The Last King of Scotland (2006) – Ultimul rege al Scotiei

O scurta  paralela analitica (si carcotasa) intre roman si film

Cu doi ani in urma am citit traducerea romanului lui Giles Foden (Raluca si Christian Tanasescu), aparuta in Romania la Editura Allfa (2008). O bogat documentata fresca a Africii politice, sociale si etnografice din anii ’70, trecuta prin filtrul povestii puternice a ridicarii si decaderii unuia dintre principalii dictatori ai timpului, Idi Amin Dada. A fost primul roman al autorului, care s-a bucurat de recunoastere internationala si de aprecieri ale unor voci de prestigiu in critica de gen. Iata de exemplu cateva dintre aceste aprecieri:

“This is a wonderful read, beautifully written, every description drenched with a deep sense of Africa. Giles Foden’s first novel is a work of art.” – Victoria Clarke, The Spectator.

“Surprinde pana la perfectiune caracterul contradictoriu, criminal, jucaus, brutal si sentimental al lui Idi Amin” – Ex prim-ministrul James Callaghan, Sunday Times.

Luna trecuta am vazut si filmul realizat in 2006, care l-a oscarizat pe Forest Whitaker in 2007 si a adunat multe alte nominalizari si premii valoroase. Apoi am simtit nevoia sa ma intorc la roman, sa il recitesc si sa inteleg ce m-a multumit din filmul vizionat, dar si ce m-a nemultumit!

Inteleg cat de dificila este munca unui scenarist care incearca sa adapteze un roman atat de complex, a carui poveste se bazeaza pe realitati istorice dramatice contemporane. El trebuie sa discearna intre meandrele naratiunii si sa  selecteze acele fire definitorii in conturarea atmosferei si a caracterelor personajelor.

Ori, tocmai aici eu simt ca filmul nu a reusit pe deplin! Daca ar fi sa ma gandesc la atmosfera Africii, in speta a Ugandei, vedem pe ecran o lume plina de culoare, de sonoritati specifice, o elita care se deda unei vieti care copiaza opulenta fara griji a Americii si a vestului european si o alta elita a fortei opresive din preajma dictatorului – gata in fiece moment sa ii descopere si sa ii anihileze pe opozantii regimului. Dar nu vedem poporul african, atat de viu prezent in roman: oprimat, haituit, ingenunchiat, bolnav, infometat si ucis. Un regim dictatorial ridicat in primul rand asupra propriului popor, popor din care au cazut victime peste 300.000 de oameni in decursul catorva ani din decada a 8-a a secolului trecut. Nu vedem partea cenusie si chinuita a Ugandei.

Recitind cartea, bineinteles ca figurile personajelor principale s-au calchiat perfect pe imaginile lui Forest Whitaker si James McAvoy! Extraordinar de bine selectati pentru aceste roluri dificile. Dar care, vin din nou si spun, ca datorita scenariului, nu au reusit sa imi comunice intru totul backgroundul formarii personalitatii lor, pe fundalul istoric al Africii, impletit cu cel european si mai departe, cu cel asiatic.

Si asta, pentru ca romanul ne contureaza clar istoria formarii caracterului lui Idi Amin si a elitei criminale care il inconjoara, la care si-au dat nesabuita mana cancelariile lumii (Scotia, Marea Britanie, Israel, etc, etc, etc). Teatrul intereselor lumii “civilizate” – Africa – neinteles pana la radacinile sale etnografice, mentale, sociale si politice – scapa adeseori din mana marilor puteri. Sau poate NU, poate trebuie doar sa privesc din alta perspectiva? Altele au fost planurile?

Constructia psihologica a ciudatei creaturi, Idi Amin Dada, tiran charismatic si capricios, care se autointituleaza “parinte al natiunii”, care “face in sfarsit ceva pentru natiunea lui”, care adopta decizii politice impredictibile si care se “incoroneaza ca ultimul rege al Scotiei” – oferindu-se ca “amant al Reginei Marii Britanii”, frizeaza patologicul. O patologie pe care toti aceia care l-au format si l-au instruit si l-au dotat militar, l-au scolit si l-au sprijinit nu au intuit-o la timp. Pentru ca ea, boala, se dezvolta si se manifesta in timp, alimentata de frica si linguselile si slugarnicia celor din jurul sau. “Nici eu nu am vrut sa fiu presedinte, dar poporul a vrut asa!” Poporul, masa de manevra si prima victima a disctatorilor. Ori – tocmai aceasta complexitate a caracterului lui Idi Amin, razbate puternic si justificat numai din roman. In exacerbarea grandomaniei sale, Amin se considera invincibil, pentru ca el si-a visat ziua mortii sale, indepartata in timp. Faptul ca moare in exil, in Arabia Saudita in anul 2003, ii face pe producatorii filmului sa exclame cu maraciune ironica “oare aceea era data pe care o visase?”

De aceea, sfatul meu este sa cititi romanul, daca nu ati facut-o pana acum si sa il inzestrati, ca si mine, pe Idi Amin, cu figura la fel de charismaticului Forest Whitaker.

Pentru ca Whitaker vine cu silueta lui de neconfundat, cu privirea lui de sarpe hotarat sa-si hipnotizeze victima, cu zambetul lui aparent sincer si copilaros in spatele caruia ascunde o cruzime fara limite si fara Dumnezeu, cu o pofta de viata si de putere gigantice. Si mai vine cu o engleza marcata de un extraordinar accent, la care fara doar si poate a muncit din greu pentru a castiga autenticitatea personajului. Ma intreb cat de mult il poate marca pe un actor intrarea in pielea unui astfel de personaj sinistru! Si cata putere ii trebuie apoi sa se elibereze de o astfel de apasare!

La fel, personajul tanarului doctor Nicholas Garrigan este mai bine construit in roman si capata mai pregnant o tusa de duplicitate morala. Ba chiar as spune ca uneori este de-a dreptul amoral, adica se situeaza deasupra notiunii de morala. Ce fel de om este acela care pus in fata atrocitatilor ale caror martor este zilnic – ramane prizonierul charismei dictatorului, se incapataneaza sa ii vada numai partile bune ale acestuia (daca or fi existat), cade victima delirurilor oratorice ale lui, ii gaseste justificari in contextul istoric si refuza sa isi ajute semenii, atat in calitate de om, dar si in calitate de medic. Radacinile infantilismului sau si lipsa coloanei vertebrale si a reperelor morale raman oarecum inexplicabile si in roman si in film. In ciuda faptului ca provine dintr-o zona cu puternice congregatii protestante si anglicane, se pare ca valorile morale sunt ingropate in slabiciunea sa de carater. Totusi, in romanul lui Foden, exista ceasul al 12-lea, in care Garrigan da o mana de ajutor israeliencei Sarah (fosta colaboratoare la spitalul din Mbarara si retrasa la timp din Uganda) si ii furnizeaza elementele topografiei si pazei aeroportului de la Entebbe – in vederea pregatirii asaltului de salvare israelian a prizonierilor avionului deturnat de OEP. Pe cand in film, Garrigan, desi ochii sai albastri reflecta in tineretea lor toata oroarea, bulversarea si teama in fata lui Amin, nu pregeta sa tradeze si sa ramana prizonierul moral al marelui dictator. Spun din nou ca si distribuirea lui McAvoy in rolul lui Garrigan este salutara, pentru ca in limitele scenariului, dar sub mana lui Kevin Macdonald si alaturi de Whitaker a conturat perfect rolul “maimutei albe”.

