“Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Dubravka Ugrešić ne avertizează încă de la începutul cărţii: „În romanul de faţă totul este pură ficţiune: naratoarea, acţiunea romanului, situaţiile prezentate, personajele. Nici măcar locul de desfăşurare a acţiunii romanului, Amsterdam, nu este întru totul real”. Nu ştiu de ce, dar după ce am citit acest roman, după ce am căutat referinţe despre autoare, am tendinţa să nu cred niciun cuvânt din cele spuse în preambul: este un roman extrem de realist, scenele par desprinse din realitatea vieţii romancierei croate, iar Amsterdamul poveştii este acelaşi cu oraşul unde locuieşte în acest moment Dubravka Ugrešić.

Născută în Croatia, în 1949, autoarea a fost o scriitoare apreciată în spaţiul fostei Iugoslavii şi un apreciat om de cultură, lucrând timp de douăzeci de ani la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul Universităţii din Zagreb. Izbucnirea războiului în 1991 i-a adus primele dificultăţi datorită poziţiei sale intransigente împotriva naţionalismului (fie el croat sau sârb), ea criticând public războiul şi pe cei care susţineau desparţirea Iugoslaviei în mai multe state pure din punct de vedere etnic. Din acest motiv, a trebuit să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să publice din acel moment, să predea la universităţi europene sau din Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, la Amsterdam.

Dubravka Ugrešić

Ministerul durerii (Ministarstvo boli) este una dintre cele mai importante cărţi ale sale, care surprinde esenţa dezrădăcinării apărute în spaţiul Iugoslaviei, după izbucnirea războiului şi fărămiţarea unei ţări în state diferite, aparent fără motive istorice, ci doar datorită unor dorinţe politice prezente. Atât pentru personajul principal (este ea personaj principal?), profesoara Tania Lucić, cât şi pentru studenţii săi, cu toţii refugiaţi din calea războiului, accentul se pune pe modul în care personalitatea fiecăruia se poate adapta noii ţări, Olanda, dar mai ales pe modul în care îşi pot vindeca rănile personale sau naţionale departe de locul unde se pot considera acasă.

Pentru Tania, profesoara care stă ca suport principal dezvăluirii dezrădăcinării, întâmplarea a făcut să ajungă în Amsterdam, unde trebuie să predea literatura fostei Iugoslavii unor studenţi a căror şansă de a rămâne în Olanda este de a participa la aceste cursuri. Tendinţa unui astfel de curs este de a fi tern, fără viitor, prea teoretizat şi cu o apetenţă pentru pasivitate din partea studenţilor. Tania încearcă să schimbe această tendinţă, făcând in primul trimestru altfel de cursuri, speciale pentru cei plecaţi de acasă şi cărora, normal, le era dor de lumea de unde au plecat, de lumea dinaintea schimbării: cu ajutorul studenţilor, deschide o sacoşă de rafie (românii ştiu şi ei despre ce e vorba!) plină cu nostalgii şi cu dor de anumite lucruri sau persoane din perioada „fericită” a fostei Iugoslavii. Numai că, de cele mai multe ori, ceea ce îţi doreşti nu se realizează aşa cum ţi-ai propus: „Nostalgia, dacă acesta este cuvântul potrivit, era un agresor brutal şi şiret, care te lovea pe la spate, te ataca atunci când te aşteptai cel mai puţin, dându-ţi o lovitură direct în plex de ţi se tăia răsuflarea. Nostalgia apare cu o mască pe faţă şi, ceea ce este cel mai ironic, noi eram ţinta ei întâmplătoare.”

În această primă parte, cea mai importantă şi cea care ilustrează nostalgia după o ţară fărâmiţată şi care, în esenţă, i-a respins, stă cheia romanului. Nu a fost bine şi liniştitor nici în timpul comunismului, deşi acesta era de o altă factură decât cel din URSS sau cealaltă parte însemnată a Europei de Est. Viaţa era şi în Iugoslavia grea şi solicitantă, existau şi aici normele din timpului cincinalului, restricţiile existau. În 1991, cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, în aer plutea un sentiment de eliberare, iar oamenii erau mai relaxaţi, libertatea se năştea, numai că nimic nu mai era atât de simplu şi organizat ca în perioada comunistă: „Oamenii s-au relaxat. Puteau să se scobească în nas, să se scarpine în fund, să-şi pună picioarele pe masă, să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat pe sârbi, sârbii i-au alungat pe croaţi şi i-au omorât pe albanezi, iar bieţii bosniaci au pătimit cel mai tare şi din partea sârbilor, şi din partea croaţilor. Acum fiecare îşi are criminalii proprii care îşi bat joc de ei, dar oamenii pricep totuşi această situaţie ca fiind mai bună. Criminalii sunt de-ai lor şi nimeni nu le mai impune nişte standarde înalte la care nu se pot ridica.”

