Mabul (2011) – The Flood – Potopul

O drama familiala, in care fiecare entitate se izoleaza, se instraineaza, se invaluie in propria durere, neliniste si neputinta de comunicare. Si fiecare, in acest cocon al insingurarii, pare a nu mai astepta ceva de la viitor. Familia Roshko este apasata de multi ani de autismul primului nascut, Yoni, care este ingrijit intr-un asezamant de specialitate. Parintii sunt sfasiati de propria neputinta de a depasi problemele vietii. Tatal – Gidi – pilot intr-un serviciu utilitar, abuzeaza de marijuana si este lasat la sol de cateva luni, mama – Miri – conduce o gradinita si se culca cu tatal uneia dintre fetite … cei doi sunt doar “colegi” in familie, aerieni, usor iresponsabili.

Exceptia o reprezinta pustiul Yoni, aflat in pragul implinirii a treisprezece ani si angrenat in pregatirea ceremoniei de Bar-Mitzva. Extrem de inteligent si ambitios. O inteligenta vie, dar dureros de matura insa, pentru ca pe de o parte ii ascute perceptia starii de fapt din familie si pe de alta parte ii determina si lui un fel de insingurare, o retragere intr-o lume proprie, bine construita si motivata. Motivatia este de a creste mai repede, de a se dezvolta in graba, poate din dorinta de a se elibera din familie, de a nu mai fi puntea fragila de legatura dintre parinti si de a-si urma propriul destin. De aceea face exercitii fizice temeinice, dupa care isi masoara si inregistreaza meticulos intaltimea (pe cadrul usii), insa, mai mult decat atata, gaseste o cale stupefianta de a castiga bani seriosi pentru a-si cumpara ratii de dopaje proteinice, adjuvante in crestere si dezvoltare. Zilnic pregateste in caietele lenesilor colegi de scoala, teme la matematica, literatura si alte materii, caiete inmanate in grupul sanitar al scolii, contra platilor adunate intr-o punga de plastic. Pentru Yoni semnul maturitatii il reprezinta si schimbarea vocii, asa ca urmeaza cu naivitate, sfatul antrenorului de la care se alimenteaza cu suplimentele chimice: merge pe malul marii si zbiara din toti rarunchii – bineinteles in contra vantului. Induiosator amestec de de comic si tragic, de copilarie si de maturitate.

Acolo, pe malul marii, o surprinde pe fiica rabinului cu care se pregateste pentru Bar-Mitzva si care fata – probabil – fara stirea tatalui ei, face surfing cu un grup de prieteni. Istetul Yoni o santajeaza pe fata si ii obtine acordul ca il va initia in surfing, pentru el un mod ideal de a simti valurile si forta marii din care spera sa se impataseasca.

Dar vine momentul dificil cand Tomer, fratele bolnav este readus in mijlocul familie, dat fiind faptul ca institutia in care se afla isi inchide portile pentru ca trece printr-o grava criza financiara. Un cutremur in echilibrul  si asa atat de fragil al familiei. Un moment in care fiecare isi da seama ca se confrunta cu o  responsabilitate stringenta, alta decat cea a propriei persoane. Si personajul care receptioneaza impactul impotentei maturilor din familie de a administra situatie, este Yoni. Yoni este pentru noi, adultul din familia descompusa. El este acela care frustrat de ciudatenia comportamentului fratelui pe care nu l-a cunoscut pana acum vreme de zece ani, amenintat de iminentul dezastru al Bar-Mitzvei sale, privindu-si critic si dezamagit parintii, confruntat si cu o criza scolara iminenta in contextul activitatii sale “out of standards”, gaseste in el puterea de intelegere a situatiei si descopera modalitatile prin care vindeca raul care i-a dezbinat familia.

Raul si dezastrul sunt indepartate si viata simpla si curata reinvie aidoma povestii biblice a lui Noe si a Arcei sale in vremea potopului. Pentru ca tema  discursului Bar Mitzvei lui Yoni este tocmai aceasta poveste a lui Noe. O poveste pe care tot auzind-o din gura lui Yoni, ii devine lui Tomer mantra care ii va reuni pe cei doi frati. Mantra care va reuni familia, iesita din furtuna si diluviu  si purificata de ploaie. O ploaie datatoare de speranta de viitor. Stropii de apa ejectati de avioneta utilitara condusa de Eli, colegul lui Gidi, cad asupra ceremoniei reusite de Bar Mitzva. Acum Yoni a devenit barbat in randul barbatilor. Si nicio grija, va creste si se va maturiza intarit de aceasta experienta framatica de viata. Insa toate la vremea lor!

Extrem de sensibil subiect, tratat exemplar si cu o valabilitate universala, sub orice reper etnografic sau geografic. Nevoile speciale ale fiecarui membru al familiei , indiferent daca sunt puse sub lupa medicala sau sub lupa firescului, sunt nevoile umanitatii: intelegere, sprijin, iubire!

Exemplara cinematografia -  Philippe Lavalette, cu imaginile superbe ale cerului – reflexie ale momentelor psihologice cheie, dar si cu prim-planurile figurilor celor doi frati.

Excelenta distributia in care se disting Yoav Rotman (Yoni) – atat de copil, dar atat de matur prin ironie trista si prin replica usturatoare, Ronit Elkabetz (Miri) – cunoscuta actrita isrealiana, cu calitati dramatice puternice si Michael Moshonov (Tomer)- care a jucat si in filmele Lebanon, Lost Islands, For My Father.

Coloana sonora apartine lui Patrick Watson si iata-l cu tema principala din film.

Nota: 7.5/10

My Australia (2011) – Australia mea

Majoritatea filmelor prezente la Bucuresti in cea de-a doua editie a Festivalului de Film Evreiesc 2012, s-au aplecat asupra suferintei copiilor evrei din tarile cotropite de nazisti, distrugerii inocentei lor si asupra metodelor abjecte, cinice si inumane elaborate spre uciderea in masa a peste 1,5 milioane de vieti fragede. Este cazul lungmetrajelor: Elle s’appelait Sarah/Sarah’s Key,  In Darkness, Korczak, Esther’s Diary, La Rafle/Round Up, Child Prodigies, Lea & Darija, Joanna.

Exceptie de la acest fir rosu tematic fac cateva filme de alta factura si printre ele este si acest My Australia, al carui scenariu reflecta propria experienta de viata a lui Ami Drozd (regizor/scenarist).

Ami Drozd s-a nascut in Polonia in 1953; in 1964 a emigrat in Israel. Este absolvent al Facultatii de Film si TV la Saddle Back College Los Angeles. In the perioada 1980 – 1995 a fost regizor si  editor la Israel Television Network. Drozd a scris si a regizat peste 30 documentare and programe de TV. A lucrat de asemenea, cu Andrzej Wajda ca asistent regie la filmul  Korczak.

In My Australia, din nou este vorba despre universul copilariei, de data aceasta insa, despre descoperirea originilor si a identitatii religioase si despre asumarea lor constienta. Un proces laborios si dureros, cu mult mai subtil in cazul varstelor mici, decat in cazul maturilor (tratata in comedia The Infidel – prezentata pe blogul nostru).

Intr-o Polonie a anilor ’60, contorsionata inca – la peste 15 ani de la sfarsitul razboiului – de ura viscerala,  de antisemitism si de neo-nazism, o tanara mama evreica, greu incercata de experienta ghettoului si poate si a lagarelor, hotaraste sa ascunda copiilor ei, Andrzej – 14 ani si Tadek – 10 ani, originea etnica a familiei, ba mai mult decat atat, ca masura asiguratorie, ii creste si ii educa in spiritul crestin catolic practicat fervent. Faptul ca pustii adera la o banda de tineri de cartier, antisemiti si adulatori ai insemnelor naziste, banda care inarmata cu instrumente de bataie, se organizeaza in atacuri violente impotriva altor tineri de varsta lor, dar stigmatizati drept evrei, reprezinta o mare lovitura pentru mama singura care incearca sa-si educe copiii in spiritul muncii, dar intr-o moralitate cel putin discutabila. Un dus rece pentru Halina, un moment hotarator in care nu are puterea sa le spuna adevarul copiilor, dar un moment in care i-a decizia sa paraseasca Lodzul, sa plece din Polonia si sa emigreze in Israel, acolo unde avea deja o parte a familiei, pe sora si cumnatul ei. Adevarul insa le este revelat copiilor, in fragmente faramitate si greu de inteles, astfel incat Tadek chiar exclama: “cum naiba au intrat evreii astia in familia noastra” .

