“Sean Penn. Viaţa şi epoca”, de Richard T. Kelly

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Moto: „Bob şi cu mine avem aceeaşi zi de naştere. Mamele noastre aveau aceeaşi convingere, că pe 17 august sunt născuţi zeii…” (Sean Penn, „AFI: Omagiu adus lui Robert De Niro”, iunie 2003)

Ultima carte apărută în colecţia Victoria Books a Editurii Publica este una destul de neconvenţională. Nu este nicio biografie clasică, nefiind o înşiruire de date şi evenimente din viaţa unei personalităţi, nu este nici autobiografie, deşi intervenţiile celui care se află în centrul cărţii, marele actor Sean Penn, sunt elocvente în ansamblul larg al acesteia. Autorul cărţii, Richard T. Kelly, a încercat o altfel de biografie, luând interviuri unui număr mare de persoane, toate importante, toate având legătură directă cu ceea ce reprezintă Sean Penn: de la mama sa, Eileen Ryan Penn, şi soţia sa din momentul apariţiei cărţii în librăriile americane în anul 2004, Robert Wright Penn, până la prietenii săi şi oamenii de film importanţi ai epocii (Jack Nicholson, Woody Allen sau soţia lui Charles Bukowski, care să amintesc doar trei nume).

Interviurile sunt interconectate şi intercalate, astfel încât momentele cele mai importante ale vieţii şi carierei lui Sean Penn sunt pătrunse pe rând, cu foarte multe amănunte, dar şi cu participarea vocii naratorului, care încearcă să descrie şi celelalte faţete ale vieţii marelui actor şi regizor, cele care nu sunt amintite de interlocutori, în parte datorită apropierii prieteneşti pe care o au cu acesta. De asemenea, aşa cum sugerează şi titlul cărţii, epoca în care a trăit Sean Penn nu este uitată şi trăim momente interesante ale ultimelor decenii ale secolului al XX-lea: „moartea” vieţii boeme de la Hollywood, stingerea ecourilor din războiul din Vietnam, atacurile de la 11 septembrie sau implicarea lui Penn în campaniile politice sau în războiul din Irak.

Caracteristica principală a copilăriei şi adolescenţei lui Sean Penn a fost normalitatea, fapt care l-a apropiat mai târziu de nişte roluri dificile, dornic să trăiască într-un fel sau altul ceea ce nu a trăit în prima parte a vieţii. Şi-a reproşat uneori că a avut o copilărie prea fericită, că a avut parte de o familie dacă nu bogată, măcar aparţinând clasei medii a societăţii americane şi că tatăl său a fost implicat direct în lumea filmului şi, prin aceasta, nici lui nu i-a fost greu să intre în această afacere. Ascendenţa lui este însă foarte interesantă, aşa cum o vedem din cuvintele spuse de mama lui, Eileen Ryan Penn: „Sunt pe jumătate irlandeză, pe jumătate italiancă, sunt catolică practicantă, am fost căsătorită patruzeci şi unu de ani cu un evreu non-practicant şi aş fi rămas căsătorită cu el până la moarte, numai că el a murit înaintea mea. Ne adoram, am avut o căsătorie fericită. Numele de familie original al lui Leo era Piñon: înseamnă „nucă” în spaniolă, deci pesemne că exista o ascendenţă spaniolă în familie cu mult, mult timp în urmă. Altfel însă, erau evrei ruşi: mama lui Leo era evreică rusoaică, tatăl era evreu lituanian, acestea fiind practic aceeaşi ţară. Aşa că Sean este ruso-evreu-italiano-irlandezo-catolic.”

Din fiecare carte de la Victoria Books am căutat şi am găsit lucruri inedite despre personalităţile asupra cărora acestea s-au pronunţat. În privinţa lui Sean Penn însă, a fost foarte dificil. O carte de peste 600 de pagini, în care este descris un om aproape de perfecţiune, cel puţin în ceea ce priveşte viaţa profesională: iubitor de teatru, dar pasionat cu adevărat de film, nu refuză niciun rol dificil şi chiar le caută, iar proiectele sale nu sunt lasate niciodată spre uitare, până nu sunt finalizate cu succes. Despre începuturile pasiunii sale, în anul 1977, povesteşte chiar el peste ani (despre un moment când avea doar 17 ani):    „Am început să-i studiez mai atent pe actorii din filmele pe care le vedeam: tot mai mult şi mai mult… Şi-atunci, am ştiut: „Vreau să fac asta”.

Aşa a început totul, o impresionantă carieră, încă aflată la mijloc, a unui impresionant om de film. Don Phillips, un prieten al lui Penn, director de distribuţie (producător al filmului The Indian Runner), spunea despre prima întâlnire şi, prin urmare, prima impresie despre Sean: „Când l-am întâlnit pe Sean, trecuseră abia câteva saptămâni de când împlinise douăzeci şi unu de ani, însă mi se părea că are douăzeci, dar merge pe şaizeci. Unii oameni se nasc cu ceea ce se numeşte „suflet bătrân”. Sean avea un suflet bătrân. Ştia multe. Toţi ceilaltă erau foarte contemporani în gândire şi prin lucrurile pe care păreau să le agreeze. Lui Sean însă îi plăceau actorii şi filmele vechi, scriitorii şi poeţii vechi.” Născut deci să fie actor?

