History and Memory in Modern Ireland

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

Una din cele mai mari probleme memoriale care exista in Irlanda de Nord nu de ieri, de azi ci probabil de când englezii au decis sa colonizeze cu fermieri scoţieni si englezi vechea provincie a Ulster, o constituie hipertrofierea conştiinţei istorice fapt ce continua sa reprezinte o piedica serioasa in vederea reconcilierii celor doua tradiţii. Acest aspect disecat de Edna Longley in capitolul dedicat Irlandei de Nord a fost folosit de-a lungul timpului in scopuri politice atât de către tabăra nationlist-republicana, in plina ofensiva pentru a distruge un sistem discriminatoriu si injust cat si de către cea unionista-protestanta, in defeniva, încercând sa-si apere poziţiile privilegiate justificate tocmai prin legăturile speciale de fidelitate fata de Marea Britanie.

În aceste condiţii siturile memoriale sunt de fapt doar locuri generatoare de conflict, ambele tabere păstrând amintirea intactă printr-o adevărată artă murală menită atât a ridica un zid cât se poate de tangibil înainte de 1998, mai permeabil după Acordurile de Pace cât şi a glorifica actorii principali ai conflictului, rezistenţei, victimele sau combatanţii în altare suis-generis al eroilor. Această artă murală, dacă o putem numi astfel, este constituită din imense picturi pe calcanul caselor. Din fericire şi paradoxal, aceste vestigii ale unui trecut violent au devenit atractive pentru industria turistică fiind vizitate în cadrul unor turnee trans-confesionale! Una din caracteristicele esenţiale ale memoriei comunitare din Irlanda de Nord este dată de capacitatea fiecăreia din cele două comunităţi de a reprima şi exclude, cum sunt excluse şi şterse victimele provocate de tabăra noastră şi, de asemenea, cum sunt uitate, pe drum, experienţele pozitive comune.“A-şi aduce aminte de victimele catolice nu reprezintă o prioritate pentru marea majoritate a protestanţilor.

În comemorarea victimelor conflictului, se urmează curentul european fiind reţinută amintirea individuală (precedentul Zidul Vietnamului din Statele Unite fiind deseori invocat). Cel mai important efort de documentare şi păstrare a memorie războiului civil din Irlanda de Nord a fost consemnat în 1999 când  a apărut volumul bine documentat Lost Lives,  The stories of the men, women and children who died as a result of the Northern Ireland troubles şi care face un bilanţ pertinent al violenţelor intercomunitare dar nu numai, având în vedere că o mare parte din efortul IRA s-a concentrat împotriva prezenţei Poliţiei Regale din Ulster (dominată de comunitatea protestantă) şi Armatei Britanice ”Până în decembrie 1997 3.585 de oameni au fost ucişi, 91 % bărbaţi, 74% având vârsta sub 39 de ani, 53% civili, 28,8% membrii ai forţelor de ordine, 12,5% paramilitari republicani, 3% paramilitari protestanţi.”[1]

Un capitol înrudit cu cel precedent este şi cel intitulat  For God and for Ulster (preluând una din devizele protestanţilor nord-irlandezi) scris de David Officer, referitor la soarta dar şi reflexia în timp a sacrificiului soldaţilor din Divizia 36 a Armatei Britanice compusă cu predilecţie din protestanţi din Ulster. În dimineaţa zilei de 1 iulie 1916 această unitate a atacat poziţiile de la marginea pădurii Thiepval, parte a unui efort general al Aliaţilor de a ieşi din războiul tranşeelor prin preluarea unei ofensive strategice, cea de pe râul Somme. Chiar dacă ofensiva Diviziei 36 a cunoscut un relativ succes, tipic pentru felul cum s-a desfăşurat războiul tranşeelor din 1914-18, reuşind să cucerească primele trei linii ale defensivei germane, contra-atacul german din aceeaşi zi a respins trupele britanice înapoi de unde plecaseră, preţul plătit de divizia protestanta fiind mare: 5000 de morţi într-o singură zi.

Evident, comunitatea protestantă din Irlanda a folosit acest masacru inutil idealizându-l, folosindu-l în scopuri pur propagandistice pentru a evidenţia suplimentar ataşamentul ei faţă de cauza imperială britanică. În timp ce Sudul tocmai fusese frământat de Rebeliunea din Săptămâna Paştelui din Dublin când naţionaliştii-republicani se ridicaseră împotriva ocupantului englez, militarii protestanţi sângerau pentru Coroana britanică. Acest eveniment sângeros şi banal pentru Primul Război Mondial era descris astfel în presa unionistă „numele Ulster-ului a fost scris în paginile fiecăruia din capitolele glorioase ale istoriei britanice de trei secole, iar acum, un nou capitol s-a deschis.” sau „Oamenii din Ulster pot fi distruşi dar nu se vor plânge niciodată atunci când cauza lor este cea dreaptă”. În mod paradoxal, prima victimă înregistrată de către Divizia protestantă a fost soldatul catolic Patrick Hanna.

Una dintre cele mai interesant contribuţii la materia volumului o reprezintă capitolul dedicat memoriei irlandezo-americanilor.[2] Din start memoria lor a fost puternic ancorată de evenimentul major din istoria poporului irlandez, Marea Foamete din anii 1850 care a dus la înjumătăţirea populaţiei insulei de smarald, de la aproximativ 8 milioane de suflete la doar 4, jumătate murind de foame, jumătate luând calea exilului (cifre aproximative, căci şi astăzi aceste cifre sunt imposibil de stabilit cu exactitate). „În societăţile cu o agricultura de subzistenţă, recolte proaste, molimele animalelor care duceau la lipsuri alimentare erau frecvente şi, de asemenea, se cunoşteau foarte bine strategii de supravieţuire. Eşecul recoltelor era interpretat de regulă într-o cheie supranaturală. Dacă recoltele erau proaste, animalele mureau toate acestea puteau fi consecinţa unui atac de natură magică din parte inamicului. Atunci când întregi comunităţi se confruntau cu astfel de fenomene, vina nu era atribuită decât unei pedepse de natură divină.”[3] Chiar dacă sentimentele antibritanice ar fi trebuit să-i apropie pe imigranţii irlandezi cu americanii de souche, integrarea lor nu a fost deloc uşoară căci, în afara acestui sentiment comun, totul separa cele două grupuri. În fond, irlandezii catolici, într-o mare măsură vorbind gaelica au dat în America peste aceeaşi elită anglo-saxonă protestantă, mult mai întreprinzătoare şi liberală dar, în esenţă, la fel de temătoare faţa de virusul celtic. Ceea ce a schimbat această percepţie a majorităţii americane a fost implicarea trup şi suflet a irlandezilor catolici în sângerosul război civil american dintre 1861-65. Chiar dacă iniţial irlandezii nu au susţinut abordarea radicală cu privire la abolirea sclaviei în statele din Sud, odată conflictul izbucnit, s-au aflat trup şi suflet alături de noul stat de adopţie.

Curajul regimentelor irlandeze din tabăra nordista căci în statele pro-aboliţioniste din Nord se afla concentrată cea mai mare parte a comunităţii irlandeze (mai ales în oraşele New-York şi Boston) i-a făcut pe unii istorici americani să afirme că fără Marea Foamete care i-a obligat pe irlandezi să părăsească în număr mare Irlanda, soarta războiului de secesiune ar fi fost alta, Armata Nordistă fiind învinsă. În plus, participarea masivă a emigranţilor irlandezi le-a oferit prilejul de a depăşi şi în propriul lor mental imaginea eşecului naţional dat de calamitatea Marii Foamete cu care debarcaseră in America. Cea mai celebră luptă la care au luat parte irlandezii din regimentul 28 Massachusetts a fost cea din preajma oraşului Fredrickburg din Virgina, din 13 decembrie 1862 când au luat cu asalt poziţiile puternic fortificate ale Confederaţiei, suferind pierderi însemnate. Din cei 1200 de irlandezi care făceau parte din brigadă înaintea şarjei, 545 au murit în acea zi fatidică, inclusiv 3 din cei 5 comandanţi.

„Istoricii şi adepţii comemorărilor nu se află în relaţii prea prieteneşti dacă nu sunt de-a dreptul duşmani” dar şi unii şi alţii sunt dependenţi de istorie. Având în vedere tendinţele istoriografice romaneşti, ne puteam deci linişti, problema rolului imaginarului şi memoriei este una care preocupă multe alte cercuri universitare străine care încearcă să decripteze semnificaţiile trecutului, pentru a stabili rolul pe care acesta continuă să-l joace în prezent căci trecutul „is a very unfinished business”, iar în Irlanda aceasta este mai mult decât evident.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Five Minutes of Heaven (2009)

Imi este foarte greu sa inteleg goana regizorilor, scenaristilor si marilor firme producatoare de filme dupa tot felul de subiecte greu inteligibile chiar daca, recunosc, exista o multitudine a gusturilor si perceptiilor, bine definite de celebrul dicton latin de gustibus non discutandum. Totusi, atunci cand ai sansa de a studia cu atentie istoria iti dai seama ca aceasta ofera un numar imens de posibilitati de ecranizare, sute de mii de povesti mult mai interesante, in genere, decat ceea ce scenaristi platiti regeste incearca sa redescopere caci ceea ce misca sufletul omului este mai degraba ceea ce s-a intamplat cu adevarat, ceea ce au trait pe pilea lor bunicii, strabunicii sau alti stramosi de-ai nostri decat universuri artificiale, bine condimentate de corectitudinea politica. Aceasta parte a cinematografie uita faptul ca aceasta moda este recenta iar in trecut nu se dadea nici o ceapa degerata pe aceste principii egalitariste. 

