului. Dar Viaţa peştilor este un film care te solicită nu doar să îl priveşti – şi să îl asculţi –, ci şi să îl trăieşti. Ceea ce nu e deloc greu, datorită semnificaţiilor universale ale poveştii: doi oameni caută fericirea şi, temîndu-se că viitorul nu le rezervă nimic mai bun, o caută în trecut, ignorînd faptul că timpul nu se poate întoarce’

-Adina de ‘La buticul cu filme si carti’ a fost cucerita de ‘The Artist’: ‘The Artist e de o raritate aproape teribilistă în peisajul cinematografic postmodern (hipermodern sau ultramodern), este un underdog salvat miraculos de castrarea ultra-ecranului, un ecran global hipertrofiat de atâta hiperbolizare tehnică. Plasarea bildugs-poveștii clasice, metamorfice, pe meterzele modernității recente este un truc scenaristic infailibil, el generează acel coupe de foudre colectiv ce poate fi uzat (atunci când filmul e mai mult decât propria sa poveste) drept apanaj pentru un substrat  ideologic, didacticist, un substrat pe care The artist nu-l ratează. Ba și-l dosește atent, proporționat, sub faldurile seducător-volatile ale țesăturii narative. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan.

The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

Claudiu Constantinescu a citit si recomanda spre lectura in Dilema Veche traducerea romanului ‘O scena din viata unui pictor calator’, singura carte tradusa pana acum in romaneste a unui autor argentinian care este acum introdus publicului de la noi: ‘César Aira e un argentinian sexagenar, interesant şi imprevizibil, care practică exotismul realist, stranietatea suprarealistă şi larga democraţie a stilurilor. Asta vedem şi în micuţul său roman din 2000 (singurul tradus la noi pînă acum): o carte neobişnuită’. Despre Aira, necunoscut pana acum la noi dar popular si prolific in tara sa puteti citi mai multe pe Wikipedia.

La ‘Carti de Citit’ ne este recomandata traducerea ‘Secretului culorii pure’ al unui alt argentinian Frederico Andahazi. Nu cunosteam acest nume, asa incat am recurs la pagina Web a scriitorului pentru a afla detalii. Recomandarea de pe blog promite o lectura interesanta: ‘Dincolo de un thriller istoric surprinzător de reuşit, cititorul va descoperi în “Secretul culorii pure” o carte minunată despre pictură şi despre cele două mari şcoli: cea florentină şi cea flamandă. Culoarea va reprezenta un personaj în sine, un personaj misterios, care câteodată ţi se dezvăluie, iar altădată rămâne criptic. Vom înţelege de ce marile opere de artă ale pictorilor clasici sunt nepreţuite, pentru că, alături de ucenicii lui Francesco Monterga, sau alături de rivalii acestuia, fraţii Greg şi Dirk van Mander, vom asista la istovitoarele munci din ateliere, unde prepararea culorilor era un adevărat chin. Grija acestor artişti pentru perenitatea operei lor, pe de-o parte, şi ascunderea secretelor succesului lor pe de alta vor constitui un regal pentru toţi cititorii, nu numai pentru împătimiţii de artă.’

Web site-ul de ‘Poezie clasica Romaneasca’ ne delecteaza in aceasta saptamana printre altele cu o versiune franceza a Pastelului lui Cosbuc in traducerea lui Cindrel Lupu. Iata prima strofa si versiunea ei franceza:

Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Par les buis du verger la brise
Cherchant repos à peine elle bat
Des ailes, puis vite elle s’apaise,
Et le coquelicot ferme sa fleur,
La chicorée clignote bonheur
Ensuite s’assoupit là.

Nu mai tin minte daca remarcasem inainte BookMag, dar oricum il recomand ca pe unul dintre spatiile interesante dedicate cartilor, cu stiri, recenzii, recomandari facute cu gust. Gasim de exemplu aici ‘O lista a cartilor interzise’ intocmita de Smaranda Liubov, lista pe care se afla titluri care nu ma asteptam sa fie incluse. Finalistii pentru premiile National Book Critics Circle care recompenseaza cele mai bune aparitii americane ale anului care a trecut pot fi gasite la adresa de aici.

