“Dincolo de limite”, de Salman Rushdie

Puteti cumpăra cartea acum, de pe CartePremium.ro.

Dincolo de limite este cartea care reuneşte unele dintre cele mai importante articole publicate de autorul englez de origine indiană, Salman Rushdie, între anii 1992-2002, carte ce a fost publicată mai întâi în anul 2003, sub titlul Step Across this Line. Cunoscând o parte din opera de ficţiune a lui Rushdie, nu ne-am îndoit nicio clipă de valoarea autorului, de cultura sa enciclopedică şi de erudiţia care ni se relevă din fiecare roman (am fost uimit să văd încă de la Seducătoarea din Florenţa imensul material bibliografic folosit în acel roman).

Rushdie este însă şi mai surprinzător în Dincolo de limite, fiind de asemenea şi un publicist de mare talent, care foloseşte orice prilej şi orice mijloc pentru a ne dărui pagini alese din aproape orice domeniu: India este, normal, principalul subiect, dar ne aflăm şi în faţa unor editoriale valoroase de politică, de economie, de muzică (fan declarat al rock-ului generaţiei sale, dar şi al formaţiei U2, pe care a inspirat-o în câteva melodii), de cinematografie sau de teoria filmului, nu în ultimul rând de… fotbal.

Cartea este împărţită în patru mari capitole: Eseuri, Mesaje din Anii Ciumei, Editoriale şi Dincolo de limite. Prima parte – Eseuri – cuprinde texte mai exhaustive scrise între 1992 şi 2000, cu privire la subiecte variate. De altfel, Rushdie uimeşte încă de la primul eseu, intitulat Dincolo de Kansas, în care descoperim o lucrare erudită cu privire la filmul „Vrăjitorul din Oz”, implicaţiile acestuia în societatea americană contemporană, metaforele fiecărui personaj, dar şi modul în care au fost acestea interpretate şi motivele pentru care au fost aleşi anumiţi actori, redescoperirea filmului odată ce am ajuns adulţi („Aceasta e ultima şi cea mai teribilă lecţie a filmului: că există un sfârşit, un ritual de trecere neaşteptat. În final, încetând să mai fim copii, devenim cu toţii magicieni fără magie, scamatori demascaţi, având doar simpla noastră umanitate ca s-o scoatem la capăt”).

Salman Rushdie

Însemnările despre fotbal sunt concepute, din dorinţa expresă a autorului, la un nivel strict microbistic şi nu la unul elevat. Atunci când a ajuns pentru prima dată la Londra, în ianuarie 1961, primul meci la care a participat ca spectator, dus de mână de tatăl său, a fost o partidă amicală între Arsenal, clubul din nordul Londrei, şi campionii Spaniei şi ai Europei, Real Madrid. Marea diferenţă dintre cele două echipe, în favoarea echipei spaniole, l-a dezamăgit şi, la următorul meci, şi-a ales echipa căreia i-a dăruit inima: Tottenham Hotspur: „Nu-mi aduc aminte cine era în ziua aceea în echipa Tottenhamului (care şi-a zdrobit adversarii), dar îmi aduc aminte că atunci am înţeles că, într-un mod profund şi inalterabil, fusesem deja transformat de vizita mea în acel cartier mohorât din nordul oraşului aceluia care deocamdată mi-era absolut străin. Băiatul care a părăsit stadionul celor de la Tottenham din White Hart Lane după fluierul final al meciului nu mai era un simplu spectator. Devenise un fan.”

A doua parte a cărţii, intitulată Mesaje din Anii Ciumei, reprezintă o selecţie din timpul lungii campanii împotriva fatwa. Romanul Versete satanice, carte apărută în anul 1988, a fost condamnată de majoritatea lumii musulmane, întrucât o considera, datorită subiectului său, o blasfemie la adresa profetului Mahomed şi a Islamului. Romanul a fost interzis inclusiv în propria sa ţară – India -, precum şi în alte ţări musulmane sau cu comunităţi puternice musulmane, iar ayatollah-ul iranian Ruhollah Khomeini a declarat că este de datoria sacră a oricărui musulman să omoare autorul. Aceasta a fost fatwa împotriva lui Salmon Rushdie, un decret religios islamic în care autorul nu a intrat singur, ci în condamnarea la moarte intrau şi toţi traducătorii, editorii şi vânzătorii care ar fi distribuit această carte, fapt ce a dus la moartea unui traducător japonez, iar protestele musulmanilor pentru publicarea romanului ducând la uciderea catorva zeci de oameni in India, Pakistan si atentate in Statele Unite, Anglia.

Această parte a cărţii este, de altfel, o colecţie de articole scrise de autor pentru a-şi justifica „martiriul” şi de a face dreptate în privinţa unei condamnări asupra libertăţii de expresie, asupra unei încercări literare şi nu politice, un decret religios care l-a aruncat pe scriitor în clandestinitate timp de zece ani (în 1998, Marea Britanie a semnat o declaraţie cu Iranul prin care întreaga problemă a condamnării la moarte pare închisă). Rushdie a trăit timp de zece ani ca un refugiat politic în propria ţară, iar articolele din Mesaje din Anii Ciumei dezvăluie o lume nesigură, una de fugar, dar şi aprecierea sa pentru oamenii care îi asigură securitatea sau faţă de cei care l-au susţinut în toţi aceşti ani.

Editorialele lui Salmon Rushdie acoperă o perioadă de aproape patru ani – decembrie 1998-martie 2002 şi dezvăluie un autor atras de orice noutate, din orice domeniu, fără excepţie. Politica nu este un subiect deloc delicat pentru Rushdie – aflăm aceasta din chiar primul articol din Editoriale, care discută despre om ca animal politic şi atinge subiectul a trei lideri în vogă în acel an (1998) şi anume Bill Clinton, Saddam Hussein şi Augusto Pinochet. Multe dintre articole ating, măcar tangenţial, subiectul intrigilor politice sau sociale din India şi din împrejurimi, ceea ce este normal pentru un autor care îşi iubeşte încă ţara de origine, în ciuda dovezilor de înstrăinare date de multe ori de autorităţile indiene.

În toate articolele din această parte, avem de-a face cu un Rushdie foarte pertinent şi cu pasaje inteligente, care dovedesc că suntem în prezenta unui autor complet, fără lacune şi fără temeri în a-şi mărturisi propria credinţă şi propriile păreri în orice domeniu. Suntem astfel în asentimentul lui, cel puţin atunci când ne aflăm în faţa unei concluzii în privinţa festivalurilor de film din lume: „Festivalurile de film sunt de două feluri: cele care sunt ultramediatizate, circuri de marketing bolnav, cu dresori şi dresaţi, cum sunt cel de la Cannes şi chiar şi Sundance, şi cel de la Telluride, unde nu se dau niciun fel de premii şi unde chiar dacă oamenii au venit să cumpere şi să vândă, sunt foarte discreţi în privinţa asta. Într-o asemenea epocă de triumf al capitalismului, este ceva minunat să descoperi un eveniment care nu e dedicat comerţului, ci pasiunii. Şi dacă astfel de cuvinte vă sună demodat şi entuziast-adolescentine, las’ să fie aşa. Cinematograful a fost întotdeauna implicat în visele cu ochii deschişi.”

