Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

La începutul primului război mondial situaţia politică din Irlanda era foarte tensionată, izbucnirea războiului îngheţând pe moment declanşarea unor mişcări violente. Indiferent de versiunea legii autonomiei una dintre părţi ar fi fost nemulţumită. Guvernul britanic a beneficiat de patriotismul ambelor părţi. După declaraţia de război a Marii Britanii din 4 august 1914, Carson a asigurat guvernul britanic de întregul sprijin al loialiştilor din Ulster.

Aceeaşi atitudine a avut-o şi John Redmond. Ambii lideri sperau că susţinerea Marii Britanii în timpul războiului le va oferi atuuri în noile negocieri de la sfârşitul războiului. Istoricul L.de Paor, în cartea sa Popoarele Irlandei scria că: în ziua declanşării războiului dintre Anglia şi Germania, John Redmond a luat dosarul irlandez care cântărea opt secole de istorie şi tradiţie şi l-a aruncat pe fereastră. El a îndreptat Irlanda către un anume curs de acţiune dar nu a veat autoritatea să o facă şi mai ales nu avea nici o garanţie din partea guvernului britanic că doleanţele naţionaliştilor autonomişti irlandezi vor fi întâmpinate favorabil la sfârşitul războiului”.

Dar John Redmond era conducătorul celui mai important partid politc irlandez, având 84 de parlamentari la Westminster şi, practic, singurul reprezentant real al naţionalismului moderat irlandez. În 1914 autoritatea acestui partid era determinantă în tabăra catolică. Partea a doua a afirmaţiei istoricului irlandez este adevărată. Fără îndoială că i se poate reproşa cu uşurinţă lui Redmond faptul că nu a obţinut nici o garanţie din partea guvernului britanic, a cărui politcă de tergiversări şi retractări ar fi trebuit să-i fi fost cunoscută. Redmond, avocat de meserie, ar fi trebuit să se asigure de avntajele pe care le putea obţine cooperând cu Marea Britanie, semnând sau iniţiând un contract sau un tratat.[1]

Legea pentru autoguvernarea Irlandei a fost semnată de regele George al V-lea la 18 septembrie 1914. Puţin timp după aceea, Redmond a fost de acord cu Carson acceptând ca aplicarea ei să fie suspendată de-a lungul războiului(“Suspensory Act”). Redmond a comis astfel o mare greşeală acordând astfel un nou răgaz unioniştilor pentru ca aceştia să-şi organizeze şi mai bine opoziţia lor faţă de autonomia câştigată atât de greu de naţionaliştii moderaţi irlandezi. La începutul războiului marea majoritate a irlandezilor îl aprobau pe John Redmond în atitudinea lui de susţinere a Aliaţilor.

Nu întreaga mişcare naţionalistă irlandeză a fost de acord să susţină necondiţionat efortul de război al Marii Britanii, dovedind faptul că ideea de unitate în viaţa politcă irlandeză era destul de îndepărtată. Cele două curente majore, cel radical şi cel moderat au ieşit din nou la suprafaţă. În  ciuda fragilei unităţi afişate prin constituirea în 1913 a organizaţiei “Irish Volunteers Force” fractura dintre cele două curente a trecut prin gruparea paramilitară a naţionaliştilor irlandezi. Partidul moderat autonomist condus de Redmond a atras de partea sa cea mai mare parte a “Irish Volunteers Force”. Aproximativ 170.000 de membrii s-au alăturat politicii de susţinere a Marii Britanii preconizată de John Redmond înfiintând “Irish National Volunteers”[2].

Tim Pat Coogan

Vechea organizaţie condusă de Mac Neill a rămas cu numai 10-12.000 de adepţi marea lor majoritate fiind şi membrii ai “Frăţiei Republicane Irlandeze”(I.R.B.)Aceştia erau de fapt nucleul dur al curentului republican-revoluţionar care se opunea cu toată tăria de care dispunea, politicii pro-engleze şi pro-autonomiste fiind împotriva angajării militare de partea Marii Britanii pe frontul de vest. Irish Volunteers Force a militat la începutul primului război mondial pentru păstrarea unei neutralităţi stricte, poziţia organizaţiei radicalizându-se odată cu trecerea timpului conform vechii devize England’s difficulty is Ireland opportunity[3]

Ideea de neutralitate era susţinută oficial nu numai de Irish Volunteers Force dar şi de moderatul Arthur Griffith, preşedintele partidului Sinn Fein care credea că Germania nu înseamnă nimic pentru noi dar aceasta nu înseamnă că este duşmanul nostru.” Mediul muncitoresc irlandez era,de asemenea,împotriva unei angajări militare, nevăzând rostul sacrificării a mii de irlandezi pentru o cauză străină. O pancardă de la intrarea în sediul Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, Liberty Hall, conţinea esenţa atitudinii politice a sindicatelor şi a formaţiunii paramilitare de stanga condusă de James Connolly: We serve neither King nor Kaiser but Ireland[4] (). Deviza permitea o mare flexibilitate mişcării muncitoreşti.

Puţini au fost oamenii politici irlandezi care au adoptat o poziţie pro-germană clara, dorind o cooperare cu duşmanul Angliei. Unul dintre acestia a fost Sir Roger Casement, fost înalt funcţionar în Foreign Office până în 1913 care a plecat în Germania în luna octombrie 1914 pentru a încerca să convingă autorităţile germane să furnizeze arme Irish Volunteers Force. La 27 decembrie 1914, Sir Roger Casement a semnat cu Von Zimmermann un document prin care partea germană promitea echipament şi armament pentru o brigadă irlandeză formată prin recrutarea de voluntari din rândul prizonierilor irlandezi. Numai 52 au răspuns favorabil.În America organizaţia Clan na Gael a început să colecteze bani pentru a cumpăra arme. Executivul Clan na Gael a semnat o petiţie adresată Kaiserului Wilhelm al II-lea în care cerea includerea pe lista obiectivelor de război ale Germaniei şi a independenţei Irlandei.Grupările care au adoptat poziţia de neutralitate sau de împotrivire la adresa unei politicii de cooperare cu Marea Britanie erau din punct de vedere al consistenţei numerice, în minoritate faţă de marele Partid Autonomist Irlandez.Acest aspect a fost dovedit şi de marele aflux de voluntari naţionali irlandezi către Armata Britanică. Din întreaga Irlandă  naţionaliştii adepţi ai lui John Redmond s-au îndreptat către centrele de încorporare ale Armatei Britanice (serviciul militar nu era obligatoriu în Marea Britanie) având sentimentul că prin participarea la marea încleştare de pe Continent vor face din Irlanda una din micile naţiuni ale Europei,după cum erau Serbia şi Belgia.

Propaganda engleză a accentuat aceste sentimente afirmând că angajarea Marii Britanii pe Continent împotriva Germaniei s-a făcut pentru a apăra micile naţiuni cotropite sau pe punctul de a fi cucerite: Serbia şi mai ales Belgia^.Din această cauză voluntarii irlandezi aveau impresia că luptând pentru Belgia luptau pentru a obţine o Irlandă unită şi autonomă,parte integrantă din Europa postbelică.Irlandezii catolici au mai avut un motiv pentru a se înrola în Armata Britanică:ajutorarea Franţei catolice,vechiul aliat în lupta împotriva englezilor. Un martor descria atmosfera din faţa centrelor de recrutare afirmând că ofiţerilor britanici care agitau ideea sclaviei în care căzuse mica Belgie li se puneau întrebări jenante referitoare la libertatea Irlandei. Recruţii care întrerupeau discursul moralizator al ofiţerilor erau făcuţi să tacă de poliţişti, uneori chiar arestaţi. Redmond a încurajat valul de încorporări într-un discurs improvizat la Woodenbridge(în comitatul Wicklow) afirmând că în Armata Britanică curajul irlandez trebuie să se manifeste pe câmpul de luptă.[5]

Îndemnul lui a fost urmat de 200.00 de catolici irlandezi care,crezând că autonomia Irlandei este o realitate s-au înrolat şi au luptat pentru Marea Britanie de-a lungul primului război mondial.Probleme au apărut atunci când s-a discutat încadrarea acestor soldaţi.Kitchener, ministrul de război  în cabinetul Asquith, de origine irlandeză şi de religie protestantă, a tratat cu un dublu standard cele două comunităţi irlandeze.Kitchener nu a permis formarea unei armate naţionale irlandeze. Începând cu august 1914 voluntarii naţionali ai lui John Redmond alcătuiau în armata lui French din Franţa două regimente de cavalerie şi nouă regimente de infanterie.La 21 august 1914 s-au format diviziile a 10-a şi a 16-a irlandeze precum şi divizia a 36-a din Ulster, alcătuită din membrii Ulster Volunteers Force.Britanicii şi-au dat seama de nesiguranţa formării unei armate naţionale irlandeze catolice de aceea au preferat să menţină unităţile irlandeze separate,fără o comandă centralizată.Pentru a se asigura de loialitatea catolicilor,britanicii au încadrat trupele catolice cu ofiţeri protestanţi, împiedicând formarea unor ofiţeri de confesiune catolică la Trinity College din Dublin.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Tim Pat Coogan este unul dintre cei mai interesanţi şi cunoscuţi ziarişti şi scriitori istorici irlandezi contemporani, autor a numeroase cărţi de istorie despre perioada zbuciumata a evoluţiei insulei de smarald de la statutul de colonie britanică de la începutul secolului al XX-lea până la cel de republică independentă şi în plus, desemnată, flatant, drept tigru celtic. Coogan este autorul unor cărţi care au tratat subiecte sensibile ale acestei istorii problematice (ne aduce aminte de cazul românesc de recuperare a memoriei după 1989): Irlanda de la rebeliunea din 1916 încoace (Ireland Since The Rising-1966), una dintre primele cărţi dedicate probabil celui mai spinos subiect din istoria contemporană a Irlandei, o istorie a evoluţiei I.R.A. (lucrare pe care am găsit-o răscolind în cutiile pline cu cărţi vechi din celebrul târg de vechituri din platoul Plainpalais din Geneva) prima ediţie tipărită în 1970, biografii ale personajelor istorice care au definit şi marcat crearea statului irlandez contemporan, Michael Collins (1990) şi Eamon de Valera ( Long fellow, long shadow) o lucrare amplă despre diaspora irlandeză (Wherever Green is Worn -2000) şi Irlanda în cel de al XX-lea secol (Ireland in the Twentieth Century -2003). In afara acestor cărţi care umplu librăriile şi bibliotecile din întregul spaţiu anglofon, Coogan a fost intre anii 1968-1987 redactorul-şef al ziarului The Irish Press.

Volumul Ireland in the Twentieth Century reprezinta o lucrare remarcabila, o sinteza a desfasurarii evenimentelor din insula de smarald din secolul trecut, cel mai fericit secol din istoria Irlandei caci dintr-o simpla provincie a Imperiului Britanic a devenit un stat independent, prosper, respectat, cu un nivel de viata de invidiat. Criza economica inca nu-si facuse simtita prezenta!

Începutul secolului al XX-lea a găsit Irlanda divizată între cele două mari tendinţe: curentul naţionalist (sub diferite forme) şi curentul unionist (unitar în dorinţa de a rămâne în cadrul Marii Britanii). Liniştea din primii ani ai acestui secol a fost favorabilă organizării şi definirii ideologice a diverselor partide sau grupări politice din Irlanda.

Tim Pat Coogan

I.R.B. (Frăţia Republicană Irlandeză) după mulţi ani de tăcere a fost resuscitată la începutul secolului al XX-lea de o nouă generaţie de tineri, în frunte cu Padraig Pears, încurajată de un fenian, Thomas Clarke, cu vechi state de plată în puşcăriile engleze, unde a fost reţinut timp de 15 ani. Thomas Clarke deţinea o tutungerie în centrul Dublinului, fapt ce camufla activităţile politice ale proprietarului. Frăţia Republicană, prin activitate sa secretă, a influenţat puternic desfăşurarea evenimentelor politice şi militare din Irlanda, acţionând pentru obţinerea unei independenţe totale faţă de Marea Britanie precum şi pentru proclamarea unei republici.