Exista la un moment dat in roman, spre final, un pasaj in care Garrigan il descopera pe dictator ascuns de mania opozantilor, in tunelul de sub rezidenta sa din Nakasero. Si ii asculta, din spatele unui perete, peroratiile nebunesti in fata capului omenesc taiat si plantat pe o tipsie: “Si totusi nu sunt chiar un om rau. Oamenii tot spun ca sunt Hitler. Da’ de ce-o tot trag asa cu Hitler? Chestiunea Hitler e de-acum de domeniul trecutului. Razboiul de azi nu mai e razboiul care se ducea pe vremea lui. Dar eu stiu anumite chestii. Stiu ca izraelitii au otravit apele Nilului ca sa ma omoare pe mine. De aceea ma urasc unii oameni si lupta impotriva mea. Pentru ca stiu multe lucruri. Nu exista nicio carte unde sa citesti acele lucruri, decat in capul meu. Cand aud vocea aceea, este vocea lui Dumenezeu care imi vorbeste si imi spune adevarul si eu trebuie sa o urmez. Este vocea pe care o aud toti marii conducatori. Dac-ai fi putut sa-i urmaresti pe generalul de Gaulle, care e un mare conducator, sau pe Napoleon, care e un mare conducator, si pe Mao Tse-Tung, care e un mare conducator, ai fi auzit aceeasi voce. E adevarat ca uneori nu inteleg perfect ce imi spune – stiu ca am facut greseli – dar oricum eu continui sa lupt pentru oamenii din toata lumea si din Marea Britanie si in special din imperiul dansei. Daca n-ar fi fost presa britanica, reputatia mea ar fi fost cu totul alta. Ei inventau tot felul de chestii despre mine. Dadeau orice zvon. Se faceau anumite lucruri in numele meu, fara ca eu sa stiu ceva si dupa aceea eram acuzat tot eu. Soldatii sunt soldati, iar eu nu puteam sa fiu toata ziua buna ziua la ministere.(…) Eu am fost invatat sa lupt. Asta e tot. Daca sunt un baietel obraznic, asta e pentru ca de fapt sunt un simplu soldat.”

Mi-ar fi placut ca filmul sa preia aceasta cavalcada de cuvinte edificatoare pentru starea patologica a personajului si sa le urmaresc interpretate de catre Forest Whitaker!

Coloana  sonora originala a filmului este scrisa de Alex Heffes si ofera atmosfera puternica si iata drept dovada “Love is You” in interpretarea Ofo the Black Company.

Anthony Dod Mantle, directorul de imagine (“127 Hours”, “Slumdog Millionaire”, “Dogville”), a creat, asa dupa cum am spus o lume vie si colorata africana, dar a gasit si cele mai plastice si inteligente unghiuri de filmare pentru silueta si figura lui Forest Whitaker!

Va recomand acest film, insa neaparat in tandem cu romanul lui Giles Foden!

Nota: 8/10

Ben-Hur (1959)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

A trecut multa vreme de cand un film clasic m-a impresionat asa de mult. Desi cunosteam anvergura lui “Ben-Hur”, stiam de desfasurarea impresionanta de forte care a contribuit la realizarea lui (de exemplu, nu mai putin de 100.000 de costume) sau aflasem cu totii de cele 11 premii Oscar pe care le-a primit, performanta neegalata decat de doua filme in istorie, Titanic si partea a III-a din The Lord of the Rings, nu il vazusem niciodata, poate din nestiinta, poate din frica celor peste 3 ore si jumatate a filmului. Am gresit, este un film obligatoriu de bifat pe lista oricarui cinefil autentic, daca nu pentru modalitatea de concepere, macar pentru frumusetea povestii.

Este sau nu un film despre crestinism sau despre persoana lui Iisus Hristos? El nu este aratat niciodata la chip, desi persoana sau prezenta lui este deseori in cadru, pentru a influenta actiunile personajelor din prim plan sau desfasurarea de forte a Imperiului Roman, pe atunci conducatorul de facto al Regatului Iudeii. El este sustinatorul intregii povesti, el este cel care determina actiunile lui Judah Ben-Hur in a-si apara poporul, in a fi aproape de mama si de sora sa (inchise din ranchiuna neobisnuita a fostului sau cel mai bun prieten), in a jura razbunare romanilor dupa tot ce a patimit, de a-si ajuta semenii cu bunatate si recunostinta fata de cel care l-a salvat cu mult timp in urma.

Prietenia dintre Messala (Stephen Boyd) si Judah Ben-Hur (o exceptionala interpretare a marelui actor care a fost Charlton Heston) sufera o schimbare odata cu reintoarcerea sa in taramul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunatatea de altdata, devine un indoctrinat al imparatul, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare ca nu sta in calea lui si este bine ca nici Judah si familia lui sa nu fie prin preajma, desi multi ani s-au considerat prieteni de sange. In clipa in care Judah nu vrea sa ii acorde sprijinul pentru a-si trada propriul popor, el isi semneaza propria condamnare. O mica problema de constructie (cateva caramizi il ranesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transforma intr-o vina fara putinta de rascumparare: este condamnat la galere, un loc din care in mod obisnuit nu se poate scapa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este vesnic insa. Va avea loc si o salvare, va avea loc si o recunoastere a bunatatii sale in marele oras al Romei, dar el nu isi poate uita trecutul si datoria. In final, el se confrunta cu Messala in celebra scena a cursei de care romane, pe care am vazut-o (si merita revazuta) de atatea ori. O scena grandioasa, asa cum sunt multe altele in film, care a reusit sa transpuna atat cruzimea romanilor, lipsa oricarei reguli in asemenea festivaluri antice, care doreau sa aduca faima unora si distractia spectatorilor, cat si modalitatea de distractie a romanilor, spre napastuirea localnicilor, care nu puteau sa isi desfasoare activitatile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vietii, fara niciun drept si fara libertati.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premiera pentru acele timpuri si care nu au fost niciodata intrecute, doar de doua ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor in rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor in rol secundar (Hugh Griffith) si multe altele. Cu siguranta, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmari acest film. O poveste frumoasa (chiar daca fictionala), o apropiere de valorile crestinismului autentic, dragoste si patriotism, incredere in valorile traditionale si o dorinta de a-si apara tara chiar si impotriva dorintelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Coriolanus (2011)

Trailer:

Evenimentul nr. 10 – ora 20– Cinema Studio

Acesta este – pentru mine,  unul dintre cele mai incitante filme propuse de Festival. Mai intai, din punctul de vedere al perceptiei personale a operei muzicale a lui Wagner. Si nu pun sub semnul indoielii valoarea acesteia in tezaurul muzical universal, amploarea, conceptia elaborata si inovativa, insa pur si simplu, exaltarea si hiperbolizarea m-au impovarat intotdeauna si m-au indepartat chiar, in plus – prin conjugare cu acele blamate manifestari ale omului Wagner si mai ales cu implicarea ulterioara a operei wagneriene in propaganda nazista. Este clar ca nu pot fi decat subiectiva, ca nu pot gandi si simti decat la nivel personal. Adeseori, apreciind cate o opera (poezie, roman, muzica) a unui artist controversat din punct de vedere al caracterului, al pozitiei asumate sociale sau politice, mi-am pus intrebarea cum este posibil sa rasara un margaritar intr-o cocina. Si m-am mai intrebat, ca foarte multi semeni, daca trebuie sa trag o linie de separatie intre autor si creatia lui si sa judec separat cele doua entitati. Dar nu am putut niciodata sa procedez astfel, pentru ca undeva, de o parte sau de cealalta, am sesizat ca exista o munciuna, o contrafacere: unde este simtirea adevarata? In om sau in opera sa?

Stephan Fry

Cu ani in urma, inainte de 90, televiziunea aceea de 2 ore program zilnic, ne-a fericit cu extraordinara miniserie Wagner, din 1984, cu o distributie fabuloasa, pe care nu am uitat-o pana astazi! Si informatiile prezente in acel film, impreuna cu cele existente deja in cultura mea, mi-au intregit imaginea despre Wagner omnul, Wagner muzicianul si epoca sa istorica.