În sfârşit, ultima parte a cărţii – Dincolo de limite – este un eseu asupra limitelor umane, care a fost scris în 2002 pentru conferinţele Tanner asupra valorilor umane organizate de Yale şi tot atunci a şi fost prezentat prima dată. Este un fel de confidenţă a autorului asupra graniţelor umane peste care a reuşit până acum să treacă, ele nu sunt neapărat frontiere fizice şi, chiar dacă el discută şi despre acestea, ele sunt mai mult o împărţire arbitrară a planetei decât adevăratele frontiere ideologice ale fiecărei personalităţi. Rushdie ne dezvăluie că putem trece dincolo de limite, de frontiere, dacă avem cu adevărat voinţa de a schimba lumea în care trăim. Iar propria lui experienţă, care l-a făcut să sufere atâţia ani, să se ascundă de oamenii răuvoitori, ne dovedeşte că trebuie să depăşim barierele şi limitele, singura metodă de a ne redescoperi şi de a înţelege lumea în care trăim.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe CartePremium.ro.

Never Been Kissed (1999) – Un sarut adevarat
Regia: Raja Gosnell
Actori: Drew Barrymore,

Lenea mea naturala din ultimul timp (pe care o scuz mereu cu motive de lipsa de timp sau de oboseala) m-a determinat sa renunt la filmele mele obisnuite – clasice sau, in orice caz, memorabile, in genul celor “1001 filme pe care trebuie sa le vezi intr-o viata” – si sa plec pe o panta descendenta, intr-un anumit sens, in orice caz pe drumul filmelor slabute, dar relaxante, asa cum sunt multe comedii romantice. Din aceasta categorie, face parte si “Never Been Kissed”, un film ce mi-a atras atentia datorita uneia dintre actritele mele favorite a acestui gen, simpatica si nonconformista Drew Barrymore, care si aici este la fel de emotionanta si atragatoare.

Este un film despre adolescenti, dar premisa este mult mai importanta decat o simpla harjoneala dintr-un liceu sau colegiu american: personajul principal – Josie Geller – are deja 25 de ani, lucreaza de mai multi ani in redactia celui mai important cotidian din Chicago (Sun Times), dar poarta pecetea unei inteligente peste medie si de aceea nu a fost niciodata lasata sa coboare in strada si sa realizeze cele mai intresante pagini ale ziarului, respectiv reportajul sub acoperire. Sansa i se ofera intr-o buna zi, insa se afla in fata unei adevarate provocari si, mai ales, in fata unui cosmar din trecut: trebuie sa fie din nou liceeanca, sa infrunte temerile unui trecut de tocilara, un timp in care nu s-a integrat in niciun moment si care a lasat urme adanci in prezent.

Drew Barrymore si David Arquette

In clipa in care revine in liceu, filmul se transforma in comedia adolescentina tipica: tocilari versus fitosi, fite si dusmanii, relatii romantice sau doar pe baza de sex, glume nesarate la adresa celor care nu se integreaza. Pentru Josie insa este o provocare si o dorinta de a-si invinge temerile, mai cu seama ca ascunde un secret pe care doreste sa il depaseasca: nu a sarutat niciodata un barbat, pentru ca isi asteapta inca idealul. Incercand sa se integreze, trebuie sa renunte la adevaratii prieteni, insa in momentul in care cei de la ziar ii solicita sa scrie despre relatiile (sexuale sau de dragoste) dintre elevi si profesori, renunta si se intoarce cu picioarele pe pamant.

Drew Barrymore este, normal, senzatia acestui film, este o actrita care se muleaza perfect pe astfel de roluri, datorita frumusetii si, mai ales, naturaletii pe care o aduce fiecarui rol. Alaturi de ea, un actor care se impune este David Arquette, care joaca rolul fratelui lui Josie, la fel de “batran” pentru un personaj de liceu, dar care impresioneaza prin farmec si simplitate. Un film agreabil, simpatic, departe insa de ceea ce ne dorim chiar si la o comedie romantica.

Nota: 6/10

Chinatown (1974) – Cartierul chinezesc
Regia: Roman Polanski
Actori: Jack Nicholson, Faye Dunaway, John Huston

Pentru mine, Jack Nicholson este unul dintre marii actori ai cinematografiei mondiale, desi rolurile pe care le-a interpretat nu sunt neaparat un deliciu al comportamentului uman, desi ultimii ani sunt aparent din ce in ce mai stersi, acceptand roluri in comedioare de salon sau in drame nu atat de coplesitoare artistic (dar nu este asta oare un tipic al actorilor de o anumita varsta? Sa nu uitam rolurile lui DeNiro in comedii de acelasi gen). Chinatown este un film mult mai elaborat si cu o complexitate uimitoare pentru acest gen, un thriller politist, care se desfasoara intr-un lume a bogatilor, cu multe dorinte ascunse si cu prea putine legaturi cu Cartierul chinezesc (doar o parafrazare a faptului ca in acest colt de lume totul este posibil, iar vinovatii isi dovedesc prin orice mijloace “nevinovatia”).

Jack Nicholson

Jake Gittes (Jack Nicholson) este acum doar un detectiv particular, a carui faima in Los Angeles se raspandeste si, din aceasta cauza, primeste cazuri importante, dar misterioase si foarte complicate. Este insa un personaj arogant si molcom, care isi construieste fiecare caz cu grija, uneori chiar cu neglijenta, pentru ca sunt momente in care ataca frontal, momente pline de greseli, chiar asupra invinovatirii persoanelor care nu trebuie. Din fiecare gest al sau, transpare insa confruntarea cu trecutul, cu fostii sai colegi din Chinatown, precum si dorinta de a prinde un caz cu adevarat important pentru a dovedi de ceea ce este in stare.

Faye Dunaway

Acest caz este acela al mortii suspecte a lui Hollis Mulwray, inginer sef la departamentul de ape a orasului Los Angeles, intr-o perioada in care apa era rara si foarte scumpa si in care aceasta era un adevarat obiect de contrabanda. Pana si aceasta crima este intriganta si este pe rand angajat de catre o falsa doamna Mulwray, de catre adevarata doamna Mulwray sau de catre seful din umbra, Noah Cross (John Huston), fiecare cu propriile interese. Pentru el, dar si pentru spectator, aventura vine din partea doamnei Mulwray, in care o regasim pe frumoasa Faye Dunaway, o adevarata femeie fatala, care nu ezita niciun moment in a-si folosi nurii pentru indeplinirea propriilor dorinte, fara nicio problema in a calca in picioare cadavre sau a insela chiar amorul propriu sau amorul real al unor personaje, chiar si a lui Jake Gittes.

S-a spus despre Roman Polanski ca a reinviat filmul noir odata cu Chinatown. Dupa parerea mea, este un film noir cu elemente de noutate, pentru ca reliefarea meseriei de detectiv particular este circumscrisa unui plan mult mai interiorizat, Jack Nicholson nu este un simplu detectiv, ci un adevarat psilolog, ce cauta sa intre in minte persoanelor ce inconjoara misterul, chiar si in patul unora dintre acestea. Este cinic, este inteligent pana la exasperare, este chiar ignorant si prostut cand situatia o cere. Un rol perfect al lui Nicholson, dar ajutat mai cu seama de un scenariu impresionant, semnat de Robert Towne (premiul Oscar in 1975).