Un nou curent politic a fost iniţiat de Arthur Griffith, un ziarist talentat, născut la Dublin în 1871. În 1897, Griffith împreună cu alţi irlandezi, a plecat în Africa de Sud, alăturîndu-se  cauzei burilor, de partea cărora a luptat. S-a întors în Irlanda în 1899.Griffith credea că violenţa nu putea fi soluţia obţinerii independenţei de către Irlanda. A preferat să teoretizeze rezistenţa pasivă şi boicotul economic fiind în favoarea unui protecţionism economic care ar fi permis Irlandei sudice şi agrare o dezvoltare industrială accentuată. Această idee era profund dezagreabilă unioniştilor din Ulster a căror prosperitate industrială depindea de politica de liber comerţ, practicată de Londra în cadrul Imperiului. Griffith şi-a exprimat opiniile politice la  început prin ziarul The United Irishman pe care l-a înfiinţat la 4 martie 1899 şi mai apoi prin ziarul “Sinn Fein”, cuvinte care în limba irlandeză înseamnă “Prin noi înşine”. Griffith  credea că ”nu e nevoie de o revoluţie pentru a-i scoate pe englezi afară, e de ajuns să-i ignori. Să încetăm toate legăturile cu uzinele lor, băncile lor, tribunalele lor, să nu le mai plătim taxele!” Griffith a fost puternic influenţat in ideile lui novatoare in Irlanda de ideologia contelui maghiarul Ferenc Deac care a condus la transformarea Imperiului Habsburgic in cel Austro-Ungar in anul 1867, model ungar, prin care parlamentarii maghiari aleşi în cadrul alegerilor din 1867 din Imperiul Habsburgic au refuzat să meargă în Parlamentul de la Viena, preferând întemeierea propriului lor parlament la Budapesta. Folosind acest model, Griffith dorea ca parlamentarii irlandezi să refuze să participe la lucrările Parlamentului de la Westminster, reînfiinţâd Parlamentul de la Dublin.

În continuarea acestei politci, Griffith dorea formarea unui dualism irlandezo-britanic. In conceptia lui Irlanda ar fi fost complet independenta, pastrand in mod formal ca suveran regele sau regina Marii Britanii.Ideile sale au devenit o alternativă atât la violenţele republicane radicale cât şi la autonomismul legaliştilor irlandezi, fapt ce a determinat transformarea mişcării conduse de A.Griffith în Partidul Sinn Fein. Prima convenţie a acestui nou partid a avut loc în anul 1905, moment în care i s-au alăturat şi alte câteva organizaţii precum Cumann na nGael [1], Daughters of Erin[2] şi Dungannon Clubs din Belfast.Adunarea l-a ales pe A.Griffith drept preşedinte, acesta fiind secondat de Sean T.O. Kelly[3] Treptat, mulţi membrii ai Frăţiei Republicane s-au înscris în noul partid, dându-şi seama de potenţialul politic al acestei mişcări. Acestia i-au dat o tentă mult mai radicală decât ar fi vrut initial A.Griffith. Partidul Sinn Fein s-a prezentat la alegerile parţiale din circumscripţia Leitrim de Nord  în anul 1907, pierzând detaşat în faţa candidatului autonomist.⁸ “Sinn Fein”s-a găsit izolată începând cu anul 1910 pe scena politică irlandeză datorită diferenţelor însemnate care existau între acest partid,Frăţia Republicană şi Partidul Autonomist Irlandez “Sinn Fein”,milita pentru un dualism monarhic,în timp ce Frăţia Republicană, pentru o republică independentă. De Partidul Autonomist o despărţea tactica preconizată pentru a duce lupta politică împotriva englezilor.Partidul Autonomist Irlandez s-a implicat în sistemul politc englez în timp ce “Sinn Fein”dorea respingerea acestei implicări,preferând izolaţionismul.

Un alt curent politic, apărut cu întârziere în Irlanda, datorită înapoierii industriale, l-a constituit sindicalismul revoluţionar. Mediul muncitoresc din Dublin era foarte nemulţumit datorită condiţiilor de viaţă foarte grele din ghettourile muncitoreşti.Acestea erau printre cele mai mizerabile din Europa. Slariile erau mici iar mortalitatea infantilă mai ridicată decât în oraşe precum Calcutta.În 1894 s-a constituit primul sindicat care avea filiale în întreaga ţară: “Irish Congress of Trade Unions”(“Congresul Sindicatelor Irlandeze”).Mişcarea socialistă s-a dezvoltat în Irlanda cu adevărat ,abia după venirea în insulă a lui James Larkin,un irlandez din Liverpool şi a lui James Connolly, irlandez din Edinburgh.Connolly a înfiinţat în 1896,la Dublin,”Partidul Republican Socialist Irlandez”(“Irish Socialist Republican Party”). Connolly scria în manifestul acestui partid că “dominarea unei naţiuni de o alta,cum este cazul Irlandei,constituie o barieră prntru o dezvoltare economică şi politică liberă,a naţiunii supuse şi nu poate servi decât intereselor claselor exploatatoare a celor două naţiuni”.

Connolly milita pentru o republică socialistă. Originalitatea gândirii sale consta în încercarea de a concilia socialismul revoluţionar irlandez cu naţionalismul republican irlandez.În lucrarea sa “Speranţa Irlandei”din 1897,el declara că: ”cele două curente de gândire din Irlanda,socialismul şi naţionalismul nu sunt antagonice ci complementare iar socialismul irlandez este în realitate un socialism patriotic”. Cele două curente aveau multe elemente doctrinare comune: ambele doreau independenţa Irlandei, ambele prevedeau folosirea mijloacelor violente (revoluţia) pentru înfăptuirea acestui deziderat şi ambele doreau o dezvoltare economică însemnată, separată de Marea Britanie. Partidul lui Connolly a avut un rol minor la începutul secolului. Din această cauză fondatorul a plecat in S.U.A.în 1903,întorcându-se în 1910.

James Larkin a înfiinţat “Sindicatul Transportatorilor Irlandezi” (“Irish Transport Union”) embrionul puternicului sindicat format în 1909 şi numit “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”(“Irish Transport and General Workers Union”). Patronatul nu a privit cu ochi buni concentrarea mişcării sindicale care a organizat 30 de greve la începutul anului 1913. William Murphy, proprietar de tramvaie din Dublin şi al cotidianului independent “The Irish Independent”precum şi preşedintele “Uniunii Patronale Irlandeze”a declarat război sindicatelor în 1913 şi a interzis afilierea lor la “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”,şantajând muncitorii cu desfacerea contractelor de muncă.În vara anului 1913 a izbucnit o lungă grevă generală care a durat 6 luni şi la care au participat aproximativ 20.000 de muncitori.Greva s-a sfârşit în februarie 1914 prin înfrângerea sindicatelor care nu au obţinut nimic din revendicările avute. Singurele victorii obţinute ale sindicatelor au fost menţinerea lor, precum şi formarea Armatei Cetăţeneşti Irlandeze (“Irish Citizen Army”) de către sindicalişti pentru a se putea apăra în cazul unor provocări ale poliţiei.Lupta sindicală,chiar dacă nu era legată direct de mişcarea naţionalistă şi de cererile acesteia,a sfârşit prin a avea o mare influenţă asupra clasei muncitoreşti din Dublin,determinând apropierea ei de mişcarea naţionalistă coordonată de celelalte clase sociale irlandeze(William Murphy era un fidel susţinător al Partidului Autonomist Irlandez).Înfrângerea sindicatelor a fost resimţită de Connolly şi Larkin care şi-au îndreptat atenţia nu înspre Partidul Autonomist,susţinut de patronatul învingător şi care dădea semne că ar accepta un compromis în ceea ce priveşte legea autonomiei, ci către filoanele intransigente ale mişcării naţionaliste irlandeze.

(va urma)

Visul celtului, de Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa a declarat că munceşte de trei ani de zile la documentarea şi scrierea romanului Visul celtului, primul aparut dupa primirea Premiului Nobel pentru Literatura in toamna anului trecut. “Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început mi-a stârnit curiozitatea pentru că el a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi încetul cu încetul subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul denunţându-i abuzurile. În plus Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita”.

Romanul istoric este o incursiune plină de savoare dar parcă aceasta este mai puţin intensă decât a celorlalte romane istorice scrise de Llosa precum „Războiul sfârşitului lumii” sau „Sărbătoarea Ţapului”, poate şi pentru că Llosa iese din cadrul său natural, familial si fertil, America de Sud şi se aventurează într-o incursiune profund europeană. Din acest motiv, culorile sunt mai estompate, ultimul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura concentrându-se asupra redescoperirii complexei personalităţi şi aventuroasei vieţi a lui Robert Casement, întreprindere deloc facilă având în vedere coordonatele atât geografice cât şi emoţionale şi politice intre care a evoluat Casement.Dar cine a fost acest personaj istoric complet necunoscut in spatiul cultural romanesc?

Mario Vargas Llosa

Roger David Casement (versiunea irlandeza Ruairi Mac Easmainn) s-a născut la 1 septembrie 1864 într-o mică localitate lângă Dublin. Tatăl său era protestant, ofiţer într-unul din regimentele britanice care aveau garnizoana în Irlanda având origini ulsteriene. Mama lui, Anne Jephson era probabil irlandeză catolică altfel nu se explică de ce la vârsta de trei ani l-a botezat catolic. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan fiind crescut în orăşelul Ballymena de rudele sale protestante din Ulster iar de 16 ani a fost angajat în serviciul administrativ al  unei companii maritime din Liverpool. Roger Casement a intrat apoi în serviciul diplomatic britanic ajungând consul al Marii Britanii în portul congolez Boma. În 1903 a fost mandatat de către guvernul britanic să ancheteze situaţia drepturilor omului din Statul Liber Congo care avea un statut juridic unic căci în mod formal nu era colonie belgiană ci fusese oferit în 1885 direct regelui Leopold al II-lea care îi storcea bogatele resurse (in special cauciuc).

Raportul lui Casement asupra relelor tratamente la care era supusă populaţia neagră a dus până la urmă la înlăturarea statutului ambiguu şi transformarea Congo-ului în colonie a Regatului Belgiei. În 1906 Casement a fost numit consul în Brazilia, mai întâi la Para apoi în Santos, sfârşindu-şi misiunea în Brazila drept consul-general la Rio de Janeiro. Şi aici a făcut parte dintr-o comisie care a cercetat exploatarea sălbatică a populaţilor indigene de către Peruvian Amazon Company controlată de omul de afaceri Juan C. Arana, unul din regi (sau mogulii) cauciucului din provincia peruana Putumayo, aflată la graniţa cu Columbia. Raportul său despre crimele şi ilegalităţile care aveau loc în vasta regiune controlată în exclusivitate de oamenii lui Arana a provocat un adevărat şoc în lumea civilizată care folosea cauciucul obţinut printr-o cruntă exploatare a triburilor indigene. Acţiunile sale curajoase au dus în final la ruina imperiului comercial deţinut de Arana şi la implicarea masivă a statului peruan care, sub presiune externă, pentru a nu scăpa de sub control provincia aflată la graniţa cu Columbia, a trimis importante trupe. „În pofida distanţei mari dintre ele, Congo şi Amazonia erau unite printr-un cordon ombilical. Aceleaşi orori, cu mici variaţiuni, comise din lăcomie – păcat originar ce-l însoţeşte pe om de la naştere, inspirator secret al infinitelor sale răutăţi. Sau era mai mult? Să fi câştigat diavolul înfruntarea eternă?”