Povestea filmului “Five minutes of heaven” este atat simpla cat si complicata, in acelasi timp. Filmul este relativ scurt (89 minute!) caci un film bun nu are neaparata nevoie sa se intinda pe doua ore si jumatate de pelicula! Sirul narativ este simplu dar si complicat pentru ca aproape totul in Irlanda de Nord este atat simplu cat si foarte, foarte complicat. Fara cunostinte temeince de istorie irlandeza iti e greu sa descifrezi labirintul interconfesional. Alistair Little (Liam Neeson) era in 1975 un tanar protesant de 17 ani care, prins in vartejul razboiului civil din Ulster (The Troubles- un termen vag care desemneaza o lunga perioada din istoria sangeroasa a Irlandei de Nord dar nu numai – atentatele au avut loc si in Republica Irlanda cat si in Anglia) decide sa isi aduca si el contributia la apararea teritoriul protestant dintr-o mica localitate, Lurgan (23.00 locuitori in 2001) din comitatul Armagh.

Se inroleaza in una din temutele grupari paramilitare protestante al caror principal tel era represiune anticatolica aleatorie, Ulster Volunteers Force (UVF). Chiar daca scopul declarat al U.V.F. era acela de a-i combate pe voluntarii republicani ai IRA, doua treimi din cele 481 de victime ale gruparii au fost civili catolici alesi la intamplare, represalii pentru diverse atacuri ale I.R.A. Dovada “vitejei” membrilor UVF este data si de faptul ca doua atentate organizate in Sudul Irlandei, la Dublin si Monagahn, au facut 33 de morti, fiind printre cele mai sangeroase din timpul The Troubles. Alistair Little decide ca venise timpul sa fie barbat adevarat. Isi doreste pretuirea vecinilor, viseaza sa intre in pub-ul protestant din colt si sa fie batut pe umar prieteneste, sa i se faca cinste, sa fie felicitat, admirat, sa castige pretuirea fetelor si, in acele vremuri tulburi, cea mai sigura cale era aceea de a ucide un catolic. Pe fratele lui Joe Griffin. Evident, Little are o justificare: un muncitor protestant de la o fabrica a fost amenintat si “rugat” sa plece de catre IRA fapt ce trebuia pedepsit indiferent daca Little afla ca oricum fratele lui Joe Griffin dorea oricum sa plece din acea fabrica pentru a-si deschide o mica afacere. Nu conta, o marturiseste franc si Little dupa 25 de ani.  Adolescentul protestant isi duce la bun sfarsit eroicul gest sub ochii pustiului Joe Griffin care batea mingea in fata casei. Fratele lui este impuscat de trei ori prin geam. Inevitabil, dezastrul se abate asupra familiei Griffin: tatal sufera un atac de cord dupa sase luni de la uciderea fiului, un alt frate mai mare moare in urma unei supradoze iar mama il invinovateste timp de 33 de ani pe Joe Griffin ca nu a facut nimic, o vina care i-a macinat intreaga viata.

Dupa Acordurile de pace din Vinerea cea Sfanta (The Good Friday Agreements) o pace durabila se intiuie. Insa ranile sunt mult mai greu de vindecat iar imaginile din Belfast sau Lurgan o dovedesc: aceeasi impartire simbolica intre cele doua tabere, aceleasi fresce murale imense, aceleasi steaguri fluturand deaspura caselor pentru a demarca in mod simbolic apartenta cartierelor si proprietarilor (tricolorul irlandez pentru comunitatea republicana-catolica sau The Union Jack, crucea Saint Andrews pentru cea protestanta si unionista). O televiziune are initiativa de a-i aduce pe cei doi, dupa 25 de ani, fata in fata, pentru a marca suplimentar reconcilierea, probabil inspirata si din modelul comisiilor de reconciliere din Africa de Sud in care se intalneau fostii tortionari albi ai regimului apartheid si victimele lor (africanii de culoare ai ANC). Protestantul Little se caieste dar o duce bine caci, dupa ce a petrecut 12 ani in inchisoare a fost eliberat ca urmare a Acordurilor din 1998 care prevedeau si amnistierea tuturor paramilitarilor incarcerati, atat protestanti cat mai ales catolici (membrii IRA), cutreiera lumea consiliind psihologic victimele violentelor (in Romana inca nu a ajuns moda cursurilor Conflict Resolution care este foarte raspandita in Occident). Catolicul Griffin nu poate uita si chiar daca accepta intr-o prima faza confruntarea o face mai degraba in ideea de a-i infige un cutit in inima pentru a-si avea si el my five minutes of heaven.

In aceasta derulare a povestii apare si actrita romanca Ana Maria Marinca ce a primit rolul unei asistente de platou de origine rusa (!!) originara din Vladivostok (i-ar fi pasat cuiva daca era din Romania?Ar fi avut vreo importanta? A se vedea si rolul lui Dragos Bucur din The Way back care joaca rolul unui sarb!)). Intalnirea nu are loc pana la urma in vila aleasa drept platou de filmare pentru ca Griffin nu poate rezista tensiunii ci in locul unde a avut loc crima, in casa familiei Griffin, acum parasita, din oraselul Lurgen. Traditional si tipic irlandez, cei doi se incaiera dar reusesc sa nu se omoare ! Little este totusi obsedat de crima din trecut, bantuit de privirea pustiului care-l privise cum ii ucidea fratele. Cheia filmului este aruncata la final cand Griffin il suna pe Little si-i spune sec nu ca l-a iertat cum s-ar astepta publicul, crescut in lacrimogenele filme americane, ci doar ca a trecut peste acel eveniment. Conersatia este scurta, mesajul clar urmat de o inchidere brutala a telefonului. Explicatia lui Little (Liam Neeson ) este general valabila si se rezuma in jurul urmatoarei idei : nu-i lasati pe oameni sa adere la grupuri ideologice sau nu. Atunci cand au facut-o deja este prea tarziu caci ei inceteaza sa mai gandeasca cu propriul cap, gasind intotdeauna justificari pentru a comite acte reprobabile (a se vedea violentul spirit de turma al galeriilor de fotbal atat din Romania cat si din intreaga lume!)

De notat este si faptul ca Liam Neeson joaca rolul unui paramilitar protestant avand in vedere ca el este de confesiune catolica din Irlanda de Nord dar si faptul ca este frapant accentul irlandez identic pe care-l au cele doua traditii. Un observator neutru s-ar astepta ca tabara protestanta, unionista si loialista sa vorbeasca o engleza mult mai britanica decat este cazul in realitate. Un film care ridica multiple problematici de la aceea a vinei umane fata de comiterea unei crime care, asa cum spune si Liam Neeson nu se uita niciodata pana la capacitatea oamenilor de a ierta, de a trece peste uratul din trecut pentru a construi un altfel de viitor. Intr-adevar “To face the future, they must face to past”(afis).

Nota: 9/10

History and Memory in Modern Ireland

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Volumul „History and Memory in Modern Ireland” cuprinde mai multe capitole care au reprezentat comunicări ale autorilor (în general, cadre universitare din lumea anglo-saxonă şi irlandeză) din timpul Conferinţei Istoricilor Irlandezi din Marea Britanie ce a avut loc în Durham (aprilie 1998) pentru a marca, în mod simbolic, semnarea Acordurilor din Vinerea cea Sfântă din Ulster care au pus punct lungului conflict interconfesional.

Ian Mc Bride subliniază pertinent în introducere că volumul „se axează asupra legăturilor dintre trecut şi prezent în societatea irlandeza” căci „ori de câte ori trecutul irlandez este invocat, trebuie să ne întrebăm nu de către ce grupuri este el folosit şi cărui scop îi serveşte ci împotriva cui?”.

„În Irlanda, după cum bine ştim, interpretarea trecutului s-a situat întotdeauna în centrul conflictului naţional (…) Irlanda, după cum a descoprit un analist politic, este un tărâm aproape fără istorie, pentru că violenţele din trecut sunt retrăite ca evenimente din prezent.”[1] Într-adevăr, „în Irlanda, mai mult decât în alte culturi, grupurile şi-au exprimat valorile şi credinţele prin reprezentările lor asupra trecutului. Nu există nici o dovadă că acest proces ar înceta, dimpotrivă, întrebările despre memoria colectivă sau comemorări au fost impulsionate în ultimii ani. O sursă nouă de îngrijorare o reprezintă creşterea industriei suvenirurilor istorice care riscă să rezume peisajul turismului istoric doar la atracţiile turistice.”[2]

„Îndurarea greutăţilor a fost fundamentală în trasarea coordonatelor Irlandei moderne, dar cum am putea caracteriza legătura dintre experienţe din trecut şi antagonismele din prezent?”[3] Din aceeaşi perspectivă teoretică, David Fitzpatrick consideră că „Viaţa în Irlanda a fost mult timp tulburată de o constantă, insistentă şi ceremonioasă invocare a morţii. Funcţiile comemorărilor variază în concordanţă cu legătura între cei morţi şi cei vii, cei care îi evocă. Comemorările eroilor morţi sau ale sfinţilor şi a evenimentelor asupra cărora şi-au lăsat amprenta sunt elemente esenţiale al organizării politice, sociale şi religioase din Irlanda. Invocând victorii sau lupte din trecut, organizatorii actuali caută nu numai să-şi autorizeze sau să-şi justifice ţelurile şi acţiunile din prezent dar şi să mobilizeze suporterii în afirmări publice a solidarităţii. Ceremonii publice precum funeraliile, evocări memoriale, procesiuni şi chete pentru monumente oferă ocazia unor angajamente puternice care transcend ocupaţiile de zi cu zi.”[4]