Nota: 8/10

Blindness (2008) – Alb orbitor
Regia: Fernando Meirelles
Actori: Julianne Moore, Mark Ruffalo, Yûsuke Iseya, Danny Glover, Gael García Bernal

Dupa cum spuneam si atunci cand vorbeam de Eseu pentru orbire, am vazut Blindness acum aproape doi ani si mi s-a parut un film impresionant. De aceea, dupa lecturarea cartii, am revazut filmul si mi s-a parut mult mai slab decat cartea, care a fost o capodopera. Cu toate acestea, multe dintre notele de lectura de atunci isi pastreaza actualitatea si le preiau mai jos: “Un film aflat la granita dintr-unul stiintifico-fantastic si o drama psihologica despre supravietuire. Orbirea instaurata pe Pamant ii determina pe cei care inca nu s-au imbolnavit sa ii puna in carantina pe ceilalti, in niste sanatorii inchise, in conditii de nedescris asemanatoare cu lagarele de concentrare. Pentru cei inchisi acolo, totul tine de supravietuire. Filmul este o ecranizare dupa romanul “Ensaio sobre a segueira” a lui Jose Saramago.

Intr-o zi, la o intersectie, odata ce culoarea semaforului se face verde, o masina inainteaza doar un metru si apoi se opreste brusc. Lumea se strange in jurul acesteia, pentru a constata ca soferul japonez orbise dintr-o data si nu mai poate conduce spre casa. Un pieton se ofera sa il duca acasa, insa o face doar pentru a-i fura masina. Sotia orbului insista sa il duca rapid la oftalmolog, insa doctorul nu gaseste nimic defect la ochi si ii recomanda niste analize mai aprofundate la un spital. Continua sa isi vada pacientii: o prostituata care folosea in fiecare moment ochelari de soare, un baietel de cativa ani sau un batran care nu mai avea decat un ochi. Seara, doctorul se intoarce la sotia sa, preocupat de cazul pacientului orb.

Blindness

Dimineata, doctorul se trezeste si isi da seama ca a orbit si el. Intelege ca boala este contagioasa, mai ales cand afla ca toti cei care au luat contact cu soferul orb, pe care i-am descris pe scurt mai sus, au orbit peste noapte. Numai ca boala nu este la un nivel asa de mic si totul devine o problema mondiala. Incearca sa stea departe de sotia lui, interpretata de Julianne Moore, dar aceasta il respinge, asumandu-si riscul de a deveni si ea oarba. Ajung intr-un sanatoriu pustiu, internati de guvern si aici singura speranta de supravietuire este ea. Desi doctorul va fi un conducator al salonului in care traiesc, adevarata conducatoare este ea, ii conduce prin capacitatea ei de a vedea, fara ca pacientii internati acolo sa cunoasca asta.

Blindness

In spitalul dezafectat in care se petrece majoritatea actiunii, ne aflam in fata unei imagini a lumii apocaliptice. Dintr-o lume civilizata, cu reguli, cu norme sociale, cu bunastare, persoane oarecare ajung oarbe si neajutorate. Mancarea care li se da este prea putina si, din cand in cand, lumea se revolta, exista conducatori temporari cu tendinte dictatoriale, care, in cele din urma, sunt ucisi pentru ca lumea in miniatura de acolo sa supravietuiasca. Un lagar de concentrare, in care fiecare poate deveni gardian, calau sau detinut, in care cei din salonul 3, cu doctorul si sotia lui in frunte incearca instaurarea unei democratii vremelnice.

Filmul este cutremurator in multe momente: imagini cu rani deschise, cu caini care se hranesc cu cadavre umane, cu toalete distruse si murdare din cauza orbirii oamenilor, cu orase distruse ca in filmele despre disparitia civilizatiei. Pe de alta parte, mesajul este ca oamenii, in orice conditii, isi pot uni sentimentele umane pentru a reusi sa supravietuiasca in cadrul unui grup. De altfel, finalul ii gaseste pe cei care au deschis filmul ajunsi la casa doctorului, traind ca o comunitate inchisa, departe de dezastrul din oras. Pana in clipa in care, japonezul care a orbit prima data incepe sa vada. Speranta in vindecare apare. Julianne Moore pare sa se specializeze pe acest gen, dupa reusitele (dupa umila mea parere) din Children of Men, The Forgotten sau Next.

Nota: 8/10

Trailer:

Eseu despre orbire

“Eseu despre orbire”, de Jose Saramago
Editura Polirom, Iaşi, 2008
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Înainte să vorbesc de cartea propriu-zisă, m-am gândit să amintesc aici două evenimente care mi s-au întâmplat în ultimul timp în legătură cu această carte. Primul dintre acestea este coincidenţa cu moartea scriitorului, veste tristă pe care am aflat-o pe data de 18 iunie si despre care am scris atunci pe site. Cartea am primit-o încă din luna ianuarie 2010, prin amabilitatea unuia dintre partenerii noştri, librăria online Cartepremium.ro. Lucrul susţinut, alte cărţi la rând, alte contracte, m-au făcut să tot amân cartea, să o uit prin sertare, când, într-o dimineaţă de 18 iunie 2010, când încă nu aflasem vestea decesului lui Saramago, m-au determinat să o îndes între bagajele pe care le pregăteam pentru concediu.

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt un om pe care îl interesează înscrierea în moda zilei, în „trendul” momentului, aşa cum mulţi au făcut-o, de exemplu, după moartea lui Michael Jackson sau după primirea premiului Nobel de către Herta Muller. Sunt chiar în contradictoriu cu aceste tendinţe, aprecierea unui artist, scriitor, om de cultură nu trebuie realizată numai în astfel de momente, ci este important ca respectul pentru acesta să fie acordat în orice condiţii, pentru strict opera sa. De aceea, pura coincidenţă cu moartea scriitorului nu m-a împiedicat să încep lectura „Eseului despre orbire” si lectura operei lui Saramago, acest roman fiind de altfel primul pe care îl citesc din întreaga sa operă.

În al doilea rând, de-a lungul timpului, am primit critici cu privire la faptul că privesc filmele (pe care apoi le recenzez), dintr-o perspectivă (total) neprofesionistă. Unul dintre motive este acela că, de obicei, nu mă interesez de scenarist, de unde a fost preluat scenariul, care a fost cartea de la care a plecat întreaga idee a filmului. La fel s-a întâmplat si cu Blindness, un film pe care l-am văzut acum peste doi ani şi am rămas pur şi simplu impresionat: incidente cu efecte planetare, o atmosfera inchisă şi terifiantă, conflicte care par noi, dar sunt în această lume de generaţii întregi etc. Mi-a plăcut atunci, era unul dintre rarele filme pe care le-aş fi revăzut şi despre care nu am ştiut nicio clipă că îşi are izvorul în Eseu despre orbire. Dar destul despre mine, recenzia pare până acum doar o serie de impresii personale care nu au legătură directă cu această carte.