Mai mult decat atat, visul cel mai fierbinte al copiilor este sa ajunga in Australia, tara viselor lor si tara cangurilor , asa ca – pe vaporul care ii duce in Israel, ei inca cred ca destinatia lor este Australia.

Si o data cu debarcarea in Israel si  inceputul unei noi vieti, atat spectatorii, cat si familia celor trei, luam contact cu realitatile unei tari tinere, in dezvoltare, cu problemele legate de invatarea unei limbi noi si a unei mentalitati diferite, cu modalitatile specifice de educare a tinerilor in cadrul kibbuzului (munca, moralitate, socializare, scolarizare).

Andrzej este pe muchea trecerii in adolescenta si releva un spirit de fronda, de inadaptare, se revolta, fura organizat din casele kibbutzului, nu munceste, nu studiaza limba, dar isi intalneste constant fratiorul mai mic si petrece cu acesta ceva timp. El penduleaza intre identitatea lui poloneza si chemarea Poloniei, in contrast cu lumea exterioara in care se afla si in care nu se regaseste. Pe de cealalta parte, Tadek este o plamada care – culmea – in pofida varstei mai mici – sau poate de aceea – se modeleaza mai usor. Mai usor, insa constient, in ciuda gravitatii si sensibilitatii trairilor acestui copil bulversat de dualitatea din care inca nu se poate desprinde. In momentele de cumpana emotionala Tadek se refugiaza intr-o veche transee din spatiul kibbutzului, unde agata intr-un cui imaginea reprezentand-o pe Maria cu pruncul Iisus, in fata careia se roaga si isi cauta sprijinul si vechiul echilibru. Transee care la un moment dat este astupata de un buldozer, ingropand adanc trecutul lui Tadek.

Momente dramatice din care transpar si unde de umor, mai ales legate de faptul ca cei doi copii stiu care este diferenta fizica si definitorie dintre ei si ceilalti baieti evrei: ei nu sunt circumcisi. Ori, pana la atingerea si asumarea constienta a noi lui identitati, micul Tadek hotaraste sa isi asume schimbarea fizica, actul fizic, dar profund religios de aderare la iudaism, asa ca cere sa fie circumcis. Andrzej opteaza insa pentru fuga din kibbutz si din Israel. Cum-necum, ajunge in port si se suie – pasager ilegal – cu gandul de a ajunge in Australia. Bine insa ca este descoperit la timp, mai ales ca destinatia vasului era China .

Cei doi baieti revin alaturi de mama si hotarasc in acord tripartit sa isi acorde sansa inceperii unei vieti in comun, cu efortul depasirii trecutului si asumandu-si radacinile si viitorul intr-o societate si o tara a lor. Ca si Ami Drozd, Andrzej si Tadek vor invata sa fie evrei.

Micul Jakub WRÓBLEWSKI  in rolul lui Tadek este extrem de convingator si induiosator, dovedind un talent si o candoare impresionanta, ca de altfel si Łukasz Sikora in rolul lui Andrzej.

Opinia criticilor:

‘This story is one that has not often been told in Israeli cinema — that of the postwar generation born in Europe, and their relationship to Jewish and Israeli identity. Raised as a Catholic Pole, influenced by the norms of an anti-Semitic environment, Tadek’s every thought and emotion comes from that set of beliefs. Yet Tadek’s carefully constructed ‘Australia’ suggests that there was always a desire to be elsewhere, to find refuge in an imaginary world, somewhere far away, different, exotic — a place with the freedom to create, to be different, to be someone other than the Tadek of the streets’.  (Ayelet Dekel, The Jewish Daily Forward)

Nota: 8/10

Un cetatean al lumii, de Virgil Duda

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Libris.ro.

Stabilit in Israel de mai bine de doua decenii, Virgil Duda continua aici o prodigioasa cariera de prozator si eseist inceputa in Romania anilor ’60. Deja mai mult de jumatate din titlurile publicate de autor apartin perioadei sa-i zicem israeliene a biografiei si  bibliografiei sale, dar recunoasterea si aprecierea continua sa se manifeste mai ales in tara natala, exprimate prin premii si publicarea continua de catre editurile romanesti. La fel ca si cartile sale precedente, cel mai recent roman ‘Un cetatean al lumii’ este scris din perspectiva emigrantului evreu roman in Israel si se ocupa in mare masura de problematica diasporei romanesti, publicarea insa are loc in Romania in colectia ‘Fiction Ltd’ al editurii Polirom (noiembrie 2011).

Am inceput sa citesc cartea cu interes. Doua dintre temele principale ale cartii imi sunt familiare, ma preocupa si ma irita totodata. Este vorba despre conceptele (sau etichetele, sau stereotipurile) de ‘cetatean al lumii‘ si de ‘evreu antisemit’. Voi explica foarte pe scurt, incepand cu cel de-al doilea. Pe sleau, eu nu cred ca exista ‘evrei antisemiti’. Desigur, fenomenul psihologic si cultural al indivizilor nascuti evrei care dezvolta din diverse motive o intensa ura de sine, ajung sa-si urasca conditia si pe ei insisi si sa dea vina esecurilor pe apartenenta etnica, religioasa, sau culturala (caci evreitatea este o notiune mult mai complexa decat identitatea nationala a majoritatii celorlalte popoare) si sa comita acte de ura (de multe ori scrise, dar luand si alte forme) impotriva lor insisi si a semenilor lor evrei, acest fenomen deci exista, a fost studiat si documentat. In toate aceste cazuri insa este vorba despre motivatii psihologice, manifestate prin inconstienta, frizand prostia, ceea ce pune in pericol intreaga comunitate, sau o renuntare completa la evreitate prin asimilare sau convertire. Cu alte cuvinte, analizati atent cei numiti ‘evrei antisemiti’ sau sunt inconstienti de consecintele actelor lor si isi manifesta repulsia doar fata de anumite categorii de evrei, sau nu mai sunt ei insisi evrei. Antisemitismul care in definitia exacta si completa inseamna o ura viscerala si indiscriminata fata de orice evreu si fata de tot ce este evreesc, rezultand in persecutarea, negarea drepturilor si pana la distrugerea totala a evreilor ca individuali si categorie, nu li se aplica.

Raul Siriopol, personajul principal din triunghiul care sta in centrul romanului lui Duda este nascut poate evreu dupa Halaha (traditia evreiasca), dar are foarte putine elemente evreiesti in personalitatea sa. Nascut intr-unul din lagarele Transnistriei, este crescut de o mama evreica initial comunista in completa ignoranta in ceea ce priveste identitatea sa evreiasca, iar cand mama sa (Sabina, unul dintre personajele enigmatice si interesant schitate ale cartii) pare a se intoarce la surse, nimic nu indica intentia de a-i readuce si pe copii spre evreitate. Plecat apoi in exil dupa tatal adoptiv, un bogatas grec, comportamentul sau este profund grecesc si folosesc aici termenul si in sensul antitezei culturale care opune inca din vremea lui Alexandru Macedon culturile elenista si iudaica. Prietenul sau din copilarie Anton Maurer, alter-ego al autorului ajuns ziarist in Israel il analizeaza pe cel ajuns un dramaturg cu nume international in antiteza cu un alt intelectual macinat de dubiile identitare – Franz Kafka:

[Kafka] ‘Rupt cu totul de religia iudaica, dar si de familia sa, in linie directa sau colaterala, framintat continuu de solutia sionista, pe care o iubea si o ura in egala masura, dupa cum marturiseste in treacat, marele scriitor nu era, nici pe departe, un “asimilat”. Era, daca vreti, un evreu suta la suta, dar si un intelectual european, care a dobindit prin nastere acest deloc nobil stigmat, ce-i patrunsese in toate fibrele fiintei, in toate clipele existentei sale eroice. Nici o clipa nu apare gindul ca ar putea renunta, ca altii, la conditia etnica, desi aceasta devenise o piedica in nenorocita sa munca de functionar al Kakaniei, cum o numeste Musil in Omul fara insusiri.