George Boyce, de la Universitatea din Swensea, consideră că “Fără anumite modalităţi de transmitere a memoriei, fiecare generaţie ar uita experienţele celei de dinainte. Statul intermediază aceste amintiri, încurajându-le pe unele, descurajându-le pe altele. În Irlanda, acest fapt a creat nu numai o cultură naţionalistă dar şi una republicană. În acelaşi timp, revizionismul istoric a început să se facă resimţit, provocând marile tematici ale istoriei Irlandei, tematici care se axau în jurul istoriei oficiale a unui popor care rupe lanţurile oprimării.”[5] Amintirea este oficializată prin implicarea autorităţilor care, chiar dacă oferă surse de finanţare, pot modifica sensul comemorariilor.  “Aniversările au apărut în Europa de astăzi şi pentru a permite intelectualilor care acceptă subsidii guvernamentale să articuleze valorile naţionale chiar dacă nu întotdeauna sunt de acord cu ceea ce trebuie făcut în numele acestor valori naţionale. În Statele Unite sectorul privat este cel care susţine astfel de comemorări căci Statele Unite au separat atât biserica de stat cât şi cultura de biserică. Dar în Europa, agenţiile naţionale promovează valorile culturale” [6]

O altă problema spinoasă din istoria contemporană a Irlandei, analizată pe larg de David Fitzpatrick[7], a fost cea legată de memoria participării voluntarilor irlandezi în Armata Britanică în timpul Primului Război Mondial, un gest care contravenea flagrant doctrinei naţionalist-republicane adoptată de ambele partide majore care au dominat scena politică irlandeză din 1922 până în ziua de azi: Fine Gael şi Fianna Fail, cele două ramuri ale partidului Sinn Fein. Cei 200.000 de veterani irlandezi ai Primului Război Mondial, răspândiţi în toate parohiile din Irlanda de Sud ridicau problematica poziţionării autorităţilor care au considerat mai prudentă o retragere strategică în faţa delicatei chestiuni (tolerând totuşi sărbătorirea neoficială, de către asociaţii ale veteranilor a Zilei Armistitiului-11 noiembrie).

Subiectul a fost atât de delicat în Republica Irlanda – irlandezi luptând nu împotriva duşmanului tradiţional ci pentru el, încât abia recent s-a recunoscut oficial jertfa irlandezilor din Armata Britanică, totul culminând cu ceremonia din 11 noiembrie 1998 când Regina Elisabeta a II-a şi Preşedintele Republicii Irlanda, Mary McAleese au participat la o ceremonia în localitatea Messines din Flandra, situat la 10 kilometri sud de Ypres, inaugurând un turn al păcii şi reconcilierii, înalt de 100 de picioare, zidit din piatră adusă din toate cele 32 de comitate ale întregii Irlande, construit de tineri şomeri din ambele parti ale frontierei. Acest eveniment a reprezentat  prima dată când statul irlandez a participat în mod activ şi oficial la comemorările de 11 noiembrie, recunoscând astfel jertfa a 50.000 de irlandezi[8] (30.00 din Sud, 20.000 din Nord).[9] Putina lume chiar din Republica Irlanda ştie ca cel mai tanar soldat britanic căzut in timpul Primului Război Mondial a fost John Condon, de numai 14 ani, din comitatul Waterford sau ca prima decoraţie Victoria Cross a fost înmânata locotenentului Maurice Deace din Mullingar, comitatul Westmeath.

(va urma)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

Dacă poziţia oficială, cunoscută şi apreciata de o mare parte a opiniei publice britanice rămânea inflexibila, aceasta nu însemna că nu s-a încercat ieşirea din impas printr-o negociere între cele două părţi. Arhivele MI6 arată că după ce patru grevişti deja muriseră s-au transmise mesaje reprezentanţilor IRA din închisoare prin care li se promitea concesii daca grevele ar fi încetat, pentru a împiedica si alte decese. Negocierile nu s-au finalizat, alţi şase deţinuţi republicani murind. Documentele arată şi îngrijorarea miniştrilor cabinetului britanic faţă de desfăşurarea grevelor şi, mai ales, erodarea imaginii Marii Britanii în lume. Se constata că opinia publică internaţională ar favoriza o retragere din Ulster, respinsă de cabinetul lui Margaret Thatcher pe motivul că o astfel de mişcare nu ar dus decât la izbucnirea unui adevărat război civil, cald între IRA, comunitatea naţionalistă pe de o parte, posibil şi forţele de ordine ale Republicii Irlanda şi grupările paramilitare şi comunitatea protestantă. O temere cât se poate de justificată având în vedere fanatismul majorităţii protestante care, în mod cert, nu ar fi acceptat sub nici o formă dizolvarea într-o Republică irlandeză în care ar fi devenit o simplă minoritate.

S-a mai discutat şi despre o metodă de a-i hrăni pe greviştii foamei cu forţa, intravenos însă se ridica problema cum s-ar proceda dacă celor zece li s-ar fi alăturat alte câteva sute de deţinuţi republicani.[4]Atitudinea lui Margaret Thatcher l-a făcut pe politicianul republican Danny Morrison să declare în 1982 că Thatcher ar fi cea mai mare nemernică pe care am cunoscut-o vreodată.[5]Dacă politicienii Sinn Fein erau experţi în arta retoricii naţionaliste, Armata Republicană Irlandeza era expertă în organizarea de atentate. Ceea ce i-au şi pregătit celebrei doamne de fier. S-a descoperit ulterior că Patrick Magee, membru al IRA, s-a cazat în Grand Hotel din oraşul Brighton, în perioada 14-17 septembrie 1984. Se ştia că în acea clădire urma să se desfăşoare,  în octombrie 1984 congresul Partidului Conservator.

În timpul şederii sale în camera de hotel, Patrick Magee a introdus sub baia camerei sale, numărul 62 o bombă de mare putere care avea un detonator de la mare distanţă, făcut din componentele unui video-recorder. Bomba a fost detonata la 12 octombrie 1984 în momentul în care hotelul era plin cu delegaţii conservatori şi, cu şeful Partidului Conservator, Margaret Thatcher, care atunci când s-a produs explozia, la ora 2.54 a.m. îşi pregătea discursul pentru a doua zi. Suflul exploziei a distrus baia apartamentului unde stătea dar nu a produs nici o paguba camerelor principale. Atât ea cât şi soţul ei, Denis, au fost transportaţi de urgenţă la cea mai apropiată secţie de poliţie unde şi-au petrecut restul nopţii. Atentatul IRA a făcut totuşi cinci victime, inclusiv un membru conservator al Parlamentului britanic. Treizeci şi patru de oameni au fost transportaţi la spital pentru a suferi îngrijiri medicale. Cu toate acestea, Thatcher a dispus continuarea conferinţei conservatoare, iar în timpul discursului său, a renunţat la criticarea Partidului Laburist, atunci în opoziţie, pentru a condamna atentatul IRA “menit a distruge guvernul ales democratic al Majestăţii Sale.

Faptul ca ne aflam cu toţii aici, zguduiţi dar hotărâţi, este un semn că acest atac a eşuat şi că toate atacurile menite a distruge democraţia prin intermediu terorismului vor eşua” IRA şi-a asumat responsabilitatea atacului a doua zi, menţionând că va încerca din nou. În declaraţia IRA se spunea “Doamna Thatcher îşi dă seama acum că Marea Britanie nu poate ocupa ţara noastră, tortura prizonierii noştri, să ne împuşte oamenii pe străzi şi să scape uşor. Astăzi am avut ghinion, dar, ţineţi minte, trebuie să avem noroc o singură dată. Dumneavoastră trebuie să aveţi noroc tot timpul. Redaţi Irlandei pacea şi nu va mai fi nici un război.” După atentat, cota de popularitate a doamnei de fier a atins aceleaşi înălţimi ca în timpul crizei Falkland/Malvinelor. Într-o declaraţie bombastică, adresată alegatorilor din circumscripţia sa, Thatcher făcea caz de mândria de a fi britanic “încercarea de a distruge libertatea fundamentală care este dreptul inalienabil al fiecărui cetăţean britanic încă de la naştere, libertate, dreptate şi democraţia” când IRA şi minoritatea catolică nu doreau decât un tratament adecvat (măcar să se bucure de valorile clamate de Thatcher) şi reunificarea cu Republica Irlanda. Autorul atentatului a fost condamnat la opt sentinţe de închisoare pe viaţă (şapte pentru atentatului din Brighton şi una pentru un altul). Judecătorul a recomandat ca condamnatul să petreacă cel puţin 35 de ani în închisoare însă ministrul de interne britanic a adoptat calea de mijloc : nici 35 de ani dar nici opt sentinţe pe viaţă, una fiind suficientă! Patrick Magee a fost până la urmă eliberat ca urmare a acordului din 1998 care prevedea eliberarea tuturor paramilitarilor încarceraţi, după ce a executat doar paisprezece ani de puşcărie. Un purtător de cuvânt al Downing Street declara că eliberarea lui Mugee era greu de digerat.

Şi acest atentat eşuat a condus la adoptarea unor măsuri antiteroriste mult mai dure de către autorităţile britanice, ele fiind acuzate de către tabăra naţionalistă de punerea în practică a unei politici de execuţii deliberate a voluntarilor republicani ceea ce este greu de condamnat sau dovedit în timpul unui astfel de tip de război subteran, când o parte se foloseşte de armele clandestinităţii, cerând autorităţilor să folosească o legalitate pe care ele nu o recunosc, ca şi cum militarii britanici ar fi putut riposta atunci când bombe de mare putere îi spulberau! Astfel, politica adoptată de Margaret Thatcher în domeniul securităţii a fost numită de tabăra naţionalistă şi de simpatizanţii ei Shoot to kill. Două incidente marcante au demonstrat vulnerabilitatea IRA în faţa penetrării, mai ales la nivel informativ, a structurilor sale superioare de comandă de către serviciile secrete britanice şi informatorii săi[6].