Jose Saramago

Am descoperit lumea din filmul pe care îl văzusem acum ceva timp în această carte, dar de o manieră destul de diferită şi superioară din multe puncte de vedere. Lumea pe care o imaginează Saramago este una complet diferită de cea pe care o zărim în fiecare zi, este o lume complet diferită şi extraordinar de sumbră. Şi toată teroarea şi duhoarea unei lumi schimbate ni se relevă încet-încet, pentru că, la început, suntem în prezenţa prezentului aşa cum îl trăim (claxoane la un semafor, o vizită la medic, un act sexual într-un hotel, un furt de maşină), până şi plasarea oamenilor deveniţi orbi în carantină, într-un fost spital de nebuni, este obişnuită, pentru că le sunt asigurate mâncarea şi traiul zilnic, până şi comunicarea cu lumea exterioară.

Treptat însă, întreaga viaţă se schimbă, iar condiţiile din sanatoriu, apoi de pe străzile oraşelor sunt din ce în ce mai sumbre. Am văzut atâtea scenarii apocaliptice, cu precădere în filme, însă acesta este de departe cel mai lubugru: toată lumea este moartă, nimeni nu îşi mai recunoaşte vechea casă şi singura cale este a supravieţuirii prin orice mijloace. Goana după mâncare devină cea mai importantă activitate zilnică, ce se sfârşeşte deseori în lupte pe viaţă şi pe moarte pentru ultima bucăţică, din ce în ce mai greu de găsit. De altfel, una dintre scenele terifiante este aceea în care soţia doctorului se reîntoarce în subsolul supermarketului, unde mai mulţi orbi, datorită mirosului şi a simţului că acolo este mâncare, au fost prinşi şi au murit de vii, într-o adevărată capcană umană.

Coperta editiei portugheze

Ne aflăm într-o lume depersonalizată şi, pe bună dreptate, în opinia lui Saramago nimeni nu mai are nume şi devin doctorul, soţia lui, taximetristul, primul orb şi soţia lui, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic etc. Nici ţara nu este importantă, nici oraşul în care aceştia locuiesc, deşi în viziunea cinematografică totul s-a americanizat şi, după ce te afli în lumea cărţii, filmul ti se pare nepotrivit, nu îţi poţi închipui cum bătrânul cu legătură neagră este, de fapt, un om de culoare neagră sau primul orb este un asiatic. M-am gândit deseori la afirmaţiile lui Adrian Marino, care spunea că închisoarea te imbecilizează, omul nu devine deloc o fiinţă mai frumoasă, ci dimpotrivă te face mai urât din punct de vedere sufletesc, mai imposibil. Aceeaşi lume, ancorată deci puternic în realitate, înfăţişează şi Saramago: proastă organizare, impusă mai mult de cei puternici, apariţia unor lideri autoritari, a căror singură armă este un pistol şi controlul asupra alimentelor. Oamenii aflaţi în situaţii tragice sunt egoişti, închistaţi, fără să le pese de suferinţele celorlalţi, dimpotrivă.

Am avut încă de la început temeri cu privire la stilul lui Saramago. Citesc adeseori eseuri sau cărţi de istorie, însă în privinţa romanelor mă sperie întrucâtva faptul că lipsesc cu desăvârşire, la prima vedere, dialogurile. Ele sunt inserate printre rânduri, într-o formă de scriere continuă, care aminteşte de Toamna patriarhului, a lui Gabriel Garcia Marquez.  Cu toate acestea, este un roman care se citeşte uşor, iar pentru cei pe care nu îi dezgustă scenele prea dure, chiar cu pasiune.

Stilul lui Saramago în acest roman este unul captivant, în ciuda aparenţelor modului stilistic în care organizează textul sau imaginilor terifiante pe care le descrie cu simplitate, dar fără să menajeze deloc cititorul. Am totuşi o rezervă că mi-ar fi plăcut aşa de mult cartea dacă nu aş fi văzut în prealabil filmul. Cine ştie?

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

The Sweetest Thing (2002) – Puicute bune
Regia: Roger Kumble
Actori: Cameron Diaz, Christina Applegate, Selma Blair, Thomas Jane

Sa nu-mi spuna cineva ca nu vin momente in care orice te nemultumeste, cand nu ai chef de nimic si numai o comedie romantica te poate linisti si aduce intr-o stare de buna dispozitie. Asa mi s-a intamplat si mie acum cateva zile, cand am urmarit un maraton de astfel de filme, inceput cu What Happens in Vegas si The Rebound, recenzii pe care le-ati fi regasit inca pe acest site, daca nu erau unele probleme cu un anumit informatician care nu isi vede lungul nasului si care a pus “sechestru” pe baza de date a site-ului nostru. Dar sa continuam!

Cameron Diaz este printre actritele mele favorite in ceea ce priveste comediile romantice. Atunci cand aleg un astfel de film, ea este in prima linie, alaturi de Drew Barrymore, Catherine Zeta Jones sau Sandra Bullock. Frumusetea ei la varsta de 40 de ani, nonsalanta si alegerea unora dintre cele mai bune roluri, dar si faptul ca se potriveste cu orice barbat (in What Happens in Vegas este desavarsita chimia dintre ea si tanarul Ashton Kutcher) fac din ea, sa vedem pentru cat timp, o actrita perfecta pentru astfel de filme.

The Sweetest Thing

Aici, ca si in alte filme, ea cauta dragostea adevarata (doar citeste la un moment dat o carte intitulata True Love), nemultumita de statutul de prada usoara si de aventuri de o noapte, dar si uimita ca prietenele ei cele mai bune si-au gasit omul potrivit. Este poate un film gen Sex and the City, pentru ca principalul aspect pe care il doreste scenariul este obtinerea unei relatii perfecte pentru una dintre cele trei protagoniste. Diferenta este in momentele de amuzament pe care le realizeaza personajele, unele foarte acide, altele simpatice, din pacate sunt si cateva care depasesc limita bunului simt si a decentei.

Christina Walters (Cameron Diaz) nu este o rasfatata a soartei, pana la urma. Ea refuza sistematic sa caute iubirea adevarata, despre care crede ca nu exista, concentrandu-se asupra aventurilor si distractiei zilnice. Filmul incepe, de altfel, cu o serie de interviuri cu barbati pe care ea i-a cunoscut si pe care i-a uitat a doua zi, lucru care nu s-a intamplat si cu ei. Odata cu trecerea timpului insa, incepe sa observe in jurul ei fericirea si iubirea adevarata, iar intalnirea total circumstantiala si cu evenimente neasteptate cu Peter Donahue produce prima schimbare din viata ei: petitul barbatului pe care il doreste.

Un film amuzant, care nu poate depasi insa statutul unui film de week-end!

Nota: 7/10

Trailer:

Absenţă. Absence

“Absenţă. Absence”, de Antigone Kefala
Editura Omonia, Bucureşti, 2010
Ediţie bilingvă. Selecţie, traducere şi cuvânt-înainte de Ioana Ieronim

Puteti cumpara cartea acum, de la Editura Omonia.

