The Infidel (2010)

Mahmud Nasir este un om bun, un sot bun, un tata bun, un patron bun (o societate de taximetrie), un cetatean bun si un bun membru al comunitatii musulmane britanice!!! Si sigur ca da, un bun musulman moderat liberal – pentru ca…asta este…nu se roaga chiar de cinci ori pe zi, nu respecta strict ramadanul si se mai drege cu cate o bericica .

E un tip echilibrat, vesel si iubeste viata… Are o nevasta frumoasa, o fetita inteligenta si un fiu – Rashid – indragostit pana peste urechi si pe cale a se casatori cu  aleasa lui, Uzma. Ei… si aici apare o problemaaa… Uzma se afla in Pakistan, la mama sa recasatorita cu Arshad Al-Masri, un faimos imam militant islamic (pentru “un viitor islamic”). Umbra care apasa asupra bunei dispozitii a lui Mahmud este tocmai acest fundamentalist a carui aprobare pentru casatorie trebuie sa o obtina familia miresei, numai in conditiile in care aceasta familie chiar respecta cu strictete legea Coranului.

Pana una-alta, Mahmud vrea sa se convinga de puterea sentimentelor fiului sau, pentru daca tot este sa-l suporte in casa sa, intr-o vizita ceremonioasa pe Arshad Al-Masri, macar sa stie ca o face pentru fericirea baiatului.

Asa ca in drum spre casa mamei sale, de curand decedata – (cei doi, tata si fiu trebuie sa faca putina ordine printre actele si documentele acesteia) – Mahmud profita si ii face fiului sau putina “educatie in materia casatoriei” si spune: “Pentru barbati, femeile sunt ca un fel de bufet, stii?…nu vrei sa te asezi pana nu ti-ai umplut farfuria cat de mult poti, stii?…asa ca da pe dinafara, stii?…ai putina carne rosie, putin somon afumat, putin curcan, putina carne alaba,nu?…un bufet cat-poti-sa-mananci….In rest, comanzi mereu acelasi lucru” .

Si de aici incolo, intram in substanta unei comedii inteligente, extraordinar de echilibrata (dat fiind subiectul atat de sensibil/profund) si teribil de amuzanta!

Este povestea unui om fericit, cantonat comod in identitatea sa etnica si religioasa, un musulman moderat liberal, care descopera ca parintii sai l-au adoptat (“cel care are grija de un orfan ajunge in paradis”)si colac peste pupaza, dupa scene de un haz irezistibil la autoritatea in materie, descopera ca ghemotocul de doua saptamani infiat de la asociatia “Hoinari si rataciti” purta numele de Solly Shimshileewitz. Da, da, da…. Solly Shimshileewitz!!! Prin urmare … evreu!!!!

Repet, data fiind sensibilitatea subiectului abordat  (musulman versus evreu –in cautarea identitatii), modul de dezvoltare  fina, inteligenta si de un comic irezistibil al actiunii ridica acest la film la nivelul unei comedii extrem de reusite si in limitele corectitudinii politice .

Chiar din primele momente ale descoperirii radacinilor sale iudaice, Mahmud se simte discriminat in calitatea de evreu de catre politistul care il da afara din biroul unde insfacase dosarul pentru a-si citi cu ochii sai numele de Solly Shimshileewitz (“numele unui barbat e foarte important pentru el”).

Bulversarea il apasa din momentul in care iese din cladirea Primariei: pe trepte o trupa de femei de culoare canta  piese gospel crestine – Glory…Glory…Oh, yes, belive us…” mai departe, pe strada intalneste evrei religiosi imbracati traditional, indeptandu-se catre sinagoga (si pe fundal se aude cantecul “HEvenu Shalom Alechem”), cativa pasi mai incolo, in fata sa apare moschea de unde se aud chemarile muezinului la rugaciune … si e napadit de regrete si vinovatii: cum ca a baut bere, cum ca s-a lasat prada unor fantezii erotice… Cuprins de remuscari intra la rugaciune in moschee, ba chiar si adoarme acolo pe podea rapus de aceleasi remuscari si framantari, astfel incat, trezit de catre imam, vrea sa-i marturiseasca acestuia ca “tocmai am aflat ceva despre mine”… Ei bine, din acest joc de situatii si de cuvinte, sfatuitorul sau intelege ca e vorba despre recunoasterea unei optiuni sexuale diferite, incat isi consiliaza enoriasul ca e vorba despre “indulgenta si indreptare …si daca esti gay, esti gay!”

Pas cu pas, in interactionarea cu semenii sai musulmani Mahmud incepe sa simta discriminarea care il va apasa in conditia sa noua de evreu (chiar daca inca nedeclarat). Angajatii din firma discuta despre faptul ca la televiziunea americana toti sunt evrei, ca intreaga America e condusa de evrei, ca Statele Unite ale Americii ar trebui sa se numeasca de fapt Statele Unite ale Israelului, ca evreii nu sunt “oamenii cartii”, ci mai degraba “oamenii  cartii de credit” si multe altele.

Omul catre care se indreapta debusolatul Mahmud este soferul de taxi – evreu american,  Lenny Goldberg, cu care tocmai se luase de cateva ori la harta pe motive de parcare a masinii acestuia. Lui i se confeseaza, de la el afla ca un anume Izzy Shimshileewitz locuia cam prin zona si el ii spune “bine ai venit in conspiratia mondiala”.

Si de aici incolo, Lenny devine mentorul lui Mahmud in introducerea acestuia in “ce inseamna sa fii evreu”. Copioase secvente in casa lui Lenny, printre carti (Phillip Roth), DVD-uri (Fidler on the Roof), galusti traditionale, Hatikva, , pronuntarea corecta a sintagmei “Oy Vey”. dansuri folclorice (si lui Mahmud tare ii mai place sa danseze; lui Mahmud ii place muzica si ii place dansul – unul dintre preferatii lui a fost cu ani in urma un anume Gary Page, disparut din peisajul muzical…)

Si continuam sa avem de-a face cu toate cliseele si cu toate preconceptiile inradacinate in mentalul colectiv (este vorba inclusiv despre Mahmud), privindu-i pe evrei, obiceiurile lor sociale, infatisarea lor fizica si practicile religioase), toate acestea – repet – cu o masura a epicului si a umorului, extrem de echilibrata si presarata cu situatii si expresii de un comic irezistibil.

Atat islamofobia cat si antisemitismul trasnpar in egala masura ca fatete ale aceluiasi fundamentalism xenofob absurd si grav daunator valorilor umanitatii. Sigur ca toate deriva din necunoastere, prostie, rautate si interese de ordin politico-economic. Daca cu necunoasterea (ignoranta), putem lucra si lupta, celelalte motivatii sunt mai greu de atacat. Insa pana la urma, Mahmud ne va dovedi ca pana si imposibilul este posibil.