Pe de altă parte, David Rabe, un alt prieten, dramaturg şi scenarist (autor al scenariului pentru The , ne povesteşte despre cealaltă vocaţie a lui Sean Penn, aceea de a fi regizor: „Dacă regia era vocaţia lui Sean Penn? Ştiam că el aşa simţea – vorbea despre asta. Eu nu înţelegeam cum este posibil ca actoria să îţi provoace frustrare şi totuşi să fii atât de bun. Dar e logic, pentru că Sean are cu adevărat o anumită inteligenţă abstractă. Mulţi actori sunt oameni deştepţi, dar nu teoretizează prea mult, acţionează mai degrabă din instinct; pe când Sean, din câte am observat eu, le combină. Actorii sunt prezenţi doar într-o porţiune a întregii poveşti şi rămân oarecum calaţi pe aceasta. Dar se vedea că Sean deţine resursele, dar simţea şi aproape o nevoie de a intra într-un fel de raport cu povestea.” Născut deci să fie regizor?

Coperta editiei americane

După descrierea fiecărui film al carierei sale, cel puţin până la momentul 2004, când cartea a apărut pe pieţele americane, nu este uitată nici viaţa personală, cu multele ei suişuri şi coborâşuri, nici pasiunile extracinematografice, fie că ele includ (sau au inclus) băutura, copiii, cariera politică sau implicarea în campaniile caritabile. Poate cea mai interesantă este chiar implicarea din ultimii ani în viaţa politică internaţională. După evenimentele din 11 septembrie 2001, a vizitat Irakul de mai multe ori, înaintea izbucnirii războiului, încercând să sensibilizeze opinia publică cu privire la posibilitatea uciderii unor oameni nevinovaţi, civili de către forţele armate americane. Norman Solomon, directorul Institutului pentru Informarea Corectă a Publicului din San Francisco spunea despre prima călătorie a lui Sean Penn în Irak din decembrie 2002: „Vizita lui Sean în Irak în perioada premergătoare războiului a rezonat realmente cu sentimentele acelor oameni care erau neliniştiţi de perspectiva războiului, aceia care aveau întrebări şi îndoieli. De aceea s-a şi dovedit o călătorie cu rezonanţe istorice – şi poate şi cu unele consecinţe istorice.”

Una dintre caracteristicile modalităţii de abordare a lui Richard T. Kelly este relativa subiectivitate a celor intervievaţi: sunt prea puţine păreri negative, aproape inexistente, iar încercările celor care îşi spun cuvintele sunt laudative, de parcă rolurile mai puţin reuşite ale lui Sean Penn nu există. Ele există şi, de aceea, putem privi această biografie din prisma dorinţei în care ea a fost construită, iar filmele sale le putem privi cu proprii ochi (subiectivi la rândul lor), astfel încât să ne facem propria imagine asupra omului de film Sean Penn. Una favorabilă, cel puţin din perspectiva mea. Iar filmele lui trebuie, în orice caz, revăzute.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

-Saptamana trecuta au avut loc cateva premiere de film interesante, printre care The Dictator si Dark Shadows. Iata ce se scrie despre ultimul pe blogul “Un film pe zi“: “Filmul arată extraordinar, iar imaginile sunt superbe. Machiajul, costumele și decorurile sunt excelent făcute, creând o atmosferă elegantă de benzi desenate horror. Nu-ți poți lua ochii de la Johnny Depp și Eva Green, amândoi sunt frumoși și foarte potriviți lumii filmului. Povestea însă cam lasă de dorit, fiind pe alocuri ilogică sau incompletă. Nu înțelegi de ce Angelique nu-și folosește de la început anumite super-puteri pe care descoperim că le are, e neclar când și cum s-a înfiripat dragostea dintre Barnabas și Victoria și iarăși e neclar când e film horror și când se parodiază un film horror. La un moment dat conflictul, adică recâștigarea controlului pieței de pește, se diluează și se disipează în alte conflicte mărunte, încât și atenția publicului scade, așteptând finalul eliberator.”

(Jovi)

-Ziarul Adevarul a distribuit saptamana trecuta DVD-ul cu filmul ‘Nunta mută’ regizat de Horaţiu Mălăele. Cu aceasta ocazie este publicat pentru prima data in Romania si interviul acordat de indragitul actor si regizor jurnalistului francez Aurelien Ferenczi la Paris in 2009: ‘Domnule Mălăele, aţi pornit ca actor. De ce aţi trecut la regie? Horaţiu Mălăele: Eu cred că actorii, scenografii, scriitorii, pictorii, poeţii, coregrafii şi regizorii „locuiesc” în acelaşi cartier. ,,Suntem puţini, dar venim de la Atena!”, spunea Pier Paolo Pasolini cu mulţi ani în urmă. Trecerea dintr-un bloc în altul dintr-un apartament în altul, ţine de acumulări, timp şi şansă.’

-Un alt interviu care ne-a atras atentia este cel luat de My MagicStar producatoarei Monica Lăzurean-Gorgan, cea care a intocmit selectia romaneasca a evenimentului Producer on the Move din cadrul Festivalului de la Cannes: ‘Despre industria de film din România – Nu cred că filmele românești au ca scop câștigarea de premii la festivaluri. Dar cred că sunt câţiva regizori cu o voce puternică și personală, care pot spune o poveste într-un mod curajos și autentic, chiar forțând limitele cinematografiei și dramaturgiei. Când încep să lucreze la un scenariu, nu se gândesc la un anumit festival sau la un anumit premiu, ci încearcă să înțeleagă lumea în care trăim. Sunt sigură că în următorii ani vor apărea și regizori și producători care vor începe să facă filme comerciale. Dar nu cred că putem vorbi de o industrie de film în România, pentru că, la noi, oamenii nu merg la cinema, iar filmul, pe lângă artă, înseamnă și profit. Și, în prezent, nu putem vorbi de profit în ceea ce privește filmele europene, mai ales cele românești”.’