Am spus-o şi cu precedentul prilej când am vorbit de o carte de poezie că nu sunt un specialist în comentarea acestui gen literar şi că iau de fiecare dată versurile care îmi apar în faţă într-un sens complet personal. De aceea, şi receptarea poeziilor este diferită în funcţie de starea de moment şi de felul în care aprecierea personală, subiectivă asupra felului în care versurile ajung la sufletul sau mintea mea: îmi plac, mărturisesc de acum, mai multe poeziile de dragoste sau cele spuse cu mult umor şi apreciez sau înţeleg mai puţin poeziile prea metaforice.

Editura Omonia se ocupă de aproape 20 de ani de promovarea în România a literaturii şi civilizaţiei Greciei moderne, o iniţiativă laudabilă, iar printre cele mai valoroase cărţi pentru cultura română se află şi acelea ale unor autori greci, care au pornit drumul culturii din ţara noastră. Un exemplu elocvent în acest sens este şi scriitoarea Antigone Kefala, care din cauza împrejurărilor din timpul şi după cel de-al doilea război mondial, a emigrat la vârsta de 12 ani din România, Brăila în speţă, spre alte locuri.

Născută la Brăila, în 1935, dintr-o familie cu origini greceşti, dar aflată de trei generaţii în oraşul de pe Dunăre, a plecat împreună cu familia, în 1947, în Grecia, apoi în Noua Zeelandă, pentru ca, după terminarea studiilor superioare, să se stabilească în Australia, unde trăieşte şi astăzi. De altfel, într-un frumos eseu de introducere a cărţii, intitulat „Drumul spre limbă”, Antigone Kefala îşi aminteşte toate împrejurările prin care a trecut, inclusiv primele articole publicate şi anii în care era respinsă de revistele de specialitate şi de edituri.

Antigone Kefala

Poezia ei este plină de metafore, destul de grea pentru cititorul nespecializat în poezie, însă printre rânduri descoperim o persoană aparent tristă, care are încă nostalgia locurilor pe care le-a tranzitat şi, mai ales, locul de unde a plecat. Tristeţea sau seriozitatea provin nu neapărat din iubire pentru România, Grecia sau Noua Zeelandă, ci din sentimentul dezrădăcinării, al schimbării succesive a locuinţelor, oraşelor şi tărilor, al unor greutăţi în adaptare la noi societăţi şi colectivităţi.

Una dintre poeziile ilustrative în acest sens este cea intitulată „Viaţa de familie”:

„Sunt obosită să trăiesc acasă printre străini,

să stau cu ei la masă,

aşteptând acceptarea care nu mai vine,

o înţelegere care nu se va naşte,

măsura din noi consumată.

Atunci ies pe străzile aglomerate,

şi vă văd, tineri care atâta cunoaşteţi, pe întotdeauna,

vorbind, râzând prin trenuri,

fără să ştiţi de sămânţa care lucrează

cu mâini oarbe încă de pe acum;

şi mă gândesc la el,

tăcut, greu de anii netrăiţi,

păşind singur prin hăţişurile grădinilor,

sub ploaie, căutând uitarea.”

Într-un interviu pe care îl găsim în cuvântul-înainte la carte, semnat de Ioana Ieronim, autoarea mărturiseşte, referindu-se la ea şi la familia ei: „Emigrarea ne-a marcat fundamental, într-o mare măsură am devenit alţi oameni… Ce am pierdut – siguranţa unui ataşament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viaţă, o istorie, o cultură create de un trecut în care crescusem şi ne simţeam acasă… Ce am câştigat – desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a vieţii, a oamenilor.”

Încheiem prezentarea noastră cu o altă poezie frumoasă, „Venind acasă”:

„Ce-ar fi

ca noi, coborând din autobuz

în aceste cartiere abandonate

palide sub luminile străzii,

ce-ar fi ca noi la coborâre

să uităm cine suntem

să ne rătăcim în această absenţă

golită de memorie

noi, singurii martori ai noştri

în faţa cui

se va juca atunci drama?”

Puteti cumpara cartea acum, de la Editura Omonia.

“Viaţa unui om singur”, de Adrian Marino

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Adrian Marino nu este un necunoscut pentru oamenii de cultură din România, iar pentru specialiştii în filologie este apreciat şi recunoscut drept un specialist în materie. Opera sa de critică literară, de literatură comparată, de teorie literară, de eseistică, publicată între 1965 şi 2005, este de mare valoare şi multe dintre lucrările sale sunt obligatorii în sălile de filologie sau la facultăţile de litere din România şi nu numai.

Cu toate acestea, omul Adrian Marino a părut mereu în afara colectivităţii, un personaj destul de ascuns şi singur, o persoană care şi-a cultivat cu multă grijă prietenii apropiaţi, care a stat la distanţă de lumea criticii literare şi de lumea scriitorilor. Memoriile sale, publicate postum, la dorinţa autorului, care a pus condiţia publicării lor la cel puţin cinci ani de la moarte, au atras multe cronici de la data apariţiei, mai mult negative decât pozitive, ni-l înfăţişează pe Adrian Marino exact aşa cum a dorit: un om extrem de singur, o viaţa excesiv de tristă, aproape nicio împlinire a vieţii nefiind considerată a fi fericită, arătându-se doar consecinţele şi părerile negative.

Încă din Preambul, Marino ne avertizează asupra valorilor în care crede şi în jurul cărora se va concentra în „cartea vieţii sale”. Nu descrierea pur şi simplu a unor fapte şi întâmplări, a unor persoane pe care le-a cunoscut, ci încercarea de a aduce în faţa publicului o altă scară de valori, culturale şi ideologice, încercarea de a revigora poporul român supunându-l unor concepţii noi şi revoluţionare: „În câteva cuvinte: de şase decenii, cel puţin, gândesc mereu altfel, aproape in toate domeniile. Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate – care nu este nici sentimentală, nici socială – este greu de suportat. O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie. Mai totdeauna inexprimabilă şi incomunicabilă. Nu doresc nimănui o astfel de contrarietate li uzură interioară. Fără ieşire şi fără o adevărată consolare.

Doresc să scriu totuşi „cartea” vieţii mele, în toate sensurile cuvântului. Să-mi afirm identitatea, „personalitatea” bună, rea, aşa cum a fost. Şi, dintr-odată, îmi dau seama de enormele obstacole interioare de care mă lovesc. Unele confesiuni pot părea „naive” şi chiar „ridicole”. Imi asum acest risc. Este extrem de dificil, pe de altă parte, să mă „povestesc”, să mă „explic”, să mă „acuz” sau să mă „scuz”, în acelaşi timp”.

Adrian Marino

Tristeţea sufletească răzbate din toate cele peste 500 de pagini ale cărţii. Adrian Marino este, în primul rând, un om care a reuşit să aibă o cultură vastă, să fie un specialist în aproape toate domeniile în care a activat, şi asta fără să aducă vreo mulţumire vreunui mentor spiritual, fără să accepte că au fost oameni care l-au influenţat, fără să mulţumească profesorilor săi sau măcar unora dintre aceştia. Regăsim chiar pe unii profesori care sunt stigmatizaţi pentru convingerile lor din timpul comunismului, dintr-o perioadă în care şi Marino era deportat de către autorităţi, dar la timpul la care a scris această carte, autorul îşi ştia propriile greşeli şi felul cum, se pare, a „pactizat” cu inamicul, pentru a-i înlesni o viaţa uşoară, plimbări în străinătate etc.