In fine, iata cateva recomandari de Thrillere bune facute de Costi Rogozanu: ‘Am terminat unul şi l-am început pe-al doilea. Romanul terminat se numeşte Prizonierii crinului alb, romanul început se numeşte A pierde o chestiune de metodă şi sînt semnate de columbianul Santiago Gamboa. Poliţistele şi thrillerele sînt mici evenimente vinovate pentru mine. Fac uneori infuzii de le Carre sau King sau suedezi buni şi specializaţi în înfricoşarea micii burghezii (o autoare suedeză spunea că nu poţi inventa crime interesante decît din ţări pline de bunăstare – şi Gamboa e plecat din Columbia de mult timp în Vestul ultradezvoltat)….Gamboa e inventiv, e amuzant, scrie tonic, e alergic la orice urmă din turnul de fildeş al sciitorului prea ambiţios.’

(Dan)

Constantin Pistea a citit cartea “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu, desemnata in 2011 drept Cartea Anului de catre Uniunea Scriitorilor din Romania. In opinia lui, merita acest titlu: “Cititorul din mine ar vrea să nu-i nedreptăţesc pe L.D. Teodorovici, O. Soviany sau R. Aldulescu, dar trebuie să recunosc faptul că am trăit la lectura prozei doamnei Petreu senzaţii care nu m-au încercat anterior, în cazul romanelor menţionate. Constat lucrul ăsta cu mare plăcere, mai ales că am pornit la drum cu prejudecăţi. Marta Petreu m-a câştigat uşor, m-a făcut din primele pagini să uit de prejudecăţi şi s-a instalat bine de tot în mintea mea cu nişte personaje pe care nu cred că le voi uita vreodată.”

Dragos-Chestii livresti i-a citit “Solarul” lui Ian McEwan si a fost placut impresionat. Interesanta concluzia lui: “cineva mi-a spus că ian mcewan scrie o carte bună la 4 proaste şi cred că are dreptate. după câinii negri, din care n-am înţeles mare lucru, m-a încântat în schimb durabila iubire. apoi atonement (ispăşire) a fost mai prost decât filmul. acum, a venit rândul încântării. şi a amuzamentului teribil.”

Adina-Blog de carti scrie despre Joyce Carol Oates si cartea sa “Dear Husband”, o carte care i-a placut foarte mult: “Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

-Bogdan ne desfata cu o animatie belgiana de care nu am auzit, dar pe care el o recomanda iubitorilor de cinema-Panique au village, din 2010: “Scene și motive grotești – țăranul mâncând o felie imensă de pâine prăjită cu Nutella, măcarul-toboșar, calul vorbitor la telefon sau conectat la paginile de cumpărături on-line, etc. – toate duc într-o direcție perfectă (și cine mă cunoaște, știe sigur că fac precum Sandy Bell beată, când mi se învârte în fața ochilor asemenea scenariu). Vorbesc de imaginație fără limite, de absurd, de umorul subtil. Nu e un film animat la care să râzi pe săturate, ci mai degrabă un metraj cu atât de multe „invenții” care îți fură un surâs, surpins fiind de cum de previzibil ar putea fi rezolvat întregul fir narativ, și cum de subtil așteptările îți sunt năruite.”