-Festivalul de la Cannes este de altfel reflectat pe larg in editiile internetice ale ziarelor si portalurilor culturale. Jurnalul.ro a trimis-o pe Riviera pe Eugenia Voda, care in asteptarea deschiderii festivalului se razboieste cu criticii filmului lui Purcarete ‘Undeva la Palilula’: ‘Poate au dreptate cei care apropie arta a şaptea de arta culinară: ceea ce unora le place, altora le dă alergii; unii mănîncă, să zicem, broaşte scump plătite, alţii, vorba unui comentator citat mai devreme, “se îngreţoşează” numai la ideea de  a mînca o broască. Dar faptul că nu-ţi plac broaştele nu înseamnă să faci praf şi bucătarul, şi restaurantul, şi ghidul Michelin care i-a dat două stele! Se prea poate ca filmul lui Purcărete “să nu-ţi placă”. Dar ceea ce mi s-a părut şocant e tonul exterminator şi vehemenţa negării, în termenii unui, i-aş spune “mahalagism cultural”, total nepotrivit cu opera în chestiune. Cred că e un fenomen foarte nefericit, în spaţiul unei culturi, să nu mai faci distincţia între valoare şi non-valoare, sau să calci în picioare o valoare cu aceeaşi dezinvoltură cu care ai desfiinţa o non-valoare. Ca să nu mai vorbim că, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, şi totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat! ‘

-Iat-o scriind si despre ‘Dragostea’ lui Haneke: ‘S-ar putea numi «Un bărbat şi o femeie în faţa morţii». Imaginaţi-vi-l chiar pe Jean-Louis Trintignant, cel din « Un bărbat şi o femeie », al lui Lelouch, ajuns acum, şabadabada, un bărbat de peste 80 de ani ! Şi imaginaţi-vă frumoasa brunetă cu voce vibrantă din « Hiroshima mon amour », al lui Resnais, Emmanuelle Riva, ajunsă la 85 de ani ! Un El şi o Ea, un cuplu de bătrîni muzicieni, merg la concerte, locuiesc într-un frumos apartament parizian, au şi o fiică (Isabelle Huppert), muziciană în străinătate. O ramă banală, pentru o poveste de o « normalitate » totală, în sensul că absolut tot ce se întîmplă în film (pînă la un punct) ţine de scenariul obişnuit, al atîtor vieţi omeneşti : un accident vascular, o recuperare, o infirmieră care vine acasă de trei ori pe săptămînă, un vecin care dă o mînă de ajutor etc. etc. Marele creator de tensiune care e Haneke, cel care ştie atît de bine ce e aceea cruzimea, de toate felurile, n-a mai fost niciodată pînă acum atît de plin de tandreţe şi de umilinţă în faţa unor personaje ale lui. Un bărbat şi o femeie : doi oameni cîndva frumoşi («Ce frumoasă e viaţa !» exclamă Ea, semiparalizată, uitîndu-se într-un album cu fotografii de familie). Două personaje pentru care «iubirea» din titlu înseamnă să-şi trăiască împreună degradarea, «strigătele şi şoaptele» din preajma morţii.’

-Tot de la Cannes Codruta Cretulescu de la Liternet.ro scrie despre filmul regizorului care a cucerit acum cativa ani festivalul cu ‘Gomora’: ‘Reality, descris drept “comedia post-Gomorra a lui Matteo Garrone“. Nu tocmai o comedie (prin comparaţie, orice film ce nu comportă execuţii în stil mafiot este perceput drept “light”), a pune Reality în aceeaşi propoziţie cu Gomorra nu poate decât să-i facă un deserviciu lui Garrone. Cu un subiect ce mie, personal, îmi pare oarecum datat (fascinaţia devenită obsesie a italianului de rând pentru reality show-ul Big Brother), şi care nici măcar nu e dus până la capăt (critica la adresa societăţii de consum, dornică de celebritate obţinută facil, este atât de subţire încât poate fi uşor trecută cu privirea), filmul e tratat cât se poate de convenţional din punct de vedere al stilului de filmare şi este excesiv de aglomerat cu dialoguri care, deşi conferă naturaleţe personajelor tipic italieneşti, ajung să obosească prin repetitivitate şi lipsă de fond – cu excepţia personajului principal (Aniello Arena trece cu o uşurinţă nemaivăzută de la statul de cap de familie implicat în mici potlogării la cel de bărbat-copil lipsit de apărare şi discernământ), toate celelalte sunt unidimensionale, fiind extensii şi oglindiri ale stărilor prin care trece protagonistul. Prin urmare, întreaga forţă a filmului se reduce la câteva scene (e drept, puţine) de-a dreptul memorabile: dus în pragul psihozei de ideea că este urmărit de organizatorii emisiunii-concurs pentru a vedea că e un om bun ce merită să intre în Casa de sticlă şi microfoane şi să fie urmărit de o ţară întreagă, protagonistul mai sus menţionat cheamă acasă toţi săracii cartierului şi le dă tot, de la haine la mobilă. La fel ca în cazul filmelor lui Audiard şi Hillcoat, de la Reality ieşi cu aceeaşi senzaţie de “nici cal nici măgar” şi, în ciuda faptului că, undeva ascuns bine, exista un sâmbure de film genial, rezultatul final e cel mult mediocru.’

