The Man Who Knew Too Much (1956) – Omul care stia prea multe
Regia: Alfred Hitchcock
Actori: James Stewart, Doris Day, Bernard Miles, Brenda De Banzie

E clar ca m-a reapucat pentru o perioada dorul de filme clasice si, mai ales, dorul de Hitchcock. Singura reeditare a unui film din perioada britanica a marelui regizor, film despre care a scris foarte frumos prietenul si editorul nostru, Dan Romascanu, pelicula dezbate un subiect, de foarte multe ori reluat in decursul timpului: un necunoscut afla din intamplare un mare complot international si toata lumea implicata isi indrepta suspiciunile spre noul suspect.

Calatoria incepe intr-un Maroc exotic, cel putin pentru spectatorul american, pe care il atragea si il atrage destinatiile mai putin cunoscute, iar Hitchcock exploateaza foarte bine acest aspect: un autobuz inghesuit si cu oameni dubiosi, o piata din centrul Marrakech-ului, un restaurant in care se mananca intr-o maniera stricta si traditionala, cu o singura mana si in care mainile sunt spalate inaintea mesei, chiar “la locul faptei”. Dupa ce doctorul McKenna (un James Stewart la fel de inspirat, unul dintre actorii favoriti ai regizorului) afla un cod secret, despre un atentat ce se va produce la Londra, viata intregii familii intra intr-un con de pericol.

Doris Day si James Stewart

Dupa ce fiul familiei este rapit, in mod paradoxal (dupa parerea mea) mana de maestru a lui Hitchcock se deplaseaza de pe chipul lui Stewart pe cel al lui Dorin Day, in rolul sotiei doctorului McKenna, care devine vioara intai in ceea ce reprezinta recuperarea fiului pierdut. Printr-o Londra plina de interese, de oameni politici, de politisti sau de atentatori, aventura lor este plina de suspans (tipic, nu?), desi filmul, in genere, nu intra in seria capodoperelor lui Hickcock, cel putin dupa parerea mea.

Este un film personalizat, cristalizat strict pe evolutia personajelor principale, pe propriile investigatii si sentimente, fara sa ne pasioneze prea mult, decat tangential, ceea ce se petrece la nivel politienesc sau politic. Nici suspectii nu sunt priviti in prim plan, ci tentativele parintilor care stiu, intr-adevar, prea multe, de a-si recupera fiul pierdut. Coloana sonora (rasplatita cu un Oscar pentru Jay Livingston si Ray Evans) este superba, iar melodia “Que Sera Sera” a devenit celebra tocmai datorita acestui film.

Nota: 9/10

It’s a Wonderful Life (1946) – O viata minunata
Regia: Frank Capra
Actori: James Stewart, Donna Reed, Lionel Barrymore

James Stewart

James Stewart, unul dintre actorii mei favoriti, este George Bailey, un om care incearca sa infrunte viata si sa ofere ajutor tuturor celor sarmani, prin actiuni voluntare in oraselul Bedford Falls. Desi viseaza sa calatoreasca si sa isi construiasca viata departe de micul oras monoton, de fiecare data exista un obstacol, fericit, care il impiedica sa plece si sa ajute o persoana sau un grup de persoane in micile lor intreprinderi cotidiene. Continua munca tatalui sau, care avea o firma de imprumuturi banesti si astfel, un cartier de case se construieste datorita stradaniilor lui in fata afaceristului local.

O familie fericita

In timp, totul pare ordonat. Se casatoreste cu frumoasa Mary (Dona Reed), care ii daruieste peste ani patru copii. Renoveaza o casa foarte veche, care devine caminul lor. Numai ca necazurile din afaceri il duce spre tentativa de sinucidere, din care este salvat de Ingerul trimis de Dumnezeu. In acele momente grele, afla cum ar fi fost viata celorlalti daca el nu s-ar fi nascut. Bunatatea lui a transformat in bine viata tuturor, orasul a inflorit, iar oamenii din jurul sau au devenit fericiti ca traiesc si au o persoana de incredere care sa ii duca pe drumul bun. Nu intamplator, el este acea persoana-cea mai bogata din oras, sufleteste vorbind.

Ingerul si George

Un amestec de comedie si drama, “It’s a Wonderful Life” este in primul rand un film de familie. Si nu este numai un film de Craciun, pentru ca este unul care rezista timpului, rezista filmului color si tehnologiei avansate de filmare. Si astfel devine un film favorit al oricarui moment de tandrete, de emotivitate, de caldura sufleteasca. Al oricarui suflet care isi pierde speranta in viata si in frumusetea ei, care crede ca banii aduc fericirea cand, de fapt, aceasta este adusa de familie, de prietenii adevarati. Pentru ca, in final, “no man is a failure who has friends”.