Sunt pagini în care constată că, în propria viaţă, „toate adevărurile mele le-am descoperit singur”, că a trăit „permanent în medii ostile, pentru care nu aveam, în cel mai bun caz, nici o afinitate” şi că a avut parte de „numeroase acte de ostilitate, de neacceptare, nereceptare şi respingere”. O viaţă pe care şi-a asumat însă voit şi cu o forţă interioară remarcabilă, care l-a determinat să muncească de unul singur, să reuşească să aprofundeze teme grele ale filologiei, să se documenteze, la început, cum recunoaşte singur, dezordonat şi empiric, apoi, pe parcursul timpului reuşeşte să devină un adevărat literat, dar cu aceeaşi pasiune pentru „fişat”.

Un capitol aparte îi este consacrat lui George Călinescu (intitulat Marele eşec), un om căruia, peste ani, nu îi mai poartă niciun fel de respect, fostul său profesor şi relaţia cu el şi cu amintirea lui constituind pentru Adrian Marino „marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale”. Marino îşi reprosează sieşi că l-a avut pe Călinescu drept profesor şi că a fost considerat multă vreme, de către toţi contemporanii, un asistent al lui Călinescu, o identitate culturală pe care o respinge cu toată tăria.

Nici apropierea lui Călinescu de comunism şi perioada în care acesta scrie articole oportuniste, în care proslăveşte autorităţile vremii şi critică fostele partide istorice, nu sunt uitate de Marino, într-unul dintre cele mai virulente capitole ale cărţii, din care descoperim unul dintre motivele pentru care a rămas trist şi singur: duşmania pe care o poartă anumitor persoane şi pe care nu o uită niciodată: „Stranii, la fel, îmi apăreau, la început, şi articolele subit politice, procomuniste, ale lui G. Călinescu. Mai întâi în Tribuna poporului, apoi în Naţiunea, unde citeam tot felul de enormităţi şi chiar abjecţii despre Iuliu Maniu, „Partidul Brătianu”, C. Titel Petrescu, despre „puterea populară” şi sovietică. El, care publicase recent – cu titlul cules cu litere roşii, în Jurnalul literar – „Nihil sine Deo, nihil sine Rege!” Nu puteam fi de acord. Dar revolta deschisă nu se produsese încă. (…)

Situaţia politică, mai ales, se agrava cu rapiditate şi G. Călinescu, pretins deputat al…”păturilor mijlocii”, la P.N.P. şi editorialist oficial, scria articole de un rar, uluitor şi incredibil pentru mine oportunism. Doar un citat (pot fi zeci, sute): „În I.V. Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare”.

Nici experienţa închisorii – un adevărat dezastru moral – şi apoi a deportării sale într-o comună uitată de lume din Bărăgan nu sunt uitate. Trecând peste amănuntele anilor de temniţă şi de deportare, care sunt interesante atât din punct de vedere uman, dar şi istoric, reţinem câteva considerente ale autorului asupra imbecilizării forţate din perioada comunistă („În puşcărie, am constatat, prin zeci şi zeci de astfel de exemple, că omul nu este o fiinţă frumoasă. Este, pentru a mă exprima expeditiv, chiar urâtă”), dar şi unele păreri proprii privind efectele negative ale postcomunismului şi transformarea fostelor locuri de detenţie în memoriale ale durerii. Păreri singulare, neîmpărtăşite de aproape nimeni, încă un aspect care îl transformă pe memorialistul Adrian Marino într-un caz unic, ceea ce explică probabil şi singurătatea lui din timpul vieţii. Poziţia sa cu privire la Memorialul de la Sighet, unul dintre mărturiile comunismului, un exemplu de modalitate de păstrare şi de aducere în atenţia publicului a unor locuri teri , este elocventă în acest sens: „Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare. Celule văruite, sclivisite, totul pieptănat, aranjat şi colorat. Când am exprimat, acum doi ani, o astfel de obiecţie, trecând prin Sighet, arhitectul ce organiza un astfel de masacru muzeografic, o adevărată profanare, mi-a replicat superior că el nu vrea să facă o… „a doua Doftană”! Dar cine îi dădea dreptul să mutileze şi să înfrumuseţeze o realitate ce trebuia să rămână elocventă, edificatoare şi exemplară, până la capăt, tocmai prin autenticitatea sa brutală?”

Pentru un cititor care nu l-a cunoscut pe Adrian Marino decât din auzite, care nu i-a citit decât unele fragmente din cărţile, obligatorii în unele şcoli, care a stat departe de fenomenul criticii literare româneşti, este greu să îţi dai seama dacă Marino este cu adevărat un om dezamăgit de tot ceea ce se întâmplă în jur (şi aici ne punem aceeaşi întrebare care i-a fost pusă lui Nicolae Manolescu – De ce nu ai plecat din ţară) sau este un om frustrat, neîncadrat în societate, incapabil să întrevadă şi părţile bune ale ei. Părerea personală este că Adrian Marino a fost puţin din amândouă, având în vedere virulenţa atacurilor, unele poate gratuite (uneori nici el nu mai ştie adevărata natura a unui om), dorinţa de a singuraliza în contextul literaturii româneşti, lauda de sine, dezamăgirea produsă de comunism, dar şi de perioada ulterioară evenimentelor din 1989.

Pentru un autor de amploare internaţională, aşa cum se considera, poate pe bună dreptate, a făcut câteva greşeli importante cu privire la orientarea generală a vieţii sale atât personale, cât şi profesionale. În primul rând, a respins colegii de breaslă, mulţi dintre ei cu tare ideologice sau culturale, dar nu în integralitatea lor. S-a considerat de la bun început superior, apoi şi-a pus o mască de antipatic şi nesocialbil, după cum singur recunoaşte. Pur şi simplu, a fost dorinţa lui de a se singulariza: „Eram mereu şi peste tot considerat un personaj profund iritant şi antipatic. Un corp străin, inadaptabil şi inasimilabil. În mediul academic universitar, pe măsură ce deveneam, efectiv, un „autor” şi nu chiar cu puţine „cărţi”, o prezenţă tot mai supărătoare, inoportună, indezirabilă. Greu de ignorat şi de negat integral, dar şi mai greu de acceptat şi de asimilat”. Nu este neapărat  o atitudine a celorlalţi despre el, ci şi o autoimpunere.