Criza de identitate a “musulmanului-evreu” Mahmud se rezolva in finalul filmului la un nivel emotionant si plin de umanitate.

Alaturi se afla Coranul si Tora, cartile sfinte de capatai ale musulmanilor si evreilor.

“Acelasi Dumnezeu”, spune Mahmud. “Am incercat sa ma caut si am uitat cine sunt…un om nu trebuie sa uite despre cine este si despre cine a fost!” O lectie spirituala pana la urma, o lectie plina de intelegere, duiosie si umor, dar o lectie profund umana si valororoasa prin miza ei universal valabila.

Interpretul lui Mahmud Nasir este Omid Djalili , un cunoscut actor britanic de comedii stand-up, are un show propriu de succes la BBC si are la activ roluri interpretate in pelicule notorii.

El ridica succesul acestei pelicule, prin charisma personala (si nici pe departe nu e o “frumusete” de om J), prin flexibilitatea corporala (e extraordinar atunci cand topaie si danseaza ), prin naturaletea cu care isi joaca perplexitatea, dilema, framantarile si prin felul in care incarca de umor de buna calitate toate replicile si situatiile prin care trece. Si amintesc numai secventa in care – lasandu-i rabinului Izzy Shimshileewitz (tatal sau biologic, aflat pe patul de moarte) o caseta explicativa privindu-l pe el, Solly Shimshileewitz/Mahmud Nasir – nu sterge de pe aceasta caseta filmele porno de la inceput, pentru ca rabinul macar “sa moara fericit”! Si atunci cand intelege cat de totale si profunde sunt poverile care apasa asupra umerilor si vietii unui evreu …” familia m-a parasit, colegii de munca ma urasc, baiatul nu se poate casatori cu fata pe care o iubeste – pentru ca sunt o pasarica evreiasca”, comicul Djalili aduna in ochii sai toata tristetea intelegerii problematicii evreului intrun mediu antisemit.

Alaturi de Djalili, Richard Schiff, premiat Emmy pentru “The West Wing” si nominalizat la multe alte premii si distinctii  face un rol extraordinar in persoana lui Leonard Goldberg. El este reperul de baza al filmului, calauza lui Mahmud pe drumul spinos catre raspunsul “ce inseamna sa fii evreu” si cat de grea de asumat este aceasta identitate si pana la urma cat de grea de asumat este responsabilitatea de a fii OM!

O aparitie incantatoare, plina de farmec si subtilitate in film este sotia si mama Saamyia, interpretata de Archie Panjabi (cunoscuta noua din seria TV “The Good Wife”-2009), pentru ca impleteste cu iscusinta fatetele traditionale ale femeii musulmane – cu modernitatea contemporana a Brighton-ului si il secondeaza cu mult umor pe partenerul sau Djalili.

Scenariul pe care l-am apreciat ca fiind atat de un umor irezistibil, dar si extrem de “political corectness” este scris de David Baddiel, cunoscut pentru showurile sale de televiziune si despre radacinile acestui script, el spune: “The idea for the film came, in part, out of my own ethnic ambiguity. At school, a lot of people thought I was from Pakistan; I was bullied by racists both for being Pakistani and for being Jewish. Then, when I started out on TV, I got fanmail from Indians saying I was the best Indian comedian they had ever seen. Now that the two communities are so politically polarised, The Infidel’s body-swap premise feels timely.”

Iata ca postez si o fotografie a lui Baddiel care exprima enormul lui potential de umor sarcastic .

Dirijorul acestei deloc minore simfonii este Josh Appignanesi, unde mi-a placut ca spune: “I’m more interested in the bad reviews because maybe I can learn something. In a way you trust those ones more than the good reviews.”

Sa nu uit coloana sonora a filmului, semnata de Erran Baron-Cohen (fratele lui Sasha Baron-Cohen).

Aici puteti asculta cateva dintre temele muzicale originale ale filmului.

Si inchei cu Hevenu Shalom Alechem, pe care il aude Mahmud pe strazile Brighton-ului

Nota: 8/10

Iata ca pe drumul spre gradinita am descoperit binecunoscutele calupuri de borduri si pavele, care asteapta mainile pricepute ale muncitorilor sa le plaseze in locul celor care mie mi se pareau in regula. In neregula era temperatura de vreo 38 de grade la umbra, care umbra nu prea exista ape drumul care il aveam de strabatut la ora infernala de 4 dupa-amiaza

Pentru edificare, iata si instantaneele fotografice pe care le-am luat cu un curaj nebun in timp ce transpiratia curgea siroaie pe mine. Dar am rezistat, pentru ca acasa, in curte, ma  astepta bazinul-piscina si umbra binefacatoare a pomilor!

Alex is Lovesick (1986) – Alex Hole Ahavah

De multa vreme nu am mai ras cu atata pofta la o comedie!!!

Si chiar am avut momente cand hohotele si lacrimile m-au impiedicat sa mai vad ecranul .

Umor cat cuprinde, gaguri in avalansa, o coloana sonora uimitoare – pentru ca debuteza empatic cu o minunata melodie binecunoscuta “Magic Moments” (scrisa de Hal Davis si Burt Bacharauch si interpretata de Perry Como) si continua intr-un mod  irezistibil cu cantece care uneori vin sa sublinieze actiunea, iar alteori sunt in cea mai caraghioasa contradictie cu ceea ce se petrece pe ecran. Si nu in cele din urma, cu o paleta de actori daruiti cu mult talent, de la pusti si pana la cei maturi. De altfel, Avi Kushnir nascut in anul 1960 a devenit in timp unul dintre actorii de frunte ai scenei si cinematografiei israeliene.

Momentele magice ale trecerii pustilor catre adolescenta, intr-un univers social aparte, acela al unui Israel aflat in primii anii de dupa Razboiul de Independenta, al unui Israel in care si-au gasit tara evrei de pe tot cuprinsul lumii, in mod special din estul Europei. Momentele magice ale pasilor catre adolescenta, in care se impletesc giumbuslucuri firesti scolaresti, cu primele curiozitati si tentatii caracteristice varstei de 13 ani, cum ar fi nuditatea feminina (si sunt scene de un umor irezistibil in acest sens), primele zvacniri ale iubirii romantice, deziluzii normale, ba chiar si sacrificiul in numele iubirii.

Alex Holeh Ahavah

Personajele sunt extraordinar de bine caracterizate, in functie de extractia lor natala, de la dascalul de scoala de origine rusa, la mama si bunica lui Alex – poloneze specifice “a yiddishe mame” si pana la suculentul vecin Faruk – chiriasul de origine persiana – obsedat de diverse tratamente elucubrante pentru cresterea parului pe capul sau deja considerabil parasit de podoaba capilara. Nici starea sociala si economica a Israelului in acei ani ’50 nu este ocolita si sunt in film scene memorabile privind piata neagra si modalitatile de obtinere peste mana a alimentelor si a altor produse necesare traiului de zi cu zi, actiuni in care exceleaza bataioasa mama a lui Alex. Hm, tare mi-au mi-au amintit aceste secvente de ai nostri fie uitati ani ’80.