-’La buticul de filme si carti’ citim despre ‘Dictatorul‘ lui Sacha Baron-Cohen: ‘Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă…terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan

Tot in varianta PDF am citit revisa ‘Ferestre’ editata de Magda Isanos. La paginile 17-20 gasiti cronica semnata de Radu-Ilarion Munteanu (rim) a celui de-al doilea volum ‘Matty şi cele şapte măsline’ din proza Hanei Luanei Fratu: ‘Se cuvine aici un gând de recunoştinŃă al autorului acestor rânduri, în ipostaza de cititor de literatură română, pentru munca tenace, organizată, creativă, de valorificare a materialului literar adunat deja sau rispit în tone de minereu email, a unei echipe constituite din prieteni ai Hanei. Echipă coordonată cu acribie tehnică de inginerul israelian Teddy Hofmann. Al cărui nume îl citez ca reprezentând întreaga echipă. Primele două volume ale unei proiectate colecŃii de autor au fost lansate de editura Brumar, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus.’

Liternet.ro continua seria de interviuri a lui Daniel Cristea Enache cu ceea ce va fi probabil candva o remarcabila carte de interviuri, poate mai multe, de data aceasta  interlocutor fiind Ion Muresan: ‘Este un dat sau ceva construit această cumsecădenie a dumneavoastră? Vreau să vă irit în continuare, fiindcă observ că, iritat fiind, răspundeţi memorabil. E şi un anumit calcul de imagine în bunătatea lui Ion Mureşan? Ion Mureşan: Dragă domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare că exageraţi, hiperbolizaţi, umflaţi, augmentaţi cu scopul de a-mi atrofia, micşora, diminua, împuţina, descreşte, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea în ochii cititorului? Cred că îmi aplicaţi un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp să caut în memorie urma şi numele lui. Cert este că vorbiţi cu două limbi deodată. Cu o limbă spuneţi exact ceea ce spuneţi, cu alta spuneţi exact ceea ce nu spuneţi. Cînd vorbiţi limpede, o faceţi pentru oamenii care nu înţeleg, Cînd vorbiţi neînţeles, o faceţi pentru cei care înţeleg. Aşa că cei care nu înţeleg, vor înţelege ceea ce aţi spus pe înţeles, cei care înţeleg vor înţelege ceea ce nu aţi spus pe înţeles. Oricum, aţi reuşit să mă scoateţi din bîrlog. Dovadă că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încurc lucrurile mai tare decît erau încurcate. Semn că m-aţi enervat din nou. Domnule Daniel Cristea-Enache (sper că observaţi că nu am spus “dragă domnule D.C.-E.”, şi o să înţelegeţi imediat “De CE”!), permiteţi-mi să citez din întrebarea dumneavoastră părţile care îmi sînt favorabile. De exemplu: “omul atît de cumsecade” şi “atît de bun” şi “nu aruncaţi cu piatra” şi “nu alungaţi pe nimeni” şi “această cumsecădenie” şi “bunătatea lui Ion Mureşan”. Acum stau în cumpănă: să spun, să nu spun mai departe? Hai, că spun, iar apoi, pe parcurs, o să mă mai gîndesc pe unde să scot cămaşa.’

Paul Cernat recenzeaza in Observator Cultural cartea lui un cristian – ‘Morţii Mă-tii’. De la inceput ‘numele’ autorului si titlul striga a fronda: ‘Avangardist în atitudine, romanul-înjurătură al lui un cristian pune în scenă sensibilitatea unui luptător nostalgic pentru cauza pierdută a inocenţei. Un fel de Poil-de-Carotte al lui Jules Renard (pentru conformitate, Morcoveaţă), martor privilegiat al unei lumi în descompunere, prezentat undeva drept „Cristi, favoritul bătrînilor“. Cu acelaşi curaj de a privi moartea-n faţă, el asistă la dispariţia celor dragi – scene teribile cu moartea bunicilor, a vecinilor şi a unor tovarăşi de joacă, totul culminînd cu episodul destabilizant al morţii tatălui, filmate minut cu minut –, el smulge măştile şi dă jos fardurile de pe obrazul insuportabil al realului, lăsînd atît realul, cît şi limbajul „în pielea goală“, în cele mai scabroase şi mai penibile fiziologic ipostaze. Foarte bine scris, romanul trece în joacă prin cele mai „trimbulinde“ registre, de la jurnalul intim la colajul poematic, inserturi dramatizate, secvenţe de compuneri şcolare şi versuri ilustrînd teratologia ultimilor ani de ceauşism, citate din Ceauşescu, ba chiar şi ilustraţii ale unor partide de fotbal cu nasturi şi jucători cu nume de epocă, totul – într-un fel de montagne russe al relatării, spart din loc în loc de intertitluri „puşteşti“ sau „minimale“, din care nu lipsesc sclipirile poetice: „Cici are ţîţe“, „Moş Gerilă“, „Trece mortul“, „-minus doi ani“, „Cadoul din pungă“, „Măiţă“, „Veceul meu“, „Căcatul albastru“. Motto-urile sînt pe cît de elocvente, pe atît de aiuritoare: din Radu Petrescu (Ocheanul întors), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă), Caragiale (Micul Ftiriadi – un cristian a avut şi un blog cu acest nume), Ionuţ Chiva (Fracturismul în proză) şi, desigur, Nicolae Ceauşescu. Cadrul social şi tematic al cărţii vine, cumva, pe coada de cometă a unui trend, care începe în România cu Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze), avînd un precursor îndepărtat în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. ‘

Elena Silvana Potocean a citit ‘Hotul de umbre’ al lui Marc Levy si a recenzat cartea pentru ‘Azi citesc’: ‘Cum ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni cu copilul care ai fost cândva? Mă întreb, oare, copilul ar fi mulțumit de adultul ce a devenit mai târziu? Oare ți-ai urmat visurile sau le-ai lăsat să piară? Te mai temi încă de umbrele care îți terorizau copilăria? Cam aceasta ar fi ideea ce stă la baza romanului Hoțul de umbre, scris de Marc Levy. O poveste care captivează, nu prin formă, ci prin înțelesurile ei. Hoțul de umbre este un roman despre copilărie, despre cât de puternice sunt acele lucruri ce țin de ea, în special prima iubire: „O iubire din copilărie este sfântă, nimic nu ți-o poate smulge din inimă. Rămâne acolo, ancorată în străfundurile ființei tale. E de-ajuns ca o amintire s-o elibereze, și ea urcă la suprafață, chiar și cu aripile frânte”. Cum ar fi putut-o uita Hoțul de umbre pe Clea? „O femeie care izbutește să-ți scrie «mi-a fost dor de tine», cu un zmeu, nu poate fi niciodată uitată.”’