-Imi place ca exista bloggeri care prezinta inca filme vechi, filme cult, capodopere ale cinematografiei mondiale. Asa cum scriam si in comentariul meu insa, “pentru noi, bloggeri cinefili, filmele vechi, desi extraordinare, si recenziile despre ele nu aduc vizitatori. Cei mai tineri nu “gusta” decat vampiri si adolescenti excitati…”. Pe FilmSinopsis.ro, o recenzie a capodoperei lui Luis Bunuel, Ensayo de un Crimen: “Cu adevărat captivant e modul în care Bunuel se joacă cu personajul său, cum te face să crezi că e un criminal, un om cu probleme psihice sau cu o personalitate multiplă declanșată doar atunci când cutia muzicală din copilărie începe să cânte preţ de câteva zeci de secunde. În tot acest lanţ de amintiri se observă obsesia personajului faţă de violenţă, faţă de sexul frumos şi dorinţa acestuia de a ucide pe cele care l-au trădat. Cu toate acestea  Archibaldo nu e tocmai cum se prezintă. Obsesia bolnavă există, gândurile de a ucide la fel, dar faptele cam lipsesc.”

(Jovi)

-Cristina Zaharia de la Liternet.ro a vazut ‘J.Edgar’, biografia intemeietorului FBI-ului cu Leonardo DiCaprio in rolul principal: ‘Din păcate, cu tot stilul vizual rafinat, povestea e interesantă, dar nu emoţionează. Deloc, mai cu seamă în momentele de despărţire, unde clapele  pianului încearcă să te şantajeze afectiv în genul finalului din The Bridges of Madison County. Hoover de aici nu e Kane-ul lui Welles, chiar dacă a fost în viaţă şi descris în film de Eastwood “Larger than life” şi moare şi el în camera ticsită de lucruri de preţ.’

-Despre acelasi film gasesc o relatare si ‘La buticul cu filme si carti’, si impresiile sunt similare: ‘Având toate aceste elemente de public (să le zic) la îndemână: glumele, apropourile, demersul brainwash al poveștii, J. Edgar e o cine-biografie destul de statică, lipsindu-i acea imobilitate tensionată pe care o întâlnim la recentul Tinker Tailor Solder Spy spre exemplu. ‘

-Pasionatii de festivaluri internationale pot afla tot de pe portalul Liternet.ro lista filmelor care intra in competitia pentru Ursul de Aur a Festivalului de la Berlin. Prezenta romaneasca la festival este marcata prin al doilea lungmetraj al regizorului Radu Jude, ‘Toată lumea din familia noastră’, care va fi proiectat în premieră mondială în secţiunea Forum: ‘Toată lumea din familia noastră tratează cu umor povestea tristă a unui tată şi a fiicei lui, care vor să petreacă împreună o vacanţă ca-n rai, însă deocamdată sînt prinşi în iadul relaţiilor de familie de pe pămînt. Filmul îi are în rolurile principale pe Şerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu şi Gabriel Spahiu, cu apariţia extraordinară a cunoscuţilor actori Tamara Buciuceanu-Botez,  Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. Scenariul este semnat de Radu Jude şi Corina Sabău, autoarea romanului Bloc 29, apartamentul 1.’

-Andrei Gorzo a vazut ‘Doamne ce macel’ sau ‘Carnage’ in titlul original al lui Roman Polanski si scrie despre el in ‘Dilema Veche’: ‘Carnage reprezintă, de fapt, un teatru upper-middle-brow cît se poate de burghez – o cupă de frişcă-plus-şampanie-cu-aromă-de-vitriol, oferită unui public care nu poate proveni decît din aceeaşi categorie socială ca personajele şi care e suficient de rafinat încît să-şi procure amuzament din faptul că plăteşte pentru a fi porcăit. (Acesta e farmecul discret al burgheziei.) ‘