Bineinteles, ca si normele religioase iudaice au un loc aparte in film, caci Alex se pregateste pentru Bar-Mitzvah, fiind in pragul varstei de 13 ani si aici avem din nou scene savuroase in care elementul principal este batranul si “obositul” rabin, eroul unor momente de umor antologic.

Alex is Lovesick

Colegul de clasa al lui Alex, Gadi Fishenzon, interpretat de Uri Kabiri (posesorul de altfel al unei surori mai mari si bine facute pe care pustii pun la cale sa o vada goala la dus – si asta in schimbul depunerii in mana lui Gadi a vreo suta de marci postale) este si el un personaj antologic, prin prezenta, actiuni si oh, are o scena dementiala undeva spre finalul filmului, in care reuseste sa para o marioneta trasa de sfori de mana unui papusar invizibil, dansand plin de har pe plaja, noaptea in jurul traditionalului foc de tabara.

Pe Sharon Hacohen, inerpreta Lolei, matusa indepartata venita din Polonia in cautarea barbatului iubit , este o tanara  frumoasa, care ii asalteaza hormonii lui Alex, am revazuta de curand, la Festivalul Filmului Evreiesc, in pelicula “My Father, My Lord”- 2007, in rolul mamei.

Scenaristul si regizorul Boaz Davidson, cunoscut mai apoi pentru aportul sau in pelicule precum The Expandables, Rambo, Drive Angry, Ninja, Leaves of Grass, Solitary Man, Labor Pains si muuuulte altele, a dovedit in aceasta comedie romantica o stiinta si o simtire aparte a sufletului si psihologiei adolescentine si mai ales a stiut sa ne transmita farmecul de neuitat al acestei etape din viata fiecaruia dintre noi.

Undeva pe Internet, am gasit o referire la faptul ca Alex si generatia sa reprezinta soldatii razboaielor urmatoare ale Israelului, din 1967 si urmatoarele din pacate.

Gasiti free download acest film la adresa de aici.

Nota: 8.5/10

Evenimentul nr. 18 – ora 16 – Cinema Studio

Hm, aratati-mi mie o femeie divortata, singura, sarita bine peste cincizeci de ani, care nu doreste si nu spera sa-si gaseasca o pereche alaturi de care sa traiasca si sa imbatraneasca. Unele zac acasa, cu fundul pe camasa, se lamenteaza si asteapta sa le sune “EL” la usa. Altele insa, au initiatiiiiiiiiva!!!

Si nimic nu este mai edificator decat chiar cuvintele lui Nili Tal:

„Sunt o regizoare de film israeliană, divorţată, cu doi copii, cinci nepoţi, un câine şi o pisică. La 60 de ani am decis că nu vreau să îmbătrânesc singură. Mi-am făcut poze provocatoare şi le-am postat pe diferite site-uri matrimoniale. Am primit 1342 de răspunsuri de la bărbaţi între 20 şi 80 de ani. Mi-am achiziţionat o cameră video profesionistă şi am pornit la drum.
În Israel şi în străinătate am cunoscut peste 50 de barbaţi. Am plecat într-o croazieră pentru celibatari pe Riviera Mexicană şi m-am bucurat de fiecare moment. Încă nu mi-am găsit un partener, dar cu cele 250 de ore filmate am produs acest film. Vizionare plăcută.”

Una peste alta, am avut parte de o pelicula savuroasa, mustind de umor si de o viziunea  dulce-amara asupra acestei „probleme”. Pentru ca dupa o scurta prezentare pe un site de specialitate, cuprinzand pasiunea lui Nili pentru jocul de table si pentru Clint Eastwood si necesara fotografie sobra, feed backul a fost egal cu zero. Niciun repondent, niciun amator. Asa ca Nili intoarce foaia si posteaza o fotografie provocatoare, realizand faptul ca nu conteaza ce scrii despre tine, ci cum arati . Drept pentru care 1320 de barbati cu varsta cuprinsa intre 20 si 80 de ani, au dat navala pe e-mail.

Nili Tal

Si pentru ca la intalnirile sale cu „barbatii” acestia, a existat si un martor, camera de filmat, s-a nascut filmul „Bat Shishim Mechapeset Ahava”, adica: „femeie de 60 de ani   cauta dragoste”

Una peste alta, Nili intalneste multi barbati, o galerie ciudata de exemplare masculine, intr-o lume globalizata in cautarea totusi  – mereu – a iubirii. Iubirea – o fictiune? Iubirea – o necesitate? Iubirea – un dat? – Iubirea – un dar? Nevoia de comunicare, nevoia de a prelungi tineretea, nevoia de a uita de batranetea care bate la usa. Oamenii omunica din ce in ce mai mult pe internet, dar sunt tot mai singuri. Femeile sunt mai curajoase, sunt gata sa incerce, sa initieze, sa mearga mai departe, barbatii se retrag, vor la batranete – tinerete, dragoste si sex pana la moarte . Nili si prietena care o insoteste in croaziera pe Riviera Mexicana, nu sunt patetice, nu sunt disperate, nu sunt speriate de batranete, ele inteleg sa isi joace insa cartea pe care o au in mana: sunt inca frumoase si atragatoare, sunt inteligente, sunt implinite profesional, au copii, au nepoti si la urma urmei isi doresc ceva firesc, un om alaturi, un suflet, un partener. Fara a fi o feminista, insa galeria masculilor care musca la anunturi, este deplorabila, o sursa cum spuneam, de rasu’-plansu’! Delicioasa introspectie socio-psihologica! Si in final, o Nili care se cunoaste mai bine pe ea insasi si isi accepta viata, lasand inca un firicel de speranta pentru viitor.

FESTIVALURI:

International Women Film Festival, Israel 2010
Washington Jewish Film Festival 2010
Palm Beach International Film Festival 2010
New York Jewish Film Festival
New Zealand Edge Documentar Film Festival
Krakow Documentar Film Festival

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 5 – ora 18– Cinema Studio

De remarcat este faptul ca acest film poposeste pentru a doua oara in acest an in cadrul Festivalurilor de film de la Bucuresti, prima oara el a fost selectionat in cadrul Festivalului de Film pentru drepturile omului, OneWorld Romania din luna martie 2011.

Un document istoric compus din patru pelicule descoperite la ani distanta de incheierea razboiului,  intr-un buncar de beton intr-o padure langa Postdam! Un material tragic, atat din punct de vedere al continutului, cat si al semnificatiei si scopului descoperit dupa vizionare – falsificarea istoriei reale. Oamenii care au populat Gettoul din Varsovia au existat, au subzistat si unii dintre ei au supravietuit.