(Dan)

Calauza de la blogul Singur pe banca a citit unul dintre primele romane ale lui Salmon Rushdie, Rusinea, publicat in 1983. Impresia ei nu foarte favorabila: “Mi-au plăcut poveștile fantastice rătăcite în această carte (rămâne marcantă cea din debut, a celor trei surori care se rup de lume pentru a crește împreună un copil din flori asumat colectiv), mi-a plăcut și strădania autorului de a descrie, explica și umaniza cititorului neinițiat un Pakistan confuz și etern oscilant, cel puțin ca imagine externă, între Iran și India. Însă pe ansamblu nu pot descrie cartea decât ca pe un roman ratat. Unul pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris fie Marquez, fie Vargas Llosa: subiectul ar fi fost perfect pentru amândoi.”

Rontziki a citit ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain, ce a fost publicat de curand de Editura Polirom, tradus in limba romana, roman despre care am mai scris in blogosfera noastra literara. Iata parerea ei: “Romanul este scris în inconfundabilul stil Saramago, plin de ironie şi de aparentă condescendenţă faţă de Dumnezeu, faţă de personajele şi de miturile religioase, pe care nu îndrăzneşte să le judece sau să le interpreteze, el fiind doar cel care asistă deopotrivă la cursul întâmplărilor, “un simplu observator al întâmplărilor”, căruia nimic nu-i scapă, dar nici nu se oboseşte să folosească majuscule pentru numele proprii. Inclusiv (sau mai ales) Dumnezeu este, în roman, dumnezeu (mai puţin atunci când acesta vorbeşte despre sine), la fel ca şi cain, moise, noe şi ceilalţi.”

Dan Boeriu scrie despre cartea lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, despre care a scris aici si colega noastra Mihaela. Parerea lui este insa aproape complet negativa: “Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de “Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

O leapsa extrem de dificila pentru mine, pentru ca, pe de o parte, sunt nenumarate filme care imi ajung la suflet si unde as dori sa fiu unul dintre personaje, iar pe de alta parte mi-am inchipuit (fara succes insa!) de multe ori cum ar fi fost daca as fi ajuns actor, care dintre ei as fi si, mai ales, cum as fi simtit eu rolurile sale, cum le-as fi interpretat si ce sentimente as fi starnit.

Dificila si pentru ca sunt un fan declarat al comediilor romantice si gasesc zeci de filme, la prima vedere, in care as fi dorit sa joc si sa traiesc aievea frumusetea sentimentelor de pe marele ecran.

Sa incercam totusi, doar trei filme in care mi-ar fi placut sa joc:

1. Jeux d’enfants (2003). Asa cum veti vedea din alegerile mele, nonconformismul este cartea pe care o joc: cum altfel poate fi inchipuita ideea a doi copii, apoi adulti de a se provoca la fiecare pas, de a se juca cu fiecare provocare pana la momentul in care se vor juca cu propriul destin. Iubeste-ma daca poti! Iar Marion…. oau!

2. Bin-jip (2004). Tot despre a fi diferit: un individ interesant intra in casele oamenilor, doarme, mananca, traieste acolo o zi sau doua fara a lasa urme. O viata interesanta si o maniera de a supravietui surprinzatoare. Tot o forma de a fi nonconformist, pe care, cu siguranta, mi-ar placea sa o traiesc. Fara cuvinte.

3. Diarios de motocicleta (2004). Pai nu ai fi nebun daca, intr-o zi, te-ai hotari sa traversezi continentul sud-american pe o motocicleta rablagita, alaturi de un prieten ciudat si cu foarte putini bani in buzunar? Ba da, dar tocmai aici este farmecul unei tinereti fara probleme, fara griji si fara responsabilitati. Traieste-ti viata!

Voi ce ziceti?

Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

“Autobiografia Al Pacino. În dialog cu Lawrence Grobel”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Moto: „Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată este foarte dătător de energie şi revigorant. Copilăresc. Dar implică şi multă responsabilitate. E revelator, te imbogăţeşte, e vesel, monoton. E bizar, diabolic. E palpitant.”

Mă gândeam deunăzi, pe când citeam autobiografia lui Al Pacino, că simt cu fiecare carte de la Editura Publica, din Colecţia Victoria Books, că aflu amănunte noi, interesante, câteodată incredibile, despre actorii (sau sportivii, în cazul lui Andre Agassi) ale căror biografii sunt prezentate. Nici cu Al Pacino nu a fost altfel: deşi i-am văzut, de-a lungul timpului, aproape toate filmele şi pe majoritatea o sa le vizionez din nou în perioada următoare, am descoperit un om inteligent, care îşi alege cu mare atenţie fiecare rol, care are valori şi principii personale foarte bine închegate şi de bun simţ, că este îndrăgostit de Shakespeare şi, mai ales, am descoperit că se consideră în primul rând un actor de teatru şi abia apoi un actor de film: „A refuzat să se considere exclusiv actor de film. Pacino simte că îşi trage rădăcinile din teatru, la care revine de fiecare dată când presiunea de a fi o „stea” de cinema devine prea mare.”