In sfarsit, al doilea punct de vedere incitant pentru mine a fost Stephen Fry. Pe care l-am admirat in multe lung metraje, dar mai mult decat orice in seria TV “Kindom”!

Wagner & Me

Si intr-adevar, prezenta lui Stephen Fry, reputat actor si scriitor, dar si fin meloman,  coaguleaza prin personalitatea sa! O foarte inteligenta idee a regizorului, acest Wagner & Me! Initierea neinitiatilor sau conturarea unor puncte de vedere pentru initiati, din perspectiva  unui iubitor al muzicii lui Wagner, care – iata – este frisonat si de pecetea nazismului asupra destinului propriei familii de origine evreiasca.

Alaturi de Stephen Fry, de entuziasmul sau, de imensa sa candoare si de un inepuizabil simt al umorului, facem o calatorie in epoca muzicianului, in viata sa, in lumea operelor lui si ajungem la Bayreuth, unde intram in intimitatea culiselor si in procesul punerii in scena a spectacolului complex construit de Wagner (muzica, dans, miscare, costume). In templu construit special pentru arta wagneriana.

Periplul lui Fry il cutremura si pe el, dar si pe noi, spectatorii, de la inaltimea tribunelor din Nurenberg, de acolo de unde Hitler isi traia triumful fanteziei fatale,  privindu-si randurile ostasilor defiland in pas de gasca sub salutul Heil si in acordurile  complesitoare wagneriene. Propaganda hitlerista “i-a invatat pe germani sa se regaseasca in opera lui Wagner”. Un Wagner care si-a revarsat ura viscerala in hidosenia unui eseu numit “Das Judenthum in der Musik” (Iudaismul în Muzica)” (1850), atacandu-i pe compozitorii evrei, in special  pe Giacomo Meyerbeer si Mendelhson. Ideea lui Wagner, cum ca „Doar adevaratele fiinte umane vor supravietui” acestei „teribile si distructive revolutii…succesul lor poate fi dobandit doar prin crima dreapta/justa” – reprezinta germenele abominabilei „purificari etnice, germenele nazismului, viitorul genocid al celui de-al doilea Razboi Mondial.

Mic, urat, sarac, cu un urias talent, dar incapabil sa accepte talentul evreilor,  Wagner se hranea cu ura,  considerandu-i pe evreii artisti si pe evrei in general, pecinginea lumii, raul care trebuie distrus. Prima sa sotie il si paraseste de altfel, oripilata de aceasta profunda si bolnava ura. Precursor al lui Goebels, din punct de vedere al virulentei propagandistice!

Iata deci profunda dilema si problema a oricarui evreu iubitor de muzica, in a iubi muzica lui Wagner. „Inelul Nibelungilor”, cu cele patru opere ale sale: „Aurul Rinului”, „Walkiria”, „Siegfried” si „Amurgul zeilor” – eroi, legende…”arianul perfect” al lui Hitler, si nemurirea artei. Apoi splendoarea „Maestrilor cantareti din Nurenberg”, sau „Tristan si Isolda” si „Parsifal”. Cum sa se regaseasca un evreu in muzica lui Wagner?

Wagner & Me

Si Stephen Fry simte, stie si ne comunica ca merita sa ne vindecam aceasta rana, sa lasam muzica sa isi picure leacul pe sufletele si pe mintile noastre.

Fericit ca este posesorul mult doritului ausweis la Festivalul de la Bayreuth, dupa ce ne-a prezentat cu de-amanuntul constructia salii, imensele spatii de joc, complicatele mecanisme specifice scenei, pardoselile originale de lemn si bancile incomode de lemn vechi, Stephen Fry, cu fata fericita a unui copil care isi primeste in sfarsit cea mai dorita jucarie, intra pe usa edificiului, tinad in mana biletul si sub brat o pernuta destinata a-i face lunga sedere mai comoda, ne spune ca „Esti doar o data pe planeta, deci asculta-l pe Wagner”.

Talentat, pasionat, extraordinar comunicator, Stephen Fry are o scena speciala in film…sprijinit de soclul bustului lui Wagner…ne adreseaza un zambet.

Producator si regizor la BBC, Patrick McGrady are la activ numeroase  emisiune si filme TV, Wagner & Me fiind primul sau documentar de lungmetraj si am avut placerea sa il ascult raspunzand intrebarilor spectatorilor, pe scena Festivalului, dupa vizionarea filmului. Ce fericita as fi fost daca alaturi de el, aveam parte si de Stephen Fry!

FESTIVALURI:

Rhode Island International Film Festival – 2010 – the Viola M.Marshall Audience Choice Award – WINNER
Vancouver Film Festival – 2010
Hamburg film Festival – 2011
Cambridge Film Festival – 2011
Atlanta Jewish Film Festival – 2011
Sydney Film Festival – 2011

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 5 – ora 18– Cinema Studio

De remarcat este faptul ca acest film poposeste pentru a doua oara in acest an in cadrul Festivalurilor de film de la Bucuresti, prima oara el a fost selectionat in cadrul Festivalului de Film pentru drepturile omului, OneWorld Romania din luna martie 2011.

Un document istoric compus din patru pelicule descoperite la ani distanta de incheierea razboiului,  intr-un buncar de beton intr-o padure langa Postdam! Un material tragic, atat din punct de vedere al continutului, cat si al semnificatiei si scopului descoperit dupa vizionare – falsificarea istoriei reale. Oamenii care au populat Gettoul din Varsovia au existat, au subzistat si unii dintre ei au supravietuit.

Marturiile lor, ca victime ale cumplitilor ani ai razboiului si ca participanti la filmarea acestor pelicule de propaganda, alaturi de marturiile cinice ale unor cameramani nazisti, dar si jurnalul conducatorului Consiliului Evreiesc al gettoului – Adam Czerniakow, dezghioaca – pe langa tragedia evreilor polonezi (circumscrisa suferintei tuturor evriilor si altor etnii „neariene” in vreme de razboi), mecanismul abominabil al propagandei naziste. Modul in care ideologii hitleristi intentionau sa manevreze opinia publica si mai mult decat atat, sa induca suspiciune si resentimente adanci mergand pana la ura, in chiar mijlocul evreilor!

Regizoarea Yael Hersonski, absolventa a Scolii de Film si Televiziune Sam Spiegel din Ierusalim, spune „ Acum, dupa ce bunica mea a murit fara sa-si fi pus pe hartie amintirile despre Gettoul din Varsovia, ma gandesc la viitorul apropiat,  cand nu va mai exista niciun martor si simt imperios nevoia sa reexaminez documentele de arhiva ale Holocaustului, adevarate marturii ale victimelor dincolo de mormant. Spre deosebire de alte forme de marturie – fie ele orale sau scrise – imaginea, prin natura ei, ramane deschisa la interpretari si poate dezvalui mult mai mult decat suntem  dispusi sau educati sa vedem.Documentele despre Holocaust, realizate in principal de catre nazisti, ridica intrebari complexe, in ce masura filmele document facute de criminali pot demonstra suferinta victimelor? Incapatanarea mea de a descoperi ceva din realitatea traumatica aflata in spatele acestui film este motivata si prin calitatea de martora a bunicii mele”.

Intrebarea pe care mi-am pus-o mereu si pe care o readuce vizionarea acestui film este: cum a fost posibila imunizarea la umanitate a sute de mii de oameni – milioane de oameni – germani si nu numai…Care si-au lepadat precum o haina incomoda, toate calitatile umane, transformandu-se in mecanisme aducatoare de suferinta si moarte asupra semenilor lor. Poate si spalarea creierelor, propaganda nazista, propaganda anti-rasiala …. au avut un rol important. Si nu neaparat pentru ca aceasta propaganda ar fi fost inteligenta, subtila, elaborata, ci pentru a fost extrem de perversa, adresandu-se si lucrand cu cele mai joase si si mai abjecte porniri ale speciei.

