Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, de Eric-Emmanuel Schmitt

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Ce tema centrala poate avea “Cea mai frumoasa carte din lume”, alta decat dragostea… Eric Emmanuel Schmitt ne daruieste opt povesti moderne de iubire, povesti despre femei si alegerile pe care acestea le fac si care schimba in bine sau mai putin bine viata lor sau a celor din jurul lor.

Sunt povesti despre bucurie, iertare, dragoste si generozitate. Fiecare dintre cele opt povestiri patrunde adanc in sufletul personajului central feminin, pana la acel sentiment de umanitate si iubire, uneori atat de bine ascuns sau reprimat sub imaginea dura sau indiferenta de zi cu zi.

Sunt povesti cu rasturnari de situatii, povesti ale caror personaje isi gasesc fericirea sau linistea sufleteasca, pacea interioara sau adevarul mult cautat dupa lungi calatorii in directia gresita. Eroinele celor opt povestiri urmeaza calea fericirii altora spre a descoperi, intr-un final neasteptat, drumul spre propria fericire.

Eric-Emmanuel Schmitt

Fiecare povestire trateaza o problema de viata, sensilitatea, bucuria, gasirea iubirii, pierderea ei, durearea disparitiei cuiva drag. Lecturand, mergi pe o cale pe care o crezi batuta deja, previzibila, pentru ca in cele din urma sclipirea de inspiratie a autorului sa te conduca intr-un loc minunat si deosebit, cu totul diferit de propriul exercitiu de imaginatie.

In “Wanda Winnipeg” personajul principal, o femeie bogata cu un trecut umil pierdut in negura vremii trecute, redescopera in oraselul in care si-a trait copilaria si adolescenta, pictorul necunoscut care o ajutase sa dobandeasca ”o stiinta enciclopedica asupra relatiilor dintre un barbat si o femeie in pat”. Sub anonimatul asigurat de schimbarile lasate de trecerea timpului Wanda rascumpara cu o mare suma de bani, in numele pasiunii pentru pictura, gestul de a-si fi abandonat pe neasteptate“profesorul” in urma cu multi ani.

“E o frumoasa zi cu ploaie” pune fata in fata o femeie cinica si un barbat indragostit de viata. Helene nu iubeste nimic, doar ii tolereaza pe cei din jur, inclusive pe Antoine care ii devine sot. Antoine este un optimist, iubeste viata si o iubeste pe Helene. Disparitia lui va fi o usurare si o eliberare pentru Helene sau doar momentul in care ea va intelege ce e iubirea?

“Intrusa” ne-o prezinta pe Odille Versini, suferind de Alzheimer, terorizata in propria casa de imaginea unei femei care ii tulbura linistea cu aparitiile neasteptate. Sub imperiul maladiei care o afecteaza fara sa banuiasca, simtindu-se din nou la 30 de ani, Odille isi gaseste alinarea in vizitele fiului ei in care isi vede sotul – sprijinul de odinioara.

“-Uneori, ajung sa-mi doresc sa vina foarte repede ziua in care mama va redeveni un nou-nascut ca s-o strang in brate. Am sa-i spun in sfarsit cat de mult o iubesc. Va fi un sarut de adio pentru mine. Pentru ea, o sarutare de bun venit…” – superba declaratie de dragoste si intelegere din partea unui copil pentru parintele sau cu probleme…

Coperta editiei franceze

In “Falsul” abilitatea de a avea incredere este testata in mod diferit de doua femei, cu rezultate surprinzatoare. Aimee nu crede in bunatate si generozitate. Tradata de viata si de iubitul Georges si enervata de bunatatea pe care i-o arata chiriasa Kumiko, se foloseste de un tablou de Picasso pentru a se razbuna pe aceasta. Gestul sau ii adduce pace in suflet  si bogatie victimei.

In  “Totul pentru a fi fericita” un adulter condamnabil se transforma intr-o superba declaratie de dragoste la fel cum in “Printesa desculta” magia unei nopti de iubire ramane vie dupa 15 ani chiar si dupa descoperirea amanuntelor menite sa destrame farmecul povestii.

In “Odette Toulemonde”eroina isi intalneste autorul preferat, pe Balthasar, impreuna traind o poveste de dragoste neasteptata si socanta.

“Cea mai frumoasa carte din lume”, povestirea care da titlul cartii, ne transporta in mijlocul unui gulag sovietic. Tatyana si colegele sale de suferinta se straduiesc sa gaseasca o modalitate sa transmita mesaje copiilor lor – intamplator sau nu tot fete.Pe foite de tigara si cu un creion furat si tinut ascuns, la sugestia “celei mai sentimentale, mai zapacite, mai blege” dintre ele, eroinele noastre vor scrie “cea mai frumoasa carte din lume”.