În 1911 Casement a fost înnobilat de regele George al V-lea pentru eforturile sale umaniste şi munca sa în serviciul diplomaţiei britanice însă după cum o descrie foarte bine şi Llosa, atracţia sa pentru cauza independenţei irlandeze şi duplicitatea pe care era nevoit să o afişeze, l-au făcut ca în 1913 să se retragă din serviciul activ al Coroanei, dedicându-şi energia tensiunilor din ce în ce mai pronunţate din Irlanda. În 1914 a ajuns în Germania reprezentându-i pe republicanii care doreau declanşarea unei rebeliuni împotriva ocupantului britanic, negociind presupusul ajutor pe care Germania ar fi fost dispusă să-l acorde naţionaliştilor irlandezi. În 1916, în ajunul declanşării Revoltei din Săptămâna Patimilor, a revenit în Irlanda cu intenţia de a opri desfăşurarea sângeroaselor evenimente căci îi era evident că rebelii se îndreptau către o moarte sigură, sprijinul german materializându-se doar în câteva mii de puşti care nici măcar nu au ajuns în mâinile insurgenţilor. A fost rapid capturat, judecat şi, în august 1916, executat, fiind acuzat de înaltă trădare.

El sueño del celta

În ciuda studiului intens, până şi lui Llosa îi scapă anumite detalii din istoria învolburată a Irlandei. Exemple: „Oricât de ireală şi de iraţională a fost lupta revoluţionarilor irlandezi, trebuie totuşi să fi fost atât de frumos şi exaltant momentul în care Patrick Pearse a citit manifestul care proclama republica şi, fără nici o îndoială, toţi cei prezenţi acolo au plâns şi au simţit că le tresaltă inima. Chiar dacă pentru numai şapte zile, visul celtului prinsese viaţă: Irlanda, ieşită de sub ocupaţia britanică, fusese o naţiune independentă” (pag. 272). Trecem peste faptul că nu chiar toată lumea a plâns de bucurie, unii trecători înjurându-i şi fluierându-i pe rebeli, revolta din 1916 care a durat o săptămână nu a asigurat nici pe departe independenţa întregii insule, ea având loc doar în centrul Dublinului unde revoluţionarii irlandezi au ocupat anumite obiective strategice şi au încercat apoi să le apare de furia Armatei Britanice (câteva din regimentele care au înăbuşit revolta erau chiar formate din irlandezi). Această acţiune sinucigaşă se poate compara cu cea declanşată de Mişcarea Legionară în ianuarie 1941. O altă scăpare „la sfârşitul lui august se mutase în Ulster, oraşul copilăriei şi tinereţii sale” (pag. 392) Ulsterul este una din cele patru provincii istorice irlandeze, compusă din nouă comitate, şase formând actuala Irlandă de Nord iar alte trei revenind în 1921 Republicii Irlanda. Ultima greşeală se referă la sărbătorirea a nouă secole de la victoria regelui irlandez Brian Boru (Brian mac Cennétig -Kennedy) de la Clontarf „când irlandezii, conduşi de Brian Boru, îi învinseseră pe englezi.” De fapt, victoria din 23 aprilie 1014 a fost repurtată împotriva vikingilor. Anglo-normanzii nu au pus piciorul pe pământul Irlandei decât în 1169.

Unul dintre temele sensibile pe care le abordează Vargas Llosa este cea care a determinat şi izbucnirea unui alt imens scandal după arestarea sa care a precedat execuţia: homosexualitatea lui Casement. Această opţiune atât de personală şi intimă avea să devină un alt câmp de luptă simbolic între tabăra naţionalistă irlandeză şi cea britanică, conflict ce s-a menţinut de-a lungul întregului secol trecut. Pentru a-l discredita pe Casement, spionajul britanic a pus în circulaţie un jurnal care i-ar fi aparţinut lui Casement in care acesta descria cu lux de amănunte detalii picante (in epoca, de-a dreptul scandaloase) ale unor aventurilor homosexuale din Congo şi, mai ales, Amazonia. După studierea amănunţită a cazului Casement, Mario Vargas Llosa inserează homosexualitatea lui în portretul de ansamblul al acestei personalităţi, afirmând că i se pare că multe din scenele descrise de Casement în jurnalul său ar reprezenta mai degrabă fantezii erotice decât întâmplări reale sau un amestec ciudat între real şi imaginar.

În orice caz, implicarea în mişcarea republicană irlandeză, subversivă şi în ilegalitate, atent supravegheată de serviciile secrete britanice era incompatibilă cu păstrarea unor astfel de documente compromiţătoare pe care britanicii nu s-au sfiit să le folosească pentru a-i distruge orice urmă de credibilitate în ajunul procesului şi judecării cererii sale de comutare a pedepsei capitale, respinsă în unanimitate de guvernul Asquith. Evenimentele care au urmat în Irlanda, războiul de independenţa dintre 1919-21 purtat după cu totul alte reguli de angajare militară decât celebra şi sinucigaşa Rebeliunea din 1916, şi care au dus până la urmă la părăsirea Sudului Irlandei de către Regatul Unit precum şi homosexualitatea sa, un fapt inacceptabil pentru o societate profund conservatoare şi catolică cum era Irlanda, au lăsat sacrificiul lui Casement într-un lung con de umbră. „Încetul cu încetul, compatrioţii săi au accepta resemnaţi că un erou, un martir nu e un prototip abstract, nici un model de perfecţiune, ci un om făcut din contradicţii şi contraste, slăbiciuni şi măreţie, pentru că un om, aşa cum a scris Jose Enrique Rodo înseamnă mai mulţi oameni, adică îngeri si demoni se amesteca  in personalitatea lui, intr-o maniera greu de desluşit.”  Însa atunci când rămăşitele sale au fost re-înhumate la Dublin, în 1965, după aproape o jumătate de secol de la execuţie (!), sute de mii de irlandezi i-au adus un ultim şi binemeritat omagiu.

Personalitatea lui Roger Casement îi prilejuieşte lui Llosa şi o reflecţie asupra istoriei şi sensului ei „Să fie aşa toată istoria? Cea care se învaţă la şcoală? Cea scrisă de istoric? Un produs mai mult sau mai puţin idilic, raţional şi coerent din ceea ce în realitatea crudă şi dură nu a fost altceva decât un amestec haotic de planuri, întâmplări, intrigi, evenimente neprevăzute, coincidenţe, interese multiple, care au cauzat schimbări, răsturnări de situaţie, înaintări şi reveniri, întotdeauna neaşteptate şi surprinzătoare faţă de ceea ce a fost gândit sau trăit de către protagonişti.” Romanul „Visul celtului” este o bine-venită recunoaştere a meritelor unuia dintre primii apărători ai drepturilor omului, un om care a avut nevoie de geniul unui scriitor precum Mario Vargas Llosa pentru a fi scos din uitarea istorie care nu ar fi decât „o ramura a taifasului care se pretinde ştiinţă” dar şi o condamnare fără drept de apel a uneia din aceste ramuri a taifasului: colonialismul (în ciuda nuanţelor necesare).

NexT – Festivalul International de Film – Editia a 5-a

Scurt metrajul este o „arta”, o specie aparte a cinematografului. Ca este documentar, ca este reportaj sau ca este artistic, el trebuie sa transmita informatie, problematica, estetica, emotie – toate autentice, profunde si mai ales in forma condensata.

Filmul lui Andrew Legge este dedicat Charlottei Keppel, o tanara irlandeza care a inventat in anii 1930 un aparat capabil sa aduca in prezent imagini din trecut! „A lone woman has created something extraordinary”.

Si pret de cateva minute…spectatorul este pacalit in cel mai autentic mod cu putinta: imagini de arhiva cinematografica – miscari scadate – culori preponderent sepia – sunetul specific filmelor de prima jumatate a secolului 20….

Serena Brabazon

Apoi spectatorul intelege greseala in care l-a aruncat atat de inteligent scenaristul/regizorul, distributia si intreaga sa echipa de productie! La care au colaborat, aducand aerul de realitate si veridic: Kevin Brownlow,  Pat McCabe si  Kevin Myers – reputati oameni de cultura!

Pentru ca acest film este un „mockumentary”, repet – inteligent, dar si plin de umor si autoironie dulce-amara-constientizata. In ideea ca nimanui nu i se permite sa zdruncine miturile istoriei, ca prea putini doresc cu adevarat sa cunoasca adevarurile istoriei, ca cei mai multi ignora trecutul, greselile si umbrele lui! Ironizarea subtila a Bisericii Catolice (Cronoscopul e semnul Diavolului), a dogmelor (Cronoscopia e pornografie), a tragediilor dezlantuite de ideologiile radiale naziste, etc, etc – totul este o elaborare conceptuala si tehnica extrem de adanca si serioasa invesmantata in irezistibila  haina a veridicului, a autenticului frust! Si cu vocea din off a lui Jeremy Irons!

Trebuie sa revad acest film, pentru ca sunt convinsa ca imi va trezi noi si noi observatii si ganduri si sentimente. Trebuie sa il revad cu atentie, pentru ca sunt saigura ca regizorul a mai strecurat mesaje care mi-au scapat la prima vizionare!

Va recomand calduros sa mergeti la proiectiile Festivalului, pentru ca selectia de filme in concurs este inspirata, productiile sunt foarte interesante si aveti prilejul sa vedeti lumea in care traiti, sub aspecte care va scapa in goana curenta pentru supravietuire. Si aveti prilejul sa ganditi!

Deja am probleme in ceea ce priveste „votul publicului”, pentru ca am primit un buletin pe care va trebui sa imi exprim o optiune! Doar una! Greu! Si asta doar dupa prima zi de proiectii!

Nota: 9.5/10

Trailer

Va putea fi admirata si o colectie de carte tratand problematica irlandeza.

Dar cine a fost Sfantul Patrick (Patricius)?

S-a născut în Britannia, în jurul anului 385 fiind briton romanizat. La 16 ani a fost prins de pirati, vândut slav în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile. Recâștigându-și libertatea după 6 ani, s-a întors în Britania. A intrat în rândul clericilor, iar în 432 s-a întors în Irlanda, devenind marele apostol al Irlandei. Sfințit episcop al Irlandei, a evanghelizat cu râvnă poporul din acea insulă, a convertit multi irlandezi la credinta crestina, organizand Biserica locală, în ciuda unor mari dificultăți. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în apropiere de Belfast. A murit lângă orasul Down în anul 461, în Irlanda de Nord. Este sfântul patron al Irlandei si Islandei.

Este sărbătorit de Biserica Catolică la 17 martie.

Orange Order. A Contemporary Northern Irish History, de Eric P. Kaufmann
Oxford University Press, 2007

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.

Prima parte aici.

Spre deosebire de comunitatea naţionalistă care a fost şi este reprezentată de partide politice cu mai puţine legături explicite cu Biserica Romano – Catolică, Ordinul de Orania se află în declin şi pentru că protestanţii nu mai participă la serviciile religioase în aceeaşi proporţie precum o făceau acum o jumătate de secol căci Ordinul a fost întotdeauna o punte între comunitatea protestantă şi bisericile protestante. In acest punct al discuţiei, autorul face referire la un adevărat proces european de laicizare / despărţire de Bisericile creştine.[1] În 1978 doar 7% dintre protestanţi nu mergeau la biserică niciodată, în 1998 cifra se dublase. Motivele acestei depărtări de Biserică sunt multiple: confortul, televiziunea, distracţiile, impresia că omul modern poate controla prin tehnica sa totul etc. Ordinul se află în dificultate pentru că, în general, urmează direcţia întregii comunităţi protestante căreia îi vine destul de greu să se acomodeze cu noile condiţii stabilite de Tratatul din 1998 (Good Friday Agreement- GFA) având în vedere că venea după mai bine de o jumătate de secol de dominaţie absoluta a Ulster-ului. Iar înainte de decuparea Irlandei de britanici în 1921, nu protestanţii fuseseră cei discriminaţi şi lăsaţi să moară de foame ci majoritatea catolică.

