Nu înţeleg nici acum, la câţiva ani de la invazia lor, imensul număr de autovehicule noi, sclipitoare, scumpe, din ce în ce mai scumpe care populează modesta noastră infrastructură rutieră. În fiecare zi îmi propun utopic să număr gipanele pe care le observ ştiind bine că fiecare trebuie să valoreze câteva zeci de mii de euro.
O înmulţire aleatorie ar da o cifră extraordinara. Stând la stop la diverse intersecţii în autobuzul 30 privesc şi socotesc daca în jurul meu se află doar o sută sau două de mii de euro. Chiar, ştie cineva (Institutul Naţional de Statistică) câţi bani au băgat românii în aceste maşini?
Ceea ce ma deranjează pe mine, un conducător autor fără autovehicul proprietate persoanala, este faptul că aceste maşini nu produc nimic iar aceste multe miliarde de euro investite în maşini (uneori bani împrumutaţi), de cele mai multe ori, cele scumpe, sunt produse de industriile auto ale Germaniei, Italiei, Japoniei sau Statelor Unite. Citeste continuarea »
Din intamplare am ajuns ieri seara si pe canalul B1 TV unde Radu Moraru il avea ca invitat pe Emil Boc. Cum aveam treaba nu am urmit emisiunea dar peste alte douazeci-trezieci de minute am mai facut o tura de zapping si am ajuns din nou la emisiunea Nasul (parca asa ii spune). Trei tineri erau invitati sa-si spuna parerile despre starea natiunii.
Despre un alt subiect minor. Sunt fascinat de diverse aspecte ale afişării în plan simbolic şi public a puterii. Unul dintre acestea este mănunchiul de chei.
În week-end-ul ce a trecut a avut loc în micul oraş subcarpatic unde locuim o spectaculoasă manifestare intitulată Serbările Toamnei, ediţia a doua. Trec peste această manie a fiecărui orăşel şi cătun de a-şi organiza serbări, festivaluri, baluri, beţii şi alte chermeze din banii publici, mai ales acum în timp de recesiune economică, trec peste şmecheria primarilor care îşi fac reclamă pe banii concetăţenilor săi punându-l pe ţambalagiul-şef (prezentatorul) să ţipe „şi acuuum, la final, să muuuulţumim domnului primar că a organizat această petrecere, aplauze vă rog” ca şi cum primarul o face din şi pe banii lui şi vreau să ajung la încercarea mişcării scriitoriceşti din oraş, destul de bine reprezentată de a oferi un mic stand cu cărţi care puteau fi achiziţionate în schimbul unor sume de bani infime. 
În această săptămână voi prefera un alt subiect decât vreunul centrat asupra spaţiului mioritico-danubiano- pontic chiar dacă suntem şi noi cumva direct implicaţi în această tărăşenie. Acum câteva zile am citit în Evenimentul Zilei despre un mare scandal: nişte ofiţeri germani ar fi comandat un raid aerian care ar fi dus la uciderea a 30 de civili afgani. Ruşinos! Scandalos! Trebuie anchetat!
Conceptul de vecinătate este un alt aspect care dă bătăi de cap românilor. La şcoală ni se inoculează ideea ce poporul nostru ar fi unul esenţialmente ospitalier. Este greu de precizat cu exactitate dacă am fost şi cu atât mai dificil de spus dacă mai suntem ospitalieri. Poate că eram pentru că am fost un popor rural, mioritic, o explicaţie logică şi analizată de alţi scriitori şi istorici mai bine. Cert este că în acest prezent nămolos românul nu convieţuieşte foarte bine cu vecinul său. 
În week-end-ul ce tocmai a trecut Michael Jackson ar fi împlinit 51 de ani dacă ar mai fi avut răbdare să trăiască o lună. Dar nu a avut şi s-a dus la cele veşnice ajutat fiind de dependenţa lui de calmante şi de un doctor particular înţelegător cu nevoile sale. Povestea este cunoscută. M-am cutremurat însă descoperind faptul că aprecierea capătă noi valenţe în societatea de azi atunci când un mare om trece la cele sfinte. Postul de radio Europa FM care parcă de la o vreme s-a infantilizat şi prostit de tot, a asamblat un alt week-end de difuzare intensă a muzicii lui Jackson, reluând facil muzica week-end-ului care a precedat imediat anunţul morţii starului planetar.
M-am indignat faţă de imensa zarva provocată de concertul Madonnei în România. Până la o anumită măsură înţeleg surescitarea nervoasă a mass-media româneşti care în timpul verii nu prea are ce dezbate, decât eventual noile-vechile scandaluri politice îmbrăcate puţin în glamour şi modă (vezi disecarea Elenei Udrea- unele televiziuni s-ar băga până şi în chiloţii ei dacă ar putea…). Probabil că a fost cea mai mare desfăşurare de forţe si mijloace tehnice din acest an, nu ştiu. Pe mine m-a enervat însă tam-tam-ul deosebit provocat de această mare curvă a muzicii contemporane.
Conceputul de control este fascinant în România. Am impresia că societatea noastră nu poate funcţiona fără să se ştie controlată. Adică doar să se ştie pentru că românul are o mare plăcere de a se sustrage de la controale de aceea el a dezvoltat o relaţie bivalentă faţa de ideea de control: îl detestă dar are nevoie de el pentru a-l putea fenta. Mai există o nuanţă licenţioasă a verbului a controla pe care-l folosesc băieţii de cartier când vad o bunăciune trecând: mama, ce-aş mai controla-o pă asta… 