Marturiile lor, ca victime ale cumplitilor ani ai razboiului si ca participanti la filmarea acestor pelicule de propaganda, alaturi de marturiile cinice ale unor cameramani nazisti, dar si jurnalul conducatorului Consiliului Evreiesc al gettoului – Adam Czerniakow, dezghioaca – pe langa tragedia evreilor polonezi (circumscrisa suferintei tuturor evriilor si altor etnii „neariene” in vreme de razboi), mecanismul abominabil al propagandei naziste. Modul in care ideologii hitleristi intentionau sa manevreze opinia publica si mai mult decat atat, sa induca suspiciune si resentimente adanci mergand pana la ura, in chiar mijlocul evreilor!

Regizoarea Yael Hersonski, absolventa a Scolii de Film si Televiziune Sam Spiegel din Ierusalim, spune „ Acum, dupa ce bunica mea a murit fara sa-si fi pus pe hartie amintirile despre Gettoul din Varsovia, ma gandesc la viitorul apropiat,  cand nu va mai exista niciun martor si simt imperios nevoia sa reexaminez documentele de arhiva ale Holocaustului, adevarate marturii ale victimelor dincolo de mormant. Spre deosebire de alte forme de marturie – fie ele orale sau scrise – imaginea, prin natura ei, ramane deschisa la interpretari si poate dezvalui mult mai mult decat suntem  dispusi sau educati sa vedem.Documentele despre Holocaust, realizate in principal de catre nazisti, ridica intrebari complexe, in ce masura filmele document facute de criminali pot demonstra suferinta victimelor? Incapatanarea mea de a descoperi ceva din realitatea traumatica aflata in spatele acestui film este motivata si prin calitatea de martora a bunicii mele”.

Intrebarea pe care mi-am pus-o mereu si pe care o readuce vizionarea acestui film este: cum a fost posibila imunizarea la umanitate a sute de mii de oameni – milioane de oameni – germani si nu numai…Care si-au lepadat precum o haina incomoda, toate calitatile umane, transformandu-se in mecanisme aducatoare de suferinta si moarte asupra semenilor lor. Poate si spalarea creierelor, propaganda nazista, propaganda anti-rasiala …. au avut un rol important. Si nu neaparat pentru ca aceasta propaganda ar fi fost inteligenta, subtila, elaborata, ci pentru a fost extrem de perversa, adresandu-se si lucrand cu cele mai joase si si mai abjecte porniri ale speciei.

Operatorii nazisti au filmat hecatombe de lesuri umane parasite pe strazi, au filmat cu obstinatie o selectie de chipuri umane uratite si desfigurate de foame, de frica, de boala, au filmat muntii de fecale umane care se ridicau in ghettou, au filmat gropile comune in care se aruncau cadavre despuiate. Au filmat cu raceala, cu cinism, privind probabil populatia evreiasca a Ghettoului, ca pe o colonie de sobolani ce trebuiau starpiti. Starpiti prin umilinta, foame, gloante…Si pe cat era cu putinta, prin umilinta de a „juca” rolurile vietii lor, ca instrumente ale propagandei naziste. Dezvaluind lumii „prapastia” dintre modul de viata si avantajele evreilor bogati vis-a-vis de cei aflati la limita inferioara a spolierii, in acei ani 41-42, in Ghettorul din Varsovia! Ce nu au putut insa acesti cameramani, a fost sa aduca macar o umbra de zambet si o tusa de relaxare pe fetele acelor „actori – evrei din lumea buna”! Pentru ca nici cameramanii, nici patronii lor, nici sefii propagandei naziste nu stiau despre jurnalele-marturii, despre aceste scrieri secrete personale si cutremuratoare, transformate in cronici-dovezi obiective pentru generatiile viitoare. „O felie de paine reprezenta o felie de BINE!” Si mai ales, nu stiau si nu credeau ca vor exista supravietuitori, oameni care vor spune intr-o zi „Azi sunt din nou OM, azi pot sa plang!”

Yael Hersonski

Cutremurator este faptul ca acesti supravietuitori urmaresc astazi secventele celor 4 pelicule, sperand sa-si revada rude, prieteni, cunoscuti, pe strazile Ghettoului.

Willi Wist, cameramanul principal al acestor filme, martor in procesul care a avut loc dupa razboi, a murit in anii ‚90 astfel ca actorul Rudiger Vogler este cel care in „A Film Unfinished”, a rostit cuvintele raspunsurilor sale din timpul interogatoriului!

Filmul lui Yael Hersonski, spre deosebire de cele 4 pelicule originale, a primit sunet (Sound designer – Aviv Aldema si Muzica – Isahi Adar), ceea ce il face – in opinia mea, prin contrast – si mai cutremurator.

Un film puternic, obligatoriu de vazut, din punctul meu de vedere „ nu numai pentru acest moment, ci si pentru generatiile viitoare!” Fapt pentru care, „A Film Unfinished” este distribuit in scoli si universitati din Germania!

Si poate, urmand exemplul lui Yael Hersonski si alti cercetatori si cineasti se vod dedica activitatii grele, si impovaratoare psihic si financiar, de scotocire si aducere la lumina, din arhivele germane sau rusesti a altor marturii.

FESTIVALURI

Sundance Film Festival, USA, 2010 – World Cinema Documentar Editing – WINNER
Jerusalem Film Festival – Best Documentar Award and the Forum for the Preservation of Audio-Visual Memory Award
Hot Docs Canadian International Documentar Film Festival, Canada, 2010 – Best International Feature – WINNER
Silverdocs Festival (USA) – WGA Documenttary Screenplay Award
San Diego Film Critics Society Awards, USA, 2010
Berlin Film Festival, Germany, 2010

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 6 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film in egala masura tragic si amuzant si care sfarseste prin a cadea la pace cu viata!

Un exemplu al modului in care incompetenta, brat la brat cu indolenta – si mai ales in conjunctura recesiunii economice – duc la prabusirea unei mici firme si la spulberarea unor rutine de viata. Si in acelasi rand, un film despre relatiile interumane, despre afectiune, despre tinerete si despre batranete, despre boala, despre speranta…