Şi înainte de 1921 minoritatea protestantă se afla la cârma Irlandei atât din punct de vedere economic cât şi politic. De aceea şocul produs de coborârea la nivelul unei parităţi cu comunitatea catolică a fost mare căci în timp ce protestanţii erau nevoiţi să cedeze din multe lor privilegii, naţionaliştii progresau la toate nivelurile ( educaţie, servicii sociale, paritate la nivelul Police Service of Northern Ireland –PSNI- care a înlocuit detestata Royal Ulster Constabulary). Autorul  recomanda ca totuşi protestanţii să nu recurgă la violenţe, după cum a fost cazul cu minoritatea catolică chiar dacă a pune semnul de egalitate între cele două ipotetice cazuri ni se pare exagerat căci protestanţii din Ulster în nici un caz nu beneficiază de condiţiile vitrege la care au fost supuşi catolicii înainte de 1972. Se speră ca paritatea de 50%-50% între cele două comunităţi la care s-a ajuns (având în vedere emigraţia protestanţilor şi sporul demografic al catolicilor, superior ratei protestanţilor) să menţină un echilibru între cele două identităţi. Autorul consideră că această soluţie de compromis, împărţirea suveranităţii asupra Ulsterului între Irlanda şi Marea Britanie (situaţie reglementată de Tratatul din 1998) ar fi în avantajul ambelor grupuri dar şi al Marii Britanii şi Republici Irlanda şi, nu în ultimul rând, al Uniunii Europene. De ce? Pentru că ar fi o soluţie win-win, toată lumea având câte ceva de câştigat. Chiar şi comunitatea protestantă care ar păstra legătura de loialitate cu Marea Britanie şi, în plus, ar putea trai într-un climat de pace prea puţin caracteristic Ulsterului.

Orange March

Catolicii se bucură de tutela şi autoritatea Dublinului. Iar Marea Britanie ar scăpa de cea mai mare problema internă din ultimii patruzeci de ani, reuşind şi să-şi diminueze o costisitoare şi inutilă prezenţă militară (costisitoare şi în pierderi umane căci I.R.A. urmărea atacarea mai ales a ţintelor militare britanice). O Irlandă unită ar putea, dimpotrivă radicaliza elemente protestante care formează forţele paramilitare unioniste (care nici măcar nu s-au dezarmat după modelul IRA) de tipul Ulster Defance Association sau Ulster Volunteers Force astfel încât bombele nu ar mai exploda la Londa sau Belfast ci la Dublin sau Cork. Pe aceste elemente extremiste nici măcar Ordinul nu a reuşit să le controleze chiar dacă mulţi dintre paramilitarii protestanţi erau şi membri ai Ordinului. Puterea Ordinului de a împiedica extinderea violenţelor a fost limitată iar intr-un posibil scenariu viitor, ar fi de-a dreptul nulă.

De ce parada duce la violenţe ?

Una din prevederile GFA care a afectat cel mai grav evoluţia Ordinului a fost constituirea unei Comisii imparţiale a Paradelor (PC). În Ulster paradele, în mod special cele protestante, au reprezentat un continuu focar de violenţe, din simplu motiv că stimulau conflictele deschise, de strada (pietre, coktailuri Molotov, gloanţe etc.) Ordinul de Orania se consideră gardianul tradiţiilor istorice ale comunităţii protestante şi, în această calitate, principala sa preocupare era sărbătorirea victoriilor protestante şi, mai ales, cea a regelui Wilhelm de Orania, la 12 iulie 1690 asupra catolicilor irlandezi. Parada are menirea şi de a menţine vie memoria unei comunităţi ce se crede asediată. Cum aceste parade, cu tot ceremonialul lor exotic (steaguri, fanfare etc.) de multe ori treceau prin cartierele catolice (sau în care comunitatea naţionalistă era majoritară) acest fapt punea încă de la începutul conflictului civil serioase probleme de securitate căci I.R.A. radicalizase poziţia locatarilor naţionalişti. Luptele izbucneau instantaneu.

Aceste parade protestante (2000 într-un sezon de vârf, de zece ori mai multe parade protestante decât cele naţionaliste!) au putut, cu chiu, cu vai, să treacă prin cartierele catolice atât timp cât poliţia dominată de protestanţi (90%) proteja traseele. Odată cu extinderea capacităţii operaţionale a IRA, sezonul marşurilor punea mari probleme atât pentru RUC cât şi pentru Armata Britanică pentru că expunea atentatelor sau tirului voluntarilor IRA un numeros personal militar. În plus, aceşti soldaţi erau luaţi din alte zone care deveneau vulnerabile acţiunilor IRA. Odată cu Procesul de Pace, traseele paradelor protestante au devenit unul din subiecte spinoase care, de altfel a si îndepărtat Ordinul de la susţinerea lui. “Ordinul a luptat să-şi păstreze dreptul de a organiza parade prin mijlocul cartierelor naţionaliste drept un simbol al controlului exercitat asupra spaţiului public al provinciei şi, implicit, asupra teritoriului naţionalist.”[2]

Constituirea Comisiei Paradelor a dus la devierea traseele tradiţionale sau chiar anularea multor astfel de evenimente. Dacă tabăra naţionalistă a fost mulţumită, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cea protestantă. În continuare sezonul de vară, cel in care au loc cele mai multe parade portocalii, este unul extrem de tensionat căci oricând lucrurile pot degenera. După un tipic care, iată, a devenit tradiţional, o delegaţie a membrilor lojelor Ordinului depune o petiţie forţelor de ordine care barează accesul pe o anumită stradă catolică. Uneori lucrurile nu se desfăşoară atât de paşnic iar organizatorii Ordinului scapă lucrurile de sub control, ajungându-se la confruntări deschise cu poliţia, după cum a fost cazul în orăşelul Drumcree. Kaufmann descrie logica tipic nord-irlandeza a paradelor “Gradul de nesupunere – civică sau nu – poate fi crucială. Daca protestanţii dovedesc că pot mobiliza suficiente forţe pentru a ameninţa liniştea publică atunci autorităţile sunt nevoite să accepte trecerea unei parade printr-un anumit perimetru. Pe de altă parte, naţionaliştii cer o nesupunere similară pentru a convinge autorităţile să devieze parada. În această situaţie explozivă, ambele părţi au un interes direct să creeze autorităţilor cât mai multe probleme pentru a influenţa calculele cost-beneficiu pe care poliţia le face pentru a vedea dacă merită oprită trecerea unei parade printr-un cartier sau nu.”[3]

În anii ‘90 însă comunitatea naţionalistă a început să fie din ce în ce mai încrezătoare în capacitatea ei de a bloca accesul paradelor protestante în cartierele catolice. Este drept, anumite cartiere care la începutul secolului al XX-lea erau dominate de protestanţi sau chiar în anii 1950 au devenit între timp majoritar catolice. Bineînţeles, aceasta nu explică încăpăţânarea Ordinului de a organiza parade urmând traseul de acum un secol! Nu se înţelege nimic din ideea de paradă dacă nu o asociem cu ideea de expunere a puterii. ”Cineva poate participa la paradă dacă se simte în siguranţă, dacă ştie că poliţia îi va asigura aceasta siguranţa. În timpul regimului de la Stormont, autorităţile protestante împiedicau pur şi simplu paradele naţionaliste în baza unei legislaţii restrictive îndreptată împotriva însemnelor şi drapelelor – 1954 Public Order NI Act of Flags and Emblems Act- prin care nu se permitea afişarea altor însemne sau steaguri decât cele britanice.” În mod evident, această lege era îndreptată împotriva naţionaliştilor care nu puteau să-şi afişeze însemnele lor ca să nu mai vorbim de drapelul tricolor irlandez. În 1987 această lege a fost eliminată, permiţând naţionaliştilor să aibă aceleaşi condiţii de liberă exprimare precum protestanţii, fapt ce a provocat furia Ordinului care a încercat sa organizeze o mare manifestaţie de protest care nu a dus insa la nici o schimbare. Natura conservatoare şi, aproape reacţionară a Ordinului reiese şi din refuzul ierarhiei superioare a Ordinului de Orania de a lua parte la negocieri punctuale cu grupurile de rezidenţi naţionalişti prin ale căror cartiere se dorea organizarea defilărilor sub pretext că aceste grupuri de acţiune locală erau controlate/infiltrate de IRA. Ordinul a ales să nu întreţină nici o legătură cu Comisia Paradelor pe care a acuzat-o de partizanat.

Concluzii

Ordinul de Orania a început, cu greutate, încet, să se adapteze noilor realităţi mondiale şi mondializante, deschizându-se privirii publicului şi în alte momente decât in timpul numeroaselor parade. Astfel, sediile sale au început să găzduiască expoziţii si alte evenimente culturale prin care se încearcă prezentarea culturii unioniste avându-se in vedere nenumăratele dezastre mediatice prin care Ordinul a fost nevoit sa treacă, el aflându-se mai mereu în defensivă, spre deosebire de mişcarea republicană. Ba mai mult, se doreşte ca paradele să devină atracţii turistice şi pe buna dreptate căci cu greu mai poţi întâlni în Europa începutului de secol XXI manifestări de un asemenea tipar, unul aparte.

Ordinul a fost o frână în calea evoluţiei către normalitate a provinciei căci a făcut tot posibilul pentru a menţine statu-quo-ul, iar odată semnate GFA de către liderul protestant moderat David Trimble s-a întors împotriva partidului moderat protestant (UUP) luând parte celui radical (DUP condus de un fel de Vadim Tudor al Ulster-ului, Rev. Ian Paisley). Pe de alta parte, la aspectele pozitive, trebuie remarcat fapul ca fara franele acţionate de Ordin care interzicea explicit asasinatele sectare, probabil ca Irlanda de Nord ar fi alunecat către un război civil deschis, după modelul celui din Liban. Asta nu înseamnă că toţi membrii Ordinului, mulţi fiind şi paramilitari, au ascultat îndemnul creştinesc al Ordinului astfel încât miliţia paramilitară protestantă Ulster Defence Association a executat cu sânge rece in 1971 21 de catolici pentru ca anul următor să ucidă 100. Chiar dacă este nevoie de multă răbdare pentru a duce la bun sfârşit lectura tehnică a studiului întreprins de Eric Kaufman, acesta ne oferă posibilitatea de a înţelege şi resorturile intime ale celeilalte părţi ale unui conflict care, iată, pare a se fi sfârşi. Cele două comunităţi au un lung drum înainte şi destul timp pentru a descoperi că ceea ce le uneşte este semnificativ mai consistent decât ceea ce le desparte.

[2] Op. cit., pag.70

[3] Op. cit., pag.155

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.

Orange Order. A Contemporary Northern Irish History, de Eric P. Kaufmann
Oxford University Press, 2007

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.

Istoria evoluţiei Ordinului de Orania reprezintă un studiu-caz definitoriu pentru a înţelege clivajele violente care au dominat Irlanda de-a lungul ultimelor patru secole dar şi diviziunile sociale, religioase, politice şi economice care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei insulei de smarald. Volumul “The Orange Order. A Contemporary Northern Irish History” scris de Eric P. Kaufmann[1] analizează evoluţia uneia din instituţiile interesante, unice din Irlanda de Nord, Ordinul de Orania, o organizaţie care a jucat un rol foarte important pe scena politică a celor şase comitate nord-irlandeze care, din 1921 au format un mini-stat de sine stătător în cadrul Imperiului Britanic si, ulterior, asociat Marii Britanii (a cărei titulatură oficială continuă să includă şi Irlanda de Nord). Denumirea oficiala este cea de Loyal Orange Institution (LOI),[2] nume ce arată încă din start ataşamentul membrilor săi, de religie protestantă, faţă de legătura de loialitate cu Marea Britanie şi suveranul britanic. Numele adoptat reprezintă în sine o explicaţie clară a scopului Ordinului căci Wilhelm de Orania a fost principele olandez care a învins armatele regelui catolic James II (sau Jacob II) în timpul războiului civil care s-a sfârşit prin victoria forţelor lui William II în cadrul bătăliei de la Boyne, din Irlanda, de la 1 iulie 1690 (versiunea gregoriana 12 iulie).