La 8 mai 1987 o mică unitate IRA formată din opt voluntari se pregătea să atace o modestă cazarmă secundară a poliţiei nord-irlandeze, din comitatul Armagh, unul din fiefurile Armatei Republicane. Atunci când microbuzul în care se aflau membrii comandoului IRA s-a apropiat de obiectiv, serviciile speciale de securitate britanice au deschis focul, fără nici un avertisment, ucigându-i pe toţi cei opt paramilitari irlandezi. Un singur civil a fost ucis, altul rănit, având ghinionul de a se afla în locul şi momentul nepotrivit. Cel de al doilea incident care a dovedit fragilitatea militară din ce în ce mai mare a IRA a avut loc la 8 martie 1988 când trei voluntari IRA, trimişi într-o misiune în Gibraltar pentru a organiza un atentat cu maşină capcană în momentul în care se schimba garda din faţa palatului guvernatorului britanic, au fost împuşcaţi în plină zi, în centrul orăşelului, când se aflau în misiune de recunoaştere a obiectivului, fără a fi măcar înarmaţi sau a avea asupra lor explozibilul.[7] Unul dintre voluntari chiar ar fi ridicat mâinile deasupra capului, fără nici un efect pentru SAS. Înmormântarea celor trei martiri de la Gibraltar,[8]  reprezintă un alt model standard de derulare a fricţiunilor clasice între cele două tabere. Înmormântările au reprezentat în Irlanda o excelentă ocazie pentru republicani, încă de la începuturile mişcării, atât pentru a onora sacrificiul pentru Cauză cât şi pentru a consolida coeziunea internă a curentului republican, independentist, antiprotestant şi antibritanic, pentru că oferea prilejul oficial pentru reunirea suportului popular, indispensabil. A miilor şi zecilor de mii de simpatizanţi.

Ceremonialul înmormântării unui camarad mort care se încheia cu salve de arme trase de un pluton de onoare al IRA, reprezenta o provocare deschisa şi pentru forţele de ordine ale Reginei în Ulster, ele încercând de mai mult timp să oprească aceste manifestări care contestau în mod făţiş ordinea de drept (oricât de strâmbă ar fi fost ea, cel puţin pentru comunitatea naţionalist-republicană). Înmormântarea celor trei în cimitirul Miltown din Belfast a atras douăzeci de mii de simpatizanţi, reprezentând cea mai importantă manifestare după înmormântările celor zece grevişti ai foamei. Poliţia nord-irlandeză a decis să aibă o prezenţă discretă în zonă, pentru a nu provoca furia participanţilor. Însa tocmai când sicriele erau îngropate, un fanatic protestant a început să tragă în mulţime şi să lanseze grenade, ucigând trei participanţi, rănind alţi şaizeci. Tabăra naţionalistă a acuzat poliţia protestantă că nu era deloc străină de planurile lui Michael Stone, mai ales că acesta fusese membru al unui regiment protestant de rezervă (Ulster Defence Regiment). Trei zile mai târziu, unul din cei asasinaţi a fost si el, la rândul lui, îngropat. Mulţimea era de asemenea impresionantă. În momentul în care o maşină în care se aflau doi militari britanici, îmbrăcaţi în civil, care se aflau, se pare, într-o misiune informativă, a încercat să depăşească cortegiul funerar, ea a fost blocată, iar cei doi au fost executaţi sumar de către voluntarii IRA.

Nu aceeaşi atitudine intransigentă a adoptat-o doamna de fier cu guvernul legal de la Dublin cu care a continuat să colaboreze în vederea găsirii unei soluţii care, pe cât posibil, să mulţumească pe toată lumea (treabă la fel de imposibil de obţinut atât în Irlanda cât şi în România). Într-un comunicat comun al celor doi premieri, Thatcher şi Charles Haughey, din 8 decembrie 1980 cele două guverne îşi manifestau disponibilitatea de a analiza ansamblul relaţiilor existente între cele două insule. O bună cooperare cu Dublinul era esenţială pentru guvernele britanice având în vedere că o mare parte din arsenalul şi resursele Armatei Republicane Irlandeze se aflau bine pitite în Republică. Nu numai britanicii implicaţi şi înnămoliţi militar şi economic în Irlanda de Nord căutau soluţii legale ci şi partidele irlandeze, astfel încât organizarea unui Forum pentru o Irlandă Nouă în 1983 era o iniţiativă menită a debloca situaţia care, după cum am specificat, se târa după aceleaşi tipare confruntaţionale din 1968. Cum una din condiţiile esenţiale de participare era renunţarea la susţinerea violenţei, partidul Sinn Fein, aripa politică a I.R.A. a fost exclus din start iar partidele protestante din Nord au refuzat să participe. Raportul a fost publicat în mai 1984 şi propunea nu o singură soluţie ci trei: 1. o Irlandă unită sub forma unui stat unitar, independent şi suveran; 2. un stat federal 3. o dublă suveranitate asupra Irlandei de Nord în care puterile legislativă şi executivă să fie împărţite între Londra şi Dublin.[9] Atunci când i-au fost citite una după alta soluţiile propuse de New Ireland Forum, Thatcher, după o scurtă pauză, a pronunţat de trei ori That is out. Un pas înainte consta totuşi în recunoaşterea explicită de către partidele catolice a faptului că nici o soluţie nu putea fi implementată fără consimţământul expres al majorităţii protestante din Nord (care într-o Irlanda unită ar fi devenit minoritară).

Cea mai mare realizare a deceniului thatcherist în problema irlandeză a constituit-o, fără îndoială, semnarea Acordului Anglo-Irlandez la Hillsborough la 15 noiembrie 1985 de către Margaret Thatcher şi premierul irlandez Garett Fitzgerald (Fine Gael). Acordul nu rezolva divergenţele nord-irlandeze însă transmitea un semnal foarte puternic scenei politice irlandeze (nord şi sud) pentru că partea britanică recunoştea oficial implicarea Republicii Irlanda în rezolvarea conflictului din Ulster ceea ce până în acel moment fusese respins cu vehemenţă de către guvernele de la Londra. Acordul prevedea înfiinţarea unei conferinţe interguvernamentale pentru fiecare domeniu cheie care afecta afacerile internele ale Irlandei de Nord, din care făceau parte atât oficiali britanici cât şi irlandezi, conferinţe care trebuiau să elaboreze politici menite a satisface doleanţele şi interesele ambelor comunităţi/tradiţii. Această structură complexă urma să aibă şi un secretariat tehnic cu sediul la Belfast, fapt ce a înfuriat majoritate protestantă care a văzut acordul ca o cedare de suveranitate din partea Marii Britanii. În plus, Marea Britanie şi Irlanda cădeau de acord că nici o shimbare a statutului provinciei nu se putea face fără consimţământului majorităţii populaţiei Irlandei de Nord, o prevedere care a fost departe de a linişti establishmentul protesant care privea cu nelinişte la un viitor în care comunitatea protestantă ar putea pierde această majoritate demografică în favoarea celei nationalist-catolice (cu o rată de creştere demografică mai mare decât cea a comunităţii protestante)[10]. Liderii protestanţi atât ai partidulului moderat cat şi a celui radical au încercat din greu sa o facă pe Margaret Thatcher să întrerupă negocierile si sa nu semneze Acordul însă, atât la bine cât si la rău, The Iron Lady era greu daca nu imposibil de înduplecat. In plus, deasupra clădirii din Maryfield flutura mult uratul tricolorul irlandez, un fapt imposibil de accepetat de catre protestanti.

Am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte ca începuturile procesului de pace din Irlanda de Nord care se leagă de figura legendară a preotului catolic Alec Reid, pot fi retrasate din perioada mandatelor lui Margaret Thatcher si, chiar daca rolul ei in derularea acestor lungi negocieri între Belfast, Dublin, Londra nu a fost unul de prim plan, totuşi, nu le-a interzis, dând dovada, până la urma, de inteligenta politica, oferind o sansa inimaginabilului (the unthinkable) căci în acei ani pentru opinia publica britanica, a negocia cu IRA, părea a ţine de domeniul SF. Insa ura care exista intre IRA si Thatcher nu a încurajat un progres in derularea negocierilor, astfel incat abia dupa cea a părăsit puterea, in anul 1990 ele au avansat, trecând prin încetarea focului unilaterală declarata de către IRA în 1994 şi ajungându-se în final la semnarea Acordului de la 10 aprilie 1998 acord care prevede împărţirea puterii între cele două comunităţi precum şi o serie de institutii transnationale, având o dimensiune britanică în sensul larg al termenului. Sigur ramane un lucru: dacă Thatcher a deplasat o armadă la şapte mii de kilometri de Marea Britanie pentru a recuceri nişte insulele Falkland (Malvinas) locuite doar de câteva mii de supusi ai Reginei, părea cu atât mai improbabil faptul că a avut vreodată în vedere sa lase la voia intamplarii (sau, mai mult pe mână republicanilor irlandezi, catolici si antibritanici) cele sapte-opt sute de mii de protestanţi din Ulster.

[4] Thursday, 31 December 2009

Albert Nobbs (2011)

Oscar 2012 – 3 nominalizari: Glenn Close – Best Performance by an Actress in a Leading Role; Janet McTeer – Best Performance by an Actress in a Supporting Role; Martial Corneville & Lynn Johnson & Matthew W. Mungle – Best Achievement in Makeup

Dupa ce am vazut acest film, ore in sir, tarziu in noapte – mi-am consumat emotiile si impresiile puternice pe care mi le-a produs. Pentru ca desi am mai trecut prin astfel de povesti pe ecran si-mi amintesc de Yentl sau de un western al carui nume imi scapa,  sau de cateva comedii in care au excelat Dustin Hoffman sau cuplul Jack Lemon-Tony Curtis, nimic nu suporta comparatie cu performanta emotionanta, stranie si plina de delicatete a echipei conduse de regizorul Rodrigo Garcia (aschia nu sare departe de trunchi, intrucat trebuie mentionat faptul ca ca Garcia este fiul scriitorului columbian Garbriel Garcia Marquez).