În diferite părţi ale romanului, Tania se exprimă diferit, dar în esenţă este vorba de acelaşi lucru: niciodată nu îşi va mai găsi propria casă, pentru că a părăsit-o de mult şi nu există speranţe de a se întoarce, decât cel mult pentru vizite scurte. La început, cuvintele sale sunt de neadaptare la noua lume şi de căutare a propriei lumi ideale. De altfel, nu suntem în situaţia de a spune că e greu să îţi găseşte locul după ce ai plecat din propria patrie, este un exerciţiu extrem de greu, dacă nu imposibil, de a te pune în situaţia celui care a plecat într-o altă ţară, refugiat din cauza convingerilor politice sau dintr-o convingere că noua patrie formată nu mai corespunde propriilor idealuri: „Nu aveam statut de refugiat, dar, la fel ca refugiaţii, nu aveam unde să mă întorc. Cel puţin acesta era sentimentul meu. Poate că şi eu, ca mulţi alţii, mi-am însuşit inconştient nenorocirea altora, transformând-o într-o justificare lăuntrică a refuzului de a mă mai întoarce. Pe de altă parte, oare dezmembrarea ţării şi războiul nu erau motive suficiente să pleci? Nu ştiu. Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nu am ajuns încă nicăieri.”

Ministarstvo boli

Spre final, după experienţe diferite, prima de iugonostalgie, care însă nu a fost pe placul nici unor studenţi (rămaşi necunoscuţi!), nici pe placul unor profesori care îşi vedeau propriul interes (iată că acest lucru este posibil şi în Occident!), a doua de seriozitate academică, o experienţă nefericită pentru adevăraţii studenţi prieteni şi admiratori ai stilului noii profesoare, Tania nu găseşte o soluţie pentru propria dezrădăcinare: „Uneori în viaţă lucrurile se încâlcesc atât de tare, încât nu mai e clar ce a fost înainte şi ce a fost după, aşa cum nici eu nu mai ştiam dacă am scris această poveste ca să pot ajunge la sfârşit ori ca s-o pot lua de la capăt.”

Pentru mine, Ministerul durerii este un roman extrem de bine scris şi uşor de citit, având în vedere extremele probleme umane cu care se confruntă: nu este uşor să povesteşti drama unor oameni, drama unor state care se despart mai mult din motive politice (invocându-se însa problemele etnice). Pentru personaje, nimic nu este simplu, chiar dacă încearcă să se refugieze în amănunte simpliste şi în viaţa de zi cu zi a olandezilor. Orice plimbare prin superbul oraş Amsterdam îi duce la magazinele deschise de conaţionali, orice intrare în restaurante îi duce la raioanele cu produse „de acasă”: „Simţeam frângerea lor lăuntrică, furia lor, protestul lor interior mut. Noi toţi eram, într-un fel sau altul, înrobiţi. Inventarul lucrurilor care ne-au fost confiscate era lung şi cumplit. Ne-a fost confiscată ţara în care ne-am născut şi dreptul la o viaţă normală. Ne-a fost confiscată limba. Am trecut prin încercări cumplite de umilinţă, teamă şi neputinţă. Am simţit pe pielea noastră ce înseamnă să fii redus la o cifră, la o grupă de sânge, la o turmă. Unii, asemenea lui Selim, i-au pierdut pe cei apropiaţi şi nenorocirea lor era cea mai grea. Acum eram cu toţii, într-un fel, convalescenţi.” Convalescenţă care, se pare, nu se va încheia niciodată, orice persoană sensibilă şi cu o gândire puternică se va simţi departe de casă, de tradiţii, de propriile sentimente într-o ţară străină, care îi găzduieşte fără condiţii. Dorul de casă este prea puternic.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Zavet (2007)-Promite-mi

La televizor se transmite o competitie dintr-un sport neidentificat, si Rusia castiga primele trei locuri. Se canta imnul fost-sovietic- acum-rusesc. Bunicul se ridica din siesta in pozitie de smirna si lacrimi ii curg pe obraz la auzul melodiei care i-a inflacarat tineretea. In acest timp nepotul urmareste cu binoclul imbaierea profesoarei, care isi joaca tzatzele in ritmul marsului revolutionar.