Un pic de istorie

Steagul Ordinului de Orania

Ne este imposibil să înţelegem cum a conceput autorul volumului analiza istorică a evoluţiei contemporane a Ordinului (1963-2005) fără o minimă trecere în revistă a istoriei vechi a Ordinului de Orania. Fără cunoaşterea începuturilor, bănuim, chiar şi cititorilor britanici le-ar fi greu să înţeleagă importanţa pe care a avut-o un Ordin socio-religios, puternic implicat în viaţa politică, în istoria Irlandei care, ştim bine, este atât de strâns legată de cea a Marii Britanii. O legătură de prea puţine ori fericită, trebuie să o recunoaştem. Ordinul a fost înfiinţat în anul 1795 de către James Wilson, Daniel Winter şi James Sloan într-o perioadă destul de tulbure şi sângeroasă pentru Irlanda. Ambele comunităţi îşi înfiinţaseră proto-grupări-paramilitare, cea protestantă numindu-se “Peep-o’-Day Boys” iar cea catolică, totuşi majoritară în ansamblu Irlandei insa cucerită, “the Defenders”. În iulie 1795 reverendul protestant Devine a oficiat o slujbă în amintirea victorie de la Boyne însă a făcut-o atât de convingător şi pasionant încât la ieşirea din biserică, credincioşii protestanţi au început să bată cu bestialitate orice catolic le ieşea în cale şi chiar să vandalizeze casele catolicilor aflate în apropiere.

Un alt incident a avut loc la 21 septembrie 1795 când cele două grupări paramilitare s-au încăierat lângă Loughgall, la câteva mile de orăşelul Drumcree, incidente în care între patru şi treizeci de catolici au fost omorâţi. Lordul Gosford, guvernatorul comitatului Armagh, declara după aceea ‘Nu este un secret că persecuţiile au început să domnească în aceste ţinuturi…doar crima este profesia de credinţă a romano-catolicilor”. Un reprezentant al ordinii protestante nu putea avea o altă concepţie. De-a lungul secolului al XIX-lea Ordinului a mai fost implicat în nenumărate conflicte locale cu partea catolică, de cele mai multe ori, previzibil, reuşind să provoace destule victime. La 25 mai 1816 câţiva membri ai Ordinului au năvălit în biserica congregaţiei Dumrully, din parohia Cavan unde au început să tragă în cei prezenţi, ucigând preotul şi mai mulţi credincioşi.

În faţa agitaţiilor crescânde din Irlanda, guvernul de la Londra a adoptat la 19 iulie 1823 o legislaţie îndreptată împotriva tuturor societăţilor sau asociaţiilor care îşi obligau membri să rostească şi respecte un jurământ de credinţă. Egalitatea catolicilor cu restul cetăţenilor protestanţi, instaurată prin intermediul legii emancipării adoptata în 1829, a permis majorităţii irlandeze să aleagă reprezentanţi pentru Parlamentul de la Westminster, stârnind însă temerile minorităţii protestante privind o posibilă autonomie sau chiar independenţa a Irlandei faţă de Marea Britanie. Această frica (în special frica de a pierde privilegiile şi averile, de multe ori constituie în dauna sau prin exproprierea catolicilor) a reînviat interesul pentru Ordinul de Orania care, deja la începutul secolului al XX-lea, număra printre membrii săi marea majoritate a aristocraţiei protestante, direct interesată în păstrarea statu-quo-ului. Nu aceeaşi năzuinţă o avea mişcarea naţionalistă irlandeză (cu întregul ei corolar de organizaţii – partide, frăţii, asociaţii şi chiar ceea ce va deveni Armata Republicana Irlandeză – I.R.A.). În urma războiului de independenţă (1919-1921) Guvernul Britanic s-a văzut nevoit să renunţe la exercitarea unui control direct asupra a 26 de comitate irlandeze însă, sub presiunea Ordinului de Orania, care reprezenta interesele minorităţii protestante din Irlanda, a păstrat şase comitate din cele nouă ale istoricei provincii a Ulster-ului. Cele şase comitate au fost decupate strategic căci în această entitate populaţia protestantă reprezenta majoritatea însă nu una zdrobitoare (raportul era de 60% – 40%).

Orange March

Guvernul britanic a dat mână liberă protestanţilor irlandezi care au instaurat un sistem politic/social/economic discriminatoriu (comparat de mulţi istorici drept un apartheid european) la adresa catolicilor. Dacă timp de o jumătate de secol elita protestantă a reuşit să păstreze monopolul puterii, la sfârşitul anilor 1960, s-a dezvoltat, sub influenţa lui Martin Luther King, în rândul catolicilor, o mişcare paşnică de nesupunere civică care a aprins spiritele în provincie şi a dus la declanşarea conflictului civil din Ulster (The Troubles). Ordinul de Orania a încurajat înrolarea membrilor săi în Royal Ulster Constabulary (forţele de poliţie aflate sub controlul protestanţilor) şi în Ulster Defence Regiment. În perioada lungului conflict civil 300 de poliţişti membrii ai RUC şi 200 de militari din UDR au fost asasinaţi de către I.R.A. Ordinul a respins înarmarea masivă şi chiar transformarea sa într-o armată locală pe considerentul că Our weapon is the truth. Însă ne întrebăm de ce ar fi avut nevoie să se înarmeze când oricum forţele de securitate din provincie erau formate în proporţii covârşitoare din protestanţi. În plus, odată cu intervenţia directă a Londrei, care a preluat controlul sistemului de securitate, şi Armata Regală Britanică era implicată.

La sfârşitul anilor 1950 Ordinul avea în Irlanda de Nord 70.000 de membrii însă în anii ‘70 numărul noile s-a mărit căci se credea că Ordinul de Orania se va militariza. Dezamăgiţi, mulţi protestanţi s-au retras. Abolirea regimului de la Stormont în urma încăpăţânării protestanţilor de a introduce reforme radicale în statutul minorităţii catolice, sporirea violenţelor au dus la impunerea controlului direct al Londrei în afacerile interne ale Ulster-ului situaţie ce nu a fost primită cu bucurie de către protestanţi. În următoarele două decenii programul politic al Ordinului a fost unul ultraconservator, total nerealist : respingerea oricărei formule de împărţire a puterii cu naţionaliştii ; respingerea oricărei modalităţi de cointeresare a Dublinului în afacerile interne ale Ulsterului ; abolirea administraţiei directe a Londrei şi revenirea la regimul pur protestant de dinainte de 1972; distrugerea totală a I.R.A precum şi dreptul de a organiza parade urmând vechile trasee.

Resorturi intime

Motivaţia Ordinului a fost, rezumând, până recent, păstrarea statutului dominant al protestanţilor. Chiar dacă cele două tabere se diferenţiază net folosind termeni precum republicani – naţionalişti – catolici, pe de o parte (desemnându-i in extenso pe autohtonii irlandezi care trăiau în Irlanda înaintea cuceririi engleze) şi protestanţi – loialişti -unionişti, pe de altă parte, termeni ce-i reprezintă pe urmaşii coloniştilor englezi şi scoţieni, tabloul comportă deosebit de multe nuanţe căci, aşa cum o dovedeşte şi volumul lui Kaufmann, nici o tabăra nu a fost şi cu atât mai puţin nu este complet omogenă. Ceea ce este denumit generic drept populaţia protestantă a Ulsterului, căci menţionarea apartenenţei religioase continuă să aibă importanţa sa în Irlanda de Nord, este de fapt formată din adepţii unor biserici protestante care, nu întotdeauna se înţeleg minunat: prezbiterienii, metodiştii, the Church of Ireland (anglicanii).[3]

Ordinul a încercat să aibă o dimensiune imperială, beneficiind şi de imigraţia în cadrul diverselor posesiuni şi dominioane, având loje în mai multe părţi ale lumii anglofone, în mare măsură în Imperiul Britanic. În 1920 mai mult de 100.000 de membri ai Ordinului de Orania, de două ori mai mulţi decât în Irlanda de Nord, locuiau în Canada (format din imigranţi protestanţi din Irlanda). Numai în provincia Newfoundland care a decis să facă parte din Canada abia în 1949, 35% din bărbaţii de religie protestantă erau oranieni. Oraşul Toronto a fost un alt fief al protestantismului militant portocaliu, marea majoritate a primarilor oraşului fiind membri ai Ordinului fapt ce influenţat semnificativ angajările în forţele de poliţie, administraţie, transporturile publice. În principal se urmărea păstrarea dominaţiei protestante în faţa ameninţărilor reale sau imaginare ale catolicilor (atât irlandezi cât şi francezi). Patru prim-miniştri ai Canadei au fost membri ai Ordinului de Orania precum şi mai mulţi guvernatori provinciali. În prezent declinul Ordinului este total, doar aproximativ 5000 de membri participând la reuniunile organizate care iau mai mult forma unei fraternităţi culturale.[4] Loje ale Ordinului se mai regăsesc în Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Scoţia (deosebit de active de-a lungul conflictului din Ulster având în vedere gradul de rudenie al multor protestanţi din Ulster cu cei din Scoţia), Statele Unite ale Americii sau chiar Republica Irlanda.

(va urma)

[2] Din motive politice interne dar si literare am preferat traducerea Ordinul de Orania. De altfel, portocaliul este culoare caracteristica olandezilor fiind adusa in insulele britanice de William (sau, in terminologia protestanta nord-irlandeza the Good King Billy.

[3] Curentul protestant mai rebel si liberal era format din adeptii metodismului si prezbiterianismului, mai ales in comitatele Antrim si Belfast. Acest curent a fondat miscarea United Irishmen de la inceputul secolului al XIX-lea care milita pentru independenta unei singur Irlande. Curentul conformist, aristocratic si loialist era format din anglicanii reuniti in “the Church of Ireland”

[4] Pag.275

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Okian.ro.

Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora
“Oriunde se poarta verde. Povestea diasporei irlandeze”
Editura: Hutchinson, Arrow Books, 2002

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.

Australia şi Noua Zeelandă

Prezenţa irlandezilor în cele două ţări datează încă de la începuturile colonizării britanice, la începutul secolului al XIX-lea. După cum se cunoaşte, iniţial, Australia a fost considerată un loc bun pentru a deporta toate categoriile posibile de indezirabili din Marea Britanie, de la cerşetori, prostituate, delincvenţi de drept comun până la rebeli irlandezi. Unii autori văd în Australia laboratorul penal care a dus în cele din urma la apariţia Gulag-ului, ceea ce nu este departe de adevăr, având în vedere condiţiile groaznice pe care le întâlneau deţinuţii odată debarcaţi pe coastele australiene. Primii deţinuţi care au plecat din Irlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portului Sydney la 26 septembrie 1791. În 1800 populaţia albă a Australiei era de doar 4.500 de oameni iar între 1800-1802 alte transporturi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi 722 de bărbaţi irlandezi, toţi condamnaţi, astfel încât proporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poate lesne imagina brutalitatea acelei societăţi incipiente, britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei – deţinute !

Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlandezilor nici în Australia astfel încât cu cât populaţia albă a Australiei creştea cu atât proporţia irlandezilor devenea mai importantă ajungând la un sfert din totalul ei. Irlandezii au fost de-a lungul timpului cei mai fervenţi susţinători ai politicii de “australianizare” care dorea desprinderea de Marea Britanie conform principiului “Australia first, The Empire second şi chiar proclamarea republicii, subiect care continuă să fie delicat şi dezbătut în Australia zilelor noastre. Ca şi în celelalte zone dominate de anglofonii protestanţi, britanici sau urmaşii acestora în America, irlandezii s-au confruntat şi în Australia şi Noua Zeelandă cu sentimentele anti-catolice şi anti-irlandeze ale establishmentului protestant fapt care nu a împiedicat comunitatea irlandeză să înflorească de-a lungul timpului, ajungând chiar să ocupe funcţia de prim-ministru. Britanicii nu au avut de ales şi i-au folosit pe irlandezi care erau agricultori iscusiţi, mai ştiau şi să scrie, în treburile administrative oferindu-le posibilitatea de a-şi îmbunătăţi treptat soarta. Au permis chiar şi dezvoltarea unei reţele de lăcaşuri de cult catolice care a fost deservită de mulţi preoţi neobosiţi, cu har şi spirit de sacrificiu. Printre aceştia se numără şi Daniel Mannix care s-a născut la 4 martie 1854 la Charleville, comitatul Cork. Intrarea în Biserică i-a fost impusă de o mamă dominatoare. A ajuns episcop în Melbourne devenind una dintre cele mai importante figuri ale catolicismului australian. Datorită eforturilor sale s-au ridicat 240 de biserici, seminarii, orfelinate şi aziluri iar numărul catolicilor din dioceza sa a crescut de la 150.000 la 600.000. Irlandezii au participat şi la marea goană după aur din Australia căci în 1851 în statul Victoria s-au descoperit zăcăminte aurifere. Imediat 95.000 de oameni au ajuns în zonă pentru a căuta aur, unii dintre irlandezi, specializaţi în astfel de prospecţiuni, venind tocmai din California. În următorii 25 de ani populaţia albă a Australiei a crescut de la 400.000 de oameni la un milion. Irlandezii erau populari printre căutătorii de aur căci erau muncitori şi, în plus, prin cântecele şi glumele lor făceau atmosfera mai veselă. Sentimentele anti-irlandeze au dispărut cu greu din Australia către anii 1990. În anii 1950 irlandezii încă erau supuşi discriminării, mai ales în ceea ce priveşte angajarea. În acea perioadă o bancă din Hobart, Tasmania nu angaja catolici. Arhiepiscopul Young a organizat un boicot al băncii, catolicii ameninţând cu retragerea depozitelor astfel încât discriminarea a încetat. Sfârşitul epopeii discriminării irlandezilor l-a constituit ajungerea în funcţia de prim-ministru a lui Paul Keating, un irlandez australian.

Spre deosebire de Australia, în Noua Zeelandă nu au fost trimişi condamnaţi de drept comun chiar dacă unii dintre deţinuţii din Australia au ajuns în Noua Zeelandă după ispăşirea sentinţei. Militarii irlandezi servind în Armata Britanică au făcut parte din contingentele care au înăbuşit revoltele maore. Descoperirea de zăcăminte aurifere şi în Noua Zeelandă a atras precum un magnet 25.000 de irlandezi între 1858-1867. Precum în alte zone ale Imperiului Britanic şi în Noua Zeelandă au avut loc numeroase scene ale vechiului conflict exportat din Irlanda între protestanţi şi catolici, paradele Ordinului de Orania atrăgând confruntări de stradă, incendieri de biserici şi chiar crime. Un autohton cu origini irlandeze mărturisea că “în ultimii 40 de ani am evoluat. Irlandezii erau rău priviţi. Locul era foarte britanic. Irlandezii primeau slujbele de la baza societăţii, în poliţie, administraţie, agricultura, şantiere. Acum irlandezii sunt la vârf în toate domeniile.” Autorul remarca moderaţia din timpul unei campanii electorale care avea loc în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă. O moderaţie care-i era greu de înţeles şi care se extindea şi la un alt vechi obicei al irlandezilor: băutul berii Guinness. În timpul unei serate oferite de consulul onorific al Irlandei, Rodney Walshe, cineva se mira observând cum gazda consumă de-a lungul a şase ore şase halbe de Guinness. În Irlanda, observă maliţios autorul, cineva ar fi băut şase halbe de bere (pints) doar pentru a se încălzi, înaintea începerii petrecerii unde ar fi avut loc adevărata băută!

America de Sud

Irlandezii au ajuns şi în America de Sud urmând trei căi: în primul rând, îngroşând rândurile armatelor celor două mari naţiuni coloniale care s-au înfruntat în acest spaţiu geografic (Spania şi Anglia) de multe ori ajungând să lupte în acelaşi timp în ambele armate coloniale. În al doilea rând, prin intermediul misionarismului catolic atât de prezent şi în America de Sud iar în utimul rând, plecând voluntar în căutarea unei vieţi mai bune (în special în Argentina).

O personalitate care a influenţat favorabil sistemul colonial spaniol a fost Ambrosio O’Higgins, născut în comitatul Sligo în 1721. Un unchi l-a trimis să studieze la Cadiz devenind astfel funcţionar spaniol în viceregatul Peru, ajungând după mai mulţi ani în cea mai înaltă poziţie din America de Sud, cea de vice-rege al Perului. A încercat să modereze sistemul de exploatare a pământului, celebrul encomienda prin care unui colonist spaniol i se oferea atât terenul cât şi populaţia indigena care-l locuia. Acest sistem de exploatare cruntă a fost înlocuit cu inquilino prin care colonistului i se oferea doar terenul şi uneltele agricole pentru a-l cultiva. Ambrosio O’Higgins a murit în anul 1801. Moartea sa l-a făcut pe fiul său ilegitim, Bernardo O’Higgins să se întoarcă din Anglia pentru a-şi clama dreptul la moştenirea tatălui său, fapt ce a avut consecinţe istorice pentru regiune căci Bernardo a devenit unul din liderii războaielor de independenţă purtate de sud-americanii din Imperiul Colonial împotriva Spaniei. Bernardo a fost eliberatorul provinciei Chile iar ulterior a luptat alături de Bolivar. Amintirea sa este la mare cinste în Chile fiind considerat unul din părinţii fondatori ai naţiunii. În 1996 guvernul chilian a oferit poporului irlandez un bust al lui Bernardo O’Higgins care se află amplasat acum în Merrion Square din Dublin. Simon Bolivar avea nevoie de soldaţi pentru a continua lunga luptă împotriva Spaniei aşa că a făcut apel şi la voluntarii din armata britanică. Cei mai mulţi din cei care au răspuns acestei provocări au fost militarii irlandezi care rămăseseră fără obiectul muncii având în vedere că războaiele napoloniene din Europa se terminaseră în 1815. Aceşti soldaţi au luptat în corpuri de armată distincte, sub comanda unor ofiţeri irlandezi precum Arthur Sandez din comitatul Kerry sau John Devreux. Legiunea anglo-irlandeză a luat parte şi la marşul victorios peste Anzi dar şi la lupta de la Carabobo în care 150 din cei 350 de soldaţi ai unităţii au fost omorâţi. Cei rămaşi în viaţă au fost decoraţi de Bolivar cu Ordinul Eliberatorului. Un alt irlandez implicat în războiul de independenţă, de data aceasta în Argentina a fost Thomond O’Brien, originar din Wicklow care a ajuns în Argentina în 1814 devenind adjunctul lui San Martin, conducătorul mişcării de eliberare argentiniene, pentru care O’Brien a luptat atât în Argentina cât şi în Chile şi Peru. O’Brien s-a întors în Irlanda în 1827 pentru a face lobby ofertei pe care o obţinuse de la preşedintele Bernardo Rivadavia care încuraja popularea întinselor ţinuturi argentiniene pustii. Efortul său a adus 200 de irlandezi în pampasul argentinian care au lucrat ca ciobani (sheep herders).

Noile state formate aveau mare nevoie de expertiză pentru a-şi constitui infrastructura instituţională, un bun prilej pentru irlandezi de a-şi dovedi utilitatea şi talentul. Marina Argentinei a fost înfiinţată de William Brown din Mayo, cea a Uruguayului de Peter Campbell din Tipperary, cea a statului Ecuador de către Thomas Wright din Drogheda iar cea a Republicii Chile de către George O’Brian care a murit în timpul unei bătălii pe mare împotriva vaselor spaniole. Până şi marina Braziliei a cunoscut iscusinţa irlandezilor, Diago Keating şi descendenţii săi contribuind la crearea sa.

O altă poveste tipic irlandeză a avut loc în timpul războiului dintre Statele Unite şi Mexic din 1846-48. În cele din urmă cei doi copii ai celor două mari colonialisme europene s-au înfruntat: America anglofonă şi protestantă şi Mexicul hispanic şi catolic, motivul fiind vastele ţinuturi din Vestul Americii de Nord (actualele state americane Arizona, New Mexico, California, Texas, Colorado şi Nevada) care făceau parte, cel puţin nominal, din Mexic. Preşedintele american Polk a trimis armata americană în Texas pentru a rezolva disputele de frontieră dintre cele două părţi care erau favorizate de permeabilitatea unei frontiere care probabil nu era foarte clară nici mexicanilor având în vedere imensitatea teritoriilor şi slaba lor populare. În rândurile armatei americane mulţi soldaţi (aprox 25%) erau născuţi altundeva decât în Statele Unite, mulţi venind din Irlanda. Gândul de a lupta împotriva unei naţiuni catolice într-un război injust, de agresiune i-a determinat pe unii dintre ei să părăsească armata americană şi să se alăture celei mexicane, luptând cu mult curaj. Legiunea San Patricios a suferit pierderi foarte grele, ajungând de la un efectiv de 500 de militari la doar 85 după ultima bătălie dusă de mexicanii înfrânţi, în faţa capitalei Mexico City. Care s-au predat americanilor numai după ce nu au mai avut muniţie. Furia celor care s-au simţit trădaţi a fost cruntă, cincizeci dintre irlandezi fiind spânzuraţi, pedeapsa pentru dezertori. Comandantul legiunii, un anume Riley a fost doar biciuit şi desfigurat (se alăturase mexicanilor înainte de începerea războiului deci tehnic nu era un dezertor).

Tim Pat Coogan

Guvernele argentiniene au încurajat în secolul al XIX-lea emigraţia europeană iar irlandezii fiind atât catolici cât şi buni muncitori au fost în mod special bine-veniţi.  Dacă pământul natal nu le mai aparţinea se găsea destul în pampasul argentinian. În 1895 trăiau în Argentina 18.617 de irlandezi la o populaţie de 4 milioane de oameni. Irlandezii, un popor de fermieri la origine au fost implicaţi şi în revoluţia lânii din Argentina. În anii 1870 fermierii irlandezi era responsabil cu o jumătate din exportul de lâna al Argentinei. În anii 1890 trei sute de familii irlandeze deţineau doar în regiunea Buenos-Aires 1.508.335 acrii de teren, crescând 20 de milioane de oi. Multe din aceste familii ajunseseră în Argentina fără un ban, doar cu hainele de pe ele. Una din descendentele acestor familii, Duggan, i-a mărturisit autorului că străbunicul său a donat mai mulţi bani IRB ( Irish Republican Brotherhood- predecesoarea I.R.A.) decât oricine altcineva din lume. “De asemenea nu vindea lapte sau carne britanicilor, deţinând mai mult teren decât întreaga suprafaţă a Irlandei!” Emigraţia irlandeză în Argentina s-a diminuat simţitor începând cu anul 1890 când mirajul Americii de Nord îi aspira pe irlandezi. În plus, condiţiile de viaţă grele din pampas (mai ales singurătatea care pentru un popor vesel şi dependent de comunitate este greu de îndurat) au contribuit la decăderea emigraţiei irlandeze.

În timpul războiului Malvinelor sau Faklands (1982), cota de popularitate a Irlandei a crescut brusc în Argentina căci, după binecunoscutele principii problemele Angliei, norocul Irlandei sau duşmanul duşmanului meu îmi este prieten Irlanda a blocat decizia Comunităţii Europene de a impune sancţiuni Argentinei după ocuparea Malvinelor invocând principiul unanimităţii care domina luarea deciziilor comunitare în acea perioadă. În ciuda acestui gest statuia lui Patrick Pearse din Plaza Irlanda din Buenos-Aires a fost aruncată în aer, naţionaliştii argentinieni uitând să citească cuvintele inscripţionate în partea inferioară a bustului, luându-l drept englez. Pearse a fost liderul Rebeliunii antibritanice din 1916 fiind executat de englezi. În momentul de faţă între 300-500.000 de argentinieni pot să-şi invoce rădăcinile irlandeze.