Operatorii nazisti au filmat hecatombe de lesuri umane parasite pe strazi, au filmat cu obstinatie o selectie de chipuri umane uratite si desfigurate de foame, de frica, de boala, au filmat muntii de fecale umane care se ridicau in ghettou, au filmat gropile comune in care se aruncau cadavre despuiate. Au filmat cu raceala, cu cinism, privind probabil populatia evreiasca a Ghettoului, ca pe o colonie de sobolani ce trebuiau starpiti. Starpiti prin umilinta, foame, gloante…Si pe cat era cu putinta, prin umilinta de a „juca” rolurile vietii lor, ca instrumente ale propagandei naziste. Dezvaluind lumii „prapastia” dintre modul de viata si avantajele evreilor bogati vis-a-vis de cei aflati la limita inferioara a spolierii, in acei ani 41-42, in Ghettorul din Varsovia! Ce nu au putut insa acesti cameramani, a fost sa aduca macar o umbra de zambet si o tusa de relaxare pe fetele acelor „actori – evrei din lumea buna”! Pentru ca nici cameramanii, nici patronii lor, nici sefii propagandei naziste nu stiau despre jurnalele-marturii, despre aceste scrieri secrete personale si cutremuratoare, transformate in cronici-dovezi obiective pentru generatiile viitoare. „O felie de paine reprezenta o felie de BINE!” Si mai ales, nu stiau si nu credeau ca vor exista supravietuitori, oameni care vor spune intr-o zi „Azi sunt din nou OM, azi pot sa plang!”

Yael Hersonski

Cutremurator este faptul ca acesti supravietuitori urmaresc astazi secventele celor 4 pelicule, sperand sa-si revada rude, prieteni, cunoscuti, pe strazile Ghettoului.

Willi Wist, cameramanul principal al acestor filme, martor in procesul care a avut loc dupa razboi, a murit in anii ‚90 astfel ca actorul Rudiger Vogler este cel care in „A Film Unfinished”, a rostit cuvintele raspunsurilor sale din timpul interogatoriului!

Filmul lui Yael Hersonski, spre deosebire de cele 4 pelicule originale, a primit sunet (Sound designer – Aviv Aldema si Muzica – Isahi Adar), ceea ce il face – in opinia mea, prin contrast – si mai cutremurator.

Un film puternic, obligatoriu de vazut, din punctul meu de vedere „ nu numai pentru acest moment, ci si pentru generatiile viitoare!” Fapt pentru care, „A Film Unfinished” este distribuit in scoli si universitati din Germania!

Si poate, urmand exemplul lui Yael Hersonski si alti cercetatori si cineasti se vod dedica activitatii grele, si impovaratoare psihic si financiar, de scotocire si aducere la lumina, din arhivele germane sau rusesti a altor marturii.

FESTIVALURI

Sundance Film Festival, USA, 2010 – World Cinema Documentar Editing – WINNER
Jerusalem Film Festival – Best Documentar Award and the Forum for the Preservation of Audio-Visual Memory Award
Hot Docs Canadian International Documentar Film Festival, Canada, 2010 – Best International Feature – WINNER
Silverdocs Festival (USA) – WGA Documenttary Screenplay Award
San Diego Film Critics Society Awards, USA, 2010
Berlin Film Festival, Germany, 2010

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 4 – ora 16– Cinema Studio

Imi este foarte greu sa scriu despre acest film. Si motivul nu are niciun fel de legatura cu realizarea lui cinematografica, bine inchegata, atragatoare prin utilizarea alter ego-ului la tinerete al personajului principal si prin folosirea panotajului publicitar bucurestean drept ecran plutind asupra unuia dintre locurile strabatute de “Das Kind” – Irma Rosenberg / Rothstein / Miko. Si motivul nu are nicio legatura cu scenariul, care intretese momentele si locurile peregrinarilor eroine, prin istorie si locuri marcate de evenimentele vietii sale: Cernauti, Bucuresti, Paris. Desi scenariul (ca si personajul), ar fi trebuit sa raspunda imperios unor intrebari capitale, puse mereu in trecut si in prezent! Si nu numai ca scenariul si personajul nu raspund intrebarii, ba o si ocolesc cu obstinatie, la modul declarativ: “am fost comunista” si atat!

Das Kind

Prin urmare…ce m-a deranjat! Personajul, aceasta femeie nascuta si educata intr-o familie rasarita a Cernautiului, mezina -  Das Kind, a unei familii de evrei. pleaca in octombrie 1937 sa-si continue studiile muzicale la Paris, fapt din ce in ce mai irealizabil datorita cizmei fasciste care se lasa asupra grumazului Frantei. Captiva a mirajului comunismului si in contextul ocupatiei, se implica in rezistenta franceza si desfasoara, conform relatarilor ei, o activitate complexa si periculoasa impotriva germanilor. Si aceasta, in ciuda faptului ca atat ocupantii, cat si Politia franceza ii vaneaza pe evrei. Dar si o parte a populatiei civile franceze isi face un act de mare onoare denuntandu-i pe evreii din vecinatatea ei, de pe strada, din imobil… Sa nu uitam raziile politiei franceze din iunie 1942, in urma carora mii de evrei – copii, barbati, femei, au fost inchisi pe Vel’ d’Hiver in inima Parisului, de unde au fost dirijati catre lagarul de la Drancy, mai apoi Auschwitz. (recenzia romanului “Se numea Sarah”, dar si episodul din istoria familiei mele, inclus in aceeasi recenzie). Si sa nu uitam faptul ca in Rezistenta franceza se infiltrau tradatori, delatori, care ii denuntau pe evrei in primul rand, personaje la fel de sinistre ca si ocupantii germani.

Das Kind

Si totusi, aceasta femeie, impreuna cu tovarasele ei, aveau ocupatii cel putin “traznite” pentru conjunctura acelor momente: se infiltrau in intimitatea unor soldati germani si incercau sa le slabeasca moralul si atitudinea fata de razboi si infaibilitatea Reichului si a armatei sale, gandeau la o postura de “inselati” a germanilor, ajungand sa nu ii mai perceapa ca “inamici”, furau armament din vestiarele nemtilor in timp ce acestia se zbenguiau in piscina… si cum ne mai spune personajul “ne luam in serios…in realitate eram niste copii…” Si mai spune: “Razboiul… au fost momente grele… dar a fost frumos!” “Evreii incercau sa se salveze prin comunism unii, prin sionism altii, pendulau intre adulatie si revolta”, ii declara Irma Miko, fiului ei, alaturi de care face aceasta calatorie rememorativa prin locurile peregrinarilor ei istorice. Si mai spune din nou: “Nu regret deloc ca am fost in Rezistenta sau ca am fost comunista”. Ei, acest “am fost”, inseamna mult, trebuia explicat…acei ani de activitate in rezistenta meritau mai multa aplecare a scenariului, mai multa documentare, suscitau aducerea in fata istoriei a unor marturii interesante…la fel…acest “am fost comunista” trebuia explicat… de ce “am fost”? Mai este? Cum a gandit apoi, cum gandeste azi? Pentru ca nu a ales sa traiasca dupa razboi in Romania in Bucuresti sau in URSS in Cernauti – tari comuniste, a ales sa isi creasca cei doi fii in Franta, punandu-si intrebarea constienta “voi copiii mei, ce ati fi devenit?”