Daca apreciati nostalgia, patosul, schimbarile bruste de situatie, daca sunteti pregatiti sa va lasati prada emotiilor, lecturati cu incredere cele opt povestiri adresate mintii si inimilor deschise… deschise iubirii… Lectura placuta!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Cabalistul (De Kabbalist), de Geert Kimpen

Fara o apropiere si un cumul de cunostinte privind iudaismul, Torah si radacinile Zohar si Kabbalah, un cititor va categorisi aceasta carte ca pe un roman “de mister si atmosfera”,  dar probabil  va intelege veridicitatea si complexitatea epocii, personajelor si problemelor tratate, toate coborate din istoria reala si din comoara  intelepciunii si invataturilor marilor scoli rabinice raspandite din vestul Europei pana in inima Orientului Mijlociu.

Pentru ca rabinii Moses Cordovero, Isaac ben Solomon Luria (Ari Hakadosh – ARIZaL) si Hayyim Vital au fost faimosi in arealul iudaic, cu precadere in Safed (Tzfat) din Galileea, comunitatea evreiasca mistica unde s-a dezvoltat Kabbalah Moderna, Kabbalah Lurianica. Contributia scrisa a sistemului Kabbalah a lui Luria apartine lui Hayyim Vital, care a asternut in opt volume, toata invatatura orala si notitele transmise de maestru discipolilor  sai. Vital a scris (printre alte lucrari), acest monumental “Etz Chayim” – “Pomul Vietii”, care a circulat mai intai in copii scrise de mana si abia in sec. 18, la 1772 a fost tiparit in Europa. Etz Chayim, cuprinde, cum spuneam invataturile teoretice, meditative si devotionale ale Kabbalah Lurianica bazata pe Zohar (Cartea Splendorii).

Dar ceea ce face Geert Kimpen este faptul ca investeste aceste personaje uriase istorico-religioase, cu carne si sange, le retransforma in oameni vii supusi indoielilor, greselilor, framantarilor, dar si puternic determinati sa transmita celorlalti intelepciunea Kabbalah – pe care o considera singura demna de a-i integra in mijlocul fortelor universului, drepte, moralizatoare si iubitoare. Credinta vine sub condeiul lui Kimpen, stratificata asemenea multiplelor coji ce ne apasa inima si mintea. Ca sa ajunga la starea pura a ei, omul trebuie sa decojeasca rand pe rand toate foile imunde ale caracterului sau si sa ajunga adeseori la sacrificiul de sine, al egoului sau. Si mai ales omul trebuie sa invete sa se cunoasca pe el si lumea inconjuratoare si sa aleaga mai mult calea intelepciunii decat aceea a carnii. Chiar daca este atat de tragic sa-ti sacrifici dragostea si fiinta iubita.

Cele 72 de capitole sub care si-a organizat Kimpen cartea sa, reprezinta cele 72 de nume (ce pot fi spuse) ale lui Dumnezeu, ultimul fiind “Nun Yod Tav – Dumnezeul nemuririi” – si  nu exista moment in viata personajelor si in capitolele cartii, in care simbolistica numerelor (exprimate literal) sa nu contina intelepciuni profunde: “Valoarea numerica a cuvantului <Ahava> este 13. Dar iubirea merge in doua sensuri. Daca iubesti pe cineva, valoarea numerica este 13, daca cineva te iubeste pe tine valoarea e tot 13. Daca aduni 13 cu 13, obtii 26, valoarea numerica a cuvantului  <Havaya>. Havaya este o anagrama a lui “Yahve”. Inseamna ca intre doi oameni care se iubesc sta Dumnezeu.”

Geert Kimpen

Itzac Luria ii dezvaluie lui Hayyim intelegerile ascunse ale Torah, la care numai cu mult studiu si devotament se poate ajunge si interpreta. Astfel, cu capetele aplecate asupra Torah, la Exodus, la Capitolul 14, analizand numarul de litere ale versetelor si alaturand intr-o anumita matrice literele de inceput si de sfarsit, Luria il lumineaza pe Hayyim asupra sensului “Mem.Tsadi. Res”, adica “Dumnezeul Libertatii. Cu numele acesta te poti elibera definitiv din intuneric. Poporul evreu n-a fugit de egipteni. Cuvantul <Egipt> este un sinonim pentru <intunericul din tine insuti>. Omul este un sclav al propriului sau egoism. De cum au sot salvati de faraon de catre Moise, evreii au si inceput sa se planga in desert. Datan si Abiram ii asmuteau. Unii voiau chiar sa se intoarca in Egipt, in loc sa fuga. Sclavia lor fusese intotdeauna un alibi satisfacator pentru intunericul din ei insisi, iar acum isi dadeau seama ca libertatea ii silea sa se indrepte spre lumina. Credinta lor era prea slaba pentru a se putea increde in intregime in Creator. Preferau siguranta sclaviei. Chiar si Moise a fost pus la incercare cand au ajuns in fata Marii Rosii. Moise s-a rugat la Dumnezeu sa-l ajute. Dar Dumnezeu a raspuns: <Mergi inainte, intra in mare>. Moise a trebuit sa gaseasca in sine incredere absoluta si siguranta ca va putea despica marea in doua prin credinta lui. Si astfel a invins Egiptul. Adica intunericul din sine”.