-Despre acelasi film scrie si Mihai Fulger in ‘Observator cultural’: ‘Cel mai frecvent termen de comparație pentru Doamne… ce măcel! Este Cui i-e frică de Virginia Woolf?. Explicația este evidentă: ambele sînt piese populare care au fost ecranizate cu succes, iar fiecare urmărește două cupluri, pe parcursul cîtorva ore, într-un decor unic (casa uneia dintre familii). Diferența esențială este că Yasmina Reza și Roman Polanski nu merg atît de departe ca Edward Albee și Mike Nichols în revelarea degradării ființei umane. Desigur, piesa și filmul de acum sînt mult mai scurte, așa că psihologia personajelor și relațiile dintre ele au mai puțin spațiu pentru dezvoltare, dar impresia mea este că și realizatorii au intenționat să păstreze măsura, să nu sondeze prea adînc psihicul uman și, recurgînd la ironie sau umor absurd, să evite grotescul sau macabrul. Această abordare, prin care Polanski nu se distanțează prea mult de personajele sale, ne facilitează nouă, spectatorilor, identificarea cu ele. La urma urmei, fiecare dintre noi și-a ascuns adevăratul caracter în anumite circumstanțe sociale…’

-’La buticul de filme si carti’ apare un colaj paralel si omagial intre ‘Citizen Kane’ si ‘The Artist’ care in aceste zile se afla in cursa accelerata pentru Oscaruri. Merita sa-l vedeti.

-Cinemagia prezinta fisele filmelor straine candidate la premiile Oscar. Despre drama iraniana ‘Nader si Simin, o despartire’ care este considerata marea favorita a acestui an am putut citi: ‘A câştigat Ursul de Aur la Berlin în 2011 şi tocmai a primit Globul de Aur pentru Cel mai bun film străin. Mulţi spun că regizorul Asghar Farhadi are şi Oscarul în buzunar… Nu doar criticii laudă filmul al cărui titlu internaţional este A Separation, ci şi cinefilii: în urma voturilor userilor imdb.com, drama iraniană a urcat pe locul 76 în topul celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor.’

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan.

The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

“Litera din scrisoarea misterioasă

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu mai citisem de mult timp pe Alex. Leo Şerban, vorbind aici de cărţile sale. De fapt, singura carte a lui pe care am studiat-o, citit-o şi recitit-o, şi pe care probabil o voi reciti în curând pentru a o prezenta mai în amănunţime a fost „De ce vedem filme”, o colecţie a articolelor sale despre filmele preferate. Am citit deseori articolele sale publicate pe Internet, dar şi multe comentarii pe care le făcea pe diferite bloguri literare sau cinefile, mai directe sau mai simpatice, mai arogante sau mai violente. Impresia mea era că deranja şi era invectiv în unele locuri, pentru a fi cu adevărat galant şi laudativ în celelalte. Un stil personal.

De altfel, descrierea mea, subiectivă, poate fi trecută uşor în umbră de cea făcută de Horia-Roman Papapievici în „încercarea sa de portret”, un fel de prefaţă a acestei „novelle” a lui Alex. Leo Şerban: „Leo era un individualist ireductibil; era, de aceea, pro-capitalist. Nu era doar inteligent: era un om extrem de inteligent; er, de aceea, alergic la prostie şi intolerant la mediocritate. Era un om civilizat: putea fi, de aceea, şi incisiv, şi necruţător; fără a fi, din acest motiv, nici agresiv, nici vulgar, nici grobian. Era un dandy, un artist, un estet – un om la care estetica tindea să devină etică, iar etica se voia estetică. A fost un om care resimţea răul, instinctiv, ca pe o vulgaritate; iar binele, ca pe o chestiune de gust. Ar fi putut fi relativist, din hedonism, dacă nu ar fi avut oroare de indistincţia nuanţelor.”

Nu citesc decât arareori cărţi complicate şi mă feresc, poate din cauza timpului prea scurt de a citi şi aprofunda filosofia sau literatura filosofică. De aceea, mi-a fost întrucâtva teamă de această carte a lui Alex. Leo Şerban, teamă accentuată şi de „încercarea de portret” a lui Patapievici, prea complicată, cu ziceri „adânci”, cu exemple de filosofie şi logică, întinsă pe nu mai puţin decât 50 de pagini. Pentru cineva care doreşte să îl citească pentru prima dată pe ALS, nu este un serviciu prea uşor de suportat.