Dramaturgul nostru a facut-o fara ezitare. Inca dinainte de a porni in cautarea firului de aur al gloriolei ori poate tocmai pentru a-si netezi drumul carierei. Iar mai incolo, luat de val, a urcat podisul antisemit. Intr-adevar, daca vrei sa fii luat in seama, musai sa apartii unui lobby ori celui diametral opus. In perioada de dupa Holocaust, tocmai cind ar fi trebuit sa priceapa cit de greu este sa fii evreu, dar si mai tirziu, cind a existat moda de a cocheta cu liderii israelieni, a ramas pe pozitiile ascunderii ori negarii. Si nu din vanitate dupa cum se pare.’ (pag. 225-226).

Raul Siriopol este, in ochii mei, un exemplu nu de ‘evreu in piele de grec’, ci de grec (in sensul mai larg de ne-evreu) care este accidental si evreu din punct de vedere genetic, dar care nu isi asuma niciodata evreitatea. Antisemitismul sau are posibile cauze prozaice: ‘Asa a luat sfirsit frumoasa relatie de dragoste a tinarului regizor si s-a declansat una de ura , ca si – n-ar fi exclus – atitudinea sa antisemita, explicabila prin faptul ca avocatul care a obtinut restabilirea drepturilor Mirelei si care-l urmarea pina-n pinzele albe, storcindu-l de bani si facindu-i viata imposibila, se numea Herscu Grinberg.’ (pag. 260-261)

Virgil Duda

Sa vedem acum cum se ocupa Virgil Duda de al doilea concept, cel din titlul cartii. ‘Cetatean al lumii‘ este un concept mult mai vechi decat pare, atribuit prima data lui Socrates. A fost indragit de evreimea europeana din prima parte a secolului 20, de generatia lui Feuchtwanger si cea a parintilor lui Amos Oz, care in cateva randuri a mentionat in recenta sa vizita la Bucuresti ca in vremea cand orice european se considera in primul rand sau exclusiv lituanian sau polonez sau german singurii care se considerau europeni autentici erau intelectualii evreitatii Europei, cei care aveau in majoritatea lor sa-si afle cumplitul sfarsit in lagarele mortii. Si astazi cand evreii care traiesc in Diaspora se declara adepti ai conceptului de cetatean al lumii respingand identitatea nationala pe care le-o ofera Israelul raspunsul meu este ca de sub steaua sub care s-a nascut nimeni nu poate fugi.

‘Cetatenia lumii’ pentru Radu Siriopol este o conventie verbala si sociala care ii permite sa-si mascheze oportunismul si carierismul. Pentru a se realiza ca artist niciun mijloc nu pare a fi exclus, de la specula, trafic de influenta si negot cu cei pe care ii dispretuieste (fie ei demnitari comunisti romani sau kibutznici israelieni) pana la folosirea alcovului ca scara de catarare in ierarhiile sociale si culturale si chiar plasarea iubitelor sau a propriilor surori ca momeli in atingerea scopurilor carieristice. Daca judecata pare aspra, in text ea vine din partea celor doi prieteni tradati, povestitorul Anton Maurer si prietenul lor ne-evreu arhitectul Toma Ungureanu, triunghiul de copii care in anii postbelici isi formasera personalitatile in targul moldovenesc, supravietuisera represiunii deceniului cel numic mai tarziu obsedant, si isi gasisera caile foarte diferite spre realizare in diaspora romaneasca. Dar lucrurile nu sunt transante si negarea prieteniei tineretii nu este clara – finalul ‘deschis’ pare a justifica valoarea artistica a operei lui Raul, si daca o opera de valoare exista, mai conteaza atat de mult felul in care este ea adusa la cunostiinta lumii?

Structura cartii este complexa si interesanta, o combinatie de jurnal si de roman in roman, in care autorul ajuns in pragul senectutii incearca sa demonteze mecanismele destramarii relatiei dinre cei trei prieteni porniti dintr-un oras din alta tara si din alta istorie si ajunsi fiecare pe calea sa ‘cetateni ai lumii’ prin scrierea unui roman cu vadita tenta autobiografica. Avem deci de a face cu un roman in roman scris in stil de jurnal personal, alternand persoana intai cu sectiuni scrise la persoana a treia, fragmente din presupusul roman in pregatire. Cele opt capitole ale cartii sunt compuse fiecare din cateva episoade, dar spre deosebire de ‘Medgidia, orasul de apoi‘ a lui Cristian Teodorescu nu toate au o viata de sine statatoare si nu toate sunt egale din punctul de vedere al realizarii artistice. Alterneaza portrete sau schite cu un farmec de necontestat (clubul sportiv al baietilor, expeditia aproape mistica in urmarirea Sabinei in Sinagoga cizmarilor, descrierea strandului de la Lido usor de identificat pentru bucurestenii anilor 60) cu episoade terne scrise parca in limbaj de lemn (proletcultist ala anii 50 sau ziaristic israelian) sau pur si simplu neglijent (de exemplu comparatia cu ‘un personaj din piesele pe care Siriopol le concepuse‘ este folosita pentru descrierea starii de spirit a povestitorului intr-o scena la pag. 168, dar in momentul respectiv tinerii aveau 20-21 de ani si avea sa mai treaca un deceniu pana cand piesele care sa permita comparatia vor fi scrise). Cum fiecare dintre cele opt capitole are un sub-capitol intitulat ‘Interludiu’ este sugerata o structura muzicala, dar pana la urma impresia stilistica este nu de simfonie ci de spectacol de varietati. Nici comentariile politice contemporane legate de situatia din Israel nu depasesc limita ziaristicii de suprafata.

Mai exista o tema demna de mentionat, si recurenta in ultimele carti ale lui Virgil Duda – cea a confruntarii masculine cu apropierea senectutii, cu decaderea fizica si uzura psihologica care isi pun amprenta asupra relatiilor cu sexul opus. Din acest punct de vedere Duda se aproprie de tematica si obsesiile eroilor romanelor lui Philip Roth, doar ca Roth este unic si domiciliul sau nu este in Orientul Mijlociu. Eroii lui Roth isi compenseaza decaderea impusa de timp cu pasiune nu doar fizica ci mai ales intelectuala, cu trairi care nu incearca sa mimeze sentimentele sau macar mecanica sexuala a tineretii, ci o compenseaza si o dezvolta cu ardere interioara. Eroul si de fapt mai toti eroii lui Virgil Duda din aceasta carte par a deveni cu cat mai activi sexual si mai liberali ca sa nu zic libertini cu cat inainteaza in varsta, dar le lipseste sau nu ajunge la cititor emotia, pozitiva sau negativa, sentimentala sau izvorata din teama de timp sau de moarte a eroilor lui Roth.

Este ‘Un cetatean al lumii’ un roman cu cheie? Nu as zice, deoarece pentru niciunul dintre personajele principale nu as putea indica o personalitate reala caruia personajul sa-i serveasca doar de masca mai mult sau mai putin transparenta. Dimpotriva insa toate aceste personaje vor parea familiare cunoscatorilor istoriei si prezentului mediilor sociale si culturale ale Romaniei de acum cateva decenii si diasporei romanesti din ultimele decenii, dar ele sunt combinatii credibile de fictiune si realitate bine prelucrata. Aceasta mi se pare a fi una dintre calitatile principale ale cartii, calitate care atribuie scrierii o tenta de autenticitate si credibilitate.

‘Un cetatean al lumii‘ este o carte ambitioasa si cu multe promisiuni din care doar o parte sunt implinite. Am citit-o cu interes si nu am simtit in niciun moment impulsul de a o abandona, dar m-a lasat totusi cu sentimentul ca inca o runda de rescriere si de armonizare a detaliilor cu structura interesanta ar fi facut din ea o carte cu mult mai buna.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Libris.ro.