Nota: 10/10

Anatomy of a Murder (1959)-Anatomia unei crime

James Stewart

Paul Biegler a fost procuror, si-a pierdut functia din nu stiu ce motive si acum gaseste alinare in pescuit si in prietenia unui batran betiv, fost avocat. Din neant, apare posibilitatea sa isi relanseze cariera ca avocat cu un complicat caz de crima: un ofiter american este acuzat ca a ucis un barbat, care se presupune ca ii violase sotia in aceeasi seara. Numai preluarea cazului si intalnirea preliminara cu locotenentul si sotia lui ii provoaca deja dureri de cap: el este foarte indaratnic, un adevarat militar de cariera care considera ca numai el are dreptate, ea este foarte joviala si indrazneata, usuratica, o adevarata femme fatale a epocii.

In fata unui caz evident de crima, numai o cauza exterioara poate influenta juriul sa decida ca inculpatul este nevinovat. Si avocatul Biegler gaseste aceasta in invocarea “impusului irezistibil”, o forma incipienta de nebunie, de care a suferit locotenentul Manion in clipa uciderii, forma provocata de violul suferit de sotia lui. Un lucru foarte greu de dovedit, pentru ca nu exista decat un precedent (greu gasit, dar proba de mare valoare in justitia americana) si pentru ca procurorii sunt foarte bine pregatiti, iar probele sunt in favoarea lor.

Anatomy of a Murder

Chiar daca uneori argumentatia mi s-a parut simplista, cateodata puerila, nu inseamna ca filmul nu reprezinta unul de seama pentru cele de gen. De altfel, am citit intr-un loc ca este cel mai bun film facut vreodata despre justitia americana, desi 12 Angry Men mi se pare mult mai bun. Totusi, aici avem de-a face cu o alta fateta, nu cea a juriului, ci cea a felului in care acesta poate fi manipulat. Nominalizat la Oscar la multe categorii (in anul in care Ben Hur a obtinut majoritatea premiilor)-cel mai bun film, cel mai bun actor (James Stewart), cel mai bun actor in rol secundar (Arthur O’Connell, George C. Scott).

Nota: 8/10

Rear Window (1954) – In spatele ferestrei

James Stewart si Grace Kelly

Suntem in New York, dar asistam tot filmul doar la o imagine construita perfect: ce putem vedea, ce ne putem inchipui de la fereastra noastra aflata intr-un apartament unde toata privelistea este formata din alte apartamente. L.B. Jeff Jeffries (o interpretare remarcabila a lui James Stewart, un actor pe care il apreciez foarte mult) este tintuit in camera de o fractura la un picior. Nu are nimic a face acasa si isi concenteaza toata puterea psihica pentru a-i privi si intelege pe vecinii sai: o balerina, un pianist, niste tineri casatoriti, o familie iubitoare de animale, o femeie singura si trista. Dar ce ii atrage cel mai mult atentia este aparenta disparitie a unei femei si credinta ca aceasta a fost ucisa de sotul ei.

Pasiunea lui nu mai cunoaste limite, iar aceasta se resfrange si asupra relatiei sale cu frumoasa Lisa (interpretata de Grace Kelly, pur si simplu superba aparitia ei intr-unul din ultimele roluri inainte de retragerea din actorie). Si asta desi Jeff nu o iubeste asa cum ar dori, i se pare molatica, moderna, fara spirit de aventura, nu vrea o continuare serioasa a relatiei, ci doar mentinerea acesteia asa cum este, fara o implicare sentimentala puternica. Totusi, schimbarea survine exact la timp: Lisa gaseste adevaratul ei ego in spionarea presupusului asasin si descoperirea adevarului, Jeff este luat prin surprindere de noul aliat si, impreuna, incep sa despice firul in patru.

Rear Window

Ce mi-a placut? Impresionantul suspans care se vadeste in fiecare cuvant al personajelor, un suspans placut datorita unor dialoguri si argumente inteligente, care atrage treptat spectatorul pana la scena finala, total acaparanta. Apoi, avem o poveste de dragoste care pare atipica, dar cu atat mai frumoasa. Jeff pare distant, Lisa pare prea pasionala la inceput, treptat rolurile se inverseaza pentru ca el descopera ca o iubeste cu adevarat, dupa ce se petrec doua momente cheie: in primul rand, ea se implica intr-o poveste care pare ca nu i se potriveste (fiind o femeie de oras, cu fasoane si rochii de seara), in al doilea rand, viata ii este pusa in pericol si el isi da seama ce rau i-ar fi fara zambetul ei.

Poate actiunea destul de statica nu i-ar placea spectatorului adolescent de azi, la fel cum inceputul filmului este destul de molcom si s-ar putea sa renunte in prima jumatate de ora. Daca vor face asta, vor pierde un film exceptional, cu o intriga si o argumentatie superbe, dar si sansa sa vada doi actori foarte buni. Iar barbatii-baietii vor fi cu siguranta vrajiti de zambetul si ochii simpaticei Grace Kelly. Filmul are si un remake din 1994, cu Christopher Reeve in rolul principal, jucand rolul dupa paralizia sa, pe care insa nu l-am vazut.

Nota: 9.5/10