Mica firma familiala de asigurari a lui Karol Contes, la care “se fac ca muncesc” si fratele sau Latzi, alaturi de cel mai bun prieten Moshe, se prabuseste. La incheierea anului financiar, bilantul contabil este tragic. Prietenia si afectiunea care ii leaga pe cei trei barbati varstnici, cu radacini in Cehia (de altfel “contes” inseamna ‘functionar” in limba ceha), anii indelungati petrecuti impreuna, glumele si umorul care i-au intovarasit toata viata, nu inseamna nimic in fata incompetentei cu care si-au dus pas cu pas Compania catre colaps. Falimentul bate la usa.Sunt necesare masuri dure. Acest “dolce farniente” trebuie stopat. Astfel incat Regev, fiul lui Karol, isi lasa pentru o vreme munca sa de Director Comercial in TV si se implica intru salvarea Companiei, incearcand sa ii scoata pe cei trei “veterani” din lentoarea gandirii si miscarilor lor. Si ceea ce urmeaza inseamna secvente extrem de amuzante, chiar si atunci cand se suprapun peste probleme grele de sanatate si de existenta. Pentru ca Moshe – un vasnic functionar capabil doar sa marunteasca straifuri de hartie la aparatul de tocat – cu concentrarea si exaltarea unui pusti in fata celei mai excitante nascociri tehnice ale umanitatii , trebuie volens-nolens, pus “pe liber”. Pentru ca boala veche, un cancer in remisie, al lui Karol, pare sa recidiveze. Pentru ca masurile de revigorare si planurile de dezvoltare-diversificare ale lui Regev sunt cu greu intelese si aplicate. Si cu toate acestea, incet-incet, dupa scurgerea trimestrelor, pierderea fatala de 70% din anul precedent scade la doar 40%. Adica – este posibil! Pana la urma concluzia este ca cea mai buna miscare la cei 58 de ani ai lui Karol, este – sa renunte probabil la propria firma si sa se reincoloneze in traditia familiei, aceea de “functionar”.

Regev Contes

Insa, pana la urma, mesajul acestui atat de amuzant si stenic film este “relatia interumana dintre tata-fiu si prietenia dintre protagonisti”. Dupa cum spuneam, sunt scene de un extraordinar umor, generate de dezvalurirea firii celor trei companioni, de relatiile vechi dintre ei, de relatia lor cu noul prieten, MOTANUL, care culmea, face un cancer si suferinta ii este curmata in final. Si cei trei barbati varstnici, alaturi de tanarul Regev, cu motanul invelit intr-o frumoasa paturica si cu o lopata nou nouta, pornesc cu masina spre un loc frumos cu soare si flori, unde il inmormanteaza pe frumosul si iubitorul prieten raposat.

Regev Contes este absolvent al renumitei Academii de Arte “Bezalel” din Ierusalim si s-a specializat in filme publicitare. De altfel, in acest prim documentar de lungmetraj, el chiar introduce o actiune extrem de amuzanta de realizare a unui spot publicitar avandu-l ca protaginist pe tatal sau si crede-ti sunt momente cinematografice irezistibile!

Am avut o reala placere si destindere urmarind aceasta “confesiune” a lui Regev Contes.

FESTIVALURI:

Curator’s Choice – San Francisco Jewish Film Festival, USA, 2010
Best Documentar Award – EcoFilm International Festival, Rhodes, 2010
Student Jewry Award – Kiev International Film Festival, Ukraine, 2010
Mayor of Tel-Aviv -Yaffo Award for a Young & Promising Filmmaker, DocAviv Festival 2009
Wisconsin International Film Festival, USA, 2011
Boston Jewish Film Festival, USA, 2010
Rodos International Film and Visual Arts festival ECOFILMS, Greece, 2010
Toronto Jewish Film Festival, Canada, 2010
The REEL ISRAEL Films & Conversation, Cleveland, USA, 2010
Krakow Int’l Documentar Film Festival, Poland, 2010

Nota: 9/10

Evenimentul nr. 3 20 iunie 2011

„Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implorand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”

Iata o intrebare capitala pe care o pune – printre alte mari intrebari si probleme – acest film exemplar!

Zguduitoare fresca a anilor grei ai celui de-al doilea Razboi Mondial, undeva intr-o Polonie cutremurata de atrocitatile nemtilor deopotriva – mai apoi, cu ale rusilor, dar unde „o femeie mandra”, Franciszka Halamajowa din Sokal, si-a riscat viata ei si a copiilor ei, pentru a salva alte 16 suflete. 6000 de evrei numara acest orasel din estul Poloniei, la inceputul razboiului, pentru ca in final sa supravietuiasca numai 30, 15 dintre ei fiind salvati de catre aceasta extraordinara femeie, care si-a castigat recunostinta umanitatii.

De aceea subliniez cat de important a fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac.

Si iata ca pe lista „Dreptilor intre popoare” de la Yad Vashem, se afla si Franciszka Halamajowa impreuna cu fiica sa Helena!

Francisca, cu fiica sa Hela

Moshe Maltz, unul dintre „pensionarii” acestui refugiu, situat in podul crescatoriei de porci a familiei Halamajowa, a tinut in timpul celor  de 20 de luni de recluziune, un jurnal amanuntit al vietii si trairilor celor 13 suflete adapostite de prigoana fascista, fara sa stie nimic despre ceilalti 3 evrei din familia Krum ascunsi de aceeasi familie intr-o hruba sapata sub bucatarie. Si cu totii, neavand habar despre tanarul soldat german ascuns si el in podul sopronului!

Filmele sunt zguduitoare cand prezinta normalitatea distrusa, nostalgia vietii unei comunitati multiculturale (ucraineni, polonezi, evrei) cu relatii firesti de cooperare si intrajutorare. Imaginile de arhiva utilizate de producatorii filmului sunt crude si graitoare… raziile din 1941-1942 din Sokal, transportul a 2000 de evrei catre Belzec, ghetoul in care se inghesuiau 6000 de suflete…Insa cuvintele sunt cu mult mai dureroase. Cuvintele care descriu recluziunea intr-un spatiu parcimonios, care nu permitea decat pozitia ghemuita, care nu permitea glasul ridicat, sau plansul, sau rasul si unde frica era o stare permanenta. Unde boala si moartea unei persoane, dincolo de durerea familiei, putea fi o noua amenintare a vietii. Unde curiozitatea vecinilor, sau rautatea vecinilor putea fi o amenintare greu de surmontat.

Judy Maltz, Barbara Bird, Richie Sherman

Eforturile supranormale ale familiei Halamjowa – pentru ai hrani, pentru a-i ingriji, pentru a le asigura minimum nevoilor firesti intru salvarea acestor oameni sunt descrise prin intermediul supravietuitorilor, reuniti peste zeci de ani, pe locul desfasurarii acestei extraordinare povesti. Alaturi de nepoatele Halamajowei – stramutate si ele prin anii 70 in Statele Unite, au venit copiii ascunzatorilor de atunci – azi oameni in varsta, cu familii mari si vieti oranduite in Israel si in State. Familiile Maltz, Kindler si Krum au astazi peste 100 de descendenti in viata!  Aceasta femeie unica, Franciszka Halamajowa (impreuna cu fiica si fiul sau), salvand 15 persoane de la moarte, cu riscul pierderii propriei vieti, a dat dreptul recladirii acestor destine. Dupa 63 de ani, reunirea acestor oameni, alaturi de Judy Maltz, descendenta lui Moshe Maltz una dintre producatoarele filmului si despre a carei pregatire si activitate profesionala puteti citi la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html, reprezinta opera vietii „femeii inger”, Franciska Halamajowa. Spre sfarsitul vietii, lovita de fuga din Sokal, peste Bug, lovita de un atac cerebral, ea mesteca tutun si continua sa zambeasca bland si misterios, pe o banca in gradina.