In Dublinul secolului al 19-lea, intr-o constructie strict structurata in ceea ce priveste clasele sociale, dar si sub rigorile inguste ale dogmelor moralei catolice, pentru o tanara fara protectia unei familii si fara resurse materiale, avand numai propria putere de munca, caile vietii pot fi adesea caile spre iad. Si povestea pe care si-au intemeiat scenaristii acest film vine din dragoste si intelegere pentru acest tip de om simplu si oprimat de conditia sa sociala, dar care isi doreste prin munca si cinste sa-si castige locul si libertatea. Chiar cu pretul convertirii identitatii sale inascute. O convertire asumata pana la contopire. O contopire profunda, care le face pe cele doua femei-barbate: Albert Nobbs si Hupert Page sa fie atat de ciudat si induiosator stangace ratacind imbracate in rochii elegante pe plaja. O contopire psihologica totala in noua identitate barbateasca , astfel incat Hupert isi sfatuieste “companionul”, pe Albert, in momente de framantare” “You don’t have to be anything but what you are.” O contopire pana la uitarea identitatii de sub straie, astfel incat atat Hupert, dar si Albert isi construiesc sau tanjesc sa-si construiasca familii traditionale, avand alaturi cate o femeie drept sotie. O cale de evadare a acestor personaje – dintre zidurile inchisorii sociale la care natura le-a condamnat.

Filmul este o chintesenta de mare maiestrie intre prezentarea vulnerabilitatii personale, intime a femeii secolului 19 in conditiile sociale si religioase caracteristice, dar si a alcatuirii societatii in sine. Si asta pentru ca Hotelul Morrison este un microunivers extras din intregul  societatii, cu mai  toate defectele sale, de la asa zisa aristocratie si pana la cei ce robotesc in beneficiul ei. De la lumea bucatariei, a spalatoriei si a salilor de mese, la lumea celor fara grija zilei de maine. De la lumea celor ce pun bacsisurile in mana servitorilor, la lumea acestor servitori ce aduna fiecare banut in fiecare seara si-si fac bilantul sumei ce vor putea asigura libertatea viitoare. Nu libertatea de a nu mai munci, ci libertatea de a munci numai pentru tine, de a nu te mai ploconi in fata stapanilor, ci de a-ti fi propriul stapan.

Insa membrii acestui nucleu reprezentativ, Hotelul Morrison, nu prea au nici timp, nici chemare, de a fi atenti unii la ceilalti, de a empatiza, de a se privi; exista un soi de interactionare bazata numai pe egoism personal, pe propria atingere a visului personal. O capcana tragica. O capcana pe care fiecare personaj si-o instaleaza singur. Astfel incat si Albert  cade victima propriei capcane, plecand  nestiind ca pleaca, dar fericit cu imaginea idilica a visului -  magazinul sau, salonul sau, semineul si ceasul ornamental tronand deasupra acestuia, toate in nuantele roz luminoase ale implinirii aproape atinse. Pleci fericit atunci cand ai un vis in viata. Un vis care insa s-a implinit fericit pentru celelalte personaje ce i-au stat alaturi lui Albert.

Este un film pe care il vezi cu ochii si il simti profund cu inima. Dar mintea este aceea care apreciaza la maximum evolutia celor doua actrite, Glenn Close si Janet McTeer, Oscar-nominalizate pentru performanta lor de mare talent. Sigur ca ajutate de intreaga echipa de productie si mai ales de departamentul de make-up, sigur ca datorita cinematografiei atente si sensibile datorate lui Michael McDonough, costumelor si ambientelor de epoca de o subtila plasticitate, insa aceste doua “doamne” ale ecranului … sunt extraordinare. Spectatorul NU vede in ele femeia! Vede barbatul pe care vor ele sa fie vazut! Isi ascund cu inteligenta si talent identitatea sub care le-am cunoscut pana acum. De la limbajul corporal, la mimica fetei, la glas si la rostire, sunt Albert si Hupert. Si sper sa fie si castigatoarele nominalizarilor la cele doua categorii ale unchiului Oscar in acest an! Pentru ca merita! Si o mare parte din acest merit este si pe seama regizorului Rodrigo Garcia, pe care il astept si cu alte dovezi ale maiestriei sale.

Ca de obicei, am fost foarte atenta si la coloana sonora a peliculei, scrisa de Brian Byrne si este impresionanta piesa “Lay Your Head Down”, compusa de Brian Bryne si Glenn Close si interpretata de Sinead O’Connor.

Nota: 8.5/10

Albert Nobbs (2011)

Glenn Close devine prin aceasta interpretare de exceptie favorita mea la premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal. Motivele sunt multe si poate ca nu pot fi pe deplin elucidate decat in situatia in care urmariti filmul. Cum altfel insa poate fi categorisita interpretarea sa, o femeie in haine de barbat, fara posibilitati de a fi descoperita de cei din jurul ei (cu exceptia acelui purice ‘nenorocit’), intr-o atmosfera intunecata de hotel de secolul al XIX-lea, intr-o tara rece ca Irlanda? Pentru ca asta e povestea ei, o poveste incredibila de viata, pe care Glenn Close o urmarea de multi ani, pe  care a reusit sa o transpuna acum cu mare succes, macar din prisma interpretarii.

Este clar ca daca nu cunoasteam un pic povestea si actrita principala este posibil ca sa nu imi dau seama ca ea intrepreteaza un barbat. Albert Nobbs (Glenn Close) este un chelner impecabil, aflat intr-o slujba de rang inalt in Dublin, intr-un hotel important, frecventat de aristocratie. Visul lui (ei) este ca sa reuseasca sa stranga suficienti bani din bacsisuri pentru a-si deschide propria tutungerie, scapand astfel de o viata extrem de chinuita, plina de nereusite si de nefericiri, inceputa cu violul care a determinat-o sa isi schimbe infatisarea, devenind femeie. Primele 30 de minute sunt poate cele mai intense ale filmului, pentru ca drama este dublata de un adevarat film de mister, emotiile personajului principal cu privire la posibila sa desconspirare transmitandu-se in intregime si spectatorului.

Din clipa in care este descoperita ca femeie de un anumit domn (sau doamna?) Page, interpretat de o estetica Janet McTeer, nominalizata si ea la Premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol secundar, viata i se schimba cu adevarat pentru ca devine umana. Este momentul in care Albert ca personaj nu mai este credibil, iar filmul isi pierde din magia inceputului, care il poate face, parerea mea, o capodopera. Cum altfel poate fi interpretata o goana a unei femei travestita in barbat, dar care nu avea sentimente homosexuale, dupa o alta femeie, chiar daca frumoasa (Mia Wasikowska)? Cum nu poate el sa isi dea seama de felul in care aceasta il joaca pe degete, asa cum numai o femeie poate face, cerandu-i lucruri greu de obtinut de un servitor, dar care ii sunt absolut la indemana unui indragostit? Momente confuze din partea unui personaj pana atunci atat de puternic si rece.

Povestea vietii lui Albert Nobbs este dura, greu de urmarit si poate regizorul si scenaristii ar fi trebuit sa mizeze pe aceasta pe tot parcursul filmului. In acest film, ar fi reiesit o drama autentica, fara sclipiri de romantism, frivolitate si chiar comedie, s-ar fi patruns mai cu atentie amanuntele unei vieti nenorocite, dar pana la urma aleasa de bunavoie, pentru ca durerea din copilarie nu determina in toate cazurile luarea unei decizii atat de radicale. Daca interpretarea este desigur exemplara (iar Glenn Close va scapa cu greu premiul Oscar, unul dintre motive fiind si acela ca inca nu a primit niciunul pana acum in intreaga sa cariera), iar filmul are o conceptie interesanta, putea fi desigur mult mai bun daca punea accentul pe povestea din trecut si nu pe construirea de catre personaj a unui viitor convenabil.

Nota: 8.5/10

Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

La începutul primului război mondial situaţia politică din Irlanda era foarte tensionată, izbucnirea războiului îngheţând pe moment declanşarea unor mişcări violente. Indiferent de versiunea legii autonomiei una dintre părţi ar fi fost nemulţumită. Guvernul britanic a beneficiat de patriotismul ambelor părţi. După declaraţia de război a Marii Britanii din 4 august 1914, Carson a asigurat guvernul britanic de întregul sprijin al loialiştilor din Ulster.

Aceeaşi atitudine a avut-o şi John Redmond. Ambii lideri sperau că susţinerea Marii Britanii în timpul războiului le va oferi atuuri în noile negocieri de la sfârşitul războiului. Istoricul L.de Paor, în cartea sa Popoarele Irlandei scria că: în ziua declanşării războiului dintre Anglia şi Germania, John Redmond a luat dosarul irlandez care cântărea opt secole de istorie şi tradiţie şi l-a aruncat pe fereastră. El a îndreptat Irlanda către un anume curs de acţiune dar nu a veat autoritatea să o facă şi mai ales nu avea nici o garanţie din partea guvernului britanic că doleanţele naţionaliştilor autonomişti irlandezi vor fi întâmpinate favorabil la sfârşitul războiului”.