„Novella” lui Alex. Leo Şerban este însă o splendoare. Dacă povestea are un început uşor sinuos, în care, pentru un spectator obişnuit, este mai greu de urmărit în paralel două planuri diferite şi care nu par a se uni la un moment dat, totul devine lin şi miraculos odată cu apropierea acestora şi cufundarea într-o singură povestire.

Alex. Leo Şerban

Primul plan: Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa sunt scriitori celebri şi în acelaşi timp dificili: scrierile lor au un stil inconfundabil, dar sunt greoaie şi necesită multă atenţie (şi nu pot fi citite, de exemplu, în tren sau în metrou. Eu am citit mult timp jumătate din „Cartea neliniştirii” a lui Pessoa, pentru a o abandona la un moment dat). Întâlnirea dintre cei doi, făcută peste timp şi cu ajutorul heteronimelor lui Pessoa (trei la număr, cel puţin în faza iniţială), ne introduce într-o fază fantastică a povestirii, undeva în stilul romanelor lui Mircea Eliade. Doi scriitori importanţi care se plimbă între Lisabona şi Buenos Aires, două oraşe favorite pentru Alex. Leo Şerban, capitala Argentinei fiind locul unde ei trebuiau sa ajungă pentru a intra pe panta unei povestiri obişnuite, în căutarea unui răspuns.

Al doilea plan: domnul Franz este căutat de Interpol, ca traficant de opere de artă, ajuns în Buenos Aires pentru a se ascunde şi unde trăieşte o viaţă normală. Într-o zi însă, se află în faţa unei descoperiri: sub parchetul propriei case, găseşte o scrisoare: „Domnul Franz a deschis cu grijă plicul, urmărit de la distanţă de cele două femei. (…) Conţinea următoarele:

„La série de O n’est point la même. Il faut trouver les différences”.

După care urma:

„OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO”.

Domnul Franz s-a uitat perplex la „diferitele” serii de O-uri. Să fi fost o ghicitoare? Un cod? Sau cheia pentru o comoară? (…) Concluzia lui firească, bazată pe un şir lung şi neîntrerupt de lovituri norocoase anterioare, îl făcea să considere mesajul drept o informaţie preţioasă ce avea să-l conducă la descoperirea unei comori. Din nefericire, nu-şi putea alunga totuşi din minte gândul insistent (şi iritant), deşi palid în comparaţie cu celalalt, că ar putea fi vorba de o farsă la adresa găsitorului…”

În momentul în care cele două planuri se întrepătrund, romanul lui ALS devine cu adevărat antrenant şi ţine cititorul într-un suspans inedit pentru o poveste, până la urmă, poliţistă. Pentru că este un roman poliţist intelectual, unde nu există detectivi, ci scriitori-filosofi care încearcă să înţeleagă ce se petrece în jurul lor, alerta produsă nu neapărat de „scrisoarea misterioasă”, ci de faptul că Interpolul a ajuns în Argentina şi încearcă să îl prindă, cu propriile mijloace, pe domnul Franz. Sau este în final doar o impresie a acestora, care îşi supralicitează minţile şi au parte astfel de vise cu ochii deschişi?

Dacă e să reproşezi ceva cărţii lui Alex. Leo Şerban, este aceea că, pentru un roman care s-a dorit cel puţin european (el fiind scris, de altfel, în limba engleză), sunt suficiente referiri la o cultură care străinilor le este complet necunoscută, referindu-ne aici la cultura română. Într-o descriere logică a cuvântului francez „cerveau”, ce legătură are cu românescul „cer”, ca doar nimeni nu visează niciodată decât în limbile pe care le cunoaşte: „Din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. Cele şapte litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mijloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul „creier” din numeroase limbi de origine latină – de la cerebrum la cerebello – iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză) înseamnă, în aceeaşi limbă, „apă”. Iar în româneşte, „cer” înseamnă şi firmament – întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui Borges vorbea şi puţin româneşte…” Un semn de exclamare evident!