În al doilea rând, a respins fenomenul criticii literare, atât din punct de vedere al apropierii de colegii săi critici, dar şi al cărţilor recenzate, fiind un enciclopedist adevărat, care se concentra pe propriul domeniu de activitate, pe următoarea carte. E o greşeală oare ceea ce mărturiseşte în următoarea frază: „Am refuzat, în bloc şi definitiv, întreaga cultură şi literatură a epocii comunist-ceauşiste. N-am studiat-o, n-am citit-o. Nu mă sfiesc să declar că o cunosc foarte, foarte puţin, cu excepţia criticii şi studiilor literare în genere. Nu contesc că au existat şi unele talente individuale, unele realizări. Ele scapă, de fapt, oricând şi oriunde, oricărui determinism. Dar refuzul meu, categoric şi absolut, era şi a rămas pur ideologic. Mă aflam, mutatis mutandis, în situaţia lui Thomas Mann, care a refuzat, în bloc, literatura epocii hitleriste, deşi au existat şi atunci talente, opere, etc., în diferite genuri (M. Heidegger, E. Jünger etc.). Literatura epocii ceauşiste, integral detestată, nu m-a interesat niciodată. Nu eram de acord cu orientarea sa, cu temele şi servituţile sale”? Rămâne întrebarea dacă un om de calibrul său, aşa cum a fost şi Thomas Mann, despre care vorbeşte, poate refuza o literatură în ansamblu, fără nicio excepţie.

Este şi o vină pe care Adrian Marino şi-o asumă, dându-şi seama că nesocotea una dintre regulile fundamentare ale acestui tip de activitate: rupea pactul nescris al reciprocităţii. Aşa cum discutam acum câtva timp, la fel cum reţelele de socializare ale timpului modern, inclusiv site-urile şi blogurile, sunt parte a unei caste închise („comentezi la mine, comentez şi eu la tine”), tot la fel se petreceau lucrurile şi în revistele literare ale timpului şi se petrec şi azi, probabil: „Din momentul în care nu ai intrat în sistemul admiraţiilor mutuale eşti „pierdut”. Mai ales, când nu deţii nici o poziţie socială sau culturală. Adică exact… cazul meu: „N-ai scris despre mine”. Sau: „Ai scris împotriva mea”. Păcate de neiertat. Mai degrabă – figurat vorbind şi printr-o hiperbolă – ţi se iartă o fraudă de miliarde sau chiar un asasinat, decât o astfel de agresiune literară directă sau indirectă. Şi, după decenii, unii îşi mai amintesc de anumite recenzii negative, scrise – pe atunci – de mine cu totală bună-credinţă. Chiar dacă imprudente şi greşit orientate.”

Un anume simţ megalomanic şi-a atras, normal, antipatiile unora dintre colegi. Nu este un egoism însă pur şi simplu, ci unul care are baze substanţiale şi, cu privire la anumite aspecte, pare chiar îndreptăţit. Discuţiile despre multilaritatea sa culturale, despre cultura sa enciclopedică, despre psihologia lui fermă, dar şi fină, au fost destule la data morţii sale, la 17 martie 2005, pentru a ne ilustra că, în cele mai multe dintre aspecte, merită recunoaşterea adevărată pentru ceea ce a scris, a întocmit şi a repreztentat pentru cultura română. Cu toate acestea, texte precum cel de mai jos nu au cum să fie aducă altceva decât critici de la persoanele publice care îşi revendică aceeaşi aureolă: „Deci este vorba de cărţile mele traduse şi editate în limbi străine, în ţară şi străinătate. Strict bibliografic vorbind este, de departe, cel mai mare efort pe care l-a făcut critica română de când este ea. Primul critic român tradus în japonia, de două ori… „piratat” la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român, din România, editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia etc. etc. (şi amintesc doar unele dintre volume). Toate acestea sunt realităţi incontestabile. Nici un „clasic” al criticii române nu poate oferi ceva asemănător. Verificabile, punct cu punct, până în pânzele albe! Şi… totuşi! Am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut (cel puţin sub acest aspect) în propria mea cultură!”

Este, de altfel, o carte care pune şi naşte foarte multe întrebări. Luările de poziţie în presa culturală şi nu numai au apărut încă înainte de apariţia în librării a memoriilor, când editura Polirom a avut inspiraţia (publicitară!) de a da drumul unor fragmente ilustrative din Viaţa unui om singur, în care Adrian Marino „se războia” (în sensul critic al verbului) cu autori consacraţi ai ultimilor ani: nu au fost iertaţi în carte, pe lângă exemplu de mai sus cu G. Călinescu, nici Noica, Eliade sau Cioran, nici Paul Goma (coleg de deportare cu autorul) sau Nichita Stănescu, nici Liiceanu, Pleşu sau Patapievici, Cristian Tudor Popescu sau Mircea Dinescu.

Discuţiile au început prin atacuri pur şi simplu gratuite la adresa cărţii şi a autorului său, fără o lectura în sens larg a cărţii şi fără a ţine seama că, deodată, din postură postumă, Adrian Marino spune aceleaşi lucruri care le preciza şi în timpul vieţii, la fel de critic şi sincer, numai că nu era publicat pe scară largă şi rareori invitat la emisiuni culturale, din care să se intrevadă deschis nivelul său de cultură.

Pe acest plan, după lectura cărţii, Adrian Marino ni se relevează extrem de sincer şi deschis în privinţa descrierii personajelor care se mişcă pe scena românească, cu precădere cea postdecembristă: glorificarea unor mari autori interbelici (nu neagă nici Marino, nici noi!), dar cărora li se uită apartenenţa idelogică la legionarism şi apoi la comunism, în cazul lui Noica, bunăoară, monopolul aproape total al Editurii Humanitas (fostă Editura Politică) şi „falsa” aureolă de filosof a lui Liiceanu, despre care Marino spune că nu a scris nicio operă importantă de filosofie autentică.

Precizările sale şi observaţiile asupra României postcomuniste sunt extrem de sincere şi de pertinente, descoperind aici chiar persoana care avea gândirea necesară, mai puţin mijloacele, de a schimba din temelie mentalităţile îmbătrinite şi corupte ale românului de rând şi nu numai. Îşi dă seama, în primul rând, că aparţinem unei culturi minore, necunoscute pe plan mondial, informaţie pe care o cunoaşte din cauza experienţei cu propriile cărţi, publicate în alte limbi, dar şi datorită anilor folosiţi cu publicarea revistei în limba franceză „Cahiers roumains d’études littéraires”: „Încă din perioada CREL, mi-am dat seama de lacuna esenţială a culturii româneşti: lipsesc buni redactori, poligloţi, buni traducători, buni editori de texte, buni specialişti într-un domeniu precis, fie şi foarte limitat. Adevărata criză a culturii româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică) trebuie să facă „de toate”: şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică şi administraţie culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o improvizare şi o cârpeală permanentă. Admit, uneori reuşită, chiar excelentă. Improvizaţie totuşi, care nu poate să reziste. Sunt deci un partizan declarat al cadrelor medii superioare, al specialistului într-un domeniu precis, al „alternativei medii” generalizate, opusă personalităţii „unice”, exorbitante, străine sau nu.”