L'enfant

Si mai este ceva ce m-a frisonat: descriind Cernautiul ca o oaza de buna stare si emulatie intelectuala, cu radacini adanci in cultura germana (perfect adevarat), deplange faptul ca Primul Razboi Mondial a lasat-o fara tara, Cernauti a devenit taram “romanesc peste noapte”, a devenit “o minoritate  in mana romanilor”, si familia ei de evrei din Cernauti a luptat impotriva sionistilor. Pana intr-atat incat in familia ei, atee declarata, cunoscatoare de limba idis, se vorbea numai germana, pentru ca idisul reprezenta saracia, trecutul, obscurantismul. Familia ei se cantona in “intelighentia” germana, respingand Romania inapoiata! Greu de inteles si de explicat  aceasta femeie, careia i-a supravietuit intreaga familie anilor grei ai pogromurilor si ai Holocaustului.

Irma Miko mai canta si astazi la pian,  la 94 de ani, probabil canta bine, dar fara suflet mi s-a parut mie. Sufletul ei s-a pierdut de mult. Un destin incredibil si plin de semne de intrebare!

Sunt poate aspra, nu cu producatorul filmului, acesta este categoric prea tanar pentru a fi putut asimila informatie completa, ci cu personajul Irma Miko! Sau poate Yonathan Levy ne-a lasat pe noi sa judecam!

FESTIVALURI:

ECU European Independent Film festival (Paris) – 2010 – Europe`s Best Independent Film – WINNER
Fipatel, FIPA (Paris, France) 2010
Crossing Europe (Linz, Austria) 2010
Naperville Independent Film Festival (Illinois) 2010
DocUtah International Documentar Film Festival 2010
Cinepecs International Film Festival (Hungary) 2010
Sao Paulo International Film Festival 2010
Istanbul Documentar Film Festival 2010
Vienna Jewish Film Festival 2010
Washington Jewish Film Festival 2010
Jerusalem Jewish Film Festival 2010

Nota: 6/10

Evenimentul nr. 3 20 iunie 2011

„Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implorand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”

Iata o intrebare capitala pe care o pune – printre alte mari intrebari si probleme – acest film exemplar!

Zguduitoare fresca a anilor grei ai celui de-al doilea Razboi Mondial, undeva intr-o Polonie cutremurata de atrocitatile nemtilor deopotriva – mai apoi, cu ale rusilor, dar unde „o femeie mandra”, Franciszka Halamajowa din Sokal, si-a riscat viata ei si a copiilor ei, pentru a salva alte 16 suflete. 6000 de evrei numara acest orasel din estul Poloniei, la inceputul razboiului, pentru ca in final sa supravietuiasca numai 30, 15 dintre ei fiind salvati de catre aceasta extraordinara femeie, care si-a castigat recunostinta umanitatii.

De aceea subliniez cat de important a fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac.

Si iata ca pe lista „Dreptilor intre popoare” de la Yad Vashem, se afla si Franciszka Halamajowa impreuna cu fiica sa Helena!

Francisca, cu fiica sa Hela

Moshe Maltz, unul dintre „pensionarii” acestui refugiu, situat in podul crescatoriei de porci a familiei Halamajowa, a tinut in timpul celor  de 20 de luni de recluziune, un jurnal amanuntit al vietii si trairilor celor 13 suflete adapostite de prigoana fascista, fara sa stie nimic despre ceilalti 3 evrei din familia Krum ascunsi de aceeasi familie intr-o hruba sapata sub bucatarie. Si cu totii, neavand habar despre tanarul soldat german ascuns si el in podul sopronului!

Filmele sunt zguduitoare cand prezinta normalitatea distrusa, nostalgia vietii unei comunitati multiculturale (ucraineni, polonezi, evrei) cu relatii firesti de cooperare si intrajutorare. Imaginile de arhiva utilizate de producatorii filmului sunt crude si graitoare… raziile din 1941-1942 din Sokal, transportul a 2000 de evrei catre Belzec, ghetoul in care se inghesuiau 6000 de suflete…Insa cuvintele sunt cu mult mai dureroase. Cuvintele care descriu recluziunea intr-un spatiu parcimonios, care nu permitea decat pozitia ghemuita, care nu permitea glasul ridicat, sau plansul, sau rasul si unde frica era o stare permanenta. Unde boala si moartea unei persoane, dincolo de durerea familiei, putea fi o noua amenintare a vietii. Unde curiozitatea vecinilor, sau rautatea vecinilor putea fi o amenintare greu de surmontat.

Judy Maltz, Barbara Bird, Richie Sherman

Eforturile supranormale ale familiei Halamjowa – pentru ai hrani, pentru a-i ingriji, pentru a le asigura minimum nevoilor firesti intru salvarea acestor oameni sunt descrise prin intermediul supravietuitorilor, reuniti peste zeci de ani, pe locul desfasurarii acestei extraordinare povesti. Alaturi de nepoatele Halamajowei – stramutate si ele prin anii 70 in Statele Unite, au venit copiii ascunzatorilor de atunci – azi oameni in varsta, cu familii mari si vieti oranduite in Israel si in State. Familiile Maltz, Kindler si Krum au astazi peste 100 de descendenti in viata!  Aceasta femeie unica, Franciszka Halamajowa (impreuna cu fiica si fiul sau), salvand 15 persoane de la moarte, cu riscul pierderii propriei vieti, a dat dreptul recladirii acestor destine. Dupa 63 de ani, reunirea acestor oameni, alaturi de Judy Maltz, descendenta lui Moshe Maltz una dintre producatoarele filmului si despre a carei pregatire si activitate profesionala puteti citi la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html, reprezinta opera vietii „femeii inger”, Franciska Halamajowa. Spre sfarsitul vietii, lovita de fuga din Sokal, peste Bug, lovita de un atac cerebral, ea mesteca tutun si continua sa zambeasca bland si misterios, pe o banca in gradina.

O experienta psihologica acest film, pentru oricare dintre noi, deoarece intrebarea: „Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implrand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”, ramane….

Festivalurile si premiile se pot urmari la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html

Foarte interesant-Conversations from Penn State – Judy Maltz:

Urmariti si situl filmului.

Nota: 10/10

La Princesse de Montpensier (2010) – Printesa de Montpensier

Personal, nu am o aplecare deosebita pentru filmele de gen, spre deosebire de Bertrand Tavernier si multi dintre interpretii acestei pelicule . In copilarie si in tinerete, bineinteles ca nu am scapat nimic din ceea ce au insemnat productiile de „capa si spada” si de mistere istorice franceze si engleze – Muschetarii, Fantomasurile, Belphegorii, etc, etc.

Ceea ce m-a tinut atenta in fotoliul cinemaului a fost insa, de data aceasta – un cumul fericit de parti pozitive.

La Princesse de Montpensier

In primul rand o poveste fermecatoare care prinde viata intr-un scenariu cursiv si temperat cum nu se poate mai inspirat, punctat de amanunte istorico/religioase (perioada reformatoare)   pline de cruzime,  barbarie, tradari, intrigi, consideratii filozofico-psihologice privind credinta in Dumnezeu si crimele in numele aceluiasi Dumnezeu  – mergand pana la ideea ca totusi „credinta este aceea care da substanta sperantelor noastre”. Si firul rosu al conditiei femeii la mijlocul secolului al 16 – cu bataie – din pacate – pana in zilele noastre: tranzactionarea tinerelor la taraba aranjamentelor matrimoniale, tinere nestiutoare si necunoscatoare in ale vietii, tinere supuse unor ancestrale ritualuri barbare, tinere in cautarea descoperirii propriilor identitati si aspiratii, tinere care „nu  stiu ce sa mai spere intre ceea ce se sfarseste si ceea ce continua”.