Cartea nu este construită pe calapodul normal al unei autobiografii: ea constă dintr-o serie lungă de interviuri pe care i le-a luat Lawrence Grobel, cel care a devenit în timp şi prietenul apropiat al lui Al Pacino, astfel încât, dacă la început, interviul era strict structurat pe problemele profesionale (1979 – o perioadă în care actorul era pe pantele ascendente ale succesului), în timp acesta devine personal, plin de referinţe atât la filmele alese a fi jucate, dar mai ales cu impresiile lui Pacino despre lumea înconjurătoare, cărţile citite, familia sa, ceremonia Oscarilor, etc., o schimbare care face deliciul acestei autobiografii.

Fiind vorba de o serie de interviuri, publicate la momentul luării acestora în revistele de specialitate unde sau cu care lucra Grobel, principala calitate a vorbelor lui Al Pacino este spontaneitatea lor, aparenţa de normalitate şi de simplitate, departe de cerinţele unei autobiografii clasice, în care cuvintele sunt interns pregătite, frazele înfrumuseţate şi ideile gândite prelung până la punerea efectivă în pagină cu ocazia tipăririi. Normal că nu putem verifica dacă ideile lui Al Pacino publicate în această carte sunt aceleaşi spuse cu ocazia interviurilor de acum 30 de ani, dar exista această aparenţă că nu există nimic pregătit, că Al Pacino se destăinuie pe sine unui prieten, cu multele calităţi ale sale, cu cele câteva defecte, cu dorinţa sa de a sta departe de interviuri şi de presă, cu principiile sale şi o iubire neasemuită pentru teatru.

Pentru el, interviurile cu Lawrence Grobel au început ca o joacă: era primul om căruia îi acorda şansa de a vorbi cu actorul Al Pacino, până atunci o persoană care a refuzat discuţiile cu presa, considerând că ceea ce se întâmplă dincolo de cortină, de camerele de filmat, sunt momente din viaţa sa personală, care nu trebuie să fie cunoscute de public, că orice măsură a talentului său este dată de scenele ajunse pe scenele de teatru sau pe marele ecran. Restul nu trebuie să fie cunoscut, până şi filmele nu trebuie să beneficieze de prea multă publicitate, adusă prin intermediul conferinţelor de presă de către actori sau regizori. Nu ştia ce este un interviu, drept pentru care începe cu Grobel o adevărată joacă: „Un interviu este o chestie de competiţie? Care devine într-un fel o luptă? Există tensiune între noi? O să fac interviul ăsta, dar nu o să fie aşa cum vrei tu. Sau aşa cum vreau eu. O să fac nişte lucruri să explodeze pe-aici; iar tu trebuie să faci în aşa fel încât să devină ca un joc de-a şoarecele şi pisica.”

Al Pacino nu a avut un început uşor de carieră, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul majorităţii marilor actori de la Hollywood. Copilăria sa a fost plină de timiditate, lucru pe care îl pune pe seama faptului că era singur la părinţi: „Fiind singur la părinţi, aveam probleme în a accepta concurenţa. Nu am avut voie să ies afară până să merg la şcoală, la şase ani, când am început să cunosc ceilalţi copii. Eram foarte timid. Nu era foarte plăcut să mergi la şcoală la vârsta aceea, cu sentimentul că poţi să iei bătaie oricând.” Ulterior, a lucrat ca vânzător de pantofi, a cărat mobilă, a fost mesager sau vânzător ambulant de ziare, a şters fructe sau a cărat mobilă. Nimic care aştepta succesul de mai târziu, dar lucruri din care a învăţat, fiind propria lui experienţă de viaţă.

Din adolescenţă a început să joace şi în piese de teatru, să participe la cursuri importante (a fost respins la Actors Studio al lui Lee Strasberg, dar s-a înscris la alt studio pentru actori, cel al lui Herbert Berghof). Despre această perioadă a vieţii sale, înaintea primelor succese ca actor de teatru şi apoi ca actor de film a declarat: „Scena a fost locul unde a simţit „pentru prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care eu nu le-aş fi putut spune niciodată. Lucruri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătuşare. M-a eliberat, m-a făcut să mă simt bine.”

În primul interviu, cel din 1979, se discută foarte mult despre tot ceea ce reprezintă Al Pacino: filmele care îi plac, cărţile pe care le acceptă, care sunt idolii lui şi cum a reuşit roluri memorabile în filmele anilor ’70, precum în The Godfather. Nu sunt uitate cultul său pentru James Dean şi jacheta roşie pe care o purta acesta în Rebel Without a Cause, discuţii asupra unei veridicităţii unei declaraţii făcute de Al Pacino după filmările de la Naşul („Or fi venit să-l vadă pe Brando, dar au plecat cu mine-n minte.”) sau despre filmele sale favorite din acea perioadă (Bang the Drum Slowly, Viva Zapata!, The Loves of Isadora, North Dallas Forty, 8 ½ al lui Fellini, La Strada), dar şi despre cele care nu i-au plăcut: „Nu prea m-am înnebunit după Amarcord. Şi nu îmi plac filmele din seria Bond.”

Coperta editiei americane

În timp, se văd momentele înaintării în vârstă şi, de ce nu, ale trăirii unei experienţe de viaţă bogate, care determină instaurarea unei stări de înţelepciune şi de profunzime în gândire. Interesante în acest sens sunt cuvintele sale despre celebritatea actorilor : „Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toţii: trebuie să învăţăm să facem faţă celebrităţii şi atenţiei. E la mijloc o contradicţie. Pe de o parte, trebuie să fii un observator, să-ţi păstrezi anonimatul ca să poţi lucra liber. Uneori, tentaţia celebrităţii stă acolo, la grămadă cu toate sirenele care te ademenesc, şi astfel eşti dus. Astfel am văzut actori transformându-se din actori în personalităţi. Devin atât de flataţi şi de daţi peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinşi în această celebritate şi înţepenesc în ea.”