Încheiem seria citatelor dintr-o carte cu adevărat impresionată, atât prin forţa erudiţiei autorului, dar şi prin controversele pe care le-a iscat şi pe care încă le antrenează cu o adevărată caracterizare a poporului român, a oamenilor care trăiesc în România, a instituţiilor statului şi a concepţiei tipice de „lehamite” a românului, aşa cum nu am mai regăsit-o nicăieri: „Trebuie să combat, in sfârşit, încă o prejudecată tenace: poporul român nu este „muncitor”. N-aş spune, totdeauna, neapărat şi „leneş”. Dar, în orice caz, fără nici o noţiune a productivităţii muncii în sensul occidental al cuvântului. Disciplina riguroasă, punctualitatea, conştiinciozitatea, eficienţa, rentabilitatea sunt şi rămân mari necunscute. (…)

Rezultatul este însă lamentabil: statul român a inventat, la rândul său, o pletoră de funcţionari prost plătiţi (cu subînţelesul că „dacă nu curge, picură”), iar statul comunist a dat o lovitură de graţie: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” devenită mentalitate şi deviză generală. Dorinţa de a te îmbogăţi repede, fără muncă, explică şi succesul şi psihoza neverosimilă a Caritas-ului clujean. Ca şi a altor foarte numeroase escrocherii similare. Nimeni nu pune mâna efectiv. (…)

Suntem săraci, fiindcă aşteptăm mereu să fim ajutaţi, asistaţi, plătiţi de Stat. Totul trebuie să vină de la Stat. Din cauza acestei stări de spirit, muncitorii „disponibilizaţi” de la întreprinderi strict particulare iau cu asalt prefecturile, ca şi cum Statul trebuie să le asigure, în orice condiţii, locurile de muncă. Fie şi prost plătite, dar sigure. Statul paternalist este etern patron şi instituţie de binefacere. Pare neverosimil: mii şi mii de posturi rămân neocupate chiar şi în zonele cu şomaj ridicat. Fie că „disponibilizaţii” nu vor să se recalifice, fie că salariile nu sunt mari etc.

Statul omniprezent trebuie să rezolve, în orice caz, toate problemele. O instituţie caritabilă permanentă şi inepuizabilă. O eternă vacă de muls. În materie de cultură, el trebuie să plătească la infinit salarii sinecuriste, subvenţii unor cărţi etern nevândute, premii cât mai grase, burse şi tot felul de ajutoare clientelei „vieţii culturale”.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

12 Angry Men (1957)-12 oameni furioşi

Henry Fonda

Un caz de crima este judecat, dar stam atat de putin in sala de sedinta, nu zarim catusi de putin figura presupusului criminal, incat uitam de toate acesta, cand ne mutam (pana la sfarsitul filmului) in sala de consiliu, unde cei 12 jurati, fiecare diferit, fiecare cu propriile interese, trebuie sa decida intr-o atmosfera sufocanta soarta unui om, alegand viata sau scaunul electric. Henry Fonda este unul dintre ei, singurul care vine acolo pledand nu spre nevinovatie, ci spre discutarea amanuntita a cazului. La primul vot (sa luam aminte ca in sistemul jurisdictional american, solutia trebuie sa fie unanima), scorul este de 11 jurati pentru condamnare si unul singur-Fonda impotriva executarii tanarului socotit vinovat.

Juratii

Din acea clipa, procesul de discutare a verdictului trebuie sa continuie, iar Fonda, rece si impenetrabil, argumenteaza si distruge orice dovada a procuraturii, pas cu pas, atragand langa el jurat dupa jurat. Fiecare dintre acestia joaca un rol important, fiecare vine cu argumente pro si contra, astfel incat sunt atrasi rand pe rand de partea nevinovatiei. Iar pentru un viitor jurat, este un film care semnifica dorinta de adevar si de discutare a fiecarui aspect al cazurilor.

Impresionanta este argumentatia fiecaruia, exceptionale sunt confruntarile de idei, intr-unul din filmele care ar trebui sa stea la baza oricarei facultati de drept. Filmul a fost nominalizat la trei premii Oscar in anul 1958-cel mai bun film, cel mai bun regizor (Sidney Lumet) si cel mai bun scenariu adaptat (Reginald Rose) si a castigat premiul Ursul de Aur la Festivalul de film de la Berlin in 1957. O revedere a unui film care mi-a facut mare placere si la prima vizionare si acum, care arunca o lumina frumoasa asupra sistemului judiciar american.

Nota: 9.5/10

“În zahăr de pepene”, de Richard Brautigan

Richard Brautigan (1935-1984) a fost un reprezentant al mişcărilor Beat şi hippy din America postbelică şi acest lucru s-a văzut atât în viaţa personală, dar şi în opera sa literară, care este compusă din 11 volume de proză şi nouă de poezie, iar cele mai importante romane ale sale sunt „La pescuit de păstrăvi în America” şi „În zahăr de pepene”.

Să vorbim acum despre acest din urmă roman, care poate fi lecturat cu uşurinţă în câteva ore de un cititor obişnuit şi care ne introduce într-o lume cu totul diferită de cea a noastră, ca înfăţişare, dar asemănătoare în privinţa calităţilor şi defectelor umane, a personalităţilor, a concepţiilor.

Richard Brautigan

Ce e deosebit aici? În primul rând, ne aflăm într-o societate care pare că a supravieţuit oamenilor aşa cum îi cunoaştem noi, care şi-au schimbat modul în care trăiesc, mediul este total tranformat, iar rămăşiţele umanităţii anterioare sunt privite cu mirare, cu distanţă şi chiar cu teamă. Singurul loc în care asemenea lucruri mai apar la suprafaţă este Uzina Uitată, nedefinită cu adevărat, dar imensă, care este ocolită de aproape toţi locuitorii, excepţie făcând o bandă de răufăcători şi persoanele melancolice, care mereu par că trăiesc departe de prezent.

În această lume, într-un orăşel care se numeşte MOARTEu şi în împrejurimile sale, totul ni se pare schimbat, neverosimil, substanţele care formează universul sunt impresionant de ciudate. Astfel, chiar titlul romanului ne spune un ingredient principal – zahărul de pepene şi pepenii de diferite culori–, altele fiind păstrăvii şi diferitele sale forme de înfăţişare, pinii sau pietrele. Cum vi se pare, de exemplu, o lampă care merge cu ulei de pepene-cu-păstrăv?

Pe de altă parte, pare că nimic nu este diferit. Iubiri apăsătoare, gelozii care sfârşesc în sinucidere, lupte fratricide între rivali, care văd lumea această nouă fiecare într-o altă lumină.

Eroul nostru, pe care îl privim la fiecare pas, trecând din prima iubire în alta, nu are nume: „Poate că priveai un râu. Lângă tine era cineva pe care-l iubeai. Acel cineva era pe punctul de a te atinge. Ai simţit asta înainte de a se întâmpla. Apoi s-a întâmplat. Acela-i numele meu.” El insă priveşte lumea pentru noi şi ne-o dezvăluie din prisma iubirii sale pentru cei din jur, pentru ceea ce îl înconjoară, dar şi pentru noua sa prietenă, care îl admiră (ca toată lumea, de altfel) pentru curajul de a scrie prima carte a acelor locuri dupa douazeci şi ceva de ani.

În rest, descoperiţi în carte. Eu spun că merită o privire (chiar mai multe), este uşor de lecturat, interesantă, mai ales pentru fanii distopiilor, printre care mă număr şi eu. Vă recomand această carte.