Dar John Redmond era conducătorul celui mai important partid politc irlandez, având 84 de parlamentari la Westminster şi, practic, singurul reprezentant real al naţionalismului moderat irlandez. În 1914 autoritatea acestui partid era determinantă în tabăra catolică. Partea a doua a afirmaţiei istoricului irlandez este adevărată. Fără îndoială că i se poate reproşa cu uşurinţă lui Redmond faptul că nu a obţinut nici o garanţie din partea guvernului britanic, a cărui politcă de tergiversări şi retractări ar fi trebuit să-i fi fost cunoscută. Redmond, avocat de meserie, ar fi trebuit să se asigure de avntajele pe care le putea obţine cooperând cu Marea Britanie, semnând sau iniţiând un contract sau un tratat.[1]

Legea pentru autoguvernarea Irlandei a fost semnată de regele George al V-lea la 18 septembrie 1914. Puţin timp după aceea, Redmond a fost de acord cu Carson acceptând ca aplicarea ei să fie suspendată de-a lungul războiului(“Suspensory Act”). Redmond a comis astfel o mare greşeală acordând astfel un nou răgaz unioniştilor pentru ca aceştia să-şi organizeze şi mai bine opoziţia lor faţă de autonomia câştigată atât de greu de naţionaliştii moderaţi irlandezi. La începutul războiului marea majoritate a irlandezilor îl aprobau pe John Redmond în atitudinea lui de susţinere a Aliaţilor.

Nu întreaga mişcare naţionalistă irlandeză a fost de acord să susţină necondiţionat efortul de război al Marii Britanii, dovedind faptul că ideea de unitate în viaţa politcă irlandeză era destul de îndepărtată. Cele două curente majore, cel radical şi cel moderat au ieşit din nou la suprafaţă. În  ciuda fragilei unităţi afişate prin constituirea în 1913 a organizaţiei “Irish Volunteers Force” fractura dintre cele două curente a trecut prin gruparea paramilitară a naţionaliştilor irlandezi. Partidul moderat autonomist condus de Redmond a atras de partea sa cea mai mare parte a “Irish Volunteers Force”. Aproximativ 170.000 de membrii s-au alăturat politicii de susţinere a Marii Britanii preconizată de John Redmond înfiintând “Irish National Volunteers”[2].

Tim Pat Coogan

Vechea organizaţie condusă de Mac Neill a rămas cu numai 10-12.000 de adepţi marea lor majoritate fiind şi membrii ai “Frăţiei Republicane Irlandeze”(I.R.B.)Aceştia erau de fapt nucleul dur al curentului republican-revoluţionar care se opunea cu toată tăria de care dispunea, politicii pro-engleze şi pro-autonomiste fiind împotriva angajării militare de partea Marii Britanii pe frontul de vest. Irish Volunteers Force a militat la începutul primului război mondial pentru păstrarea unei neutralităţi stricte, poziţia organizaţiei radicalizându-se odată cu trecerea timpului conform vechii devize England’s difficulty is Ireland opportunity[3]

Ideea de neutralitate era susţinută oficial nu numai de Irish Volunteers Force dar şi de moderatul Arthur Griffith, preşedintele partidului Sinn Fein care credea că Germania nu înseamnă nimic pentru noi dar aceasta nu înseamnă că este duşmanul nostru.” Mediul muncitoresc irlandez era,de asemenea,împotriva unei angajări militare, nevăzând rostul sacrificării a mii de irlandezi pentru o cauză străină. O pancardă de la intrarea în sediul Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, Liberty Hall, conţinea esenţa atitudinii politice a sindicatelor şi a formaţiunii paramilitare de stanga condusă de James Connolly: We serve neither King nor Kaiser but Ireland[4] (). Deviza permitea o mare flexibilitate mişcării muncitoreşti.

Puţini au fost oamenii politici irlandezi care au adoptat o poziţie pro-germană clara, dorind o cooperare cu duşmanul Angliei. Unul dintre acestia a fost Sir Roger Casement, fost înalt funcţionar în Foreign Office până în 1913 care a plecat în Germania în luna octombrie 1914 pentru a încerca să convingă autorităţile germane să furnizeze arme Irish Volunteers Force. La 27 decembrie 1914, Sir Roger Casement a semnat cu Von Zimmermann un document prin care partea germană promitea echipament şi armament pentru o brigadă irlandeză formată prin recrutarea de voluntari din rândul prizonierilor irlandezi. Numai 52 au răspuns favorabil.În America organizaţia Clan na Gael a început să colecteze bani pentru a cumpăra arme. Executivul Clan na Gael a semnat o petiţie adresată Kaiserului Wilhelm al II-lea în care cerea includerea pe lista obiectivelor de război ale Germaniei şi a independenţei Irlandei.Grupările care au adoptat poziţia de neutralitate sau de împotrivire la adresa unei politicii de cooperare cu Marea Britanie erau din punct de vedere al consistenţei numerice, în minoritate faţă de marele Partid Autonomist Irlandez.Acest aspect a fost dovedit şi de marele aflux de voluntari naţionali irlandezi către Armata Britanică. Din întreaga Irlandă  naţionaliştii adepţi ai lui John Redmond s-au îndreptat către centrele de încorporare ale Armatei Britanice (serviciul militar nu era obligatoriu în Marea Britanie) având sentimentul că prin participarea la marea încleştare de pe Continent vor face din Irlanda una din micile naţiuni ale Europei,după cum erau Serbia şi Belgia.

Propaganda engleză a accentuat aceste sentimente afirmând că angajarea Marii Britanii pe Continent împotriva Germaniei s-a făcut pentru a apăra micile naţiuni cotropite sau pe punctul de a fi cucerite: Serbia şi mai ales Belgia^.Din această cauză voluntarii irlandezi aveau impresia că luptând pentru Belgia luptau pentru a obţine o Irlandă unită şi autonomă,parte integrantă din Europa postbelică.Irlandezii catolici au mai avut un motiv pentru a se înrola în Armata Britanică:ajutorarea Franţei catolice,vechiul aliat în lupta împotriva englezilor. Un martor descria atmosfera din faţa centrelor de recrutare afirmând că ofiţerilor britanici care agitau ideea sclaviei în care căzuse mica Belgie li se puneau întrebări jenante referitoare la libertatea Irlandei. Recruţii care întrerupeau discursul moralizator al ofiţerilor erau făcuţi să tacă de poliţişti, uneori chiar arestaţi. Redmond a încurajat valul de încorporări într-un discurs improvizat la Woodenbridge(în comitatul Wicklow) afirmând că în Armata Britanică curajul irlandez trebuie să se manifeste pe câmpul de luptă.[5]

Îndemnul lui a fost urmat de 200.00 de catolici irlandezi care,crezând că autonomia Irlandei este o realitate s-au înrolat şi au luptat pentru Marea Britanie de-a lungul primului război mondial.Probleme au apărut atunci când s-a discutat încadrarea acestor soldaţi.Kitchener, ministrul de război  în cabinetul Asquith, de origine irlandeză şi de religie protestantă, a tratat cu un dublu standard cele două comunităţi irlandeze.Kitchener nu a permis formarea unei armate naţionale irlandeze. Începând cu august 1914 voluntarii naţionali ai lui John Redmond alcătuiau în armata lui French din Franţa două regimente de cavalerie şi nouă regimente de infanterie.La 21 august 1914 s-au format diviziile a 10-a şi a 16-a irlandeze precum şi divizia a 36-a din Ulster, alcătuită din membrii Ulster Volunteers Force.Britanicii şi-au dat seama de nesiguranţa formării unei armate naţionale irlandeze catolice de aceea au preferat să menţină unităţile irlandeze separate,fără o comandă centralizată.Pentru a se asigura de loialitatea catolicilor,britanicii au încadrat trupele catolice cu ofiţeri protestanţi, împiedicând formarea unor ofiţeri de confesiune catolică la Trinity College din Dublin.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Tim Pat Coogan este unul dintre cei mai interesanţi şi cunoscuţi ziarişti şi scriitori istorici irlandezi contemporani, autor a numeroase cărţi de istorie despre perioada zbuciumata a evoluţiei insulei de smarald de la statutul de colonie britanică de la începutul secolului al XX-lea până la cel de republică independentă şi în plus, desemnată, flatant, drept tigru celtic. Coogan este autorul unor cărţi care au tratat subiecte sensibile ale acestei istorii problematice (ne aduce aminte de cazul românesc de recuperare a memoriei după 1989): Irlanda de la rebeliunea din 1916 încoace (Ireland Since The Rising-1966), una dintre primele cărţi dedicate probabil celui mai spinos subiect din istoria contemporană a Irlandei, o istorie a evoluţiei I.R.A. (lucrare pe care am găsit-o răscolind în cutiile pline cu cărţi vechi din celebrul târg de vechituri din platoul Plainpalais din Geneva) prima ediţie tipărită în 1970, biografii ale personajelor istorice care au definit şi marcat crearea statului irlandez contemporan, Michael Collins (1990) şi Eamon de Valera ( Long fellow, long shadow) o lucrare amplă despre diaspora irlandeză (Wherever Green is Worn -2000) şi Irlanda în cel de al XX-lea secol (Ireland in the Twentieth Century -2003). In afara acestor cărţi care umplu librăriile şi bibliotecile din întregul spaţiu anglofon, Coogan a fost intre anii 1968-1987 redactorul-şef al ziarului The Irish Press.

Volumul Ireland in the Twentieth Century reprezinta o lucrare remarcabila, o sinteza a desfasurarii evenimentelor din insula de smarald din secolul trecut, cel mai fericit secol din istoria Irlandei caci dintr-o simpla provincie a Imperiului Britanic a devenit un stat independent, prosper, respectat, cu un nivel de viata de invidiat. Criza economica inca nu-si facuse simtita prezenta!

Începutul secolului al XX-lea a găsit Irlanda divizată între cele două mari tendinţe: curentul naţionalist (sub diferite forme) şi curentul unionist (unitar în dorinţa de a rămâne în cadrul Marii Britanii). Liniştea din primii ani ai acestui secol a fost favorabilă organizării şi definirii ideologice a diverselor partide sau grupări politice din Irlanda.