Tot universul si tehnica lui Kusturica pot fi rezumate in aceasta scena. Peisajul satului balcanic traind inca intr-un straniu decalaj fata de restul Europei si al lumii. Personaje care isi exprima sentimentele direct si expresiv si care incearca sa infrunte atacul civilizatiei, si sa-si pastreze ceea ele considera a fi modul de viata si relatiile umane care le sunt valori de baza. Istoria de care incercam sa ne despartim razand, dar care fuge dupa noi luand forme neasteptate. Muzica care insoteste fiecare scena ca participant activ si element cheie al limbajului cinematografic, alaturi de componenta vizuala.

Zavet

Ceea ce urmeaza este o poveste care rezuma framantarile Serbiei de astazi, aflata nu numai la rascruce de imperii si sisteme politice cum a fost dintotdeauna, dar si la o rascruce temporala. In Serbia pare a se fi concentrat tot ceea ce a ramas din isteria istorica a unei Europe, este ultima reduta a nationalismelor si a credintelor din secolele trecute. Este in acelasi timp locul in care sentimentele si relatiile umane pastreaza o puritate originara, in care cei care traiesc in ea si noi spectatorii putem crede ca in cele din urma viciul si rautatea vor fi pedepsite si binele va prevala, pentru ca lumea are totusi niste reguli ale ei. Viziunea lui Kusturica este in esenta conservatoare, si poti fi de acord sau nu cu ea, dar nu poti sa ramai indiferent la trairile sincere ale personajelor sale, la stilul direct si colorat al cinematografiei sale. Kusturica pare sa vrea sa joace in peisajul cinematografiei de astazi rolul unui Douanier-Rousseau.

Promite-mi

Nu vreau sa se citeasca din cele de mai sus ca ar fi vorba despre un film explicit politic. Este inainte si mai presus de orice un film bine facut, o poveste si comica, si emotionanta, bine jucat si cu o muzica splendida cum te poti astepta sa fie muzica in orice film al lui Kusturica. Nepotul este trimis de bunicul ingrijorat de trecerea prin pubertate a urmasului la oras sa vanda o vaca si cu banii primiti sa cumpere o icoana pentru biserica din sat si o nevasta, preferabil una care il iubeste sincer. In oras nepotul da de o banda de hoti si traficanti care il vor jefui, dar si de ramasitele familiei sale cu care se va alia pentru a-si regasi avutul si a-si gasi si iubirea. Spectatorul roman va intelege si va rezona la multe, poate la majoritatea poantelor si aluziilor politice si istorice din film, desi unele aspecte specific sarbesti (si despre care am citit in comentariile de la IMDB) ii vor ramane nedescifrate.

Nu este un film perfect. Privit comparativ cu ‘Underground’ si ‘Viata este un miracol’ care se ocupau de istoria Iugoslaviei de-a lungul unei jumatati de secol, respectiv de razboiul civil din fosta Iugoslavie, el reprezinta o anumita schimbare a directiei spre care sunt tintuite privirile regizorului. Poate cu acest film Kusturica ne spune ca incearca sa depaseasca la fel cu tara sa o anumita perioada istorica si sa priveasca inainte. Marturie sta si filmul care a urmat lui ‘Zavet’ si care se ocupa de … Maradona. Principalul repros pe care i l-as aduce este ezitarea in a folosi foarfeca la masa de montaj, filmul mi s-a parut putin mai lung decat ar fi trebuit, la un moment dat bagajul de idei creatoare pare sa fi secat si si-au facut loc repetitii care nu au adaugat prea multa esenta. Inainte de orice insa am gasit in acest film personaje de care mi-a pasat si povesti care m-au emotionat, spuse intr-un limbaj colorat, interesant, amuzant. Ca spectator nu pot cere mult mai mult de la un film.

Nota: 8/10