O experienta psihologica acest film, pentru oricare dintre noi, deoarece intrebarea: „Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implrand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”, ramane….

Festivalurile si premiile se pot urmari la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html

Foarte interesant-Conversations from Penn State – Judy Maltz:

Urmariti si situl filmului.

Nota: 10/10

Naomi (2010) – Hitpartzut X

Filmul poate fi vizionat sambata 24 iunie ora 21.00 la Cinema Scala in cadrul Festivalului de Film Evreiesc (intrarea libera).

Undeva pe internet am gasit o interesanta si aparent imposibila paralela intre acest film si Potiche, intru ideea „nevestei trofeu”! Insa daca il urmarim pe aproape sexagenarul Ilan Ben-Nathan, profesor la Universitatea din Haifa, apreciat si stimat in mediul academic si in societate, putem sa  observam mandria acestuia de a detine o frumoasa si cu muuult mai tanara sotie, motiv de tachinari si de gelozie din partea prietenilor sai.

Dar si motiv de gelozie si de framantari din partea lui Ilan, care incepe sa se confrunte cu din ce in ce mai lungi si mai dese absente din peisaj si reveniri tarzii in caminul conjugal ale lui Naomi.

Naomi

Si unde poate sa-si impartaseasca barbatul indoielile, decat in fata mamei sale, prototipul unei „yiddische mama”, pentru care fiul ei ramane pururea copilul  caruia trebuie sa-i indrume pasii in viata si sa-i controleze traiectoria clipa de clipa, spre a-l ajuta sa-si invinga slabiciunile. Iar slabiciunea maturului barbat de a-si alege o nevasta cu treizeci de ani mai tanara, este asumata de aceasta extraordinara mama. Atunci cand Ilan – ca un veritabil politist – descopera aventura lui Naomi, mama isi sfatuieste fiul: „Sa o faci sa recunoasca? Vezi-ti de treaba, scrie-ti cartea….” Un sfat greu de urmat pentru Ilan si greu de urmat de altfel pentru orice barbat gelos care vrea sa stie intotdeauna amanunte sau sa incerce sa-si indeparteze rivalul. Nefasta hotarare, pentru ca in confruntarea directa cu Oded Safra, tanarul indragostit si hotarat sa-si construiasca un viitor alaturi de Naomi, Ilan  ajunge ca intr-o „Hitparzut” – adica intr-o izbucnire necontrolata, sa il ucida pe rivalul sau. O fapta cruda, neprevazuta si absolut necaracteristica omului si mediului social si profesional din care emana Ilan.

Si din nou – personajul filmului ajunge neputincios si cu capul plecat in fata mamei, in timp ce trupul fara viata al lui Oded se afla in portbagajul masinii sale.

Si din nou, mama – Ketty – gaseste o rezolvare pentru a-si scoate fiul din necaz. O rezolvare amarnica, tragica, dar si mustind de un profund umor negru, pentru in plina noapte, cei doi, mama-fiu, ingroapa cadavrul tanarului in mormantul proaspat al unei batrane cunostinte,  astfel incat „Hansey a gasit in sfarsit un barbat cu care sa se culce”!

Eitan Zur

In contra naturii nu te poti pune insa…Acasa Naomi sufera, nu are nicio veste de la Oded, il cauta, pe de alta parte insa, pe asasinul fara voie il bate gandul sa-si marturiseasca fapta prietenului sau cel mai bun, politistul Anton. Din nou – sfatul intelept al mamei primeaza, pentru ca spune ea, „daca mergi la inchisoare, flori ca ea (Naomi), nu raman fara apa!”

Viata personajelor continua, fiecare insa este macinat de propriile traume. Pe de alta parte si politia investigheaza disparitia lui Oded si cineva de acolo de sus (sau de jos – poate), isi baga coada, astfel incat – cu ocazia unei noi inmormantari in cimitir in apropierea mormantului lui Hansey (unde este cazat si Oded), cineva observa (ce simt de observatie au unii batrani) o mai slaba crestere a ierburilor pe parcela in cauza. Observatie care duce in cele din urma la deschiderea mormantului.

Facem doi pasi mici inapoi in timp pentru a relata faptul ca aventura lui Naomi se dovedeste a fi urmata de o sarcina. Presupunerea noastra, pentru ca atat Ilan, cat si mama sa sunt extrem de mandri si de bucurosi de perspectiva de a fi tata si in speta – bunica! Si Naomi tace si se complace in multumirea generala, ca intr-o plapuma calduta sub care isi va naste si proteja pruncul!

Love Burns

Acest eveniment in familie, coroborat cu descoperirea cadavrului lui Oded in mormantul batranei Hansey, determina ultimul act al sacrificiului matern, demn de rezolvarile tragediilor antice si care permite probabil, reconstructia vietii celorlalte personaje. Desi este greu de presupus cum vor trai cei doi soti, fiecare fiind depozitar al cate unui secret greu de uitat, greu de suportat…poate doar sacrificiul autoimpus de catre octogenara Ketty sa fie coagulantul acestei familii si leacul vindecarii ei.

Filmul acesta mi s-a parut a fi o coborare in adancurile misterelor sufletului omenesc Cat de slab poate fi omul, cat de puternic poate fi, cat poate iubi, cat poate insela, pana unde poate merge dragostea unei mame.

Stilul adaoptat de regizor este unul sobru (fara a ocoli insa – cum spuneam, momentele de umor negru plin de stupoare) si intens dramatic in dezvaluirea caracterelor personajelor prinse in suspansul unor introspectii subtile si dureroase. Si va citez cateva cuvinte ale regizorului Eitan Zur:

“Nu a fost o decizie simplă pentru mine să aleg o poveste de suspans psihologic pentru primul meu film. Totuşi, când am dat de scenariul pentru “An X-Ray Burst”, am fost imediat cucerit atât de intensitatea emoţională a poveştii, cât şi de sarcasmul ce apare pe parcurs. De asemenea m-a fascinat devenirea lui Ilan, personajul model pe care destinul îl aruncă într-o situaţie limită, a cărui viaţă organizată şi liniştită e zguduită din temelii.
Am ales o distribuţie şi un stil cinematografic ce îmi permit să mă concentrez pe personaje. Foarte importante pentru mine sunt chipurile actorilor, mai ales atunci când tac. În asemenea momente am renunţat la orice mişcare de aparat şi la muzica deja scrisă, pentru a lăsa spectatorul să sesizeze cutremurul din interiorul personajelor.”

O distributie subtil aleasa, pornind de la marea actrita Orna Porat – Ketty – cu un registru artistic bogat si o prezenta emblematica pentru personajul pe care l-am numit „a yiddische mama”, continuand cu frumusetea framantata (framantare jucata calm si relaxat) a lui Melanie Peres – Naomi (care mi-a amintit de Gwyneth Paltrow) si ajungand la Yossi Pollak (18 productii israeliene la activ), care a dat o substanta profund umana destinului lui Ilan.