Printesa de Montpensier

Dar tinere pline de calitati: frumusete si inteligenta – care aprind inimile si ambitiile barbatilor care detin puterea si dispun de ea sub orice forma. Barbati care arareori au caracter si arareori stiu sa vada dincolo de iubirile, geloziile, poftele, pasiunile si orgoliile lor, cine sunt cu adevarat fiintele – femeile – pe care le doresc. Iar in acest sens este superba secventa definitorie de viata consumata intre  Printesa Marie de Montpensier si Contele de Chabannes, acesta din urma lasandu-i spre neuitare in ultima sa scrisoare: „Mi-ati adus tinerete…oriunde as fi te voi intovarasi ca un cantec vechi in minte….”

Ei, si pe acest scenariu atat de bine cladit, vine un regizor cu o mare experienta profesionala, care isi selecteaza inspirat o echipa de actori care se suprapune ideal peste tipologia rolurilor propuse si care functioneaza intr-o comuniune perfecta. Pe deasupra, vine si contributia lui Guy-Claude François -  Decorurile si a lui Caroline de Vivaise – Costumele – care creaza cu multa bogatie plastica atmosfera secolului 16: castele,  asezari– interioare/exterioare – ospete, dueluri, razboaie, cai in galopuri superbe, paduri, campuri, gradini…Cu imaginea de mare frumusete a lui Bruno de Keyzer si coloana sonora a lui Philippe Sarde.

Mélanie Thierry

Toata aceasta echipa probabil ca a fost binecuvantata de un Dumnezeu atat de des invocat in acest film, pentru ca rezultatul este o productie „rotunda”, in care fiecare element se aseaza si se integreaza armonios si plastic.

Problema mea (poate numai a mea), a fost insa lungimea filmului, pe care am considerat-o nejustificata, „trasa” inutil, dincolo de posibilitatea unei atentii sustinute si concentrate. Poate insa, ca atatia ani de exercitare a unei profesiuni tehnice ma fac sa agreez economia in exprimare intr-o limita de timp suportabila!

Lambert Wilson are la activ contributii admirabile in viata teatrala romaneasca si va invit sa accesati doar doua linkuri edificatoare in acest sens: Romania libera si site-ul Ambasadei Frantei.

Din Caietul de Presa pus la dispozitie, extrag un interviu concludent cu Bernard Tavernier:

<<Aţi pornit scenariul de la romanul Doamnei de La Fayette. Ce v-a inspirat?

A fost o ocazie de a spune o poveste de dragoste, sentimentală şi expansivă.

După ”In the Electric Mist”/“Obsesii din trecut” am vrut să facun film profund francez, în ceea ce priveşte sentimentele, raportul cu istoria, cu limba, cu peisajul şi cultura. Deasemenea, am vrut să abordez secolul al XVI-lea, “secolul prinţesei”, săpătrund în acestă epocă, aşa cum am făcut-o cu “Louisiane”, al luiJames Lee Burke.

Când am început adaptarea, preocuparea noastră majoră a fost de a transpune în contextul perioadei profunda sensibilitate şi pasiune din carte, în toate goliciunea şi violenţa lor.

După“Life And Nothing But”/“Viaţa şi nimic altceva”, “Captain Conan”/“Căpitanul Conan” şi “Safe Conduct”/ “Permis de liberă-trecere”, Jean, co-scenaristulacestui film,m-a uimit încă o dată cu inventivitatea, umorul şi frumuseţea pură a limbajului său. Dialogul lui aduce trecutul în prezent. Stârneşte imaginaţia, atât a mea, cât şi pe cea a actorilor care, la rândul lor, l-au interpretat într-un stil propriu, foarte modern.

La Princesse de Montpensier

Aţi lucrat cu o distribuţie formată,în cea mai mare parte,din actori tineri. Cum aţi colaborat?

Acesta a fost un alt motiv important pentru care am vrut să fac acest film. Am avut oportunitatea de a lucra pentru prima dată, cu mulţi dintre actori.

În timpul celor opt săptămâni de filmare, în fiecare zi am simţit ceea ce Michael Powell exprimă atât de bine despre unii actori: “Cuvintele nu mai sunt un scut în spatele căruia se ascunde scriitorul. Ele au devenit un instrument muzical cu care actorul interpretează, fascinant, partitura. Ni se dă o bucăţică de bucurie şi suferinţă umană de care am fost complet inconştienţi. Regizorul încetează să se gândească la costume şi planul de lucru… El dă frâu liber imaginaţiei sale. Pentru un scurt moment, el este pur şi simplu fericit.”

Am fost fericit. Foarte fericit. N-am simţit că am condus actorii. I-am privit. Ei m-au inspirat, m-au dus şi m-au încântat.

A fost uimitor.

Printesa de Montpensier

Prinţesa din filmul tău este o rebelă care îşi pune întrebări despre lumea în care trăieşte.

Marie de Montpensier este o femeie foarte tânără care trebuie să înveţe despre viaţă din propria experienţă. Să înveţe să-şi îmblânzească şi să-şicontroleze sentimentele, să facă alegeri dificile şi dureroase, chiar dacă ea este încă foarte tânără.

Asta m-a convins. Drumul ei, evoluţia sa este ceea ce a declanşat dorinţa mea de a face acest film…

De-a lungul filmării, Mélanie Thierry m-a încântat şi m-a copleşit cu interpretarea ei, frumuseţea, şi desigur, mai presus de toate, prin intensitatea emoţiei pe care ea o transmite personajului.

După ce a jucat cu Mélanie într-o producţie de Baby Doll, Monique Chaumette mi-a spus:“Mélanie este un Stradivarius. Te va uimi, va depăşi toate aşteptările tale”. A avut dreptate.>>

Nota: 8/10

Cleopatra (1963)

Atunci cand spui Elizabeth Taylor, te gandesti aproape intotdeauna la personajul din filmul Cleopatra. Este rolul in care figura ei angelica s-a regasit cel mai bine, zambetele, corpul, vocea sa si-a gasit intruchiparea perfecta. Am revazut zilele acestea “Cleopatra” si am realizat in primul rand ca nu este o capodopera: prea lung, prea laudativ, plin de amanunte neesentiale, prea “faraonic”. Cu toate acestea, dupa ce am vazut filmul, am recitit legenda Cleopatrei, viata ei si a celor mai importanti barbati ai vietii ei si am constatat ca filmul a respectat pe cat s-a putut adevarul istoric, a mentinut amanuntele esentiale, fiind, sub acest aspect, un succes.

Regina Cleopatra a VII-a a Egiptului (Elizabeth Taylor) si-a construit dominatia asupra egiptenilor prin uzurparea tronului detinut impreuna cu fratele ei si apoi, prin legaturile sale cu conducatorii statului roman, dezbinat in acea perioada de lupte interne si clevetiri impreuna cu senatorii. Nu a avut scrupule, nu a pierdut niciun prilej pentru a ramane regina a Egiptului, sa dezvolte puterea acestui stat si chiar sa largeasca aria de cucerire spre Asia si Grecia. Nu i-a fost usor si tocmai aceasta incercare de a isi mentine statutul de autonomie in cadrul Imperiului Roman face obiectul filmului, modalitatea ei principala de reusita fiind dragostea, farmecele de care a dat dovada si usurinta cu care intra in inima barbatilor puternici.

Elizabeth Taylor in Cleopatra

Astfel, prima victima a ei este Iulius Caesar (Rex Harrison), care, urmarindu-si principalul adversar, Pompei, ajunge in Egipt si o instaleaza pe Cleopatra ca unic conducator al acestei tari. Caesar este atras imediat de farmecele Cleopatrei si de opulenta Egiptului si ramane o perioada mai lunga in Alexandria. Din relatia lor, apare singurul fiu biologic oficial al lui Caesar Ptolemeu al XV-lea Cezar, cunoscut sub numele de „Caesarion”. Reintoarcerea la Roma le ofera cetatenilor romani privelistea unei adevarate desfasurari de bogatie venita din Egipt, fiind vorba de una dintre cele mai mari aparitii din filme cu privire la figurantii folositi, cu privire la opulenta inserata, cu privire la frumusetea carelor alegorice egiptene. Nu a durat mult pana cand Caesar a fost asasinat de Brutus si Cleopatra a trebuit sa se intoarca in Egipt si sa se gandeasca la o noua apropiere de Imperiul Roman.