Chiar cu puţinele sale defecte exprimate mai sus, dar şi cu prea-multele explicaţii oferite de ALS printre rânduri, care dau impresia nu unei „nuvella”, ci unui proiect de scenariu de film (plăcerea autorului, se pare), romanul „Litera din scrisoarea misterioasă” este o operă reuşită: amestec între filosofie şi roman poliţist, care ne readuce în atenţie doi scriitori importanţi (Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa) şi în care Alex. Leo Şerban reuşeşte să surprindă personalitatea lor şi modul în care ei gândeau şi gândesc pentru totdeauna în operele lor.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Contagion (2011) – Contagion: Pericol nevăzut

Nici nu ma asteptam altfel decat ca finalul anului 2011 si tot anul 2012 sa nu fie impregnat de filme care sa vesteasca apropiata Apocalipsa (stiti voi care, cea mayasa, care va trece in mod normal ca vantul). In seria inceputa acum vreun an cu un (dorit exceptional) “2012″, am urmarit in jurul Craciunului doua filme cu tema similara si anume “Contagion” si “Perfect Sense”. Doua modalitati de a muri, ambele fara prea multe sperante de supravietuire, construite totusi diferit: una global, in care toata ordinea mondiala este cuprinsa in febra descoperirii antidotului si alta personala, care ii priveste doar pe cei doi protagonisti, prinsi in febra emotiilor personale cu privire la apropiata apocalipsa.

Constructia povestii din “Contagion” este interesanta: povestea incepe cu ziua a doua, iar spectatorul priveste primele efecte ale unei noi boli, o aparenta raceala rebela care rapune cateva dintre personajele principale ale filmului. Beth (Gwyneth Paltrow) vorbeste cu un necunoscut (pentru noi) la telefon, spunandu-i ca in curand ajunge acasa. Nasul ii curge, pare obosita, tuseste si capul o doare. In curand, acest gen de boala se raspandeste si mai multe persoane sufera in tacere de acelasi lucru. Ce este? Acasa, rezista cateva clipe, dar in curand lesina, ajunge la spital si… moare. Fiul sau moare si el din aceeasi cauza. Este momentul in care sotul sau, Mitch (Matt Damon) are un adevarat soc si este internat in stare de carantina. Nu era singurul caz, pentru ca deja boala se raspandise.

Nu suntem insa departe de clisee: chiar daca interesant si cu interpreti remarcabili, filmul se transforma in ceea ce cu totii am vazut in ultimii ani in filme asemanatoare, in goana unor autoritati (aici Organizatia Internationala a Sanatatii, autoritatile americane, etc.) in cautarea leacului, in gasirea antidotului, in aflarea cauzei acestei boli contagioase, care se raspandeste rapid in toata lumea. Nu lipsesc nici oamenii care se intrunesc in sedinte, nu lipseste nici acea imagine panoramica a Pamantului, prin care ni se dezvaluie efectele raspandirii virusului.

Pentru fanii genului (si stiu ca sunt destui), este normal un film interesant, palpitant si care ofera destule momente de mister pentru a fi apreciat. Nici noi, ceilalti, nu suntem indiferenti: daca actiunea vi se pare monotona sau cel putin previzibila, suntem satisfacuti macar de distributie si de calitatea interpretarii: Matt Damon este un sot aflat intr-o stare normala de soc si care se ridica la inaltimea acestor emotii (nu oricine isi pierde in aceeasi zi sotia si fiul si afla ca ea l-a inselat intotdeauna), Kate Winslet este o actrita cu adevarat buna, Jude Law este intruchiparea modernului, fiind un blogger de succes al timpului, care nu sta in spatele laptopului, ci intra in mijlocul evenimentelor, etc. Aaaa, si sa nu o uit pe favorita mea, Marion Cotillard.

Nota: 8/10