Un actor şi un om complet, care a realizat că trebuie să evolueze cu fiecare rol, cu fiecare moment al vieţii, care şi-a descoperit o pasiune în citit, de la Balzac la Shakespeare, o pasiune pentru teatru şi o îndepărtare „ciudată” (pentru cei din jurul său) de problema banilor. Nu face nimic doar pentru bani, deşi onorariile sale nu sunt deloc mici, ci acceptă (sau accepta, la momentul apariţiei cărţii, în 2006) doar roluri care îi aţâţă imaginaţia, care-l inspiră şi care, în definitiv, îi plac cu adevărat.

Multe lucruri frumoase, spuse din suflet, ale unui actor despre care Christopher Nolan a spus că este un actor mai bun decât crede majoritatea, iar majoritatea crede că este cel mai bun. Închei această prezentare chiar cu gândurile lui Al Pacino din 2005, care sintetizează crezul său în privinţa profesiei: „Dacă ar fi să regizez vreodată, aş face un efort să iau o piesă de teatru, o piesă scrisă de un dramaturg, şi s-o adaptez ecranului. E o dorinţă de-a mea. Poate fiindcă de-a lungul anilor m-am văzut ca fiind cineva mai degrabă conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât în film. Expresia şi legătura cu munca le-am făcut prin teatru, prin arta interpretării. Prestaţia din filme a fost pe locul al doilea. Prima parte a vieţii mele a lăsat cele mai multe urme în mine şi este cea faţă de care mă simt cu adevărat legat şi confortabil.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Prizzi’s Honor (1985) – Onoarea familiei Prizzi

Daca am continuat seria filmelor cu Jack Nicholson, am fost constient ca, odata cu inaintarea acestuia in varsta, calitatea filmelor a scazut intrucatva. Nu o spun eu, o spun criticii de film si adevaratii cinefili, care ii recunosc acestuia “varsta de aur” a filmelor de calitate undeva prin anii ’70 si inceputul anilor ’80. Asa cum fac, de exemplu, si pentru Al Pacino, pentru Robert De Niro sau pentru Woody Allen. E ceva normal, pentru ca, odata cu varsta, vin si altfel de roluri, nu mai poti lupta atat de usor cu noua generatie de actori pentru rolurile de Macho sau pentru cele de luptator neinfricat. Nu ca Jack ar fi facut asta in tineretea lui, dar este normal sa avem un altfel de actor, care trece usor in varsta a doua si are o altfel de perspectiva asupra propriei persoane.

Asa cum spuneam si cu alte prilejuri, nu am o simpatie deosebita pentru filmele cu Mafia. Nu stiu din ce deriva acest sentiment, dar filmele cu acest subiect le aleg pe spranceana, dupa mai multe esecuri anterioare, astfel incat numai clasicele isi mai strecoara cateodata coada si ma obliga sa apas butonul ‘Play’. “Prizzi’s Honor’ nu este un film obisnuit al acestui gen: daca regulile din renumita familie Prizzi se bazeaza inca pe onoare, pe crime atunci cand este necesar, pe relatii bine stabilite si pe afaceri cu multi bani, intinse pe mai multe aspecte ale vietii orasului, atunci totul ar fi pe fagasul normal al acestui gen. Dar nu este asa: greseala unuia din membri de frunte este ca se indragosteste de altcineva, de o persoana care pare, la o analiza atenta, un adversar.

Charlie Partanna (Jack Nicholson) nu pare un om prea inteligent, se afla in familia Prizzi mai mult din cauza prieteniei dintre tatal sau si Don Corrado, Nasul, si nici nu pare a avea mari perspective. Este surprinzator ca este chemat inca la marile decizii, ca este consultat in problemele majore, ca este implicat in actiunile mafiote criminale. Nu este idiotul din alte filme, dar nici cel mai atent dintre mafioti. Pare doar ca locul sau nu este aici. Si asa se si dovesteste in timp: la o nunta, se indragosteste de o blonda perfecta (o Kathleen Turner in anii ei de glorie, cand putea fi visul oricarui barbat), care se dovedeste, cum spuneam mai sus, adversarul sau. Devenita sotia lui, dupa o serie de incidente care ar fi dat inapoi orice persoana, este angajata pentru a-l ucide. Si viceversa. Incitant, nu?

S-a spus despre ‘Onoarea familiei Prizzi’ ca este exact genul de film care i-ar fi adus impreuna pe Bogart si Bacall. Poate acesta este unul dintre motivele transformarii lui Jack Nicholson: cu un accent de New York inconfundabil, el a avut ideea de a juca tot filmul cu buza de sus umflata si cu o garderoba impresionanta, ciudata, un kitch perfect mafiot, cumparata personal de catre Jack din magazinele second-hand. Iar rolul si interpretarea acestuia sunt pe masura: pe langa aspectul fizic, el reuseste sa ilustreze perfect diferenta dintre vechea generatie de mafioti (inteligenti, articulati, reci si amuzanti, aproape perfecti) si cea noua, una plina de lichele, fara compromisuri si, mai ales, fara prea multa minte. O realitate pana la urma, pe care multi au recunoscut-o ca atare, o comedie amara asupra gruparilor criminale ale acelor ani.

Alte impresii: FilmSinopsis, Zoso.