Richard Burton

La Roma s-a instaurat al doilea triumvirat, format din Octavianus, Lapidus si Marc Antoniu (Richard Burton). Atentia Cleopatrei se apleaca asupra acestuia din urma, din mai multe motive: in primul rand, era o persoana abordabila si se cunosteau deja de mai multi ani; in al doilea rand, el este conducatorul provinciilor din Orient, inclusiv Egiptul; in al treilea rand, dupa cum ni se reliefeaza in film, el este singura ei iubire adevarata, declarandu-i si dovedindu-i de mai multe ori ca, pentru ea, el este cel mai important. Se casatoresc (cel putin, dupa ritualul egiptean), lupta impreuna in batalia de la Actium si se sinucid aproape in acelasi timp, in Alexandria.

Suntem in fata unui film grandios, realizat cu eforturi foarte mari pentru acea perioada, cu o scenografie si decoruri absolut impresionante, o epopee istorica intinsa pe parcursul a peste trei ore de pelicula, ce a zugravit aproape de adevarul istoric o epoca importanta a istoriei antice. Interpretarea celor trei actori principali este unul dintre lucrurile care au stralucit in film, cu precadere, dupa parerea mea, zbuciumul lui Marc Antoniu, prins intre doua lumi pe care le iubea, pe care a reusit sa il ilustreze cu mare succes Richard Burton.

Nota: 7/10

“Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Precum  in clipul de promovare al romanului, si eu am trecut prin aceeasi stare…nu am lasat cartea din mana pana la ultima fila! Dupa care am inchis-o si am reluat-o in minte!

Fata de un cititor oarecare, eu insa am doua motive speciale datorita carora acest roman a rezonat in mod deosebit cu sinele meu. Primul este acela de la sine inteles – faptul ca sunt evreica. Al doilea motiv este circumscris explicit subiectului romanului si reprezinta o trista experienta a familiei mele. Putina rabdare cer, povestea este edificatoare in relatie cu drama relatata in roman.

De foarte multi ani familia mea din Romania pierduse legatura cu o ramura ramasa in Franta. Datorita internetului, am redescoperit prin 2002, ultima mladita, fiul verisoarei mamei (bunica lui fiind sora bunicului meu), nascut in anul 1938. Si redau mai jos un fragment din scrisoarea lui, in care – laconic, relateaza “clipe de viata” cumplite petrecute  in anii razboiului: “My mother,Bertha David ,daughter of Aurelia , married Eliade in May 1930.
They Were living in the outer suburbs of Paris. In October 1943,The 4th ,a monday, at seven Aurelia ,Bertha,Eliade ,Irene and I ,were arrested
by French police …Drancy,Auschwitz…
Aurelia and Bertha died by “gassing “… Eliade- until january 45 -in
Auschwitz ..After:Austria :Mauthausen_ Gusen .He died the 5th of May 1945_
Irène and I , were bring up in a catholic family ,till our wedding .”

Gerard Marcovitz este astazi pensionar, locuieste langa Paris si tine lectii educative elevilor din cursul gimnazial, pentru ca aceasta drama a holocaustului trebuie cunoscuta de catre tineri, pentru a nu se mai repeta vreodata.

Gerard nu vorbeste limba romana, dar in vara acestui an intentioneaza sa vina in Romania impreuna cu sotia sa si sa calce pe locurile de bastina ale antecesorilor sai.

Prin urmare, iata de ce paginile acestei carti au avut un ecou deosebit pentru mine.

Tatiana de Rosnay

Nascuta la 28 septembrie 1961 la Neuilly-sur-Seine in Île-de-France – jurnalista, scriitoare si scenarista franceza, Tatiana de Rosnay are origini  engleze, franceze si ruse. Dupa anul 1992, Tatiana de Rosnay a publicat opt romane in limba franceza si doua in engleza. De asemenea a colaborat ca scenarista la serialul Affaires familiales, pentru care a scris doua episoade impreuna cu Pierre-Yves Lebert.

Romanul sau Elle s’appelait Sarah scris in anul 2006 a fost vandut ca drept de traducere si editare in douazeci de tari si la sfarsitul anului 2009 atinsese 2 milioane de exemplare vandute in intreaga lume. In anul 2010 romanul a fost ecranizat, pe un scenariu semnat de Gilles Paquet-Brenner si Serge Joncour, in regia lui Gilles Paquet-Brenner si avandu-i in distributie pe Kristin Scott Thomas, Mélusine Mayance si  Niels Arestrup.

In ianuarie 2010, clasamentul celor mai mari reviste de profil, printre care Livres-Hebdo din Franta si The Bookseller din Anglia, o plasau pe Tatiana de Rosnay pe locul opt in randul scriitorilor de fictiune cu cele mai mari vanzari in 2009.

In ianuarie  2011, un clasament al celor mai cititi 10 autori francezi, publicat in Le Figaro, o pozitineaza pe autoare direct pe locul al cincilea. Iata un interviu oferit de autoare si un link catre site-ul sau.

Dupa cum ne spune autoarea in „Cuvantul inainte” la „Se numea Sarah”: „Personajele din acest roman sunt in intregime fictive. Dar cateva dintre evenimentele descrise sunt reale. In special cele petrecute in vara anului 1942 in Franta ocupata si mai ales marea razie de la Velodrome d’Hiver, care a avut loc pe 16 iulie 1942, in inima Parisului. Aceasta nu este o lucrare istorica si nu se pretinde a fi. Este tributul pe care il aduc eu copiilor de la Vel’ d’Hiv. Copiilor care nu s-au mai intors niciodata. Si celor care au supravietuit ca sa povesteasca.”

Elle s'appelait Sarah-posterul filmului

Iata prin urmare, ca aceste cuvinte ale Tatianei de Rosnay vin de fapt – prin prisma povestii mele de familie – sa sublinieze inca o data cat de puternica si vie este realitatea rasfranta in paginile imaginare ale acestei carti.

Cu cat de stralucitoare sensibilitate, intuitie si talent descriptiv este dotata aceasta scriitoare, construind in paralel doua lumi situate la saiseci de ani distanta – 1942 si 2002, in jurul aceleasi date – 16 iulie – in „inima Parisului”. O inima atat de ranita de tavalugul razboiului. Se spune ca „Trecutul este o tara diferita. Vremurile se schimba, oamenii la fel, dar TRECUTUL NU SE SCHIMBA” Si el trebuie amintit, cunoscut si asumat, pentru a nu se mai repeta intru greseli si crime abominabile. „Nimeni nu-si aminteste. De ce ar face-o?Au fost cele mai negre zile din istoria tarii noastre”, spune la un moment dat una dintre batranele personaje ale romanului. La paginile 200 si 201 ale cartii sale, Tatiana de Rosnay insereaza extrase din cuvantarea prim-ministrului Jean-Pierre Raffarin, cu ocazia celei de-a saizecea comemorari a raziei de la Vel’ d’Hiv’, la 21 iulie 2002: „In urma cu peste saizeci de ani, chiar aici, in Paris, dar si in intreaga Franta, a inceput o tragedie infioratoare. Marsul spre oroare prindea avant. Deja umbra holocaustului se intindea asupra oamenilor nevinovati, manati spre Velodrome d’Hiver. Anul acesta, ca in fiecare an, ne-am adunat aici ca sa ne aducem aminte. Astfel incat sa nu uitam nimic din persecutiile, vanatoarea si destinele sfaramate ale atat de multor evrei francezi. Da, Vel’ d’Hiv’, Drancy si toate lagarele de tranzit, acele anticamere ale mortii, au fost organizate, conduse si pazite de francezi. Da, primul act al holocaustului a avut loc chiar aici, cu complicitatea statului francez.” Un exemplar discurs, o lectie pentru acele tari si conducatori inapti pana in ziua de astazi sa isi asume realitatea istorica.