Odihna desavarsita, de Amos Oz

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Prima mea intalnire cu Amos Oz (prin intermediul cartilor sale) a avut loc demult, pe 8 iulie 1981, asa cum consemneaza pagina de garda a volumului “Sotul meu, Mihael”, aparut la Editura Univers (1981) – colectia Globus, in traducerea Lidiei Ionescu. O carte impresionanta ca psihologie, ca informatie si ca model constructiv al formarii caracterelor si destinelor intr-un Israel modern. Eram (si sunt) o personalitate sensibilizata la tot ce inseamna Israel si de altfel, aceasta lectura a fost si un preambul la prima mea vizita in aceasta tara, in noiembrie-decembrie 1981, unde odata ajunsa, m-am simtit ca acasa si datorita paginilor scrise de Amos Oz.

Atunci, dar si cu ocazia altor vizite, am vizitat kibbutzuri si am ascultat multe persoane in varsta depanandu-si amintirile venite din timp. Si am incercat sa ii inteleg pe acei oameni povestind despre alegerea si hotararea lor de a se adapta, trai, activa si dezvolta personalitatea si familia in aceasta formula etno-socio-poli numita kibbutz. Multi dintre ei proveniti din tarile est-europene, multi dintre ei victime ale antisemitismului, ale holocaustului si suferind pierderea familiilor si a prietenilor. Kibbutzul le-a redat respectul de sine, pacea interioara, identitatea si sentimentul de egalitate si dreptate sociala. Si libertatea de a-si dezvolta  personalitatea. Nu orice structura psihologica umana poate insa sa se adapteze unei astfel de organizari cu radacini considerate tribalo-socialiste. Conventionale si neconventionale – aspectele organizarii vietii in kibbutz tin de acele resurse interne la care nu orice individ are acces sau este dispus sa le acceseze, cu alte cuvinte – nu orice venit, poate sa si ramana!

Menucha Nechona / A Perfect Peace / Odihna desavarsita, publicata pentru prima data de autor in 1982 este o carte care ilustreaza exact problemele psihologice ale catorva personaje caracteristice locuitorilor Kibbutz Granot, pe parcursul a doua capitole intitulate nu intamplator – unul -  Iarna – si celalalt – Primavara, cu intindere pe anii 1965 – 1967.

Iarna si primavara lui Ionatan Lifshitz (fiul cel mare al Secretarului Kibbutzului), “baiat extraordinar (…) insa o fire inchisa; un suflet sensibil” sunt etapele definitorii pentru personajul principal (amortirea, intepenirea, auto-prizonieratul-interior si apoi renasterea), dar  si pentru toti aceia cu care viata il aduce in contact. Ionatan are frustrari puternice si tanjeste acum la cei douazeci si sase de ani ai sai sa se elibereze de tot ceea ce a insemnat si inseamna viata sa sub rigorile stricte ale serviciului militar si apoi ale kibbutzului, ale familiei sale dominate preponderent de idealurile sionismului si ale casniciei sale cu Rimona alaturi de care se simte strain si golit de iubire si comunicare. Se simte strivit si anihilat, iar revoltele sale tacute sunt dese si nasc hotararea aceasta de a se elibera, de a pleca, de a parasi kibbutzul, de a-si cauta pacea interioara in desertul iordanian, ori altundeva in lume.

“Ce se aude daca tacem? O multime de pasarele de jur-imprejur. Nu canta. Schimba intre ele sunete scurte si acutite, nu de bucurie, nu de un calm odihnitor, ci un fel de vibratie vie si febrila care sa ne previna ca ne pandeste o nenorocire. E ceva asemanator cu panica in zarva pasarelelor, inca o clipa si va inceta, inca o clipa si va fi inlocuita de alta, o groaza tacuta, fara sunet si fara culoare. Ca si cum pasarile acelea ar spune ultimul lucru pe care il au de spus, stiind ca trebuie sa se grabeasca, pentru ca timpul a expirat deja. Dincolo de tipatul pasarelelor, se aude fosnetul vantului soptind in urechile coroanelor albastrui ale copacilor un legamant secret. Si dincolo de vant, sunetele pamantului si ale pietrei, freamatul adancimii intunecate, sunet-fara-de-sunet indepartat si ceva care vine dindaratul ruinelor satului ca un vant care bate dinspre muntii din est, usor ca atingerea degetelor ucigasului pe gat, inainte de strangulare. Secret ca fosnetul matasii e suflul mortii care absoarbe seva vietii. Taci, copile, taci, nu scoate niciun cuvant. Daca ai sa dormi, ai sa auzi, daca ai sa auzi, ai sa dormi mereu. Cine sta linistit se odihneste, iar cine face zgomot va pierde.”

Pe de cealalta parte, aparitia in plina iarna (exterioara si interioara a lui Ionatan)  a lui Azaria Ghitlin reprezinta sosirea acelei pasari calatoare ce-si cauta locul mult visat pentru a-si construi cuibul. Desi nu face parte – ca varsta – din generatia intemeietorilor, acesta este la fel de inaripat de idealurile socialist-sioniste. Guraliv, imbibat de lecturi clasice sau doctrinare, el exprima toate acele ganduri si sentimente usor utopice, usor obositoare prin stereotipie si naivitate si pana la urma pline de umor, daca este sa ne gandim la faptul ca pasarea calatoare se dovedeste a fi un fel de cuc oplosit in cuibarul altei inaripate.

<<Un “tanar ciudat, putin nebun, cu vorbaria lui iesterica” “dar care are o sclipire ce trebuie cultivata, pentru ca poate, intr-o buna zi, va face lucruri mari si ne va aduce binecuvantarea”>>, spune Shrulik despre Azaria.

Si iata o mostra a constructiei mentale a lui Azaria: “Dar eu cred din toata inima ca exista dreptate si ca putem si trebuie sa fim buni si kibbutzul e un lucru minunat, e ca o minune care li s-a intamplat evreilor dupa toate chinurile si haituiala si e o minune ca exista un stat si o armata si toate astea, doar ca trebuie sa invatam sa ne impacam, iti spun eu, Ioni, sa ne impacam incet-incet cu tara asta buna, cu copacii si cu muntii si cu iarba si cu arabii si cu fiecare soparla si chiar si cu desertul si, in general, cu situaria. Si noi intre noi. Toti, Ioni, te rog, nu ma bate”

Generatia varstinica, a intemeietorilor – dupa cum spuneam, a lui Iolek -tatal lui Ionatan si a  lui Shrulik – noul secretar al kibbutzului, dupa ce batranul Lifshitz se imbolnaveste grav,  are si ea la randul ei, intelegeri si nuanatari diferite ale realitatii deceniului al saptelea.

Si o reusita de progres o reprezinta acest Shrulik (o oarecare imagine autobiografica a autorului), fin observator al timpului si oamenilor care il inconjoara si mai ales al tinerilor. Iar jurnalul pe care il tine este martor al gandurilor si framantarilor sale, din nou, cu mult umor si duiosie:

“Si nici in chestiunea tineretului nu ma pot exprima: uneori ii observ (de la distanta) pe tinerii astia, barbati care au trecut deja prin razboaie si au tras cu arma si au omorat, dar au si arat hectare intregi de campie si cu toate acestea au apucaturi de boxeri cazuti pe ganduri. Tac. Ridica din umeri. Spun da si nu si posibil si ce-mai-conteaza.

Solutie: ce bizar mi se pare cuvantul asta uzat. Toata viata cautam si gasim solutii. Pentru problema tineretului, problema arabilor, problema diasporei, problema batranilor, problema terenului si a apei, problema pazei, problema erotica, problema locuintelor si cate altele. Parca ne-am stradui toata viata sa descoperim formula prin care sa ordonam valurile marii. Sau sa aranjam in siruri de cate trei, ca la armata, stelele de pe cer.”

Si pentru ca pana la urma – bizareria vietii este ca orice am face, oricum am incerca sa ne rostuim cararile vietii pe traseul istoriei, tot dragostea este aceea care ne defineste ca oameni, iata ce consemneaza Shrulik in jurnalul sau, urmarind de la fereastra – evenimentele din kibbutz : “Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sa nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul? De exemplu, tata si fiu. Sot si sotie. Toti, ca virusul unei boli misterioase, poarta in ei o instrainare reciproca, singuratate, durere si dorinta obscura de a provoca durere. Sau nu de a provoca durere: de a se folosi de celalalt. De a-l schimba. De a-l intrista. De a-l supune si de a-l stapani. De a-l ingradi pe cel drag in inima lor ca si cum ar fi o pasta de modelat in mainile lor. Ca apa marii.”