Tim Pat Coogan

I.R.B. (Frăţia Republicană Irlandeză) după mulţi ani de tăcere a fost resuscitată la începutul secolului al XX-lea de o nouă generaţie de tineri, în frunte cu Padraig Pears, încurajată de un fenian, Thomas Clarke, cu vechi state de plată în puşcăriile engleze, unde a fost reţinut timp de 15 ani. Thomas Clarke deţinea o tutungerie în centrul Dublinului, fapt ce camufla activităţile politice ale proprietarului. Frăţia Republicană, prin activitate sa secretă, a influenţat puternic desfăşurarea evenimentelor politice şi militare din Irlanda, acţionând pentru obţinerea unei independenţe totale faţă de Marea Britanie precum şi pentru proclamarea unei republici.

Un nou curent politic a fost iniţiat de Arthur Griffith, un ziarist talentat, născut la Dublin în 1871. În 1897, Griffith împreună cu alţi irlandezi, a plecat în Africa de Sud, alăturîndu-se  cauzei burilor, de partea cărora a luptat. S-a întors în Irlanda în 1899.Griffith credea că violenţa nu putea fi soluţia obţinerii independenţei de către Irlanda. A preferat să teoretizeze rezistenţa pasivă şi boicotul economic fiind în favoarea unui protecţionism economic care ar fi permis Irlandei sudice şi agrare o dezvoltare industrială accentuată. Această idee era profund dezagreabilă unioniştilor din Ulster a căror prosperitate industrială depindea de politica de liber comerţ, practicată de Londra în cadrul Imperiului. Griffith şi-a exprimat opiniile politice la  început prin ziarul The United Irishman pe care l-a înfiinţat la 4 martie 1899 şi mai apoi prin ziarul “Sinn Fein”, cuvinte care în limba irlandeză înseamnă “Prin noi înşine”. Griffith  credea că ”nu e nevoie de o revoluţie pentru a-i scoate pe englezi afară, e de ajuns să-i ignori. Să încetăm toate legăturile cu uzinele lor, băncile lor, tribunalele lor, să nu le mai plătim taxele!” Griffith a fost puternic influenţat in ideile lui novatoare in Irlanda de ideologia contelui maghiarul Ferenc Deac care a condus la transformarea Imperiului Habsburgic in cel Austro-Ungar in anul 1867, model ungar, prin care parlamentarii maghiari aleşi în cadrul alegerilor din 1867 din Imperiul Habsburgic au refuzat să meargă în Parlamentul de la Viena, preferând întemeierea propriului lor parlament la Budapesta. Folosind acest model, Griffith dorea ca parlamentarii irlandezi să refuze să participe la lucrările Parlamentului de la Westminster, reînfiinţâd Parlamentul de la Dublin.

În continuarea acestei politci, Griffith dorea formarea unui dualism irlandezo-britanic. In conceptia lui Irlanda ar fi fost complet independenta, pastrand in mod formal ca suveran regele sau regina Marii Britanii.Ideile sale au devenit o alternativă atât la violenţele republicane radicale cât şi la autonomismul legaliştilor irlandezi, fapt ce a determinat transformarea mişcării conduse de A.Griffith în Partidul Sinn Fein. Prima convenţie a acestui nou partid a avut loc în anul 1905, moment în care i s-au alăturat şi alte câteva organizaţii precum Cumann na nGael [1], Daughters of Erin[2] şi Dungannon Clubs din Belfast.Adunarea l-a ales pe A.Griffith drept preşedinte, acesta fiind secondat de Sean T.O. Kelly[3] Treptat, mulţi membrii ai Frăţiei Republicane s-au înscris în noul partid, dându-şi seama de potenţialul politic al acestei mişcări. Acestia i-au dat o tentă mult mai radicală decât ar fi vrut initial A.Griffith. Partidul Sinn Fein s-a prezentat la alegerile parţiale din circumscripţia Leitrim de Nord  în anul 1907, pierzând detaşat în faţa candidatului autonomist.⁸ “Sinn Fein”s-a găsit izolată începând cu anul 1910 pe scena politică irlandeză datorită diferenţelor însemnate care existau între acest partid,Frăţia Republicană şi Partidul Autonomist Irlandez “Sinn Fein”,milita pentru un dualism monarhic,în timp ce Frăţia Republicană, pentru o republică independentă. De Partidul Autonomist o despărţea tactica preconizată pentru a duce lupta politică împotriva englezilor.Partidul Autonomist Irlandez s-a implicat în sistemul politc englez în timp ce “Sinn Fein”dorea respingerea acestei implicări,preferând izolaţionismul.

Un alt curent politic, apărut cu întârziere în Irlanda, datorită înapoierii industriale, l-a constituit sindicalismul revoluţionar. Mediul muncitoresc din Dublin era foarte nemulţumit datorită condiţiilor de viaţă foarte grele din ghettourile muncitoreşti.Acestea erau printre cele mai mizerabile din Europa. Slariile erau mici iar mortalitatea infantilă mai ridicată decât în oraşe precum Calcutta.În 1894 s-a constituit primul sindicat care avea filiale în întreaga ţară: “Irish Congress of Trade Unions”(“Congresul Sindicatelor Irlandeze”).Mişcarea socialistă s-a dezvoltat în Irlanda cu adevărat ,abia după venirea în insulă a lui James Larkin,un irlandez din Liverpool şi a lui James Connolly, irlandez din Edinburgh.Connolly a înfiinţat în 1896,la Dublin,”Partidul Republican Socialist Irlandez”(“Irish Socialist Republican Party”). Connolly scria în manifestul acestui partid că “dominarea unei naţiuni de o alta,cum este cazul Irlandei,constituie o barieră prntru o dezvoltare economică şi politică liberă,a naţiunii supuse şi nu poate servi decât intereselor claselor exploatatoare a celor două naţiuni”.

Connolly milita pentru o republică socialistă. Originalitatea gândirii sale consta în încercarea de a concilia socialismul revoluţionar irlandez cu naţionalismul republican irlandez.În lucrarea sa “Speranţa Irlandei”din 1897,el declara că: ”cele două curente de gândire din Irlanda,socialismul şi naţionalismul nu sunt antagonice ci complementare iar socialismul irlandez este în realitate un socialism patriotic”. Cele două curente aveau multe elemente doctrinare comune: ambele doreau independenţa Irlandei, ambele prevedeau folosirea mijloacelor violente (revoluţia) pentru înfăptuirea acestui deziderat şi ambele doreau o dezvoltare economică însemnată, separată de Marea Britanie. Partidul lui Connolly a avut un rol minor la începutul secolului. Din această cauză fondatorul a plecat in S.U.A.în 1903,întorcându-se în 1910.

James Larkin a înfiinţat “Sindicatul Transportatorilor Irlandezi” (“Irish Transport Union”) embrionul puternicului sindicat format în 1909 şi numit “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”(“Irish Transport and General Workers Union”). Patronatul nu a privit cu ochi buni concentrarea mişcării sindicale care a organizat 30 de greve la începutul anului 1913. William Murphy, proprietar de tramvaie din Dublin şi al cotidianului independent “The Irish Independent”precum şi preşedintele “Uniunii Patronale Irlandeze”a declarat război sindicatelor în 1913 şi a interzis afilierea lor la “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”,şantajând muncitorii cu desfacerea contractelor de muncă.În vara anului 1913 a izbucnit o lungă grevă generală care a durat 6 luni şi la care au participat aproximativ 20.000 de muncitori.Greva s-a sfârşit în februarie 1914 prin înfrângerea sindicatelor care nu au obţinut nimic din revendicările avute. Singurele victorii obţinute ale sindicatelor au fost menţinerea lor, precum şi formarea Armatei Cetăţeneşti Irlandeze (“Irish Citizen Army”) de către sindicalişti pentru a se putea apăra în cazul unor provocări ale poliţiei.Lupta sindicală,chiar dacă nu era legată direct de mişcarea naţionalistă şi de cererile acesteia,a sfârşit prin a avea o mare influenţă asupra clasei muncitoreşti din Dublin,determinând apropierea ei de mişcarea naţionalistă coordonată de celelalte clase sociale irlandeze(William Murphy era un fidel susţinător al Partidului Autonomist Irlandez).Înfrângerea sindicatelor a fost resimţită de Connolly şi Larkin care şi-au îndreptat atenţia nu înspre Partidul Autonomist,susţinut de patronatul învingător şi care dădea semne că ar accepta un compromis în ceea ce priveşte legea autonomiei, ci către filoanele intransigente ale mişcării naţionaliste irlandeze.

(va urma)

Visul celtului, de Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa a declarat că munceşte de trei ani de zile la documentarea şi scrierea romanului Visul celtului, primul aparut dupa primirea Premiului Nobel pentru Literatura in toamna anului trecut. “Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început mi-a stârnit curiozitatea pentru că el a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi încetul cu încetul subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul denunţându-i abuzurile. În plus Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita”.

Romanul istoric este o incursiune plină de savoare dar parcă aceasta este mai puţin intensă decât a celorlalte romane istorice scrise de Llosa precum „Războiul sfârşitului lumii” sau „Sărbătoarea Ţapului”, poate şi pentru că Llosa iese din cadrul său natural, familial si fertil, America de Sud şi se aventurează într-o incursiune profund europeană. Din acest motiv, culorile sunt mai estompate, ultimul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura concentrându-se asupra redescoperirii complexei personalităţi şi aventuroasei vieţi a lui Robert Casement, întreprindere deloc facilă având în vedere coordonatele atât geografice cât şi emoţionale şi politice intre care a evoluat Casement.Dar cine a fost acest personaj istoric complet necunoscut in spatiul cultural romanesc?