Istoria celor peste 13000 de evrei francezi – femei, barbati si peste 4000 de copii cu varstele cuprinse intre doi si doisprezece ani (dintre care apoi nici unul nu s-a intros de la Auschwitz) si mai ales istoria micutei Sarah – depanata la persoana intaia, desfasurata in paralel peste timp cu cea a jurnalistei  americano-franceze Julia Jarmond se impletesc intr-o zguduitoare poveste despre intoleranta, lacomie, superficialitate, tradare, rautate, cruzime, dar si despre inocenta, iubire, speranta renascuta, determinare intru umanitate, credinta in puterea binefacatoare a adevarului.

Coperta editiei franceze

„Trecatorul, nu uita niciodata!” este fraza finala a inscriptiei de „o placa micuta, chiar umila” de pe bulevardul Grenelle, pe locul fostului Veldrom. „Pe 16 si 17 iulie 1942, 13152 de evrei au fost arestati la Paris si in suburbii, deportati si asasinati la Auschwitz, La Velodrome d’Hiver, care s-a aflat odata in acest loc, 1129 de barbati, 2916 femei si 4115 copii au fost stransi in conditii inumane de politia fuvernului de la Vichy, la ordinul ocupantilor nazisti. Multumiri celor care au incercat sa-i salveze.”

Crunta experienta de viata a fetitei evreice strivita in acest tavalug de ura si cruzime este descrisa cu o atentie, o intelegere si o delicatete plina de compasiune. Hotararea si determinarea micutei de a pastra in buzunar cheie ascunzatorii din apartamentul parizian in care isi pitise spre salvare fratele in varsta de patru ani, felul in care reuseste sa fuga din lagarul de la Drancy, bunatatea plina de simplitate a perechii varsnice care o scapa din nou din mana politistilor francezi, sprijinul acestor oameni de bine cu care alaturi se reintoarce in Paris in Ruse Saintonge – chiar si numai pentru o noua si grea lovitura – trupul fara viata al fratiorului sau – si mai apoi cresterea Sarei sub aripa iubitoare si protectoare a familiei Dufaure – sunt fapte descrise in pagini de o mare frumusete dramatica,

In paralel, actiunea se desfasoara in contemporaneitate, jurnalista Julia Jarmond se documenteaza din ce in ce mai adanc si mai emotional in descoperirea trecutului, pana la urma avem de-a face cu o investigatie de-a dreptul detectivistica. Julia ne conduce spre personaje extrem de bine conturate, spre fapte ce se lasa cu greu dezvaluite, spre secrete de familie indelung ascunse si spre o fabuloasa impletire a soartei eroilor din trecut si din prezent. „Daca peretii ar fi putut sa vorbeasca”, exclama Julia in mijlocul fostului apartament al familiei Sarei, ulterior devenit apartamentul bunicilor sotului sau francez. Multe intrebari isi pune mintea iscoditoare si onesta a jurnalistei Julia Jarmond: despre colaborationism, despre vina colectiva, despre acea rusinoasa perioada din istoria moderna a Frantei…

Excelent construita tensiunea dramatica si dupa cum spuneam, acest balans trecut/prezent si mereu perezentul deget al trecutului asupra vietii personajelor din prezent. Trecut – Prezent, o scara pe care cobori si urci si eroina noastra recosntruieste povestea Sarei, reconstruindu-se totodata si pe ea – isi reevalueaza optiunile si personalitate, ca femeie, ca mama, ca om. Amprenta Sarei asupra evolutiei celorlalte personaje ale cartii este extrem de emotionanta. Emotionanta dezvaluirea pe care o face Genevieve Dufaure in scrisoarea adresata fiului sau – 8 sept. 1946, privind gandurile si sentimentele ei de femeie simpla, dar cu o mare inima:

Coperta editiei engleze

„Alain, dragul meu fiu,

Cand Sarah s-a intors saptamana trecuta din vacanta de vara petrecuta cu tine si cu Henriette, avea bujori in obraji…si un zambet pe buze. Eu si Jules am fost uimiti si incantati. (…) Dupa cum stii, au fost patru ani sumbri. Patru ani de captivitate, de teama, de privatiuni. Pentru noi toti, pentru tara noastra. Patru ani care si-au pus pecetea asupra mea si a lui Jules, dar mai ales asupra lui Sarah. Nu cred ca si-a  revenit vreodata dupa cele intamplate in vara anului 1942, cand am dus-o inapoi in apartamentul familiei ei din Marais. In acea zi s-a frant ceva in ea. Ceva s-a prabusit. Ne-a fost greu, iar sprijinul vostru a fost nepretuit. S-o ascundem pe Sarah si s-o tinem in siguranta, din acea vara indepartata pana la armistitiu, a fost o sarcina cumplita. Dar Sarah are acum o familie, noi suntem familia ei. Fiii tai, Gaspard si Nicolas, sunt fratii ei. Ea este o Dufaure. Poarta numele nostru. Stiu ca nu o sa uite niciodata. In spatele acelor obraji trandafirii, exista o asprime. Nu va fi niciodata un copil normal de paisprezece ani. E ca o femeie, o femeie plina de amaraciune. Uneori mi se pare ca e mai batrana ca mine. Niciodata nu vorbeste despre familia ei, despre fratele ei. Dar stiu ca ii poarta in permanenta cu ea. Stiu ca merge in fiecare saptamana la cimitir, uneori si mai des, la mormantul fratelui ei. Vrea sa mearga singura. Refuza sa o insotesc. Uneori o urmaresc, doar ca sa ma asigur ca e bine. Sta in fata micii pietre funerare si ramane nemiscata. Poate sta acolo ore intregi, tinand in mana cheia de alama pe care o poarta intotdeauna cu ea. Cheia de la dulapul in care a a murit sarmanul baietel. E greu pentru ea sa vorbeasca, sa se deschidea in fata mea. Incerc sa-i ofer toata dragostea, fiindca este fiica pe care nu am avut-o. Nu vorbste niciodata despre Beaune-la-Rolande. Daca ne apropiem de sat, se albeste la fata. Isi intoarce capul si inchide ochii. Ma intreb daca intr-o zi, lumea o sa afle. Daca totul o sa iasa la iveala, tot ce s-a intamplat aici. Sau va ramane mereu un secret, ingropat intr-un trecut intunecat si tulbure.  (…) Uneori ma intreb cati copii, ca ea, au trait in iad si au supravietuit, iar acum trebuie sa mearga mai departe, fara cei dragi. Atata suferinta, atata durere. Sarah a trebuit sa renunte la tot ce avea: familie, nume, religie. Nu vorbim niciodata despre asta, dar stiu cat de adanc este golul, cat de cruda este pierderea ei”

Date fiind randurile  mai sus citate, subliniez cat de importantaa fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac. Si iata lista romanilor „Drepti Intre Popoare”.

Da, asa cum ne spune insasi autoarea, “Se numea Sarah” este o fictiune istorica, din pacate insa, bazata si documentata pe realitati tragice.

Recomand cu toata convingerea aceasta carte, atat pentru necesitatea ca cititorii sa faca cunostinta – daca nu au stiut pana acum – cu aceasta tragica fata a Frantei in timpul razboiului, dar si cu o scriitoare cu un condei puternic si plin de inspiratie, cu o minte analitica si cu un suflet empatic.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.