Paginile cartii sunt deopotriva imbibate de tristete si de umor si ambele sentimente si trairi sunt exprimate cu o duioasa si intima cunoastere a sufletului omenesc. Si pana la urma, iubirea pentru oameni si dintre oameni, misterul acestor iubiri si formele multiple si neasteptate pe care le pot lua sunt exprimate intr-o fraza sintetizatoare-interogativa de catre Shrulik: “Care e vraja care l-a determinat pe Iolek, pe de o parte si pe Rimona, pe de alta parte, complet opusa, sa-l adopte pe Azaria?

Fiecare dintre eroii lui Oz (vrajitorul Oz) nu cauta “o odihna desavarsita”, ci o viata sigura intr-un loc bun. O casa. Si dragoste.

Tot in jurnalul sau, Shrulik scrie: “Bialik, in poezia <Priveste-ma>, intreaba ce este dragostea. Iar eu ii raspund aici: Domnule poet, iarta-ma, nici eu nu stiu. Un zvon. O umbra trecatoare. Un miraj. Dupa asta a plecat Ioni cine stie unde. Asta cauta si Azaria tocmai la noi, aici? Exista oare iubire in lume? Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sau nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul?”

Trecutul si prezentul Israelului, in viziunea lui Amos Oz, prin cuvintele  – din nou – ale lui Shrulik (din finalul romanului): “Pamantul e indiferent. Cerul e mare si misterios. Marea e misterioasa. Calatoriile pasarilor migratoare. Piatra tace mereu. Moartea e puternica si omniprezenta. Cruzimea e sadita in noi toi. Fiecare e putin ucigas: daca nu al altora, al propriului suflet. Iubirea – inca nu o inteleg, cu siguranta nu voi mai avea timp sa o inteleg. Durerea exista fara putere de tagada. Dar cu toate astea, e clar ca putem face doua-trei lucruri in privinta asta. Putem, deci suntem obligati. Restul – cine stie? Vom trai si vom vedea.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

The Infidel (2010)

Mahmud Nasir este un om bun, un sot bun, un tata bun, un patron bun (o societate de taximetrie), un cetatean bun si un bun membru al comunitatii musulmane britanice!!! Si sigur ca da, un bun musulman moderat liberal – pentru ca…asta este…nu se roaga chiar de cinci ori pe zi, nu respecta strict ramadanul si se mai drege cu cate o bericica .

E un tip echilibrat, vesel si iubeste viata… Are o nevasta frumoasa, o fetita inteligenta si un fiu – Rashid – indragostit pana peste urechi si pe cale a se casatori cu  aleasa lui, Uzma. Ei… si aici apare o problemaaa… Uzma se afla in Pakistan, la mama sa recasatorita cu Arshad Al-Masri, un faimos imam militant islamic (pentru “un viitor islamic”). Umbra care apasa asupra bunei dispozitii a lui Mahmud este tocmai acest fundamentalist a carui aprobare pentru casatorie trebuie sa o obtina familia miresei, numai in conditiile in care aceasta familie chiar respecta cu strictete legea Coranului.

Pana una-alta, Mahmud vrea sa se convinga de puterea sentimentelor fiului sau, pentru daca tot este sa-l suporte in casa sa, intr-o vizita ceremonioasa pe Arshad Al-Masri, macar sa stie ca o face pentru fericirea baiatului.

Asa ca in drum spre casa mamei sale, de curand decedata – (cei doi, tata si fiu trebuie sa faca putina ordine printre actele si documentele acesteia) – Mahmud profita si ii face fiului sau putina “educatie in materia casatoriei” si spune: “Pentru barbati, femeile sunt ca un fel de bufet, stii?…nu vrei sa te asezi pana nu ti-ai umplut farfuria cat de mult poti, stii?…asa ca da pe dinafara, stii?…ai putina carne rosie, putin somon afumat, putin curcan, putina carne alaba,nu?…un bufet cat-poti-sa-mananci….In rest, comanzi mereu acelasi lucru” .

Si de aici incolo, intram in substanta unei comedii inteligente, extraordinar de echilibrata (dat fiind subiectul atat de sensibil/profund) si teribil de amuzanta!

Este povestea unui om fericit, cantonat comod in identitatea sa etnica si religioasa, un musulman moderat liberal, care descopera ca parintii sai l-au adoptat (“cel care are grija de un orfan ajunge in paradis”)si colac peste pupaza, dupa scene de un haz irezistibil la autoritatea in materie, descopera ca ghemotocul de doua saptamani infiat de la asociatia “Hoinari si rataciti” purta numele de Solly Shimshileewitz. Da, da, da…. Solly Shimshileewitz!!! Prin urmare … evreu!!!!

Repet, data fiind sensibilitatea subiectului abordat  (musulman versus evreu –in cautarea identitatii), modul de dezvoltare  fina, inteligenta si de un comic irezistibil al actiunii ridica acest la film la nivelul unei comedii extrem de reusite si in limitele corectitudinii politice .

Chiar din primele momente ale descoperirii radacinilor sale iudaice, Mahmud se simte discriminat in calitatea de evreu de catre politistul care il da afara din biroul unde insfacase dosarul pentru a-si citi cu ochii sai numele de Solly Shimshileewitz (“numele unui barbat e foarte important pentru el”).

Bulversarea il apasa din momentul in care iese din cladirea Primariei: pe trepte o trupa de femei de culoare canta  piese gospel crestine – Glory…Glory…Oh, yes, belive us…” mai departe, pe strada intalneste evrei religiosi imbracati traditional, indeptandu-se catre sinagoga (si pe fundal se aude cantecul “HEvenu Shalom Alechem”), cativa pasi mai incolo, in fata sa apare moschea de unde se aud chemarile muezinului la rugaciune … si e napadit de regrete si vinovatii: cum ca a baut bere, cum ca s-a lasat prada unor fantezii erotice… Cuprins de remuscari intra la rugaciune in moschee, ba chiar si adoarme acolo pe podea rapus de aceleasi remuscari si framantari, astfel incat, trezit de catre imam, vrea sa-i marturiseasca acestuia ca “tocmai am aflat ceva despre mine”… Ei bine, din acest joc de situatii si de cuvinte, sfatuitorul sau intelege ca e vorba despre recunoasterea unei optiuni sexuale diferite, incat isi consiliaza enoriasul ca e vorba despre “indulgenta si indreptare …si daca esti gay, esti gay!”

Pas cu pas, in interactionarea cu semenii sai musulmani Mahmud incepe sa simta discriminarea care il va apasa in conditia sa noua de evreu (chiar daca inca nedeclarat). Angajatii din firma discuta despre faptul ca la televiziunea americana toti sunt evrei, ca intreaga America e condusa de evrei, ca Statele Unite ale Americii ar trebui sa se numeasca de fapt Statele Unite ale Israelului, ca evreii nu sunt “oamenii cartii”, ci mai degraba “oamenii  cartii de credit” si multe altele.

Omul catre care se indreapta debusolatul Mahmud este soferul de taxi – evreu american,  Lenny Goldberg, cu care tocmai se luase de cateva ori la harta pe motive de parcare a masinii acestuia. Lui i se confeseaza, de la el afla ca un anume Izzy Shimshileewitz locuia cam prin zona si el ii spune “bine ai venit in conspiratia mondiala”.

Si de aici incolo, Lenny devine mentorul lui Mahmud in introducerea acestuia in “ce inseamna sa fii evreu”. Copioase secvente in casa lui Lenny, printre carti (Phillip Roth), DVD-uri (Fidler on the Roof), galusti traditionale, Hatikva, , pronuntarea corecta a sintagmei “Oy Vey”. dansuri folclorice (si lui Mahmud tare ii mai place sa danseze; lui Mahmud ii place muzica si ii place dansul – unul dintre preferatii lui a fost cu ani in urma un anume Gary Page, disparut din peisajul muzical…)

Si continuam sa avem de-a face cu toate cliseele si cu toate preconceptiile inradacinate in mentalul colectiv (este vorba inclusiv despre Mahmud), privindu-i pe evrei, obiceiurile lor sociale, infatisarea lor fizica si practicile religioase), toate acestea – repet – cu o masura a epicului si a umorului, extrem de echilibrata si presarata cu situatii si expresii de un comic irezistibil.

Atat islamofobia cat si antisemitismul trasnpar in egala masura ca fatete ale aceluiasi fundamentalism xenofob absurd si grav daunator valorilor umanitatii. Sigur ca toate deriva din necunoastere, prostie, rautate si interese de ordin politico-economic. Daca cu necunoasterea (ignoranta), putem lucra si lupta, celelalte motivatii sunt mai greu de atacat. Insa pana la urma, Mahmud ne va dovedi ca pana si imposibilul este posibil.

Criza de identitate a “musulmanului-evreu” Mahmud se rezolva in finalul filmului la un nivel emotionant si plin de umanitate.

Alaturi se afla Coranul si Tora, cartile sfinte de capatai ale musulmanilor si evreilor.

“Acelasi Dumnezeu”, spune Mahmud. “Am incercat sa ma caut si am uitat cine sunt…un om nu trebuie sa uite despre cine este si despre cine a fost!” O lectie spirituala pana la urma, o lectie plina de intelegere, duiosie si umor, dar o lectie profund umana si valororoasa prin miza ei universal valabila.

Interpretul lui Mahmud Nasir este Omid Djalili , un cunoscut actor britanic de comedii stand-up, are un show propriu de succes la BBC si are la activ roluri interpretate in pelicule notorii.

El ridica succesul acestei pelicule, prin charisma personala (si nici pe departe nu e o “frumusete” de om J), prin flexibilitatea corporala (e extraordinar atunci cand topaie si danseaza ), prin naturaletea cu care isi joaca perplexitatea, dilema, framantarile si prin felul in care incarca de umor de buna calitate toate replicile si situatiile prin care trece. Si amintesc numai secventa in care – lasandu-i rabinului Izzy Shimshileewitz (tatal sau biologic, aflat pe patul de moarte) o caseta explicativa privindu-l pe el, Solly Shimshileewitz/Mahmud Nasir – nu sterge de pe aceasta caseta filmele porno de la inceput, pentru ca rabinul macar “sa moara fericit”! Si atunci cand intelege cat de totale si profunde sunt poverile care apasa asupra umerilor si vietii unui evreu …” familia m-a parasit, colegii de munca ma urasc, baiatul nu se poate casatori cu fata pe care o iubeste – pentru ca sunt o pasarica evreiasca”, comicul Djalili aduna in ochii sai toata tristetea intelegerii problematicii evreului intrun mediu antisemit.

Alaturi de Djalili, Richard Schiff, premiat Emmy pentru “The West Wing” si nominalizat la multe alte premii si distinctii  face un rol extraordinar in persoana lui Leonard Goldberg. El este reperul de baza al filmului, calauza lui Mahmud pe drumul spinos catre raspunsul “ce inseamna sa fii evreu” si cat de grea de asumat este aceasta identitate si pana la urma cat de grea de asumat este responsabilitatea de a fii OM!

O aparitie incantatoare, plina de farmec si subtilitate in film este sotia si mama Saamyia, interpretata de Archie Panjabi (cunoscuta noua din seria TV “The Good Wife”-2009), pentru ca impleteste cu iscusinta fatetele traditionale ale femeii musulmane – cu modernitatea contemporana a Brighton-ului si il secondeaza cu mult umor pe partenerul sau Djalili.

Scenariul pe care l-am apreciat ca fiind atat de un umor irezistibil, dar si extrem de “political corectness” este scris de David Baddiel, cunoscut pentru showurile sale de televiziune si despre radacinile acestui script, el spune: “The idea for the film came, in part, out of my own ethnic ambiguity. At school, a lot of people thought I was from Pakistan; I was bullied by racists both for being Pakistani and for being Jewish. Then, when I started out on TV, I got fanmail from Indians saying I was the best Indian comedian they had ever seen. Now that the two communities are so politically polarised, The Infidel’s body-swap premise feels timely.”

Iata ca postez si o fotografie a lui Baddiel care exprima enormul lui potential de umor sarcastic .

Dirijorul acestei deloc minore simfonii este Josh Appignanesi, unde mi-a placut ca spune: “I’m more interested in the bad reviews because maybe I can learn something. In a way you trust those ones more than the good reviews.”

Sa nu uit coloana sonora a filmului, semnata de Erran Baron-Cohen (fratele lui Sasha Baron-Cohen).

Aici puteti asculta cateva dintre temele muzicale originale ale filmului.

Si inchei cu Hevenu Shalom Alechem, pe care il aude Mahmud pe strazile Brighton-ului

Nota: 8/10

Iata ca pe drumul spre gradinita am descoperit binecunoscutele calupuri de borduri si pavele, care asteapta mainile pricepute ale muncitorilor sa le plaseze in locul celor care mie mi se pareau in regula. In neregula era temperatura de vreo 38 de grade la umbra, care umbra nu prea exista ape drumul care il aveam de strabatut la ora infernala de 4 dupa-amiaza

Pentru edificare, iata si instantaneele fotografice pe care le-am luat cu un curaj nebun in timp ce transpiratia curgea siroaie pe mine. Dar am rezistat, pentru ca acasa, in curte, ma  astepta bazinul-piscina si umbra binefacatoare a pomilor!

Alex is Lovesick (1986) – Alex Hole Ahavah

De multa vreme nu am mai ras cu atata pofta la o comedie!!!

Si chiar am avut momente cand hohotele si lacrimile m-au impiedicat sa mai vad ecranul .

Umor cat cuprinde, gaguri in avalansa, o coloana sonora uimitoare – pentru ca debuteza empatic cu o minunata melodie binecunoscuta “Magic Moments” (scrisa de Hal Davis si Burt Bacharauch si interpretata de Perry Como) si continua intr-un mod  irezistibil cu cantece care uneori vin sa sublinieze actiunea, iar alteori sunt in cea mai caraghioasa contradictie cu ceea ce se petrece pe ecran. Si nu in cele din urma, cu o paleta de actori daruiti cu mult talent, de la pusti si pana la cei maturi. De altfel, Avi Kushnir nascut in anul 1960 a devenit in timp unul dintre actorii de frunte ai scenei si cinematografiei israeliene.

Momentele magice ale trecerii pustilor catre adolescenta, intr-un univers social aparte, acela al unui Israel aflat in primii anii de dupa Razboiul de Independenta, al unui Israel in care si-au gasit tara evrei de pe tot cuprinsul lumii, in mod special din estul Europei. Momentele magice ale pasilor catre adolescenta, in care se impletesc giumbuslucuri firesti scolaresti, cu primele curiozitati si tentatii caracteristice varstei de 13 ani, cum ar fi nuditatea feminina (si sunt scene de un umor irezistibil in acest sens), primele zvacniri ale iubirii romantice, deziluzii normale, ba chiar si sacrificiul in numele iubirii.

Alex Holeh Ahavah

Personajele sunt extraordinar de bine caracterizate, in functie de extractia lor natala, de la dascalul de scoala de origine rusa, la mama si bunica lui Alex – poloneze specifice “a yiddishe mame” si pana la suculentul vecin Faruk – chiriasul de origine persiana – obsedat de diverse tratamente elucubrante pentru cresterea parului pe capul sau deja considerabil parasit de podoaba capilara. Nici starea sociala si economica a Israelului in acei ani ’50 nu este ocolita si sunt in film scene memorabile privind piata neagra si modalitatile de obtinere peste mana a alimentelor si a altor produse necesare traiului de zi cu zi, actiuni in care exceleaza bataioasa mama a lui Alex. Hm, tare mi-au mi-au amintit aceste secvente de ai nostri fie uitati ani ’80.

Bineinteles, ca si normele religioase iudaice au un loc aparte in film, caci Alex se pregateste pentru Bar-Mitzvah, fiind in pragul varstei de 13 ani si aici avem din nou scene savuroase in care elementul principal este batranul si “obositul” rabin, eroul unor momente de umor antologic.