Imaginea lui Shai Goldman este extrem de plastica, mai ales in momentele in care marea si cerul Haifei participa la tensiunea dramatica a actiunii.

Productia a participat la numeroase FESTIVALURI de Film:
Venice Film Festival 2010 ( Critic Weeks )
Haifa Int. Film Festival 2010
Denver Jewish Film Festival ( February 2011 )
East Bay Jewish Film Festival ( March 2011 )
Baltimore Jewish Film Festival ( March 2011 )
Austin Jewish Film Festival ( April 2011 )
Westchester Jewish Film Festival ( April 2011 )

Despre Edna Mazya si romanul sau puteti citi la: http://www.mostlyfiction.com/humor/mazya.htm, impreuna cu un capitol al cartii.

Nota: 7/10

Lebanon (2009)
Regia: Samuel Maoz
Distributia: Reymond Amsalem, Ashraf Barhom, Oshri Cohen

Filmul lui Shmuel Maoz premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venezia incepe cu un cadru parca coborit din Van Gogh – un camp splendid colorat de floarea soarelui, sub un cer albastru si un soare arzator.

Intram apoi in universul claustrofobic al tancului. ‘Beaufort’ al lui Yosef Cedar se petrecea intr-un post de observatie fortificat, care parea la inceput un fel de statie de cercetare spatiala cu soldatii din inauntru un fel de astronauti echipati cu costume de mers in spatiul cosmic. Nimic din scenografia lui ‘Lebanon’ al lui Maoz nu seamana cu cea a lui ‘Beaufort’ – aici totul esrte mizerie, murdarie, camuflajul militar nu se vede aproape de loc, cea ce ocupa ecranul sunt fetele mizere si infricosate ale soldatilor. Singurele elemente comun dintre cele doua universuri sunt clautrofobia si frica.

Data este 3 iunie 1982, prima zi a razboiului din Liban. Echipajul tancului este format dintr-un ofiter (Itay Tiran – si el absolvent al lui ‘Beaufort’ dar intr-un rol foarte diferit aici) si trei soldati – soferul, artileristul si incarcatorul tunului. Echipa se dovedeste repede a fi incropita, comandantul gandeste in clisee si se va prabusi nervos, soferul cu gandul la parintii de acasa incearca cu orice chip sa evadeze din aceasta situatie, iar artileristul se blocheaza psihic la prima infruntare si nu este capabil sa traga, provocand indirect moartea unui infanterist din trupele pe care tancul trebuia sa le sustina in lupta. Singurul care rationalizeaza oarecum situatia este Herzl (Oshri Cohen) soldatul care raspunde de incarcarea tunului. Ar mai fi avut doua saptamani pana la terminarea serviciului militar, dar noi care vedem filmul dupa aproape 30 de ani stim ca au mai durat multe luni, poate ani pana cand s-a intors acasa, daca s-a intors. Are insa cea mai mare experienta si asta conteaza in razboi mai mult decat gradele.

Lebanon

Situatia in care se gasesc cei patru eroi devine repede imposibila. Unitatea de infanteristi si tancul sunt atacate de teroristi, raspunsul soldatilor loveste nediscriminat si ineficient, actiunea se muta repede intr-o zona populata in care totul este ruina si moarte. O greseala de orientare, nu se stie a cui, dar ce conteaza, se sfarseste cu ratacirea unitatii si intrarea intr-o zona controlata de sirieini. Tancul este lovit si abia se mai misca. Comandantul unitatii de infanteristi este un individ lipsit de scrupule, ordinele sale frizeaza crimele de razboi, este un manipulator al celor din subordine sub fatada jargonului militar, care ii va lasa in cele din urma pe soldatii din tanc in voia soartei.

Filmul este un exercitiu de virtuozitate cinematografica si acestui fapt i se datoreaza in primul rand succesul la Venezia, si vor mai urma si altele, cred. Personajele se afla in permanenta in spatiul inchis al tancului, iar lumea de afara este vazuta numai prin vizor, suprapusa pe grilele aparatului de tragere, ca o tinta permanenta. Raport de forta? Poate, dar nu este clar in favoarea cui. Lumea de afara si cea dinauntru par ambele la fel de bulversate de realitatea razboiului, se ameninta permanent cu distrugerea reciproca. Echipajul tancului este departe la ani-lumina de imaginea idealizata a luptatorului din armata israeliana, par mai degraba o adunatura de oameni infricosati, care se afla intr-un loc in care nu doresc sa fie, in situatii contrare educatiei, logicii si firii umane.

‘Lebanon’ nu rezista comparatiei cu ‘Vals cu Bashir’ si nici macar celei cu ‘Beaufort’. Nu nici inventivitatea si consistenta estetica a primului, nici claritatea povestirii si a descrierii tipologice din al doilea. Exercitiul estetic este stralucit dar el pare sa devina la un moment dat scop si nu mijloc de a crea si transmite emotie. Grupul de soldati refuza idealizarea dar devine usor schematic prin contra-idealizare. Povesti despre situatiile de panica, de dezorientare, de presiune psihologica insuportabila am auzit de la multi dintre cei care au trecut prin experienta razboiului. Faptul ca ele sunt aduse pentru prima data pe ecran pe durata unui intreg film este atuul pe care se bazeaza intregul film, dar parca nu este suficient si rezultatul este doar interesant si nu foarte profund.

Este un film ostentativ anti-razboinic, care refuza orice punere in context cu exceptia titlului. Va fi usor de facut filozofie in jurul acestui film. Va fi usor si sa se arate cu degetul la culoarea uniformelor soldatilor. Discutiile vor fi sterile si inutile. Cei care au trecut prin Libanul adevarat ca soldati, sau prin oricare altul dintre libanurile acestei planete vor intelege ca haosul si absurditatea sitatiilor din acest film nu sunt catusi de putin specifice unui singur razboi sau unei singure armate.

Filmul se incheie cu o lupta oarba, in care tancul si echipajul sau reusesc – in panica, fara niciun fel de coordonare sau orientare, ca toate luptele din film de altfel – sa strapunga incercuirea si sa scape din zona controlata de sirieni. Unul dintre soldati moare in infruntare – este cel care tocmai transmisese prin intermediul superiorilor sai asigurari mamei sale, mama de copil unic, ca este sanatos si ca nu trebuie sa-si faca griji. Tancul se opreste, pentru prima data il vedem filmat din exterior, unul dintre soldati iese la aer, lumina, soare. Cadrul se indeparteaza. Vedem ca tancul se afla in mijlocul idilicului lan de floarea soarelui din primul cadru al filmului.