Asia

Emigraţia irlandeză din Asia nu a cunoscut, în mod logic, amploarea celei din alte zone ale lumii, dominate de englezi ea fiind de dată recentă. Istoric, cele care au pătruns în acest spaţiu au fost ordinele călugăreşti catolice a căror muncă de educare şi convertire a păgânilor a fost o constantă pentru toate celelalte spaţii geografice unde s-a făcut simţită prezenţa irlandezilor. În ultimele decenii însă această prezenţă a fost depăşită de cea a expaţilor irlandezi care muncesc pentru mari companii asiatice şi, în mod special, cele japoneze. În timpul dineelor oferite de Ambasada Irlandei la Tokyo obişnuiau să fie prezenţi mulţi călugări în timp ce acum ar fi pline de oameni de afaceri, după cum recunoştea un angajat al corpului diplomatic irlandez acreditat în Japonia. Comunităţi de astfel de cadre irlandeze, numărând câteva sute de persoane, pot fi întâlnite nu numai la Tokyo dar şi la Manila, Jakarta sau Pekin iar petrecerile ocazionate de sărbătorirea Sfântului Patrick relevă popularitatea de care se bucură irlandezii în regiune. Care a fost favorizată si de faptul că Irlanda este una din puţinele ţări din Vestul Europei care nu a avut o istorie colonială, dimpotrivă. Însă prezenţa irlandezilor în administraţia şi armata colonială a Marii Britanii i-au adus pe irlandezi în locuri îndepărtate precum India, Birmania (Burma) sau Ceylon. Legături economice puternice s-au dezvoltat între Irlanda şi Japonia căci începând cu guvernarea lui Sean Lemass, Irlanda a încurajat investiţiile japoneze care au creat locuri de munca şi au adus venituri importate bugetului modest al Republicii Irlanda din anii 1970. Însă legăturile dintre cele două popoare au o vechime mai mare şi mai interesantă căci un irlandez a contribuit la dezvoltarea flotei militare japoneze. John Philip Holland s-a nascut în orăşelul Liscannor, comitatul Clare în anul 1841 şi a emigrat în New Jersey unde a devenit profesor. El este cel care a inventat submarinul fiind finanţat în acest sens de feniani, paleo-voluntarii IRA, care doreau să folosească această invenţie spre a scufunda flota britanică, întreprindere vastă pe care au încercat-o fără succes şi germanii de-a lungul celor două războaie mondiale. Tensiunile dintre Japonia şi Rusia de la începutul secolului al XX-lea care au culminat cu războiul dintre 1904-05 i-au condus pe japonezi să privească favorabil invenţia lui Holland. Guvernul japonez a comandat câteva astfel de nave care au ajuns în Japonia după sfârşitul războiului nemaifiind folosite în luptele navele. În anii următori ele au fost întrebuinţate doar pentru a antrena echipaje, unul dintre ele murind în urma unor defecţiuni tehnice în rada portului Hiroshima în anul 1910.

Concluzii

1. “Cred în poporul irlandez. A dovedit peste tot în lume că este o naţiune incredibil de bună. Ultima mea dorinţă este ca după ce şi-au învins demonii acasă, irlandezii să ia drumul exilului alăturându-se diasporei irlandeze doar dacă doresc să plece păstrându-şi bunele tradiţii ale rasei lor.”(Tim Pat Coogan)
2. “Cu cât stai mai mult afară cu atât devii mai irlandez” ( Mike Grey, corespondent CBS in Tokyo)
3. “We are all Irish anyway” (Oricum suntem cu toţii irlandezi) tricou purtat de tineri japonezi în timpul unei parade de Saint Patrick Day.
4. “Ireland is like a steel dart going through my heart” (Marlon Brando)
5. “May the road rise up to meet you, may the wind be at your back, and may you be in Heaven a half-hour before the special prosecutor knows you’re dead” (Old Irish Toast)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.

The Story of the Irish Diaspora

Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora
“Oriunde se poarta verde. Povestea diasporei irlandeze”
Editura: Hutchinson, Arrow Books, 2002

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.

Tim Pat Coogan este un scriitor prolific si fascinant in acelasi timp, un cercetator asiduu al istoriei Irlandei al carui stil narativ este atractiv chiar daca abordeaza subiecte grele care, pentru un istoric adevarat constituie bune prilejuri de a dovedi eruditie pierzand din cursivitatate si atractivitatea narativa. Istoria nu este un camp de manevra rezervat numai istoricilor de profesie, uneori cei fara pregatire academica de specialitate reusind sa se impuna cititorilor abordand teme sensibile din unghiuri diferite.

Meritul lui Tim Pat Coogan in redactarea masivului volum Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora [1](700 de pagini) il constituie abordarea unitara a fenomenului imigrationist irlandez care cunoaste etape singulare atat de importante precum exilul irlandezilor in America sau in Marea Britanie.

Si autorul trateaza aceste etape ale imigratiei irlandeze in extenso. Capitolele despre emigratia irlandeza din Marea Britanie (150 de pagini) si America  (Statele Unite si Canada 176 de pagini) fiecare ar fi putut constitui volume separate, amploarea si importanta acestor fenomene fiind majora. O a doua constatare laudativa se leaga de faptul ca pentru a se documenta, Tim Pat Coogan a luat usor, usor la pas locurile unde s-au stabilit irlandezii de-a lungul timpului, din Franta, Belgia, Marea Britanie care pentru orice irlandez este mai mult decat familiara catre Africa, America, Japonia sau Australia. Evident, resursele financiare nu au fost o problema. In toate locurile pe care scriitorul le-a vizitat s-a intalnit fie cu imigranti irlandezi de data recenta, nascuti in Irlanda fie cu descendenti ai irlandezilor care continua sa-si pastreze identitatea si legaturile cu patria de provenienta a parintilor. Uneori e suficient ca doar unul din parinti sa aiba origini irlandeze pentru ca identitatea celtica sa obtina primatul. Din acest motiv naratiunea lui Tim Pat Coogan nu este o expunere rece a istorie ci o impletire reusita gen reportaj intre drumetiile lui indepartate care-l duc fata in fata cu tot felul de personaje si filonul istoric care explica de ce irlandezii s-au imprastiat peste tot prin lume caci, sa nu uitam, emigratia irlandeza a fost si continua sa fie la fel de insemnata numeric precum cea evreiasca.

In Marea Britanie

Principala cauza a emigrarii irlandezilor a fost dominatia si confruntarea cu Marea Britanie. Proasta administrare a insulei de catre britanici a condus la Marea Foamete care ocupat in mentalul irlandez un loc la fel de important precum genocidul armenilor sau holocaustul evreilor. Faptele sunt cunoscute: rezumand la maximum o mare parte a terenurilor agricole din Irlanda au fost expropriate sefilor traditionali irlandezi sau simplilor fermieri fiind oferita landlorzilor englezi care de multe ori nici nu rezidau in intinsele lor mosii preferand huzurul si calitatea vietii de la Londra. In schimb beneficiau financiar de pe urma acestei situatii favorabile. Astfel incat o mare parte din fermierii irlandezi supravietuiau cultivand dora mici loturi de teren, inchiriate de la mosierii englezi, de obicei cele care aveau randamanetul cel mai scazut. Pentru a maximiliza productia si a reusi sa-si hraneasca familii din ce in ce mai numeroase caci metodele contraceptive erau putin cunoscute in prima jumatate a secolulu al XIX-a si ferm condamnate de Biserica Romano-Catolica fermierii apelau la cultura de cartofi. Insa in anii 1840 aceasta a fost contaminata si cateva recolte proaste consecutive au produs un dezastru umanitar cum nu se mai vede acum decat in Africa. Irlanda in acea perioada avea jumatate din populatia Angliei (aproximativ 8 milioane de locuitori) si de doua ori si jumatate mai mult decat cea a Scotiei. Marea Foamete a dus la scaderea dramatica a populatiei Irlandei caci se aproximeaza ca 2 milione de oameni au murit sau au emigrat in anii 1845-49 alte doua plecand la scurt timp dupa aceea. Ceea ce constiinta irlandeza nu poate uita este faptul ca singura productie afectata a fost cea de cartofi. In timp ce milioane de oamnei se zbateau in ghearele mortii, nave incarcate cu grane sau animale luau drumul exportului, in special catre Anglia. Guvernului aristocratic de la Londra pur si simplu nu i-a pasat de dezastrul umanitar dintr-o provincie britanica, pana la urma, considerand ca si aceea era o metoda de a-si intari controlul asupra cele mai dificile si celtice regiuni a Marii Britanii. Regiunile unde se vorbea exclusiv limba irlandeza au fost printre cele mai atinse de flagelul Marii Foamete. Sutele de mii de oameni flamanzi, disperati au afluat in porturile britanice ramanand in Liverpool sau Glasgow sau luand calea Americii, Canadei, Australiei si Noii Zeelanda. Insa frustrarea si dorinta de razbunare i-au insotit peste tot in lume astfel incat nemultumirea britanicilor in ceea ce priveste sprijinul financiar pe care l-a acordat comunitatea irlandezo-americana voluntarilor IRA de-a lungul intregii sale existente ca forta paramilitara operationala este usor rizibila si de neinteles. Cu ocazia comemorarii a 150 de ani de la izbucnirea Marii Foamete Tony Blair, a carui mama era de origine irlandeza, plecata din insula la varsta de 16 ani catre Glasgow, si-a cerut scuze in numele guvernului britanic pentru acea tragedie.  Insa imigrantii irlandezi scapati de la o moarte sigura prin exil nu dadeau de un trai neaparat mai bun, dimpotriva. Stim bine ca secolul al XIX-lea a fost cel al nationalismelor astfel incat furia xenofoba a englezilor, galezilor, scotienilor se concentra asupra hoardelor de amarati din Irlanda. Care traiau in conditii groaznice ce incurajau o mortalitate foarte ridicata. In anii 1850 in Cardiff  irlandezii de ingramadeau in strazi precum Stanley Street care nu avea apa curenta ci doar un put cu apa contaminata, partial pavata restul cu pamant avand un sant in mijloc pe unde se scurgeau mizeriile. Intr-o casa detinuta de un anume Harrington erau inregistrati 50 de chiriasi care, toti, traiau intr-o singura camera !![2] Imigrantii irlandezi traiau in aceste conditii pentru ca erau folositi (exploatati este un termen mai precis) pentru muncile cele mai degradante si dificile (mai ales in domeniul constructiilor). In secolul XIX maghrebienii, indienii, pakistanezii sau africanii inca nu sosiserea pentru a prelua aceste munci grele si prost platite. Irlandezii o faceau. Insa ostilitatea publica a tarilor gazda era total caci irlandezii saraciti si disperati acceptau salarii mici pe care nativii nu le acceptau. Astfel incat conflictul si ura apareau instantaneu.

Tim Pat Coogan

Comparand marea foamete irlandeze (the Great Famine) cu marea foamete sovietica (actiunea de deculacizare a mediului rural sovietic care a dus in perioada 1932-33 la moartea a unei cifre greu de precizat “demografii cei mai prudenti dau cifrele de 2.600.00 de morti de foame, 1.100.000 deficit al nasterilor si un milion de deportati. Dar specialistii ucrainieni estimeaza numarul victimelor la 4 sau 5 milioane si vorbesc de genocid[3]) regasim destule similitudini intre atitudinea guventului britanic fata de infometatii tarani irlandezi si cea a lui Stalin si nomenklaturii sovietice fata de taranimea sovietica din anii 1930. In timp ce sute de mii de tarani mureau de foame pentru ca recolta mediocra (chiar si cea destinata insamantarilor pentru 1934!) fusese confiscata de statul sovietic avand temeiul cotelor obligatorii exporturile sovietice de grane continuau sa se reverse caci Stalin avea nevoie de devize pentru a-si construi industria grea. E drept, industria grea avea sa-i salveze regimul (si pielea) caci mutata in Orient avea sa contribuie la infrangerea invadatorilor germani care s-au bucurat de o primire calduroasa in Ucraina in vara anului 1941 principalul motiv fiind tocmai foametea criminala initiata de Stalin.  O alta asemanare rezida in dorinta atat a landlorzilor englezi, propritarii unor mari mosii cat si a lui Stalin de a crea, exploatatii agricole extinse ceea ce implica eliminarea micilor proprietari cu loturi restranse.