Nota: 7.5/10

-Sunt incantat cand vad recomandate pe blogurile mele favorite filme clasice. De data aceasta, tot pe FilmSinopsis.ro, descoperim Detective Story, un film din 1951, cu Kirk Douglas si Eleanor Parker in rolurile principale: “Detective Story este un film despre moralitate, despre cât de subţire e graniţa dintre cei cinstiţi şi infractori. E un portret al vieţii de zi cu zi într-o secţie de poliţie, o caracterizare generală a celor care ajung în acest loc. Filmul lui William Wyler intră la categoria one room movie, lucru datorat camerei de filmat, iar povestea e prezentată din nou aproape ca o piesă de teatru. Avem o scenă – secţia de poliţie, avem recuzita (echipamentele polițiștilor, costumele, etc.), două-trei încăperi, dar numai două prezentate publicului şi personajele.”

-Bogdan de la Blogul cu filme ne prezinta “Once Upon a Time in Anatolia“, o reintoarcere in prim-plan a regizorului turc Nuri Bilge Ceylan: “Prin ultimul său film, Ceylan se întoarce la dragostea lui veche, Turcia rurală, după ce s-a pierdut prin vrejurile urbane ale Istanbulului. E un pariu cu sine: acela de a mânui cu bine un film ”cu buget mare”, filmat în locații deschise, după ce, în ”Uzak” de exemplu, a scrijelit pereții apartamentului personal. Un film noir amestecat cu un road movie (să îi spunem ”mai special”), la capătul căruia nu doar un cadavru este dezgropat, ci amintiri ale devenirii. Iar drumul presărat cu amintiri spre găsirea certitudinii nu se termină, pare să ne spună Ceylan, niciodată.”

-Pe blogul „Un film pe zi”, o alta capodopera: The Graduate (1967), un film exceptional cu Dustin Hoffman: „Deși în aparență filmul e o comedie despre un tânăr absolvent prins într-un triunghi amoros interzis, regia lui Nichols și talentul lui Dustin Hoffman spun povestea unei generații dezorientate, a unor tineri cu aptitudini care nu știu încotro să se îndrepte. The Graduate e diploma de absolvire cu care tinerii din perioada hippie care au ales să termine o facultate sunt aruncați într-o lume fără repere. Chiar și când ți-ai găsit femeia pe care o iubești și pleci cu ea la drum, zâmbetul îți piere, înfricoșat de un viitor necunoscut și nesigur.”

-Înainte ca Adina să mearga la Festivalul de la Cannes (succes, Adina!), ne-a readus aminte de capodopera lui Alain Resnais, Anul trecut, la Marienbad: „Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă. Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din trecut sunt reluate mereu sub altă formă – fiecare îşi aminteşte altceva.”

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

‘Ceasca de cultura’ ne ofera un amplu portret si interviu cu maestrul Radu Beligan. Ce intrebare mai fireasca poate fi pusa longevivului mare actor decat ‘Stimate Maestre, care este secretul tineretii fara batranete?‘ si ce raspuns splendid urmeaza: ‘A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. In ultima vreme, tot mai multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: “Care este secretul longevitatii dumneavoastra?”. Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca secretul biblic al longevitatii este iubirea. Suntem facuti pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiti orice, dar iubiti, nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.’

A vizitat Romania scriitoarea finlandeza Sofi Oksanen, care in ultimii ani si-a castigat un renume si loc in inimile cititorilor din intreaga Europa. Octavian Curpas i-a luat un interviu pentru ‘Reteaua Literara‘ si a intrebat-o: ‘Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români? ‘ Raspunsul scriitoarei care se ocupa pe larg in cartile ei de spatiul est-european a venit fara menajamente: ‘Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă “la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.’

In saptamana care a trecut Cornel Chiriac, legendarul prezentator de muzica de la Europa Libera ar fi implinit 70 de ani. Iata doua dintre articolele si evocarile care au marcat aniversarea. Hotnews.net mentiona: ‘Popularitatea sa a fost uriasa in anii ’70, cind Metronom era o gura de aer proaspat intr-o atmosfera din ce in ce mai imbicsita de propaganda oficiala a regimului comunist, propaganda ce infestase si muzica. Cu urechile lipite de radio, milioane de romani ascultau in clandestinitate emisiunea lui Cornel Chiriac, omul care le aducea in case muzica momentului din Occidentul ce parea atit de indepartat.’

Vladimir Tismaneanu scrie pe blogul lui ‘Memorie, libertate, moderatie: ‘Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista”, Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.’

(Dan)

Capricornk13 l-a bifat, dupa cum spune, si pe Petru Cimpoiesu si romanul acestuia, Simion liftnicul: “O lectură agreabilă, râs cu lacrimi de câteva ori.  Cimpoeşu are un stil foarte simplu şi agreabil, creează portretele personajelor sale pe de o parte prin poveştile lor, pe de altă parte prin gândurile care le animă, iar tensiunea ironică ivită între cele două planuri e bine dozată.  Rezultă o panoramă închegată din slăbiciunile şi automistificările fiecăruia, un fel de circ trist şi sărăcuţ.  O carte OK, dar fără mare adâncime, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.  Bifat şi Petru Cimpoeşu, mi-e teamă că nu mă mai întorc prea curând la dumnealui.”

Adina de la Blogul de carti a revenit cu recenzii la trei carti: Cartea copiilor, de A.S. Byatt, Mîndra fecioară, de Joyce Carol Oates si Suncă pe pâine, de Charles Bukowski. Despre ultima, citita si de noi, spune: “Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – “Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat. “

Dan va citi si recenza in saptamanile care vine “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu. Pana atunci, sa citim o alta opinie asupra cartii, cea a Ionucai: “Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi