History and Memory in Modern Ireland

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

Una din cele mai mari probleme memoriale care exista in Irlanda de Nord nu de ieri, de azi ci probabil de când englezii au decis sa colonizeze cu fermieri scoţieni si englezi vechea provincie a Ulster, o constituie hipertrofierea conştiinţei istorice fapt ce continua sa reprezinte o piedica serioasa in vederea reconcilierii celor doua tradiţii. Acest aspect disecat de Edna Longley in capitolul dedicat Irlandei de Nord a fost folosit de-a lungul timpului in scopuri politice atât de către tabăra nationlist-republicana, in plina ofensiva pentru a distruge un sistem discriminatoriu si injust cat si de către cea unionista-protestanta, in defeniva, încercând sa-si apere poziţiile privilegiate justificate tocmai prin legăturile speciale de fidelitate fata de Marea Britanie.

În aceste condiţii siturile memoriale sunt de fapt doar locuri generatoare de conflict, ambele tabere păstrând amintirea intactă printr-o adevărată artă murală menită atât a ridica un zid cât se poate de tangibil înainte de 1998, mai permeabil după Acordurile de Pace cât şi a glorifica actorii principali ai conflictului, rezistenţei, victimele sau combatanţii în altare suis-generis al eroilor. Această artă murală, dacă o putem numi astfel, este constituită din imense picturi pe calcanul caselor. Din fericire şi paradoxal, aceste vestigii ale unui trecut violent au devenit atractive pentru industria turistică fiind vizitate în cadrul unor turnee trans-confesionale! Una din caracteristicele esenţiale ale memoriei comunitare din Irlanda de Nord este dată de capacitatea fiecăreia din cele două comunităţi de a reprima şi exclude, cum sunt excluse şi şterse victimele provocate de tabăra noastră şi, de asemenea, cum sunt uitate, pe drum, experienţele pozitive comune.“A-şi aduce aminte de victimele catolice nu reprezintă o prioritate pentru marea majoritate a protestanţilor.

În comemorarea victimelor conflictului, se urmează curentul european fiind reţinută amintirea individuală (precedentul Zidul Vietnamului din Statele Unite fiind deseori invocat). Cel mai important efort de documentare şi păstrare a memorie războiului civil din Irlanda de Nord a fost consemnat în 1999 când  a apărut volumul bine documentat Lost Lives,  The stories of the men, women and children who died as a result of the Northern Ireland troubles şi care face un bilanţ pertinent al violenţelor intercomunitare dar nu numai, având în vedere că o mare parte din efortul IRA s-a concentrat împotriva prezenţei Poliţiei Regale din Ulster (dominată de comunitatea protestantă) şi Armatei Britanice ”Până în decembrie 1997 3.585 de oameni au fost ucişi, 91 % bărbaţi, 74% având vârsta sub 39 de ani, 53% civili, 28,8% membrii ai forţelor de ordine, 12,5% paramilitari republicani, 3% paramilitari protestanţi.”[1]

Un capitol înrudit cu cel precedent este şi cel intitulat  For God and for Ulster (preluând una din devizele protestanţilor nord-irlandezi) scris de David Officer, referitor la soarta dar şi reflexia în timp a sacrificiului soldaţilor din Divizia 36 a Armatei Britanice compusă cu predilecţie din protestanţi din Ulster. În dimineaţa zilei de 1 iulie 1916 această unitate a atacat poziţiile de la marginea pădurii Thiepval, parte a unui efort general al Aliaţilor de a ieşi din războiul tranşeelor prin preluarea unei ofensive strategice, cea de pe râul Somme. Chiar dacă ofensiva Diviziei 36 a cunoscut un relativ succes, tipic pentru felul cum s-a desfăşurat războiul tranşeelor din 1914-18, reuşind să cucerească primele trei linii ale defensivei germane, contra-atacul german din aceeaşi zi a respins trupele britanice înapoi de unde plecaseră, preţul plătit de divizia protestanta fiind mare: 5000 de morţi într-o singură zi.

Evident, comunitatea protestantă din Irlanda a folosit acest masacru inutil idealizându-l, folosindu-l în scopuri pur propagandistice pentru a evidenţia suplimentar ataşamentul ei faţă de cauza imperială britanică. În timp ce Sudul tocmai fusese frământat de Rebeliunea din Săptămâna Paştelui din Dublin când naţionaliştii-republicani se ridicaseră împotriva ocupantului englez, militarii protestanţi sângerau pentru Coroana britanică. Acest eveniment sângeros şi banal pentru Primul Război Mondial era descris astfel în presa unionistă „numele Ulster-ului a fost scris în paginile fiecăruia din capitolele glorioase ale istoriei britanice de trei secole, iar acum, un nou capitol s-a deschis.” sau „Oamenii din Ulster pot fi distruşi dar nu se vor plânge niciodată atunci când cauza lor este cea dreaptă”. În mod paradoxal, prima victimă înregistrată de către Divizia protestantă a fost soldatul catolic Patrick Hanna.

Una dintre cele mai interesant contribuţii la materia volumului o reprezintă capitolul dedicat memoriei irlandezo-americanilor.[2] Din start memoria lor a fost puternic ancorată de evenimentul major din istoria poporului irlandez, Marea Foamete din anii 1850 care a dus la înjumătăţirea populaţiei insulei de smarald, de la aproximativ 8 milioane de suflete la doar 4, jumătate murind de foame, jumătate luând calea exilului (cifre aproximative, căci şi astăzi aceste cifre sunt imposibil de stabilit cu exactitate). „În societăţile cu o agricultura de subzistenţă, recolte proaste, molimele animalelor care duceau la lipsuri alimentare erau frecvente şi, de asemenea, se cunoşteau foarte bine strategii de supravieţuire. Eşecul recoltelor era interpretat de regulă într-o cheie supranaturală. Dacă recoltele erau proaste, animalele mureau toate acestea puteau fi consecinţa unui atac de natură magică din parte inamicului. Atunci când întregi comunităţi se confruntau cu astfel de fenomene, vina nu era atribuită decât unei pedepse de natură divină.”[3] Chiar dacă sentimentele antibritanice ar fi trebuit să-i apropie pe imigranţii irlandezi cu americanii de souche, integrarea lor nu a fost deloc uşoară căci, în afara acestui sentiment comun, totul separa cele două grupuri. În fond, irlandezii catolici, într-o mare măsură vorbind gaelica au dat în America peste aceeaşi elită anglo-saxonă protestantă, mult mai întreprinzătoare şi liberală dar, în esenţă, la fel de temătoare faţa de virusul celtic. Ceea ce a schimbat această percepţie a majorităţii americane a fost implicarea trup şi suflet a irlandezilor catolici în sângerosul război civil american dintre 1861-65. Chiar dacă iniţial irlandezii nu au susţinut abordarea radicală cu privire la abolirea sclaviei în statele din Sud, odată conflictul izbucnit, s-au aflat trup şi suflet alături de noul stat de adopţie.

Curajul regimentelor irlandeze din tabăra nordista căci în statele pro-aboliţioniste din Nord se afla concentrată cea mai mare parte a comunităţii irlandeze (mai ales în oraşele New-York şi Boston) i-a făcut pe unii istorici americani să afirme că fără Marea Foamete care i-a obligat pe irlandezi să părăsească în număr mare Irlanda, soarta războiului de secesiune ar fi fost alta, Armata Nordistă fiind învinsă. În plus, participarea masivă a emigranţilor irlandezi le-a oferit prilejul de a depăşi şi în propriul lor mental imaginea eşecului naţional dat de calamitatea Marii Foamete cu care debarcaseră in America. Cea mai celebră luptă la care au luat parte irlandezii din regimentul 28 Massachusetts a fost cea din preajma oraşului Fredrickburg din Virgina, din 13 decembrie 1862 când au luat cu asalt poziţiile puternic fortificate ale Confederaţiei, suferind pierderi însemnate. Din cei 1200 de irlandezi care făceau parte din brigadă înaintea şarjei, 545 au murit în acea zi fatidică, inclusiv 3 din cei 5 comandanţi.

„Istoricii şi adepţii comemorărilor nu se află în relaţii prea prieteneşti dacă nu sunt de-a dreptul duşmani” dar şi unii şi alţii sunt dependenţi de istorie. Având în vedere tendinţele istoriografice romaneşti, ne puteam deci linişti, problema rolului imaginarului şi memoriei este una care preocupă multe alte cercuri universitare străine care încearcă să decripteze semnificaţiile trecutului, pentru a stabili rolul pe care acesta continuă să-l joace în prezent căci trecutul „is a very unfinished business”, iar în Irlanda aceasta este mai mult decât evident.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

“Istorie. Bacalaureat 2011 si admiterea la Academia de Politie”, de George Marcu şi Stan Stoica
Editura Meronia, Bucureşti, 2010

Puteţi comanda cartea acum, de pe site-ul Editurii Meronia.

Am ţinut neapărat să prezint în câteva cuvinte această carte, foarte folositoare pentru cei care doresc sa aleaga ca disciplina la bacalaureat istoria, dar si pentru cei care s-au decis sa isi incerce norocul la Academia de Politie, unde istoria este disciplina obligatorie la admitere. Pasiunea mea pentru istorie m-a determinat sa citesc cu atentie cele prezentate in aceasta carte pentru a face o diferenta intre ceea ce se studiaza acum si ceea ce am invatat eu in liceu acum vreo 15 ani.

Cartea cuprinde sintezele tuturor temelor aflate în programa şcolară, însoţite de repere cronologice şi de un vocabular de termineni, precum şi un număr mare de teste, atât la sfârşitul fiecărui capitol, cât şi recapitulative. Ele sunt şi teste de sinteză, dar şi grile, în special pentru cei care doresc admiterea la Academia de Poliţie.

Nu este însă o carte care se adresează doar acestor categorii de persoane, ci şi masei mari a cititorilor de istorie, care doresc să îşi reîmprospăteze gândurile cu lucrurile din istoria de liceu, cu liniile directoare ale programelor şcolare în privinţa unei materii atât de importante cum este istoria românilor. În acest sens, trecerea exemplificativă prin capitolele mari de sinteză din carte este importantă:

-Popoare şi spaţii istorice (Romanitatea românilor în viziunea istoricilor)

-Oamenii, societatea şi lumea ideilor (Secolul XX-Între democraţie şi totalitarism; Constituţiile din România)

-Statul şi politica (Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc secolele IX-XVIII; Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari secolele XVIII-XIX; România postbelică)

-Relaţiile internaţionale (Spaţiul românesc, între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii; România şi concertul european – de la “criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX; România în perioada “Războiului rece”.

În afara informaţiilor interesante oferite de partea de sinteză, testele mi-au adus aminte de perioada când ştiam istoria românilor pe de rost (sau cel puţin cea din programa şcolară). Iar acum sunt cu atât mai antrenante, pentru a stimula memoria pentru a-şi aduce aminte şi ceea ce a uitat. Cartea semnată de George Marcu şi Stan Stoica este aşadar un instrument necesar pentru aprofundarea istoriei şi pentru pregătirea unor examene importante pentru viitor.

Puteţi comanda cartea acum, de pe site-ul Editurii Meronia.

Episoadele viitoare vor vorbi mai mult despre istorie si despre religie si, in multe cazuri, despre ambele. Insula minuscula de la intersectia drumurilor din Mediterana ofera pe o suprafata foarte limitata una dintre cele mai bogate colectii de locuri istorice din epoci diferite, precum si un spirit profund religios care a sculptat istoria si caracterul poporului sau.

Istoria incepe in Malta din perioada neolitica cand primele culturi s-au stabilit pe insula si au inceput sa construiasca asezari, temple si alte structuri ale caror scopuri si functii nu mai sunt atat de clare in prezent. Cateva monumente similare cu megalitii de la Stonehenge din sudul Angliei au fost recuperate si minunat conservate, printre ele cele de la Mnajdra, Hagar Qim si Ggantija pe insula Gozo pe care noi le-am vizitat. Un capitol special va fi dedicat acestor locuri.

Fenicienii, grecii, cartaginezii, romanii au cucerit succesiv si au condus Malta in epoca antica. Malta este legata de legendele care au inconjurat crestinismul timpuriu, aici este locul unde Sfantul Paul a naufragiat in anul 60 d.Hr. si chiar locul unde am fost cazati a fost aproape de Golful Sfantul Paul. Vandalii si apoi musulmanii au ocupat insula in Evul Mediu si influenta araba s-a simtit pana in zilele noastre in limbă, care este de origine semitica si care mai multe de 60% din cuvinte provin din araba, si in numele localitatilor, precum Medina, Rmala sau Rabat.

Cavalerii din Malta

Normanzii si arabii s-au luptat pentru dominatia asupra insulelor in primele trei secole ale celui de-al doilea mileniu, cu stapanirea crestina triumfand in 1248 si conducand la o expulzare totala a musulmanilor intr-un preludiu al reconquistei. Cu toate acestea, o parte a populatiei a decis sa stea si sa se converteasca la crestinism, unul dintre rezultate fiind acela ca limba malteza s-a pastrat, s-a vorbit si a ramas plina de viata pana in prezent. Ceea ce a fost diferit de ceea ce s-a intamplat doua secole si jumatate mai tarziu in Peninsula Iberica este ca evreilor li s-a permis sa ramana si sa-si exercite nu numai propria religie, dar si comertul lor, printre altele cu bumbac care a fost introdus in timpul epocii arabe.

Ordinul Ioanitilor – cavalerii maltezi au fost donati insulei de catre regele Carol al V-lea al Spaniei si Sfantul Imperiu Roman in 1523, dupa expulzarea lor din Insula Rhodos de catre turci. Infiintat in secolul al XII-lea la Ierusalim, ordinul Ioanitilor a fost cel mai important ordin monastic al catolicismului in timpul Evului Mediu si de mai tarziu, alaturi de Templieri. Organizarea si ideologia lor a fost cu toate acestea foarte diferita, ei erau preocupati de ospitalitate si de comert si erau luptatori doar cand interesele crestinismului o cereau. Unul dintre momentele marcante ale istoriei lor a fost asediul Maltei din 1565, care a condus in cele din urma la infrangerea turcilor si oprirea expansiunii lor in Mediterana. Dupa acel moment, cavalerii ioaniti au controlat Malta pentru mai mult de doua secole, lasandu-si amprenta pe istoria si caracterul oamenilor si construind ca o fortareata principalul oras al Maltei – Valletta. Cavalerii au fost exilati din insula de Napoleon la sfarsitul secolului al XVIII-lea spre…Rusia, nu s-au mai intors niciodata aici, dar puternica credinta catolica a ramas impregnata in geografia si cultura Maltei.

Zidurile orasului Valletta

Malta este, intr-adevar, tara cea mai ferventa catolica pe care am vizitat-o. 97% din locuitorii sai se declara drept catolici. Biserici magnifice pot fi gasite aproape in fiecare loc si acestea sunt decorate cu o arta religioasa pretentioasa. Sculpturile si decoratiunile religioase pot fi gasite nu numai in biserici, ci de asemenea si pe strazi, in Valletta, de exemplu, aproape fiecare colt de strada este decorat cu statui ale sfintilor.

St. John's Co-Cathedral in Valletta

Ar fi gresit sa credem ca aceasta credinta profunda este de domeniul trecutului. Multe dintre biserici sunt destul de recente si constructia lor este finantata numai prin contributiile si munca localnicilor. Am vizitat, de exemplu, un dom magnific la Xewkija (nu ma intrebati cum se citeste asta!) pe insula Gozo – se spune ca este a treia sau a patra din Europa (aceleasi pareri am auzit despre o alta biserica din Mosta, ceea ce este sigur este ca ambele sunt URIASE). Ei bine, despre cea din Xewkija se spune ca a fost construita numai cu munca si donatiile locuitorilor satului de aproximativ 4000 de persoane.

Colt de strada in Valletta

Istoria Maltei a continuat in secolul al XIX-lea si marea majoritate a secolului al XX-lea ca o colonie britanica. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Malta a suferit al doilea asediu in fata atacurilor aviatiei germane, dar insula a rezistat eroic si fortele lui Rommel nu au pus niciodata piciorul in Malta.

Domul din Xewkija, Gozo

Independenta din 1964, Malta s-a rotit spre stanga si a devenit un punct de cotitura in miscarea natiunilor nealiniate in primele doua decenii de independenta. Aceasta tendinta s-a schimbat incet pana la sfarsitul secolului al XX-lea si, in 2004, Malta a aderat la Uniunea Europeana. Astazi, turistii pot vizita House of State care este, de asemenea, si un muzeu, si un simbol al guvernarii insulei de la marii maestrii ai Ordinului Ioanitilor pana la presedintii alesi in mod democrativ al Republicii Malta din prezent.

House of State

Exista un episod in istorie care s-a intamplat in Malta, dar pe care nu l-am auzit mentionat in timpul vizitei mele aici. Pe 2 si 3 decembrie 1989, presedintele Bush (tatal) si secretarul general Gorbaciov s-au intalnit in Malta pentru un summit. Acest eveniment s-a intamplat la mai putin o luna de la caderea zidului Berlinului. Nu sunt cunoscute inca toate detaliile intalnirii, dar este in general considerat momentul cand liderul rus a recunoscut infrangerea sovieticilor din Razboiul Rece si a acceptat sfarsitul dominatiei comuniste in Europa de Est. Este foarte posibil ca si soarta Romaniei si a dictatorului comunist Nicolae Ceausescu sa fi fost stabilite in aceasta intalnire. Cercul istoriei reprezentat de divizarea Europei inceputa la Yalta in 1943 a fost inchis la Malta in 1989. Este acel punct extrem al Europei cand istoria Batranului Continent Unit a inceput.

Regele Playboy, Carol al II-lea al Romaniei, de Paul D. Quinlan
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
Traducere de Mona Antohi

Analizele istoricilor britanici şi americani (Dennis Deletant, Katherine Verdery, Keith Heitchins pentru a enumera doar câţiva) aplicate istoriei noastre contemporane reprezintă contribuţii importante şi, deja, numeroase, în peisajul istoriografic românesc aducând o notă de sobrietate, competenţa şi imparţialitate istoriografiei noastre contemporane. Din acest curent face parte şi istoricul american Paul D. Quinlan şi volumul scris de el dedicat analizării omului dar şi regelui Carol al II-lea. Nu este deloc uşor să pătrunzi în tainele unui om complex care nu a lăsat neapărat o impresie grozavă posterităţii, pare mai uşor analitic să descrii ori personajele istorice eroice ori cele clar şi indubitabil negative (un Stalin, un Hitler, un Pol Pot).

Carol al II-lea, primul copil al cuplului regal Ferdinand – Maria, născut în 1893, şi-a făcut intrarea pe scena istorie naţionale printr-o dezertare care, în condiţii normale, se pedepsea cu execuţia, părăsindu-şi în tulburele an 1918 regimentul din Moldova şi ducându-se la Odessa pentru a se căsători cu Zizi Lambrino şi şi-a încheiat prezenţa în istoria României printr-o altă dezertare, cea din 1940. În 1918, după pocinogul dezertării, Marghiloman îi zicea profetic lui Ferdinand “Îi sunt indiferenţi oamenii şi dă dovadă de o lipsă de judecată care nu anunţă nimic bun în viitor.” Ferdinand i-a răspuns că cei din jur “nu-i cunosc latura bună a caracterului” şi a adăugat că şi el avusese “o chestiune sentimentală”. “Maiestatea Voastră, a spus Marghiloman, n-a comis nici un act, n-a dezertat, şi era vorba de o femeie superioară, nu uşuratică, şi era încurajată de Regină” [1]Marghiloman făcea referire la îndrăgostirea tânărului Ferdinand de Elena Văcărescu, fapt considerat inacceptabil de Carol I care l-a forţat pe nepotul său să dea înapoi şi, ulterior să se căsătorească cu Maria, nepoata împărătesei Victoria.

Carol a avut un caracter complex dar mai degrabă laş şi duplicitar, fără virtuţile militare ale bunicului sau măcar tatălui sau. Tipic în acest sens este şi atitudinea pe care a avut-o în timpul Consiliului de Coronă din 27 iunie 1940 când s-a discutat ultimatumul sovietic în privinţa renunţării la Basarabia şi Bucovina de nord (varianta sovietică) – evacuării provinciilor (varianta inteligent adoptată de partea română şi care justifică suplimentar acţiunea armată din vara anului următor): susţinând, în mod verbal, varianta realistă a cedării fără luptă dar votând, pentru analele istorie, nu ?, împotriva cedării, ştiind că va fi în minoritate. Păcat că aceste metode democratice nu l-au caracterizat înainte. Nu cunoaştem cine a propus aceasta formulă vagă dar ceva similar a fost adoptat de Carol al II-lea şi în actul de abdicare în care acest cuvânt nu apare niciunde, stipulându-se doar predarea tronului lui Mihai – un bun loc de întors.

La formarea caracterului său un rol important l-au jucat şi condiţiile familiale, şi dacă ar fi s-o luăm psihanalizabil, absenţa unui tată cât de cât puternic care să-şi impună voinţa şi să-i ofere o direcţie. Căci Carol al II-lea a dorit şi într-o mare măsura a fost tot ceea ce Ferdinand nu a putut fi: un om care a dominat viaţa politică românească şi nu unul care s-a lăsat dominat de ea. Paradoxal, ceea ce şansa istorică numită conjunctura a oferit unui rege slab precum a fost Ferdinand, dominat de Regina Maria si Brătianu a luat unui rege puternic şi aparent hotărât precum a fost Carol al II-lea: România Mare. Imaculata acum Regină Maria a jucat şi ea, la rândul ei, un rol important în destabilizarea personalităţii tânărului prinţ moştenitor. Chiar şi notaţiile din jurnalul său oscilează constant între aprecieri şi critici virulente, între indulgenţă şi vehemenţă, între dragostea maternă şi setea ei pentru putere. Quinlan prezintă detaliat şi scandalurile aparent nesfârşite care au erodat din prestigiul dinastiei române, ironizată de presa vestică, aspect uitat în prezent când o ceaţă idilică a învăluit imaginea dinastie regale române Vă daţi seama ce subiecte grase ar fi oferit aventurile galante aparent fără sfârşit ale lui Carol al II-lea, prinţului Nicolae, şi chiar Reginei Maria viguroasei prese de scandal din România zilelor noastre (nu că România interbelică ar fi dus lipsă de aşa ceva).

Quinlan încearcă să ofere o viziune echilibrată a personalităţii lui Carol. Uneori poate că este chiar prea indulgent, considerând că lui Carol al II-lea i se impută toate eşecurile din deceniul patru însă nu poate contesta faptul că el este principalul autor al destabilizării modestei, e drept, democraţii româneşti interbelice (dar în care s-au derulat şi două alegeri libere pierdute de partidul aflat la guvernare!) doar plecând de la principiul că oamenii politici, de atunci, de acum şi dintotdeauna, nu erau patrioţi şi competenţi urmându-şi doar propriile interese. “Carol a profitat de haosul creat pentru a adânci disensiunile din cadrul partidelor politice şi a le slăbi şi mai mult, menţinând posturile din Cabinet – inclusiv pe cel de prim-ministru – ca momeală. Dar principalul vinovat era criza economică, nu Regele.” Adică cum? Criza era de vină că Regele s-a folosit de ea pentru a gripa şi mai mult motorul democraţiei româneşti? Criza oferea în aceeaşi măsură posibilitatea de a consolida sistemul democratic şi nu de a-l distruge.

Unul din motivele care i-a permis lui Carol să domine viaţa politică românească în timpul domniei sale, chiar dacă mai puţin accentuat la începuturi şi pregnant în a doua jumătate a ei, a fost ambiguitatea Constituţiei din 1923 care oferea regelui dreptul important de a numi primul-ministru şi dizolva Parlamentul. Am observat pe propria noastră piele care sunt efectele ambiguităţilor de ordin constituţional. Carol, spre deosebire de Băsescu, deţinea însă prestigiul Casei regale şi al cutumei. Regele numea premierul iar acesta îşi aranja un Parlament pe care să-l domine confortabil.

Inexplicabil rămâne totuşi de ce nu a fost lăsat prinţul Nicolae să devină rege al României. Constituţia nu se putea modifica ? În perioada anilor 1920 Carol al II-lea i-a păcălit aproape pe toţi contemporanii săi, cu excepţia lui Ionel Brătianu. Teza noastră, descoperind entuziasmul cu care a fost primită restauraţia şi tot ceea ce s-a întâmplat imediat după aceea este că Carol pregătea venirea pe firmamentul istorie naţionale a omului providenţial care urma să salveze ţara de tot răul care o măcina.

După inevitabila dezamăgire, acest messianism a fost preluat de Corneliu Zelea Codreanu, apoi de Antonescu. Şi Ceauşescu a dorit să guste din acest potir fermecat iar ulterior Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au preluat, e drept, cu intensitate din ce în ce mai modestă torţa omului providenţial. Nu-i poate fi negat nici rolul principal pe care şi l-a însuşit Carol al II-lea în declanşarea războiului civil interbelic şi în nenumăratele victime legionare, o spirală a violenţei care nu a dus la nimic bun, dimpotrivă, şubrezind suplimentar temelia unui stat care avea nevoie disperată de timp pentru a se aşeza /stabiliza după frumosul an 1918.

După cum se ştie foarte bine, istoriografia şi propaganda comunistă (uneori suprapunându-se perfect), făcând mare gălăgie în acest sens, Carol al II-lea nu a plecat chiar cu mâna goală din România pe 7 septembrie 1940. Se cunosc poveştile cu operele de artă luate de el însă ceea ce nu este deloc clar este dacă aceste opere de artă ii aparţineau de drept, le cumpărase din banii săi, mai mult sau mai puţin curaţi, căci oricum am lua-o numai un rege sărac şi strâmtorat nu a fost, moştenite de la părinţii şi bunicii săi sau aparţinând patrimoniul de stat. Ne-a interesat viaţa lui Carol în cel de al doilea (sau treilea? cine le mai număra, sa-l numim totuşi cel de al doilea mare exil). Ţara era sfâşiată, de război, bombardată însă fostul ei rege nu ducea lipsă de nimic. Early retirement.

Din Iugoslavia trenul regal, puternic escortat de armata iugoslavă a trecut în Italia ajungând în Elveţia unde Carol al II-lea s-a oprit la Lugano unde perechea a tras la Palace Hotel şi, în ciuda oboselii, s-a consemnat de către presa mondenă din Europa a mâncat excelent. De la Lugano trenul regal a trecut prin nordul Italiei şi sudul Franţei îndreptându-se către Portugalia însă a fost oprit în Spania la ordinul lui Franco care nu dorea să-i ofere viză de plecare din ţară. Carol nu înţelegea de ce autorităţile franchiste l-au tratat într-o asemenea manieră. În Catalonia Carol s-a instalat într-o staţiune prea puţin luxoasă după gustul lui, Siteges, aflata la 13 kilometri de Barcelona “ groaznic de scump şi cele comestibile din ce în ce mai rare şi puţin variate.“ Spania venea după trei ani de război civil crâncen.

Deşi nu mai era rege, Carol continua să călătorească asemenea unui suveran şi, potrivit ziarului New York Times, a sosit la elegantul Hotel Andalusia Palace cu mai bine de doisprezece servitori, cincizeci şi două de cufere, trei automobile şi patru câini.”[2] Carol al II-lea se temea de o posibilă extrădare a sa şi a anturajului său în România de aceea în martie 1941 a plănuit o evadare ca-n filme din Spania. Aceasta s-a desfăşurat, mai mult ca sigur cu aprobarea tacită a autorităţilor franchiste (fiind supravegheat 24 de ore din 24 tocmai când a şters-o nu mai era nici un poliţist spaniol în hotel…) nerăbdătoare să scape de povara lui Carol al II-lea. În Portugalia Carol a stat doar două săptămâni căci, fricos şi prevăzător din fire, considerându-se dintr-o dată mare oponent al lui Hitler, cel care domnia continentul în acea lună, a luat pachebotul american Excambion până în Bermude şi Cuba unde a putut răsufla uşurat, afirmând “mă bucur că mă aflu de partea asta a Atlanticului” Cu tot cu câini, probabil.

Însă pentru că Duduii nu-i priia clima din Cuba, Carol s-a îndreptat către Ciudad de Mexico unde “a închiriat o vilă spaniolă cu douăsprezece camere, înconjurată de un zid gros şi înalt, în cartierul rezidenţial Coyoacan.” Carol, şomer acum, îi intrase microbul politicii şi deţinerii puterii în sânge, nu avea cum să se mulţumească cu o existenţă liniştită şi (foarte) îndestulată dar plictisitoare, fără intrigă. Crezând naiv că s-a împotrivit lui Hitler “a încercat să obţină sprijinul Londrei şi al Washingtonului pentru o mişcare numită România Liberă, al cărei conducător ar fi fost. Dar cota lui Carol la bursă nu era prea ridicată la acea vreme pentru nici unul dintre cele două guverne, aşa încât ambele l-au refuzat politicos.”[3]

Nici atunci şi nici după aceea Carol nu a mai reprezentat vreun interes pentru anglo-americani, Truman, abordat de Carol la Rio scriind in foile sale “Secătura aia de Carol, Rege al României, a venit şi s-a aşezat lângă mine. I-am întors spatele, şi atunci el s-a ridicat şi m-a lăsat în pace.” În schimb, de potenţialul său destabilizator s-au interesat sovieticii, aceiaşi care îi oferiseră ultimatumul din iunie 1940 care însă, după cum zic anglofonii în nota lor ironică, nu trebuia luat too personnel. În vara anului 1944, după 23 august, Carol a părăsit Mexicul cu intenţia clară de a ajunge în Europa spre a fi mai aproape de evenimente şi de reluarea tronului, sperând că ruşii îl vor susţine. Din portul mexican Vera Cruz suita regală s-a îndreptat către Rio, în Brazilia unde avea să se împotmolească pentru că sovieticii nu mai erau interesaţi de el, fiind evident că guvernul Groza urma să impună complet dominaţia lor, totul fiind doar o chestiune de timp. De la Rio Carol dorea să navigheze din nou către Portugalia însa anglo-americanii au făcut presiuni asupra guvernului lusitan să împiedice această derulare a evenimentelor.

La Rio Carol s-a şi căsătorit cu aleasa inimii sale care, se pare, l-a păcălit căci s-a dat grav bolnavă, rugându-l pe Carol să-i îndeplinească ultima şi cea mai dragă dorinţă, să se căsătorească. Ulterior, Duduia şi-a revenit miraculos şi, mai mult, i-a supravieţuit lui Carol al II-lea cu 24 de ani! Din nefericire Quinlan nu ne ofera mai multe detalii ale vieţii celei care i-a deturnat irevocabil destinul lui Carol al II-lea, cel care poartă necontestat titlul de cel mai controversat rege român. Însă dintr-o altă perspectivă, putem considera povestea de dragoste dintre cei doi ca fiind una dintre cele mai frumoase din secolul trecut. Se pare că regele Carol al II-lea nu i-ar fi fost necredincios niciodată Duduii, reciproca nefiind valabilă.

În toamna lui 1947 Carol al II-lea şi Elena Lupescu au reuşit în sfârşit să ajungă în Portugalia unde au cumpărat cu numai 19 000 de dolari o vilă în staţiunea chic Estoril unde “Carol trăia viaţa unui nobil de ţară. Ca şi în Brazilia, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului citind, scriind, ascultând muzică clasică, fiind absorbit de valoroasa lui colecţie de timbre, jucând cărţi şi, uneori, câte o partidă de golf. În mod paradoxal Carol al II-lea a murit la scurt timp după Stalin, pe 3 aprilie 1953, în urma unui atac de cord (nu dăduse importanţa sportului, unei diete sanatoase ba mai mult, era un fumător înrăit). Cripta sa a fost adusă în România in februarie 2003 a fost inmormantat intr-un paraclis din incinta Manastirii Curtea de Arges, la 450 de metri distanta de mormantul Elenei Lupescu. Regele isi sfarsea astfel ultimul exil.

Volumul lui Paul D. Quinlan reprezintă o interesantă încercare a creionare a portretului unui personaj istoric de primă mărime din istoria naţională a românilor, ultimul rege al României Mari, cel care a ratat cu brio şansa de a muri pe câmpul de luptă al ţării sale (chestie aparent atât de vetustă dar care în trecut îşi avea valabilitate) preferând traiul prosper din staţiunile de lux alături de scumpa sa Duduie.

[1] Pag.64-65
[2] pag.318
[3] pag.322

Ultima dintre expozitiile ocazionate de centenarul orasului pe care le-am vizitat luna trecuta era dedicata descoperirilor arheologice facute cu prilejul constructiilor efectuate in diverse perioade ale istoriei orasului.

Multa lume, cel putin dintre israelieni, cunoaste fotografia celebra care este un fel de document fondator al orasului facuta in primavara anului 1909 cu ocazia tragerii la sorti a parcelelor pe nisipurile de la nordul Jaffei unde a inceput orasul.

Avantul constructiei pare sa nu fi parasit niciodata de atunci Tel Avivul, trecut prin faze istorice greu de imaginat astazi cum ar fi fotografia care reprezinta sirul de camile tropaind prin nisipurile unde prindea contur in 1920 strada Allenby.

In repetate randuri lucrarile de constructie au adus la suprafata marturii ale unei istorii care ca si in multe alte locuri in Eretz Israel este departe de a fi doar centenara. Din nisipurile si piatra de la Tel Castina (dealul unde se afla muzeul insusi), zona celor sapte statii (azi in Gan Yehoshua) sau fasia de langa malul marii unde s-a construit termocentrala Reding pentru a enumera cateva locuri dar au fost scoase obiecte arheologice care atesta vechimea prezentei umana si sirul popoarelor si civilizatiilor care s-au perindat si asezat pe aceste locuri.

Printre primii care au avit o prezenta stabila aici ca si pe o mare parte a litoralului pana in Gaza intre anii 1200 si 1000 BC au fost filistinii. ‘Cuibul dansatorilor’ este un splendid exemplu de ceramica din acea perioada din care multe alte obiecte si vase sunt prezente in expozitie.

Dupa ce regatul evreiesc a inlocuit dominatia filistina a urmat exilul babilonean, intoarcerea si contrirea celui de-al doilea Templu. Incepnad cu secolul al patrulea BC intreaga zona devine teatrul razboiului civilizatiilor dintre ocupantii elenisti si locuitorii evrei ai tarii. Un triptic de pietre insciptionate cu simboluri evreiesti si texte in scriere ebraica si greceasca stau marturie dialogului si confruntarii intre ocupanti si localnici.

Cand ocupatia romana succede celei grecesti apar si sarcofagele tipice obiceiurilor funerare romane.

Prezenta romana urmata de cea bizantina ramane dominanta in toata prima jumatate a primului mileniu AD. Tehnicile de prelucrare a ceramicii si mai ales a sticlei sunt adaptate materiilor prime locale creand o traditie originala in aceasta zona de rasarit a bazinului mediteranean.

Expozitia ramane deschisa pana la sfarsitul lui februarie.

“Amintiri din pribegie”, de Neagu Djuvara
Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

Cu o indamisibilă întârziere am reuşit să lecturăm memoriile deja celebrului istoric şi, mai cu seamă, scriitor Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie. [1]Teoretic şi proletar, orice viaţă ar merita a fi povestită însă practic doar puţine au un conţinut demn de a fi transcris şi mai puţine vieţi fiind memorabile. Aceasta depinde, evident, şi de talentul de povestitor pe care îl are memorialistul.

“Ce urâtă trebuie să fie viaţa ălora care n-au, ca noi, oameni care să vorbească, cugetă. Dacă povesteşti, e ca şi când ce s-a întâmplat se petrece de mai multe ori.”[2] Povestaşul este cel ce spune deapănă ficţiunea însă, de multe ori realitatea, ştim bine, bate ficţiunea. Memoriile lui Neagu Djuvara sunt decupate în patru mari capitole, criteriul fiind cel cronologic şi, geografico-politic, în funcţie de cele trăite de autor : Refugiat politic în Apus 1948-1961, În Africa subsahariană 1961-1984, Intermezzo la Paris 1984-89, Şocul întoarcerii în ţară (după 1990).

Nu vom zăbovi asupra analizei exilului românesc după instaurarea regimului comunist în România, alte lucrări au făcut-o şi o vor mai face, fără îndoială. Neagu Djuvara o recunoaşte, chiar dacă a fost implicat destul de mult timp şi intens, pentru o perioadă destul de lungă în această micro-societate românească pe care istoria a aruncat-o la mare depărtare de ţară că nu poate fi perfect obiectiv şi, în fond, nu acesta este scopul unor memorii. Ele trebuie să înfăţişeze un anumit context istoric locuit de diverşi oameni. În mod sigur, exilul românesc a fost la fel de pestriţ precum este românitatea în ansamblul ei, dominat de eroi dar şi de lichele, de oameni fără scrupule şi cu ambiţii nenumărate de şefie (vechea noastră obsesie şi dorinţa- să fim cu toţii şefi) dar şi trudinici anonimi la cauza României libere.

Ceea ce ne-a fascinat a fost lungul interval pe care neobositul nostru povestitor l-a petrecut în Republica Niger (a nu se confunda cu Nigeria!). Ne întrebăm naivi dacă autorităţile acestei ţări au idee de serviciul pe care l-a facut Neagu Djuvara Nigerului, căci el înfaţişează o imagine nuanţată dar plină de savoare şi har. Suntem siguri ca autorităţile nigeriene nu ar fi foarte bucuroase să afle micile critici şi înţepături pe care un spirit atent precum românul Neagu Djuvara le remarcă şi reţină căci complexele de inferioritate articulate în jurul imaginii ţărişoarei nu ne bântuie, în mod cert, numai pe noi. Autorul precizează în mai multe rânduri că statul nigerian nu-i mai plăteşte de mulţi ani nici măcar mica pensie care i-ar datora-o şi, uneori, spre sfârşitul vieţii începi să-ţi aduni cu minuţie anii munciţi. Neagu Djuvara are har de povestitor înnăscut, îmbinând oralitatea cu precizia faptului atestat istoric, el însuşi fiind de formaţie istorică. Din fericire cele două ocupaţii (cea de istoric şi cea de scriitor) sunt înrudite.

Neagu Djuvara

Scriitorul o ia bătrâneşte la vale şi face o adevărată radiografie a acestei ţări trecând de la compoziţia etnică (noi, europenii, avem impresia că toţi africanii sunt negri şi cu asta basta uitând marea lor diversitate etnică- dar, trisită consolare, şi ei procedează identic precum albii care toţi sunt anassara, o deformare a termenului de nazarinean, creştin) condiţia femeii în societate şi poligamia musulmană, obiceiurile, limbile, rivalităţile etc. Cum naţiunea română nu a avut nici o tangenţă cu procesul de colonizare a lumii întreprins de puterile occidentale în secolele trecute nu există o literatura specifică cum este cazul în culturile popoarelor care s-au aruncat în această aventură de aceea mărturia lui Neagru Djuvara este cu atât mai pasionantă. Orizontul ne este întredeschis iar Neagu Djuvara se adreseză tot timpul cititorului căci un povestaş are nevoie de o audienţă captată.

Cum se desfăşoară negocierile în Africa? “La africani nu există noţiunea de majoritate care, în cele din urmă, să impună punctul ei de vedere unei minorităţi. Nu. Oamenii se adună, stau la sfat ceasuri, zile, săptămâni, luni de zile- cât o trebui până se împacă toată lumea, până se ajunge la ce numesc ei pe franţuzeşte, cu emfază: consensus. Numai atunci se opreşte palabra. Bine, bine, îmi veţi zice, dar dacă până la urmă totuşi nu se ajunge la consensus? Ei! Atunci există o ultimă soluţie: se omoară.”[3] Diferenţele între cele două culturi rezidă şi în semnificaţia tăcerii în societate. “În Africa, atunci când erau adunaţi mai mulţi în timpul unei călătorii ori înainte de o masă sau de o ceremonie, puteau fi momente de tacere care, la mine, stârneau un fel de jenă, de apăsare ca şi când ar fi fost semnul unei lipse sau al unei supărări. Nu era cazul. Era normal. “[4]

Neagu Djuvara întreprinde şi o comparaţie foarte utilă şi interesantă între sistemul colonial francez pe care românul l-a cunoscut în mod direct şi în profunzime (căci a ajuns la Niamey la un an de la dobândirea/ acordarea independenţei) şi sistemul colonial britanic pe care l-a putut diseca vizitând şi fiind în apropierea Nigeriei, fostă parte a Imperiului Britanic. „Toată zona rodnică a Sahelului au luat-o britanicii, nelăsând francezilor decât o fâşie subţire de ţară unde se mai putea face agricultură. Vedem aici concret care au fost motivaţiile şi metodele celor două principale puteri coloniale ale Europei occidentale : la englezi colonizarea a fost concepută de negustori, iar la francezi de militari.”[5] Neagu Djuvara menţionează faptul că alfabetizarea ar fi fost mai extinsă în Africa anglofonă decât în cea francofonă la momentul obţinerii independenţei de către toate aceste state însa acest aspect pozitiv al dominaţiei britanice ar fi antrenat, pe termen lung, consecinţe negative căci a încurajat naţionalismul-separatismul. Cum noile state  nu erau monoetnice, dimpotrivă, lupta pentru supremaţie a fost dură şi a dus la războaie civile peste în Nigeria, India, Kenya, Sudan. Ceea ce uită Neagu Djuvara să întreprindă este o comparaţie între Africa de Sud albă si Algeria franceză, un studiu comparativ ar găsi foarte multe asemănari, suntem siguri.[6]

Niger

Africa Franceză s-a confruntat mai puţin cu astfel de războaie civile deosebit de sângeroase, mult mai sângeroase decât orice război colonial(ist) dar cu o instabilitate politică fără egal (chiar si presedintele nigerian care l-a angajat, Diori Hamani, a suferit aceeasi soarta, fiind alugnat de la putere de un punci militar). O alta deosebire ar consta in faptul ca “englezii au aplicat sistematic lozinca romana divide et impera folosind antagonsimele etnice ca pe o parghie de dominare”[7] Pe de alăltă parte, pentru a echilibra balanţa, britanicii, epuizaţi după al doilea război mondial nu s-au mai implicat în lungi şi sângeroase războaie coloniale precum au făcut-o francezii (Algeria, Indochina).

“Francezii au avut o viziune mai simplă – ca să nu spun mai simplistă: civilizaţia era una-bineînţeles, a lor. Deci un dispreţ total pentru culturile locale. Învăţământul să se facă direct în franceză şi numai în franceză (…) dacă, iniţial, francezii au fost şi ei, nevoiţi să colaboreze cu şefii tradiţionali locali, ei au încercat cu încetul, în spirit republican, nivelarea categoriilor sociale şi etnice în aceeaşi colonie, pe când britanicii s-au bizuit aproape exclusiv pe clasa dominantă aflată la putere când au pus mâna pe acea ţară. (…) corupţia era mult mai gravă şi mai generalizată în fostele colonii britanice decât în fostele colonii franceze! Greu de admis, fiindcă suntem obişnuiţi a-l considera pe franţuz mai dispus la şmecherie şi la ocolirea legii decât englezul. Dar iată că, în practica colonială s-ar părea că francezii n-au folosit arma corupţiei, pe când englezii au folosit-o atât de sistematic încât, o dată ei plecaţi, corupţia a devenit o adevărată plagă, cu urmări incalculabile, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic.”[8]

După 1989 eram şocaţi de diferenţele care existau între fosta RSR şi ţările occidentale cu întreaga paletă care se ascunde în spatele acestui termen căci una este Danemarca, una Franţa şi altceva Italia sau Portugalia. După de două decenii nu mai există acelaşi impact având în vedere că o mare parte a populaţiei ţării a reuşit să vadă/ trăiască/studieze/ meargă măcar în vizită dincolo. Însă şocul civilizaţional îşi păstrează adevărata sa vigoare mergând în Africa sau Asia căci până la urmă ţările europene care ne impresionau în 1990 provin din aceeaşi mare tradiţie creştină, noi venind dintr-o ţară rămasă în urmă şi nu de o altă factură. Djuvara recunoaşte că nu a fost extaziat de imensităţile deşertice ale Republicii Niger.

Dunele din Niger

“Am avut adesea emoţii estetice în faţa priveliştilor de stepă sau de păduri primitive şi imensitate a nisipiruilor sahariene, n-am păşit niciodată pragul acelei fermecări care-i prinde pe unii europeni care se deprind atât de bine cu acele locuri, că nu se mai pot desprinde. Pe mine, lipsa, împrejur a frumuseţii făcute de mâna omului mă deprimă. De aceea, să pot hoinări barem cincisprezece zile pe an prin Italia sau prin sudul Franţei, în locuri pe unde fiecare cătun este o operă de artă, mi-era ca o necesitate fizică, un drog- să-mi umplu ochii şi sufletul de frumuseţe, apoi mă puteam întoarce un an în pustiu.”[9]

Şocul întoarcerii în ţara natală răzbate din ultima parte a amintirilor. Ce a găsit Neagu Djuvara în anul/anii 1990? “O populaţie, în imensa ei majoritate, neinformată sau dezinformată, o proliferare de partide mici, născute peste noapte, ca nişte paravane în jurul marelui partid format din eşalonul II al fostei nomenklaturi comuniste, rezultatul era- chiar de n-ar fi fost şi unele fraude destul de însemnate- scris dinainte.”[10] (despre alegerile din mai 1990)

După 45 de ani de exil poporul român nu mai era cel părăsit în 1945 “Românul, de unde era odinioară prea blajin, acum avea atitudini adesea agresive, la cea mai mică supărare, gata, urelete, înjurături, pumnul. (…) Lăsasem o sărăcie oarecum smerită şi decentă, regăsisem o mizerie pretenţioasă şi cu arţag.(…) Oamenii pe stradă arătau altfel, erau alţii. Aveam simţământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Feţele îmi păreau mai umflate, mai întunecate, ca de oameni băuţi. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Pe scările imobilelor, oamenii care se încrucişau nu se mai salutau, de parcă se generalizase vechea temă bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat. ”[11]

Neagu Djuvara

Nici Capitala nu iese mai bine din aceasta comparatie ( intre ce a fost in 1945 si ce a ajuns in 1990)  “În noua sa înfăţişare, noua sa tuşă de inspiraţie sovietică, Bucureştiul îmi apărea acum mai apropiat de Alma Ata sau de Ulan Bator decât de Viena sau chiar de Budapesta. Eram doborât. Îmi ziceam: Ce cauţi, Neagule, aici?”[12] Viaţa în România postdecembristă îi prilejuieşte şi un şir de reflecţii pertinente chiar dacă depăşite relativ de evoluţia istorică “ nu cumva ar avea românul un dar aparte, un dar cu totul special- ce dar? Un adevărat geniu: geniul de a organiza dezorganizarea! Şi m-a apucat un fel de spaimă, de disperare: dacă – Doamne fereşte! e corectă analiza mea, suntem pireduţi în societatea modernă, în epoca globalizării. Înainte vreme, te puteai închide în ţărişoara ta, să te mulţumeşti cu roadele pământului, mai schimbai câţiva drobi de sare cu turcul, pentru nişte ibrice, ceva vite cu braşoveanul, pentru nişte coase sau pentru o pălărie mai acătării şi, în rest, să trăieşti în plăcuta ta dezorganizare; că lapte, mălai, ceapă şi miere tot se găseau, dacă nu dădeau seceta sau lăcustele. Dar azi, nu se mai putea. Vrând-nevrând, am fost târâţi în economia mondială şi, dacă nu ţii pasul- cum aveam întotdeauna în plutonul meu doi-trei care târşâiau picioarele, de rămâneau din ce în ce mai departe de coloană şi trebuia să le strigi mereu Ţineţi aproape- atunci sigur că vom rămâne codaşi în Europa şi în lume”

Cum intotdeauna ne-a interesat sistemul de munca intelectuala a altor scriitor şi istoric nu ne-am putut abţine să nu reţinem mărturisirea simpaticului Neagu Djuvara “Eu trebui s-o mărturisesc, sunt incapabil să ţin fişiere… de vreo patru ori am încercat, am cumpărat cutii, ba metalice, ba de lemn şi sute de cartoane. Am făcut pe ele notări, toate rămase la începutul începuturilor, apoi părăsite. Cutiile zac prin colţuri de biblioteci şi prin pivniţe. Adevăratele mele fişe sunt fiţuici măzgălite pe bucăţele de hârtie, pe foi de agendă, pe dosuri de plicuri, în metrou, în tren, la bucatarie, in pat noaptea- apoi adunate in plicuri uriase din care, scoţându-le îmi trebuie zile şi nopţi şi săptămâni până le orânduiesc cât de cât. E o metodă de o primitivitate medievală…antică…preistorică!” [13] Succesul, târziu, e drept, o recunoaşte chiar el, literar dar şi mediatic al unei personalităţi spirituale de talia lui Neagu Djuvara este unul din semnele (puţine, multe? cine ştie căci cine le poate contabiliza?) de normalitate ale vieţii culturale româneşti căci experienţa de viaţă şi spiritul viu ale lui Neagu Djuvara au îmbogăţit mii şi mii de cititori tineri dornici să descopere o altfel de istorie povestită cu har de un altfel de român. Unul care a fost mereu liber.

[2] Povestaşul de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003

[3] Op. cit., pag.213

[4] Ibidem

[5] Ibidem, pag 168

[6] În ambele ţări a funcţionat un sistem politc care acorda drepturi politice în exclusivitate comunităţilor minoritare europene, anglofonă si afrikană în Africa de Sud şi francofonă în Algeria.

[7] Op. cit., pag 200

[8] pag.201

[9] Op. cit., pag.264

[10] Op. cit., pag 460

[11] Op. cit. pag 457-459

[12] OP. cit., pag 456

[13] Op. cit. pag. 445

“Scurtă istorie a Greciei”, de Richard Clogg

Ulterior am descoperit că nu toţi fanarioţii erau nişte oameni rai dar şi că autohtonii nu au fost neapărat nişte victime inocente. Pasive, da, în dulcele nostru stil clasic. Am regăsit din plin pasiunea pentru Elada în Ulysses de James Joyce, capodoperă în care şi Joyce ca mulţi alţi occidentali îi idealizau pe greci „Un surâs de lumină îi limpezi ochii încadraţi de rame negre, îi lungi şi mai mult buzele prelungi.

- Grecii! spuse iarăşi. Kyros! Strălucitor cuvânt! Vocale pe care semiţii şi saxonii nu le cunosc. Kyrie! Aureola intelectului. Kyrie eleison! Făcătorul de closete şi constructorul de cloacă nu vor fi niciodată stăpânitorii spiritului nostru. Suntem vasalii cavaleriei catolice a Europei care s-a năruit la Trafalgar şi ai imperiului spiritului, nu un imperium, care s-a coborât în adâncuri o dată cu flota ateniană la Aegostopotamos. Da, da. S-au coborât în adâncuri. Pirus, înşelat de un oracol a facut o ultimă încercare să mai întoarcă vremurile de aur ale Greciei. Loial unei cauze pierdute.”[1]

Dragostea fata de Grecia l-a făcut pe Joyce să se decidă ca coperta primei ediţii a celebrului său roman Ulysses să fie albastră iar literele titlului albe, steagul Greciei.

Volumul “Scurta istorie a Greciei”[2] scris de către istoricul britanic Richard Clogg, specialist în istoria Balcanilor, Senior Research Fellow la St. Antony’s College, University of Oxford vine să umple golul care (încă) domneşte în spaţiul cultural românesc în privinţa cunoaşterii altor popoare (măcar) din Europa, colegele noastre în interiorul Uniunii Europene. În continuare credem că au apărut prea puţine astfel de lucrări despre istoria şi cultura unor ţări apropiate chiar daca in ultimul deceniu nu puteam sa nu remarcam sporirea numărului şi calităţii biografiei aferente acestui domeniu (mai ales traduceri). Credem că acest efort ar trebui apreciat de publicul călător autohton având în vedere destinderea regimului voiajelor peste hotare. Benefic ar fi ca un concediu plăcut să fie pigmentat cu o minimă cunoaştere a ţării în care acesta are loc iar o astfel de lucrare precum cea a istoricului Richard Clogg s-ar putea constitui într-un astfel de instrument. Lucrarea istoricului englez vine să ne arate că trecutul unui popor dovedeşte în mod direct inteligenţa şi capacitatea de a supravieţui intemperiilor istoriei. Popoare vechi precum cel evreu sau elen posedă ceva în fibra lor care pare imposibil de distrus, o armătură pe care alte popoare mai recente nu o au.

Volumul se concentrează asupra perioadei 1770-1990 fiind editat în versiunea originală în 1992 şi reeditat în 2002 updatat cu analiza ultimului deceniu al secolului trecut. Neputând intra în detalii rezumăm afirmând că puţine state din Europa au cunoscut o istorie contemporană atât de violentă, plină de mişcare, de tulburări, sânge,instabilitate politică precum cea a grecilor. Chiar şi istoria românilor pare liniştită, cunoscând câteva perioade de îngheţare şi aşezare politico-administrativă precum cea dintre 1959-1916 (Războiul de Independenţa din 1877-78 fiind unul exterior, purtat în Bulgaria de nord), 1920-1930 sau liniştea atent supravegheată de Securitate ( 1960-1989).

Istoricul britanic trece în revistă renaşterea naţională a grecilor care s-a desfăşurat sub semnul unei adevărate dileme identitare: către ce perioadă de aur să-şi focalizeze atenţia grecii, către Antichitate sau către Imperiul Bizantin. “Chiar în primul deceniu al secolului al XIX-lea naţionaliştii, spre consternarea autorităţilor bisericeşti, au început să-şi boteze copii şi corăbiile cu nume antice greceşti mai degrabă decât cu numele unor sfinţi creştini. Tot atunci a început disputa, continuată până în zilele noastre, în legătură cu forma limbii greceşti adecvată Greciei renăscute. Unii erau de părere că trebuia să se revină la presupusa puritate a elinei antice din secolul al V-lea î.Hr, alţii că limba contemporană vorbită (remarcabil de puţin schimbată faţă de cea din Antichitate, dat fiind uriaşul interval de timp aflat în discuţie) putea să slujească drept bază pentru limba cultă. Însă alţii propuneau o cale de mijloc care presupunea purificarea limbii vorbite de cuvinte şi expresii străine. În final, adepţii catharevusei, adică a limbii greceşti purificate au avut câştig de cauză, iar influenţa lor a avut un efect nefast pentru dezvoltarea culturală şi pentru învăţământul din Grecia.” [3]

Studiind istoria contemporană a Greciei am fost atraşi de nebunia lor de a dori nici mai mult nici mai puţin decât sa reintre în posesia ţinuturilor care le aparţineau în perioada de glorie a Imperiului Bizantin şi mai ales a capitalei acestuia, Constantinopolul pierdut în 1453. Toată aceasta dezbatere şi plan politic a purtat numele de megali idea (Ideea cea mare). Nebunie care a fost pusă în practică din punct de vedere militar în martie 1921 când ofensiva majora a grecilor debarcaţi în Anatolia cu gândul iniţial de a recupera şi alipi la Grecia doar oraşul Smirna (care avea pe atunci o populaţie greacă mai numeroasă decât cea a Atenei fiind, în definitiv, un vechi oraş grecesc încorporat în Imperiul Otoman) suferind un eşec total în apropierea oraşului Ankara, pe râul Sakarya, un fief kemalist. Liniile de comunicaţie al armatei greceşti fiind suprasolicitate şi lungi, era doar o chestiune de timp până când Mustafa Kemal a lansat o ofensiva care a dus la un dezastru complet al grecilor ce nu s-au mai oprit decât pe litoralul Mării Egee, abandonând populaţia civilă greacă din Anatolia şi mai ales din Smirna (Izmir în terminologia turcă) furiei naţionaliştilor turci care au masacrat rapid 30.000 de creştini (greci si armeni). Ca urmare a acestei campanii ratate grecii au fost nevoiţi să accepte un masiv schimb de populaţii între cele două state.

Grecia

“Mai degrabă religia decât limba sau conştiinţa naţională era criteriul pe baza căruia se făceau aceste schimburi. Faptul a avut câteva consecinţe anormale, pentru că aşa după cum mulţi dintre creştinii ortodocşi din Asia Mică vorbeau turceşte, tot aşa mulţi dintre musulmanii din Grecia şi, mai ales din Creta, vorbeau greceşte. Aproximativ 1.100.000 de greci s-au mutat în regat drept urmare a catastrofei şi a schimbului de populaţie care a urmat. În replică, aproximativ 380.000 de musulmani au fost mutaţi în Turcia.” Pentru a exemplifica proporţiile dezastrului din 1922 în mentalul grecesc amintim că imediat după survenirea înfrângerii şase înalţi demnitari, consideraţi responsabili pentru dezastrul militar au fost judecaţi de un tribunal militar şi executaţi (printre cei împuşcaţi regăsindu-se şi doi prim-miniştri! Prinţul Andrei, tatăl ducelui de Edinburgh care a fost pentru o perioadă comandantul celui de al doilea corp de armată a fost judecat, condamnat la exil şi degradare! )[4] O bună parte din grecii ajunşi în regat au preferat să ia calea exilului având în vedere condiţiile grele de viaţă. “Adeseori, desigur, observatorii atrăgeau atenţia asupra felului în care îşi manifestau grecii din diasporă talentul, capacitatea de muncă şi vocaţia managerială în ţările de adopţie, neputând face acelaşi lucru la ei acasă, unde pilele erau esenţiale”[5] În străinătate ar trai 7 milioane de greci.

Multe fenomene derulate în societatea elenă modernă sunt caracteristice şi societăţii româneşti. “Dat fiind stadiul rudimentar de dezvoltare economica, statul-protector era exagerat de important şi raportul funcţionari-cetăţeni era mult mai mare decât cel din Europa Occidentală. (…) Alegerile erau contestate vehement şi adeseori într-un mod grosolan, pentru că de fiecare schimbare de guvern depindeau mii de posturi în serviciile publice”[6] Evident, diferenţa actuală mare dintre cele două ţări o constituie impunerea regimului sovietic în România şi miraculoasa salvare a Greciei de către Churchill. Ceea ce este paradoxal este faptul ca mişcarea comunistă din România devenită comunistă după 1945 era mai mult decât modestă şi foarte puţin activă de-a lungul celui de al doilea război mondial, în timp ce mişcarea comunistă grecească era numeroasă fiind principala forţă din cadrul mişcării de rezistenţă la ocupaţia forţelor Axei – cu toate acestea Grecia a rămas în zona de influenţă occidentală. Dacă ne aducem aminte, pentru cele 90 de procente pe care primul-ministru britanic le-a abandonat în România ( pe care oricum nu le avea) a câştigat 90 de procente în influenţă tocmai în Grecia. În mod scrupulos, Stalin[7] având onoarea dictatorilor sângeroşi (după cum a respectat şi înţelegerea cu Hitler, menţionăm că URSS livra chiar şi în iunie 1941 importante cantităţi de petrol Germaniei naziste) a respectat înţelegerea verbală (căci bileţelul a fost distrus) şi a oprit ajutorul acordat comuniştilor eleni aflaţi în plin război cu forţele de dreapta susţinute militar direct de către britanici. Ulterior, implicării britanice i-a luat locul sprijinul masiv al SUA, inclusiv financiar.

În mod paradoxal, în Grecia de-a lungul acestui interval (1949-2000) sentimentele antiamericane au fost foarte puternice, ajungând până la apariţia organizaţiei teroriste-marxiste 17 Noiembrie[8] care a comis mai multe atentate /asasinate îndreptate împotriva personalului ambasadelor americane si britanice, personalului militar NATO sau unor politicieni greci de dreapta. Principalul pseudo-argument al acestei poziţii care nouă, românilor, ne este incomprehensibilă (noi având privilegiul suportării jugului sovietic şi a acoliţilor lui până în 1989), constă în aşa-zisa susţinere a Turciei de către America în dauna Greciei de-a lungul nenumăratelor crize politico-militare dintre cele două ţări. Argument fals căci numai apartenenţa celor două ţări la NATO a făcut ca ele să nu se sfâşie în bucăţi de două trei ori de-a lungul ultimei jumătăţi de secol. O deosebire importantă între cele două istorii se leagă de anul 1940 când România a cedat în faţa presiunilor URSS (şi ulterior ale Ungariei, Bulgariei si Germaniei) în timp ce Grecia a respins pretenţiile Italiei şi a reuşit să o pună în dificultate, numai iarna grea împiedicându-i pe greci să nu-i arunce pe italieni în Marea Adriatică, în afara Albaniei. O altă diferenţă între cele două state rezidă şi în stabilitatea pe care a avut-o dinastia de Hohenzollern Sigmaringen în România, cu bunele şi relele ei intre 1866-1947 spre deosebire de instabilitatea din Grecia care a cunoscut doua dinastii germanice: de Wittelsbach- (Bavaria) între 1833-1862 si de Schleswig-Holstein-Sonderburg- Glucksburg care a domnit cu intermitenţe între 1862 – 1973. În perioada 1924-35 Grecia a fost republică, aceasta formă de guvernare revenind definitiv în 1973, după prăbuşirea dictaturii coloneilor. Cu familia regală grecească dinastia Hohenzollern Sigmaringen s-a înrudit, chiar dacă, în ambele cazuri, nefericit: prinţesa Elena, fiica regelui Constantin I devenind regina României prin căsătoria cu Carol al II-a, fiind mama regelui Mihai I dar şi prinţesa Elisabeta, prima fiica a regelui Ferdinand şi reginei Maria a fost căsătorită cu George al II-lea, rege al Greciei în două perioade, 1922-23 şi 1935-47, de care a divorţat în 1935. Nu mai menţionăm mariajul “fericit” dintre Elena si Carol al II-lea.

Acropole

Istoricul britanic ne oferă şi o concluzie realistă. “În tulburii ani ’40 Grecia a plătit scump, prin comparaţie cu vecinii din nord, care aveau o moştenire comună bizantină, otomană şi de creştinism ortodox, cu sânge şi necazuri disensiunile, interne sau externe, indiferent cât de dure ar fi fost ele. În schimb, în anii 90, spre deosebire de vecinii săi balcanici, ea nu a mai fost confruntată cu problema reinventării societăţii civile şi a refacerii economiei din temelii. Mai mult, calitatea sa de membru al Uniunii Europene s-a adeverit un avantaj din ce în ce mai mare atât din punct de vedere economic cât şi politic. Progresele materiale ale ţării de la sfârşitul războiului civil în 1949 au fost cu totul remarcabile. Nivelul de viaţă al poporului grec a crescut fantastic în mai bine de o jumătate de secol.”[9]Grecia rămâne Grecia şi avem impresia că, pe plan european, i se poate ierta totul, de la falsificarea deficitului care i-a permis să se alăture Uniunii Economice şi Monetare adoptând moneda euro până la îndatorarea masivă în vederea organizării Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004.

Nu în ultimul rând remarcăm faptul că volumul este îmbogăţit de un aparat bibliografic bine venit, de la scurte biografii ale principalelor figuri istorice ale perioadei analizate, până la tabele cronologice, date de referinţă iar în interior regăsim atât hărţi care ne permit să localizam eficient desfăşurarea acţiunilor istorice (ştim prea bine cât de deficitare erau volumule cu tematică istorică la acest capitol determinând potenţialul cititor să apeleze constat la un atlas geografic ) cât şi fotografii exemplificând perioada istorica rezumata în materia volumului.

„– Iehova, culegătorul de prepuţuri, nu mai există. Am dat peste el, dincolo, în muzeu, când m-am dus s-o salut pe Afrodita cea născută din spuma mării. Gura-i grecească nicicând strâmbă-n rugăciune. În fiecare zi ar trebui să-i aducem omagiu.”(Buck Mulligan) [10]

[2] Editura Polirom, 2006, traducere de Lia Brad Chisacof

[3] pag. 43

[4] pag.114

[5] pag.236

[6] pag.74

[7] Stalin îşi respecta cuvântul doar atunci când întâlnea un adversar pe măsură, în 1941 Hitler iar in 1944-45 Churchill.

[8] http://en.wikipedia.org/wiki/Revolutionary_Organization_17_November

[9] pag.246

[10] James Joyce, op. cit., pag.188

“Există istorie adevărată ? Despre «relativitatea generală» a istoriei. Eseu de epistemologie”, de Neagu Djuvara

Moto: „O viziune definitivă a trecutului e cu neputinţă. Aceasta e pricina majoră care explică imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă – fiindcă, încă o dată, trecutul nu e încremenit pe vecie, iar focul mocneşte sub cenuşă. Aceasta e drama istoricului: oricare ar fi ştiinţa, iscusinţa şi talentul lui, viziunea pe care o are a trecutului este, în mod fatal, depăşită după două-trei generaţii, câteodată chiar mai repede”.

Pentru Neagu Djuvara, teoria cunoaşterii nu este o necunoscută, la fel cum nu este nici filosofia istoriei. Să nu uităm că, în 1972, la vârsta de 56 de ani, a obţinut doctoratul de stat la prestigioasa universitate de la Sorbona cu o teza de filosofie a istoriei. De altfel, este un specialist de mare ţinută în toate aceste domenii, studiile sale dovedind, daca era nevoie, acest lucru: este licenţiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor in drept la Paris (1940), diplomat de seamă în perioada celui de-al doilea război mondial în cadrul Ministerului de Externe român, dar şi perioada comunistă a ţării noastre în Republica Niger.

Neagu Djuvara

Acel „ceva” din trecut care trebuie descris după anumite criterii este faptul istoric, care poate fi circumscris doar unui observator al timpului prezent şi anume istoricului. El este un observator, dar pentru a avea informaţii observabile, trebuie îndeplinită o primă condiţie, respectiv existenţa unei conştiinţe istorice în cadrul comunităţii examinate, care nu este firească, nu este un lucru existenţial, cu precădere pentru omul contemporan, din ce în ce mai atras spre prezent şi viitor, aproape absent în privinţa trecutului, nepăsător pentru ceea ce s-a întâmplat generaţiilor anterioare. „Este considerat fapt istoric orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea unei fâşii din trecutul uman. Faptul istoric e deci o verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă.”

“Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori)

Să nu uităm că, spre deosebire de naţionalizarea industriei şi băncilor, care a durat doar aproximativ patru ani – 1948-1952, colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ  12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Cercetarea singulară este, cum am spus mai sus, extrem de grea, dar ea reuşeşte în cartea-document „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii din România (1949-1962)”, prin efortul unui colectiv, unui proiect de colaborare interdisciplinar, unor cercetători de mare probitate ştiinţifică, în număr de 20, amintind aici numai patru dintre ei şi anume editorii cărţii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi sau iniţiatorii Gail Kligman şi Katherine Verdery.

Pe de altă parte, nici materialul rezultat nu este simplu şi uşor de prezentat şi, în esenţă, de citit. Se adresează unui cititor avizat, care cunoaşte îndeaproape istoria comunistă a României postbelice, care este interesat de colectivizare, de lumea satelor, de ultimele împotriviri ale ţăranilor români de pe tot cuprinsul ţării împotriva deposedării de proprietăţile lor, câştigate cu greu în urma unor reforme agrare târzii. Unele articole sunt greoaie, la un moment dat situaţiile asemănătoare se repetă, dar pe ansamblu reprezintă un demers istoriografic de remarcat, într-un domeniu care merită cercetare amanunţită.

Cartea este structurată în trei părţi, respectiv Partea I-Colectivizarea agriculturii: aspecte generale, Partea a II-a-Centru şi periferie în campania de colectivizare şi respectiv Partea a III-a-Colectivizarea şi schimbarea relaţiilor sociale, prima punând accentul pe partea istorică şi ideologică a colectivizării, iar ultimele două pe studii de caz din diferite locuri ale ţării, cu stratificare etnică deosebită, cu ideologii şi mişcări alternative de împotrivire sau de aderare la comunismul sătesc. Ceea ce reuşeşte cu prisosinţă această carte este modalitatea de cercetare, respectiv îmbinarea istoriei orale, cu interviuri luate cu supravieţuitorii sau cu descendenţii acestora, cu munca de arhivă, o condiţie esenţială pentru înţelegerea sub multiple aspecte a vieţii, transformării societăţii şi complexităţii regimului comunist din acea perioadă de început. De altfel, şi definiţia colectivizării decurge din acest context, ea fiind „un aspect fundamental al formării partidului-stat în România, şi nu doar ca pe o simplă campanie auxiliară a procesului de industrializare şi urbanizare”.

Un capitol care ne-a interesat mai mult a fost cel semnat de Eugen Negrici, intitulat sugestiv Rolul literaturii în campania de colectivizare. El dezvăluie contribuţia unor scriitori de renume, cunoscuţi şi în prezent lumii literare româneşti, dar îndelung lăudaţi în perioada comunistă, la impunerea unei imagini denigratoare a satului precomunist şi la ilustrarea tezelor staliniste asupra ţărănimii, teze mult-laudate şi răspândite în acei ani. Vorbim aici, în principal, de A.E. Baconsky, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici şi chiar Mihail Sadoveanu.

Marin Preda, de exemplu, şi-a imaginat încă din 1952 un ţăran harnic (Ilie Barbu) care îşi doreşte să se separe de chiaburii din sat, în povestirea Desfăşurarea, chiaburi (care sunt o categorie aparte, greu de definit şi de autorităţile acelor vremuri, complex analizaţi în carte) care sunt menţionaţi şi în versurile lui A.E. Baconsky: „Trece o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.”

De remarcat este că Desfăşurarea a fost tipărită sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona Puterii şi a rămas în manuale până foarte târziu, când erorile colectivizării forţate deveniseră notorii, ulterior înlocuită tot de un roman ţărănesc, dar de data aceasta excepţional, Moromeţii.

Un alt scriitor care a aderat rapid la politica oficială a fost Zaharia Stancu. El va fi, de altfel, cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspetei înfiinţatei, după model sovietic, Uniuni a Scriitorilor. Prima variantă a romanului său, Desculţ, publicată în anul 1949, a servit excepţional politicii partidului, reflectând precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea satului.

În sfârşit, un caz aparte este Mihail Sadoveanu, aflat deja spre sfârşitul unei cariere excepţionale şi care trebuie doar să se adapteze regimului, la el fiind absentă tenta politică a ultimelor opere, care este înlocuită cu una profund boierească, de viaţă trăită în prea-plin. Totuşi, se remarcă o adeziune vizibilă la politica de rusificare, care, în opinia lui Eugen Negrici „trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă până atunci tihnită, cu împliniri numeroasă şi puţine clătinări sufleteşti”.

După terminarea colectivizării, în 1962, literatura propagandistică, ilustrată mai sus cu exemple notorii, îşi va schimba optica, de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării noii epoci şi a noilor realizări. Imaginea care va fi pusă în valoare este aceea a unui sat românesc „paradis terestru”, plină de belşug şi voie bună, cu ţărani care muncesc cu drag şi cu festivităţi impresionante (ne amintim încă de „Ziua recoltei”). Concluzia studiului este că „literatura pusă în slujba partidului nu a avut efectul scontat asupra conştiinţei ţăranilor, însă a înveninat climatul social.”

În afara literaturii, al studiilor de caz, specifice unor localităţi mici sau necunoscute din Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Banat, un alt aspect demn de luat în seamă este acela juridic. Aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat la colectivizare nu a fost lăsat pe seama întâmplării, modelul sovietic de legiferare fiind urmat îndeaproape şi cu câştiguri însemnate, atât pe termen scurt sau mediu, dar şi pe termen lung, şi avem în vedere în acest ultim caz perioada post-comunistă.

Nuanţând, pe termen mic sau mediu, puterea comunistă nu şi-a făcut probleme cu populaţia nemulţumită. Astfel, începând din 1947, nimeni nu putea să atace în justiţie o acţiune bazată pe Legea reformei agrare din 1945, deoarece, după cum prevedea Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la realizarea reformei agrare, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organe [...] şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie”. Prin urmare, preluând un articol din Constituţia din 1923, care prevedea că deciziile politice nu pot fi atacate în justiţie, autorităţile comuniste şi-au asigurat acceptarea oricărei forme de absorbire a proprietăţii private, pentru că orice acţiuni împotrivă erau respinse pe considerentele de mai sus, iar cei care le iniţiau erau aspru pedepsiţi, mii de ani de condamnare petrecuţi în închisoare şi lagăre fiind pronunţaţi în acea perioadă.

Foarte interesant este efectul pe termen lung al legislaţiei comuniste de colectivizare, respectiv pentru perioada postdecembristă, care a fost plină de acte normative privind fondul funciar, privind reîntoarcerea proprietăţilor, reconstituirea vechilor lăcaşe etc, proces care continuă cu dificultate şi în prezent. Astfel, la înscrierea în colectiv, sub oricare din formele sale, ţăranul trebuia să declare suprafaţa de pământ deţinută, locul acesteia, vecinii, forma de proprietare sau de dobândire. Unii dintre aceştia însă, în speranţa că tăvălugul va trece şi vor rămâne proprietari, au declarat mai puţin decât în realitate, acte care s-au păstrat peste timp şi pe baza cărora nu li se mai poate reconstitui (ceea ce ni se pare normal) adevăratele suprafeţe deţinute. Iată  un efect peste decenii la care nu se aştepta nimeni.

Privind peste ani, colectivizarea a avut un caracter în principal politic, nu neapărat economic sau sociale, aşa cum se dorea. De altfel, chiar în primul său număr, Scânteia preciza că împroprietărirea reprezenta cea mai arzătoare chestiune ce frământa masa ţărănimii şi că exproprierea se punea atunci „în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”. De asemenea, importanţa şi expansiunea colectivizării a suferit mult în perioada 1949-1952, când rolul politic s-a pus destul de puţin şi nu exista un proiect descentralizat de aplicare a tuturor directivelor şi dorinţelor venite de la conducerea centrală a partidului. Imediat cum planul politic s-a dezvoltat, activiştii locali sau centrali s-au înmulţit, directivele ajungeau repede şi antrenau un număr important de membri de partid, colectivizarea a reuşit, ceea ce motivează accentul pus pe caracterul politic al acestei acţiuni.

Toate elementele de mai sus au concurat la discursul ţinut la data de 27 aprilie 1962, menţionat în „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale”, care a reprezentat concluzia procesului de colectivizare a agriculturii în România: „Tovarăşi,

Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate. (Aplauze puternice, îndelungate).”