Mario Vargas Llosa

Roger David Casement (versiunea irlandeza Ruairi Mac Easmainn) s-a născut la 1 septembrie 1864 într-o mică localitate lângă Dublin. Tatăl său era protestant, ofiţer într-unul din regimentele britanice care aveau garnizoana în Irlanda având origini ulsteriene. Mama lui, Anne Jephson era probabil irlandeză catolică altfel nu se explică de ce la vârsta de trei ani l-a botezat catolic. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan fiind crescut în orăşelul Ballymena de rudele sale protestante din Ulster iar de 16 ani a fost angajat în serviciul administrativ al  unei companii maritime din Liverpool. Roger Casement a intrat apoi în serviciul diplomatic britanic ajungând consul al Marii Britanii în portul congolez Boma. În 1903 a fost mandatat de către guvernul britanic să ancheteze situaţia drepturilor omului din Statul Liber Congo care avea un statut juridic unic căci în mod formal nu era colonie belgiană ci fusese oferit în 1885 direct regelui Leopold al II-lea care îi storcea bogatele resurse (in special cauciuc).

Raportul lui Casement asupra relelor tratamente la care era supusă populaţia neagră a dus până la urmă la înlăturarea statutului ambiguu şi transformarea Congo-ului în colonie a Regatului Belgiei. În 1906 Casement a fost numit consul în Brazilia, mai întâi la Para apoi în Santos, sfârşindu-şi misiunea în Brazila drept consul-general la Rio de Janeiro. Şi aici a făcut parte dintr-o comisie care a cercetat exploatarea sălbatică a populaţilor indigene de către Peruvian Amazon Company controlată de omul de afaceri Juan C. Arana, unul din regi (sau mogulii) cauciucului din provincia peruana Putumayo, aflată la graniţa cu Columbia. Raportul său despre crimele şi ilegalităţile care aveau loc în vasta regiune controlată în exclusivitate de oamenii lui Arana a provocat un adevărat şoc în lumea civilizată care folosea cauciucul obţinut printr-o cruntă exploatare a triburilor indigene. Acţiunile sale curajoase au dus în final la ruina imperiului comercial deţinut de Arana şi la implicarea masivă a statului peruan care, sub presiune externă, pentru a nu scăpa de sub control provincia aflată la graniţa cu Columbia, a trimis importante trupe. „În pofida distanţei mari dintre ele, Congo şi Amazonia erau unite printr-un cordon ombilical. Aceleaşi orori, cu mici variaţiuni, comise din lăcomie – păcat originar ce-l însoţeşte pe om de la naştere, inspirator secret al infinitelor sale răutăţi. Sau era mai mult? Să fi câştigat diavolul înfruntarea eternă?”

În 1911 Casement a fost înnobilat de regele George al V-lea pentru eforturile sale umaniste şi munca sa în serviciul diplomaţiei britanice însă după cum o descrie foarte bine şi Llosa, atracţia sa pentru cauza independenţei irlandeze şi duplicitatea pe care era nevoit să o afişeze, l-au făcut ca în 1913 să se retragă din serviciul activ al Coroanei, dedicându-şi energia tensiunilor din ce în ce mai pronunţate din Irlanda. În 1914 a ajuns în Germania reprezentându-i pe republicanii care doreau declanşarea unei rebeliuni împotriva ocupantului britanic, negociind presupusul ajutor pe care Germania ar fi fost dispusă să-l acorde naţionaliştilor irlandezi. În 1916, în ajunul declanşării Revoltei din Săptămâna Patimilor, a revenit în Irlanda cu intenţia de a opri desfăşurarea sângeroaselor evenimente căci îi era evident că rebelii se îndreptau către o moarte sigură, sprijinul german materializându-se doar în câteva mii de puşti care nici măcar nu au ajuns în mâinile insurgenţilor. A fost rapid capturat, judecat şi, în august 1916, executat, fiind acuzat de înaltă trădare.

El sueño del celta

În ciuda studiului intens, până şi lui Llosa îi scapă anumite detalii din istoria învolburată a Irlandei. Exemple: „Oricât de ireală şi de iraţională a fost lupta revoluţionarilor irlandezi, trebuie totuşi să fi fost atât de frumos şi exaltant momentul în care Patrick Pearse a citit manifestul care proclama republica şi, fără nici o îndoială, toţi cei prezenţi acolo au plâns şi au simţit că le tresaltă inima. Chiar dacă pentru numai şapte zile, visul celtului prinsese viaţă: Irlanda, ieşită de sub ocupaţia britanică, fusese o naţiune independentă” (pag. 272). Trecem peste faptul că nu chiar toată lumea a plâns de bucurie, unii trecători înjurându-i şi fluierându-i pe rebeli, revolta din 1916 care a durat o săptămână nu a asigurat nici pe departe independenţa întregii insule, ea având loc doar în centrul Dublinului unde revoluţionarii irlandezi au ocupat anumite obiective strategice şi au încercat apoi să le apare de furia Armatei Britanice (câteva din regimentele care au înăbuşit revolta erau chiar formate din irlandezi). Această acţiune sinucigaşă se poate compara cu cea declanşată de Mişcarea Legionară în ianuarie 1941. O altă scăpare „la sfârşitul lui august se mutase în Ulster, oraşul copilăriei şi tinereţii sale” (pag. 392) Ulsterul este una din cele patru provincii istorice irlandeze, compusă din nouă comitate, şase formând actuala Irlandă de Nord iar alte trei revenind în 1921 Republicii Irlanda. Ultima greşeală se referă la sărbătorirea a nouă secole de la victoria regelui irlandez Brian Boru (Brian mac Cennétig -Kennedy) de la Clontarf „când irlandezii, conduşi de Brian Boru, îi învinseseră pe englezi.” De fapt, victoria din 23 aprilie 1014 a fost repurtată împotriva vikingilor. Anglo-normanzii nu au pus piciorul pe pământul Irlandei decât în 1169.

Unul dintre temele sensibile pe care le abordează Vargas Llosa este cea care a determinat şi izbucnirea unui alt imens scandal după arestarea sa care a precedat execuţia: homosexualitatea lui Casement. Această opţiune atât de personală şi intimă avea să devină un alt câmp de luptă simbolic între tabăra naţionalistă irlandeză şi cea britanică, conflict ce s-a menţinut de-a lungul întregului secol trecut. Pentru a-l discredita pe Casement, spionajul britanic a pus în circulaţie un jurnal care i-ar fi aparţinut lui Casement in care acesta descria cu lux de amănunte detalii picante (in epoca, de-a dreptul scandaloase) ale unor aventurilor homosexuale din Congo şi, mai ales, Amazonia. După studierea amănunţită a cazului Casement, Mario Vargas Llosa inserează homosexualitatea lui în portretul de ansamblul al acestei personalităţi, afirmând că i se pare că multe din scenele descrise de Casement în jurnalul său ar reprezenta mai degrabă fantezii erotice decât întâmplări reale sau un amestec ciudat între real şi imaginar.

În orice caz, implicarea în mişcarea republicană irlandeză, subversivă şi în ilegalitate, atent supravegheată de serviciile secrete britanice era incompatibilă cu păstrarea unor astfel de documente compromiţătoare pe care britanicii nu s-au sfiit să le folosească pentru a-i distruge orice urmă de credibilitate în ajunul procesului şi judecării cererii sale de comutare a pedepsei capitale, respinsă în unanimitate de guvernul Asquith. Evenimentele care au urmat în Irlanda, războiul de independenţa dintre 1919-21 purtat după cu totul alte reguli de angajare militară decât celebra şi sinucigaşa Rebeliunea din 1916, şi care au dus până la urmă la părăsirea Sudului Irlandei de către Regatul Unit precum şi homosexualitatea sa, un fapt inacceptabil pentru o societate profund conservatoare şi catolică cum era Irlanda, au lăsat sacrificiul lui Casement într-un lung con de umbră. „Încetul cu încetul, compatrioţii săi au accepta resemnaţi că un erou, un martir nu e un prototip abstract, nici un model de perfecţiune, ci un om făcut din contradicţii şi contraste, slăbiciuni şi măreţie, pentru că un om, aşa cum a scris Jose Enrique Rodo înseamnă mai mulţi oameni, adică îngeri si demoni se amesteca  in personalitatea lui, intr-o maniera greu de desluşit.”  Însa atunci când rămăşitele sale au fost re-înhumate la Dublin, în 1965, după aproape o jumătate de secol de la execuţie (!), sute de mii de irlandezi i-au adus un ultim şi binemeritat omagiu.

Personalitatea lui Roger Casement îi prilejuieşte lui Llosa şi o reflecţie asupra istoriei şi sensului ei „Să fie aşa toată istoria? Cea care se învaţă la şcoală? Cea scrisă de istoric? Un produs mai mult sau mai puţin idilic, raţional şi coerent din ceea ce în realitatea crudă şi dură nu a fost altceva decât un amestec haotic de planuri, întâmplări, intrigi, evenimente neprevăzute, coincidenţe, interese multiple, care au cauzat schimbări, răsturnări de situaţie, înaintări şi reveniri, întotdeauna neaşteptate şi surprinzătoare faţă de ceea ce a fost gândit sau trăit de către protagonişti.” Romanul „Visul celtului” este o bine-venită recunoaştere a meritelor unuia dintre primii apărători ai drepturilor omului, un om care a avut nevoie de geniul unui scriitor precum Mario Vargas Llosa pentru a fi scos din uitarea istorie care nu ar fi decât „o ramura a taifasului care se pretinde ştiinţă” dar şi o condamnare fără drept de apel a uneia din aceste ramuri a taifasului: colonialismul (în ciuda nuanţelor necesare).