Nota: 7/10

Exodus (1960)

Castigator in anul 1961 al unui Oscar la categoria Best Music, Scoring of a Dramatic or Comedy Picture – Ernest Gold; nominalizat la categoriile Best Actor in a Supporting Role, Sal Mineo si Best Cinematography, Color Sam Leavitt; Castigator in anul 1961 la Golden Globe categoria Best Supporting Actor – Sal Mineo si nominalizat la categoriile Best Original Score Ernest Gold si Most Promising Newcomer – Female - Jill Hayworth- aceasta productie a studiourilor 20th Century ar fi meritat a fi incadrat  in lista celor „1001 de filme pe care trebuie sa le vezi intr-o viata”, atat din punct de vedere al istoriei dramatice a faptelor prezentate dar si din punct de vedere al echipei de realizatori: regizor, scenaristi, director de imagine, compozitor si nu in ultimul rand distributia de mare clasa. Ca sa nu mai vorbim despre succesele de box office inregistrate.

Repet, dramatismul faptelor prezentate si problematica zonala sunt extrem de acute si in ziua de astazi.

Paul Newman

Corespondent de razboi in timpul conflictului arabo-israelian in anul 1956, Leon Uris a publicat romanul sau  in anul 1958 si l-a intitulat Exodus, dupa numele vasului (fost Olympia) pe care s-au imbarcat in anul 1947 – din portul Famagusta catre Haifa (Palestina) cei 611 emigranti evrei europeni ajunsi in Cipru cu nava Steaua lui David (Maghen David).

Suntem in timpul mandatului britanic in Palestina, in momentele premergatoare discutiilor de la Natiunile Unite, care urmau sa se finalizeze cu votarea rezolvarii problemei palestiniene, privind infiintarea Statului Israel. Suntem insa sub imperiul Declaratiei de la Balfour, din 1917, cand Liga Natiunilor a impus Angliei mandatul in Palestina, pentru asigurarea linistii si pacii in zona si cand s-au facut promisiuni exprese arabilor, privind stavilirea intrarii evreilor in Palestina, in vederea pastrarii suprematiei  numerice arabe. 500.000 de evrei din Palestina, inconjurati de 50.000.000 de arabi

Exodus

Dar suntem si in momente in care zeci de mii de evrei din Europa, supravietuitori ai lagarelor de concentrare naziste, majoritatea ramasi fara familii, fara case si fara tara, sunt in cautarea unui camin, posibil numai in Tara Sfanta.

Cateva mii de evrei refugiati sunt internati in Tabara de la Karaolos, in Cipru. Britanicii nu ii vor in Cipru, dar nici arabii nu ii vor in Palestina.

In afara de faptele istorice relatate, filmul creaza o paleta de neuitat de personaje, pline de sentimente si trairi specifice momentului, conflictului, traditiilor.

Exodus

Ari Ben Canaan, un rebel al Haganei, organizatie paramilitara evreiasca  in timpul mandatului britanic in Palestina intre 1920-1948 (devenita mai apoi miezul Fortelor Armate de Aparare a Israelului), e un fost capitan in Brigada Evreiasca a armatei britanice in cel de-al doilea Razboi Mondial.  Obtinand prin traficare un cargou, el reuseste sa ii urce pe nava pe cei 611 emigranti, pregatind nava pentru drumul ilegal catre pamantul Sfant. Britanicii blocheaza actiunea, nava este tinuta ostatica, refugiatii intra in greva foamei. In fata determinarii evreilor, englezii renunta si elibereaza nava. Tatal lui Ari, Barak Ben Canaan (nascut Jossi Rabinsky in Rusia), este seful Agentiei Evreiesti pentru Palestina, iar unchiul lui Ari este Akiva (nascut Yakov Rabinsky), sef al Macabienilor, o organizatie militanta de baza a Irgunului. Se poate lua in consideratie faptul ca biografia lui Ari Ben Cannan are inspiratia in elemente biografice ale lui Moshe Dayan, liderul militar si politicianul renumit al Israelului..

Sunt zilele premergatoare reuniunii Natiunilor Unite pentru dicutarea si votarea impartirii Palestinei in doua state – Evreu si Arab. Irgunul – organizatia zionistilor radicali se impotriveste Agentiei Evreiesti care incearca sa creeze statul evreu prin mijloace politice si diplomatice, astfel incat pune la cale atacuri teroriste impotriva ocupantilor englezi, unul dintre acestea fiind explozia detonata la Hotelul King David, sub conducerea lui Dov Landau.

Paul Newman

Operatiunea de eliberare a lui Akiva, asteptandu-si executia in fortareata de la Akka, apoi periplul prin satele druze, sprijinul lui Taha mukhtarul din Abu Yesha, atacul arabilor condusi de marele muftiu al Ierusalimului, fuga copiilor din Gan Dafna, amenintati si de englezi dar si de ambuscada militiilor arabe, moartea lui Taha ucis de extremistii arabi,  votul favorabil al Natiunilor Unite pentru divizare  si speranta ca in viitor „evreii si arabii vor putea convietui in aceasta vale”, „vor putea fi prieteni”, „vor putea lucra impreuna ca egali”….”vor putea imparti in pace acest pamant”. Cati ani au trecut…63 de ani… 63 de ani de sperante si de ingrozitor de multe victime ale acestor sperante….

Exodus

Pentru ca este imposibil sa vezi azi acest film, fara perspectiva evenimentelor ulterioare anilor 1948, fara razboiul de 6 zile din 1967, fara evenimentele relatate de Spielberg in Munich…si cate alte tragedii….

Si sa ne gandim putin la extraordinara performanta a lui Newman in acest film, dar si la performantele celorlalti actori, care au devenit in timp, ca si Paul Newman, mari stele ale filmului: Sal Mineo, David Opatoshu, Eva Marie Saint, Jill Haworth.

Si la curajul producatorilor MGM, care au cumparat drepturile de ecranizare cu care Leon Uris si-a finantat documentarea necesara scrierii romanului sau. Si la performanta lui Otto Preminger, care si-a condus filmul spre premii si nominalizari internationale!

Pentru mine, Exodus va fi mereu un film zguduitor, de referinta, o fresca dramatica a eforturilor nasterii Statului modern Israel si care din punct de vedere cinematografic rezista cu succes si in secolul 21.

Andy Williams interpretand tema principala, compusa de Ernest Gold:

Aduc aici, tangential si piesa renumita Tzena, tzena, Join the Celebration care a fost scrisa in vremea Mandatul britanic, de Issachar Miron, un emigrant polonez, pe versurile lui Yechiel Chagiz. Miron a compus acest cantec in timp ce servea in brigada Evreiasca a Fortelor britanice, in 1941. Cantecul  a devenit popular in Palestina si a fost difuzat apoi la Radioul israelian in primele zile ale Statului Israel. Interpreteaza formatia Weaver – in 1951 – care a facut cunoscuta piesa pe tot cuprinsul Americii.

Nota: 8.5/10