Si irlandezii au contribuit la refacererea Marii Britanii dupa cel de al doilea razboi mondial, stagnarea economica a Irlandei determinand valuri de sute de mii de oameni (atata barbati cat si femei) sa ia drumul insulei mai mari, vechiului dusman unde de multe ori au trait in conditii proaste fiind supusi unei discriminari agresive si evidente, la moda fiind anuntul No Irish need to apply sau No Irish, no dogs, no blacks. Fiind de cele mai multe ori o populatie provenind din mediul rural, contactul cu societate urbana engleza a fost de multe ori daunator, distrugand multe destine. Chiar daca ajungeau sa castige pana la 600 de lire pe saptamana in domeniul constructiilor, acesti bani se duceau de prea multe ori pe alcool, violenta familiala fiind o caracteristica des intalnita, multe casatorii destramandu-se. O cauza a atractiei exercitate de alcool era singuratatea barbatilor irlandezi dar si a perceptelor religioase care nu permiteau o viata sexuala (cat de cat) implinita, familiile cu multi copii fiind regula. Autorul prezinta si o comparatie intre exemplul de organizare a exilatilor in America si in Marea Britanie plecand de la intrebarea de ce irlandezii din SUA s-au organizat mai eficient, spre deosebire de cei din Regatul Unit? Primul motiv gasit de Tim Pat Coogan este acela al libertatii exprimarii identitatii irlandeze care rezulta din libertatea constitutionala din America. In Marea Britanie irlandezii incercau sa-si ascunda pe cat posibil originea dat fiind prejudecatiile si discriminarile la care au fost supusi si care doar s-au amplificat odata cu inceperea violentelor (celebrele The Troubles) din Irlanda de Nord si, in plus, a valurilor de atentate organizate chiar in inima Marii Britanii de catre IRA drept represalii pentru politica dusa de Londra in Ulster. In plus, irlandezii nu erau neaparat inclinati catre politica, stalpii constructiei lor identitatre fiind mai degraba familia si Biserica. Remarcam nenumaratele aluzii anticatolice ale autorului care chiar daca ateu declarat ar fi putut sa se abtina in a face comparatii deplasate puand semnul egalitatii intre asa-zisele doua imperialisme care au subjugat poporul irlandez de-a lungul timpului: Mother England vs Mother Church. Daca o luam pe aceast filiera trebuie sa recunoastem ca bisericile crestine din intreaga Europa sunt imperialiste caci, sa nu uitam, crestinismul nu s-a nascut in Europa ci in Iudeea.

Un motiv pentru care minoritatile nu se articuleaza politic in statele care-i gazduiesc il constiuie rusinea caci nimeni nu pleaca de acasa pentru ca-i este prea bine ci pentru ca societatea mama nu reuseste sa ofere oportunitati minime de realizare in viata. Rusina de a fi irlandez i-a urmarit pe cei care plecau din Irlanda pentru a munci in Marea Britanie. In plus, irlandezii educati care emigrau nu doreau sa se amestece cu majoritatea care era concentrata in ghetouri irlandeze privite cu dispret de englezi avand in vedere ca armatura acestor comunitati era Biserica Romano-Catolica, pub-ul si Gaelic Athletic Association (GAA). Este laudabila incapatanarea irlandeza de a ramane irlandez caci comparatia intre fenomenul migrator irlandez de acum un secol sau o jumatate de secol si fenomenul exlilul romanesc de data mult mai recenta este inevitabila. E drept, amploarea celui romanesc raporta la populatia totala a Romaniei fata de cazul irlandez este mult mai redus.

Irlandezii din Marea Britanie au avut de indurat o discriminare generala caci au fost considerati responsabili pentru valul de atentate pe care IRA le-a pus la cale in Anglia dupa principiul  putem sa ne omoram noi aici, in Irlanda cat vrem, pana cand razboiul nu este dus la usa englezilor nu se va intampla nimic. 7000 de irlandezi au fost retinuti in baza legislatiei antiteroriste britanice menita a preveni si stopa activitatea IRA in Marea Britanie. (Legea Prevenirii Terorismului). Criteriile de retinre? Expeditive “Cine detinea carti cu subiecte politice. Cine avea rude in cartierele nationaliste din Irlanda de Nord. Cine avea conexiuni cu Sinn Fein. Cine era student. Cine avea cazier. Si oricine punea sub semnul intrebarii autoritatea ofiterului care proceda la perchezitie.”[4] Din cei arestati 97% erau irlandezi insa numai 3% au si fost condamnati. Legea era indreptata impotriva irlandezilor. Irlandezitatea era un motiv suficient pentru a fi luat la intrebari (in anii 70-80). Din fericire, evolutia pozitiva din Irlanda de Nord a diminuat atitudinea discriminatorie avuta de societatea britanica fata de vecinii problematici, irlandezii.

In America

Coperta editiei irlandeze

Procesul emigrationist irlandez in America a fost initiat de catre comunitatea protestanta din Ulster, colonii scotieni din Lowlands pe care Londra i-a implantat in Ulster pentru a pastra terenurile confiscate sefilor irlandezi. “La sfarsitul razboaielor napoleoniene 350.000 de protestanti si 35.000 de catolici din Irlanda emigrasera in America, concentrandu-se mai intai in zona Philadelphiei iar mai apoi raspandindu-se in celelalte treisprezece colonii. Declinul Irlandei si pamantul Amerciii au facut au reprezentat elemnete esentiale pentru emigrare.”[5] Numarul catolicilor l-a depasit rapid pe cel al protestantilor presbiterieni de origine scotiano-irlandeza. Dar si asa confruntarea dintre cele doua curente irlandeze a fost exportata si in America. Radacini scotieno-irlandeze aveau presedintii James Polk, Andrew Jackson, Ulysses Grant, Grover Clevland, Benjamin Harrison, William McKinley si Woodrow Wilson. Spre deosebire de irlandezii catolici, scotieno-irlandezii nu au dezvoltat un atasament deosebit fata de pamantul lor de origine, Irlanda, cuvintele ducelui de Wellington care avea el insusi stramosi irlandezi potrivindu-li-se foarte bine : daca te-ai nascut intr-un grajd nu inseamna ca esti cal. Dispretul elitist al ducelui fata de Irlanda este caracteristic aristorcatiei britanice.

Comertul Americii cu Europa si, in special, cu Marea Britanie era format intr-o proprotie insemnata de exportul cherestelei care era trasnportata peste Atlantic insa la intoarcere navele aveau nevoie de balast acceptand sa transporte in conditii groaznice imigranti saraci irlandezi. Coogan afirma ca acesti oameni erau tratati mai rau decat scalvii africani caci acestia din urma aveau o anumita valoare, fiind pana la urma in interesul capitanului si armatorilor sa-i transporte sanatosi peste ocean pentru a-i vinde la un pret cat mai bun. Irlandezii saraci nu erau departe de conditia de scalvi. Un transport peste ocean costa 4,5 lire, salariul unui muncitor irlandez timp de sase luni. Antreprenorii au imaginat un sistem ingenios pentru a scoate un profit: au acceptat ca imigrantii sa le plateasca odata ajunsi in Americam astfel incat forta lor de munca era oferita unor mari fermieri sau industriasi americani pentru cinci ani! Angajatorii nu-i tratau mai bine decat pe sclavii lor africani caci dupa cinci ani trebuiau sa le dea drumul, in schimb scalvii ii detineau pentru totdeauna. Emiratia irlandeza in America era diferita fata de cea europeana. Daca europenii continentali plecau cu tot cu familii, emigratia irlandeza era formata mai degraba din persoane tinere, fara meserie, copiii micilor fiermieri si muncitori agricoli. Numarul tinerelor femei era cel putin egal cu cel al barbatilor.

In America irlandezii nu au gasit in momentul imigrarii o societate perfecta, toleranta si deschisa. Americanii erau pana la urma urmasii colonistilor protesanti (cele mai exigente biserici protestante anti-catolice erau prezente de mult timp in America) britanici. Discriminarea fata de irlandezi era prezenta in multe locuri ale Americii, afise cu mesajul No Catholic and no Irish fiind foarte frecvente. In anii 1840 a fost infiintat chiar si un Partid American al Nativilor ( Native American Party) care milita pentru pastrarea suprematiei majoritatii protesante albe. Nativii au organizat incendierea unor biserici catolice la Philadelphia iar in ziua alegerilor din 1844 la New York se raspandise zvonul ca 1000 de nativi urmau sa atace Catedrala St. Patrick. Arhiepiscopul Hugh a mobilizat 3000 de voluntari membrii ai Vechiul Ordin al Hiberniei pentru a proteja catedrala si l-a amenintat pe primarul general al New Yorkului ca va transforma orasul intr-o a doua Mosova daca se va atinge cineva de biserica lui.[6] Un alt motiv al urii nativilor il constituia in afara diferentelor religioase concurenta pe piata muncii caci afluxul de muncitori necalificati irlandezi permitea patronatelor sa ofere salarii reduse. In schimb, irlandezii au dezvoltat si ei sentimente rasiste la adresa negrilor…Nici macar in timpul razboiului civil american lucrurile nu au fost mai simple caci nordistii inrolau toti barbatii care nu aveau 300 de dolari. Marea majoritatea a irlandezilor nu puteau strange nici macar trei daramite 300. Masura era menita a proteja clasele avute protestante care militau teoretic pentru abolirea sclavagismului sudist insa dintr-o postura comoda. Irlandezii din New York s-au aflat in primele randuri ale unuia din cele mai ciudate si sangeroase evenimente cunoscute de New York : rebeliunea impotriva inrolarilor obligatorii. Armata nordista a trebuit sa intervina cu artileria pentru a calma lucrurile, numarul total al mortilor ridicandu-se undeva in jurul cifrei de 500 de oameni. Atmosfera acelor vremuri sangeroase a fost reconstituita cu mult succes de regizorul Martin Scorsese in the Gangs of New York (cu o distributie de exceptie: Leonardo di Caprio, Liam Neeson si Daniel Day Lewis[7]). De altfel conditia imigrantilor irlandezilor din perioada 1850-65 (razboiul de secesiunea a durat intre 1861-65) si confruntarile sangeroase cu nativii sunt plastic si fidel reproduse in acest film.

(Va urma)

[2] Tim Pat Coogan, op. cit., pag 222

[3] Dictionarul comunismului, coordonat de Stephane Courtois, Editura Polirom, 2008, Iasi, pag. 274

[4] Tim Pat Coogan, Op. cit., pag 141

[5] Ibidem, pag 255

[6] Tim Pat Coogan, op. cit., pag 280- referire la inceniderea Moscovei de catre rusi in 1812 spre a-l impiedica pe Napoleon sa isi incartiruiasca trupele obosite

[7] care joaca rolul capetenie nativilor Bill the Butcher Cutting. Numele acesta nu este ales la intamplare, dupa cum am fi tentati sa credem. In afara poreclei macelarul datorita pasiunii personajului pentru transarea atat a porcilor cat si a oamenilor – mai ales a papistilor irlandezi dar si numelui de familie, formula de gerundiu a verbului to cut prenumele de Bill face referire expresa la protestanti, porecliti astfel dupa numele lui William de Orania, regele protestant care l-a invins pe regele catolic Iacob al II-lea Stuart, rege al Angliei, Scotiei si Irlandei.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.