Alex is Lovesick

Colegul de clasa al lui Alex, Gadi Fishenzon, interpretat de Uri Kabiri (posesorul de altfel al unei surori mai mari si bine facute pe care pustii pun la cale sa o vada goala la dus – si asta in schimbul depunerii in mana lui Gadi a vreo suta de marci postale) este si el un personaj antologic, prin prezenta, actiuni si oh, are o scena dementiala undeva spre finalul filmului, in care reuseste sa para o marioneta trasa de sfori de mana unui papusar invizibil, dansand plin de har pe plaja, noaptea in jurul traditionalului foc de tabara.

Pe Sharon Hacohen, inerpreta Lolei, matusa indepartata venita din Polonia in cautarea barbatului iubit , este o tanara  frumoasa, care ii asalteaza hormonii lui Alex, am revazuta de curand, la Festivalul Filmului Evreiesc, in pelicula “My Father, My Lord”- 2007, in rolul mamei.

Scenaristul si regizorul Boaz Davidson, cunoscut mai apoi pentru aportul sau in pelicule precum The Expandables, Rambo, Drive Angry, Ninja, Leaves of Grass, Solitary Man, Labor Pains si muuuulte altele, a dovedit in aceasta comedie romantica o stiinta si o simtire aparte a sufletului si psihologiei adolescentine si mai ales a stiut sa ne transmita farmecul de neuitat al acestei etape din viata fiecaruia dintre noi.

Undeva pe Internet, am gasit o referire la faptul ca Alex si generatia sa reprezinta soldatii razboaielor urmatoare ale Israelului, din 1967 si urmatoarele din pacate.

Gasiti free download acest film la adresa de aici.

Nota: 8.5/10

Evenimentul nr. 18 – ora 16 – Cinema Studio

Hm, aratati-mi mie o femeie divortata, singura, sarita bine peste cincizeci de ani, care nu doreste si nu spera sa-si gaseasca o pereche alaturi de care sa traiasca si sa imbatraneasca. Unele zac acasa, cu fundul pe camasa, se lamenteaza si asteapta sa le sune “EL” la usa. Altele insa, au initiatiiiiiiiiva!!!

Si nimic nu este mai edificator decat chiar cuvintele lui Nili Tal:

„Sunt o regizoare de film israeliană, divorţată, cu doi copii, cinci nepoţi, un câine şi o pisică. La 60 de ani am decis că nu vreau să îmbătrânesc singură. Mi-am făcut poze provocatoare şi le-am postat pe diferite site-uri matrimoniale. Am primit 1342 de răspunsuri de la bărbaţi între 20 şi 80 de ani. Mi-am achiziţionat o cameră video profesionistă şi am pornit la drum.
În Israel şi în străinătate am cunoscut peste 50 de barbaţi. Am plecat într-o croazieră pentru celibatari pe Riviera Mexicană şi m-am bucurat de fiecare moment. Încă nu mi-am găsit un partener, dar cu cele 250 de ore filmate am produs acest film. Vizionare plăcută.”

Una peste alta, am avut parte de o pelicula savuroasa, mustind de umor si de o viziunea  dulce-amara asupra acestei „probleme”. Pentru ca dupa o scurta prezentare pe un site de specialitate, cuprinzand pasiunea lui Nili pentru jocul de table si pentru Clint Eastwood si necesara fotografie sobra, feed backul a fost egal cu zero. Niciun repondent, niciun amator. Asa ca Nili intoarce foaia si posteaza o fotografie provocatoare, realizand faptul ca nu conteaza ce scrii despre tine, ci cum arati . Drept pentru care 1320 de barbati cu varsta cuprinsa intre 20 si 80 de ani, au dat navala pe e-mail.

Nili Tal

Si pentru ca la intalnirile sale cu „barbatii” acestia, a existat si un martor, camera de filmat, s-a nascut filmul „Bat Shishim Mechapeset Ahava”, adica: „femeie de 60 de ani   cauta dragoste”

Una peste alta, Nili intalneste multi barbati, o galerie ciudata de exemplare masculine, intr-o lume globalizata in cautarea totusi  – mereu – a iubirii. Iubirea – o fictiune? Iubirea – o necesitate? Iubirea – un dat? – Iubirea – un dar? Nevoia de comunicare, nevoia de a prelungi tineretea, nevoia de a uita de batranetea care bate la usa. Oamenii omunica din ce in ce mai mult pe internet, dar sunt tot mai singuri. Femeile sunt mai curajoase, sunt gata sa incerce, sa initieze, sa mearga mai departe, barbatii se retrag, vor la batranete – tinerete, dragoste si sex pana la moarte . Nili si prietena care o insoteste in croaziera pe Riviera Mexicana, nu sunt patetice, nu sunt disperate, nu sunt speriate de batranete, ele inteleg sa isi joace insa cartea pe care o au in mana: sunt inca frumoase si atragatoare, sunt inteligente, sunt implinite profesional, au copii, au nepoti si la urma urmei isi doresc ceva firesc, un om alaturi, un suflet, un partener. Fara a fi o feminista, insa galeria masculilor care musca la anunturi, este deplorabila, o sursa cum spuneam, de rasu’-plansu’! Delicioasa introspectie socio-psihologica! Si in final, o Nili care se cunoaste mai bine pe ea insasi si isi accepta viata, lasand inca un firicel de speranta pentru viitor.

FESTIVALURI:

International Women Film Festival, Israel 2010
Washington Jewish Film Festival 2010
Palm Beach International Film Festival 2010
New York Jewish Film Festival
New Zealand Edge Documentar Film Festival
Krakow Documentar Film Festival

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 5 – ora 18– Cinema Studio

De remarcat este faptul ca acest film poposeste pentru a doua oara in acest an in cadrul Festivalurilor de film de la Bucuresti, prima oara el a fost selectionat in cadrul Festivalului de Film pentru drepturile omului, OneWorld Romania din luna martie 2011.

Un document istoric compus din patru pelicule descoperite la ani distanta de incheierea razboiului,  intr-un buncar de beton intr-o padure langa Postdam! Un material tragic, atat din punct de vedere al continutului, cat si al semnificatiei si scopului descoperit dupa vizionare – falsificarea istoriei reale. Oamenii care au populat Gettoul din Varsovia au existat, au subzistat si unii dintre ei au supravietuit.

Marturiile lor, ca victime ale cumplitilor ani ai razboiului si ca participanti la filmarea acestor pelicule de propaganda, alaturi de marturiile cinice ale unor cameramani nazisti, dar si jurnalul conducatorului Consiliului Evreiesc al gettoului – Adam Czerniakow, dezghioaca – pe langa tragedia evreilor polonezi (circumscrisa suferintei tuturor evriilor si altor etnii „neariene” in vreme de razboi), mecanismul abominabil al propagandei naziste. Modul in care ideologii hitleristi intentionau sa manevreze opinia publica si mai mult decat atat, sa induca suspiciune si resentimente adanci mergand pana la ura, in chiar mijlocul evreilor!

Regizoarea Yael Hersonski, absolventa a Scolii de Film si Televiziune Sam Spiegel din Ierusalim, spune „ Acum, dupa ce bunica mea a murit fara sa-si fi pus pe hartie amintirile despre Gettoul din Varsovia, ma gandesc la viitorul apropiat,  cand nu va mai exista niciun martor si simt imperios nevoia sa reexaminez documentele de arhiva ale Holocaustului, adevarate marturii ale victimelor dincolo de mormant. Spre deosebire de alte forme de marturie – fie ele orale sau scrise – imaginea, prin natura ei, ramane deschisa la interpretari si poate dezvalui mult mai mult decat suntem  dispusi sau educati sa vedem.Documentele despre Holocaust, realizate in principal de catre nazisti, ridica intrebari complexe, in ce masura filmele document facute de criminali pot demonstra suferinta victimelor? Incapatanarea mea de a descoperi ceva din realitatea traumatica aflata in spatele acestui film este motivata si prin calitatea de martora a bunicii mele”.

Intrebarea pe care mi-am pus-o mereu si pe care o readuce vizionarea acestui film este: cum a fost posibila imunizarea la umanitate a sute de mii de oameni – milioane de oameni – germani si nu numai…Care si-au lepadat precum o haina incomoda, toate calitatile umane, transformandu-se in mecanisme aducatoare de suferinta si moarte asupra semenilor lor. Poate si spalarea creierelor, propaganda nazista, propaganda anti-rasiala …. au avut un rol important. Si nu neaparat pentru ca aceasta propaganda ar fi fost inteligenta, subtila, elaborata, ci pentru a fost extrem de perversa, adresandu-se si lucrand cu cele mai joase si si mai abjecte porniri ale speciei.

Operatorii nazisti au filmat hecatombe de lesuri umane parasite pe strazi, au filmat cu obstinatie o selectie de chipuri umane uratite si desfigurate de foame, de frica, de boala, au filmat muntii de fecale umane care se ridicau in ghettou, au filmat gropile comune in care se aruncau cadavre despuiate. Au filmat cu raceala, cu cinism, privind probabil populatia evreiasca a Ghettoului, ca pe o colonie de sobolani ce trebuiau starpiti. Starpiti prin umilinta, foame, gloante…Si pe cat era cu putinta, prin umilinta de a „juca” rolurile vietii lor, ca instrumente ale propagandei naziste. Dezvaluind lumii „prapastia” dintre modul de viata si avantajele evreilor bogati vis-a-vis de cei aflati la limita inferioara a spolierii, in acei ani 41-42, in Ghettorul din Varsovia! Ce nu au putut insa acesti cameramani, a fost sa aduca macar o umbra de zambet si o tusa de relaxare pe fetele acelor „actori – evrei din lumea buna”! Pentru ca nici cameramanii, nici patronii lor, nici sefii propagandei naziste nu stiau despre jurnalele-marturii, despre aceste scrieri secrete personale si cutremuratoare, transformate in cronici-dovezi obiective pentru generatiile viitoare. „O felie de paine reprezenta o felie de BINE!” Si mai ales, nu stiau si nu credeau ca vor exista supravietuitori, oameni care vor spune intr-o zi „Azi sunt din nou OM, azi pot sa plang!”

Yael Hersonski

Cutremurator este faptul ca acesti supravietuitori urmaresc astazi secventele celor 4 pelicule, sperand sa-si revada rude, prieteni, cunoscuti, pe strazile Ghettoului.

Willi Wist, cameramanul principal al acestor filme, martor in procesul care a avut loc dupa razboi, a murit in anii ‚90 astfel ca actorul Rudiger Vogler este cel care in „A Film Unfinished”, a rostit cuvintele raspunsurilor sale din timpul interogatoriului!

Filmul lui Yael Hersonski, spre deosebire de cele 4 pelicule originale, a primit sunet (Sound designer – Aviv Aldema si Muzica – Isahi Adar), ceea ce il face – in opinia mea, prin contrast – si mai cutremurator.

Un film puternic, obligatoriu de vazut, din punctul meu de vedere „ nu numai pentru acest moment, ci si pentru generatiile viitoare!” Fapt pentru care, „A Film Unfinished” este distribuit in scoli si universitati din Germania!

Si poate, urmand exemplul lui Yael Hersonski si alti cercetatori si cineasti se vod dedica activitatii grele, si impovaratoare psihic si financiar, de scotocire si aducere la lumina, din arhivele germane sau rusesti a altor marturii.

FESTIVALURI

Sundance Film Festival, USA, 2010 – World Cinema Documentar Editing – WINNER
Jerusalem Film Festival – Best Documentar Award and the Forum for the Preservation of Audio-Visual Memory Award
Hot Docs Canadian International Documentar Film Festival, Canada, 2010 – Best International Feature – WINNER
Silverdocs Festival (USA) – WGA Documenttary Screenplay Award
San Diego Film Critics Society Awards, USA, 2010
Berlin Film Festival, Germany, 2010

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 6 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film in egala masura tragic si amuzant si care sfarseste prin a cadea la pace cu viata!

Un exemplu al modului in care incompetenta, brat la brat cu indolenta – si mai ales in conjunctura recesiunii economice – duc la prabusirea unei mici firme si la spulberarea unor rutine de viata. Si in acelasi rand, un film despre relatiile interumane, despre afectiune, despre tinerete si despre batranete, despre boala, despre speranta…

Mica firma familiala de asigurari a lui Karol Contes, la care “se fac ca muncesc” si fratele sau Latzi, alaturi de cel mai bun prieten Moshe, se prabuseste. La incheierea anului financiar, bilantul contabil este tragic. Prietenia si afectiunea care ii leaga pe cei trei barbati varstnici, cu radacini in Cehia (de altfel “contes” inseamna ‘functionar” in limba ceha), anii indelungati petrecuti impreuna, glumele si umorul care i-au intovarasit toata viata, nu inseamna nimic in fata incompetentei cu care si-au dus pas cu pas Compania catre colaps. Falimentul bate la usa.Sunt necesare masuri dure. Acest “dolce farniente” trebuie stopat. Astfel incat Regev, fiul lui Karol, isi lasa pentru o vreme munca sa de Director Comercial in TV si se implica intru salvarea Companiei, incearcand sa ii scoata pe cei trei “veterani” din lentoarea gandirii si miscarilor lor. Si ceea ce urmeaza inseamna secvente extrem de amuzante, chiar si atunci cand se suprapun peste probleme grele de sanatate si de existenta. Pentru ca Moshe – un vasnic functionar capabil doar sa marunteasca straifuri de hartie la aparatul de tocat – cu concentrarea si exaltarea unui pusti in fata celei mai excitante nascociri tehnice ale umanitatii , trebuie volens-nolens, pus “pe liber”. Pentru ca boala veche, un cancer in remisie, al lui Karol, pare sa recidiveze. Pentru ca masurile de revigorare si planurile de dezvoltare-diversificare ale lui Regev sunt cu greu intelese si aplicate. Si cu toate acestea, incet-incet, dupa scurgerea trimestrelor, pierderea fatala de 70% din anul precedent scade la doar 40%. Adica – este posibil! Pana la urma concluzia este ca cea mai buna miscare la cei 58 de ani ai lui Karol, este – sa renunte probabil la propria firma si sa se reincoloneze in traditia familiei, aceea de “functionar”.

Regev Contes

Insa, pana la urma, mesajul acestui atat de amuzant si stenic film este “relatia interumana dintre tata-fiu si prietenia dintre protagonisti”. Dupa cum spuneam, sunt scene de un extraordinar umor, generate de dezvalurirea firii celor trei companioni, de relatiile vechi dintre ei, de relatia lor cu noul prieten, MOTANUL, care culmea, face un cancer si suferinta ii este curmata in final. Si cei trei barbati varstnici, alaturi de tanarul Regev, cu motanul invelit intr-o frumoasa paturica si cu o lopata nou nouta, pornesc cu masina spre un loc frumos cu soare si flori, unde il inmormanteaza pe frumosul si iubitorul prieten raposat.

Regev Contes este absolvent al renumitei Academii de Arte “Bezalel” din Ierusalim si s-a specializat in filme publicitare. De altfel, in acest prim documentar de lungmetraj, el chiar introduce o actiune extrem de amuzanta de realizare a unui spot publicitar avandu-l ca protaginist pe tatal sau si crede-ti sunt momente cinematografice irezistibile!

Am avut o reala placere si destindere urmarind aceasta “confesiune” a lui Regev Contes.

FESTIVALURI:

Curator’s Choice – San Francisco Jewish Film Festival, USA, 2010
Best Documentar Award – EcoFilm International Festival, Rhodes, 2010
Student Jewry Award – Kiev International Film Festival, Ukraine, 2010
Mayor of Tel-Aviv -Yaffo Award for a Young & Promising Filmmaker, DocAviv Festival 2009
Wisconsin International Film Festival, USA, 2011
Boston Jewish Film Festival, USA, 2010
Rodos International Film and Visual Arts festival ECOFILMS, Greece, 2010
Toronto Jewish Film Festival, Canada, 2010
The REEL ISRAEL Films & Conversation, Cleveland, USA, 2010
Krakow Int’l Documentar Film Festival, Poland, 2010

Nota: 9/10