Si mai pot cita paragrafe cu un continut intens de intelepciune plina de umanitate.

Iata de exemplu ce ii spune judecatorul Karo lui Hayyim referitor la Justitie:

“Hayyim, incidentul de dimineat m-a convins ca ar fi bine pentru tine sa pastrezi legatura cu legea concreta a Torei. Justitia ii da putere omului. Daca nu poti pierde un joc in care nu exista reguli, nu-l poti nici castiga din aceleasi motive. De aceea este legea atat de importanta. Gratie legii poti sa schimbi lumea. Si nu e acesta marele tau vis? Toate faptele tale sunt fie o incalcare a Torei, fie o implinire a ei. Fie fac rau in lume, fie ajuta lumea sa devina mai buna. Legea este cea care-i arata omului incotro sa se indrepte.”

Sau iata sentimentele si gandurile pe care le naste in personajul Ana, citirea manuscrisului lui Hayyim – talmacirea intelepciunii Kabbalah: “Cartea parca-i ascutise toate simturile. Parca ar fi fost in centrul universului, in care se intalneau toate lucrurile unele cu altele. Ca si cum ani de-a randul trecuse orbeste pe langa peisaje ale caror minunate culori nu le vedea decat acum. Cartea parea sa fie cheia de la un cufar plin de cunostite pe care-l carase mereu dupa ea, dar nu-l putuse niciodata deschide. Intregul sa corp radia de fericire la gandul ca totul in viata are sens, ca nimic nu se intampla fara sa existe o cauza, ca viata semana cu o masa imbelsugata in care fiecare savoare o influenta pe cealalta. Fiecare ingredient se definea iarasi si iarasi prin toate combinatiile posibile si, astfel, viata devenea o cina copioasa.”  Teoriile moderne are determinismului si cauzalitatii la nivel micro si macro universal, isi trag seva din intelepciune de mii de ani a Torah si Kabbalah. Si oare nu fiecare carte buna pe care o citim ne deschide cate un cufar fermecat din sufletul nostru?

Misterele Universului ne sunt inca ascunse, spune autorul, dar “de fiecare data cand deschizi Tora, il intalnesti pe Dumnezeu insusi…Zoharul a fost cea dintai scriere care ne invata sa descifram misterele universului. Simon Bar Iochai ii indemna adesea pe cititorii Zoharului sa deschida ochii si sa vada cu adevarat. Tora este un limbaj secret al vietii insasi.”

Faptul ca omul este un izvor de intelepciune, pe care doar trebuie sa-l redescopere, este descris superb intr-o paralela interesanta: “ Crearea unei opere de arta este conceperea unui adevar universal. Asa cum orice om care se naste este un izvor de intelepciune. Un izvor care a strans in sine toate secretele vietii. Shlomo povestea ca in timpul sarcinii, langa fat sta intotdeauna un inger cu o lumanare, care-i sopteste la ureche toata intelepciunea lumii. Dar in clipa nasterii, ingerul il saruta pe buza de sus si astfel toate cunostintele adunate devin inconstiente. Acest lucru ii da omului motivatia de a trai pe cont propriu si de a-si aminti acel adevar candva in viata lui, intr-un mod constient. Omul nu trebuie sa descopere nimic, ci doar sa redescopere.”

Si mai exista in paginile cartii referiri interesante la dualitatea lui Dumnezeu, barbat-femeie, Shehina fiind partea feminina a Creatorului, dar aceste referiri va las sa le descoperiti singuri pe aceia care se hotarasc sa citeasca Cabalistul.

Un roman in care Kimpen recreaza o lume vie, colorata, intr-un spatiu etnografic bine determinat, cu referiri bogate la organizarea sociala, religioasa, legislativa, cu multe aplecare asupra vietii de familie, asupra sentimentelor de dragoste, asupa ocupatiilor, asupra modului de trai, o lume cu oameni buni si rai in acelasi timp, intelepti si mai putin intelepti. O lume de-a dreptul cinematografica prin puterea imaginativa pe care ne-o transmite pana la cel mai mic detaliu.

O carte din care avem ce invata, daca ne acordam ragazul si deschiderea necesara.

Fanaticii: portretele a zece oameni cu vocaţie, de Vlad Mixich

Când am zărit cartea lui Vlad Mixich pe raftul unei librării, gândul m-a dus imediat la “Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de eseuri al lui Amos Oz, apărut tot la Humanitas, cu care  seamănă din perspectiva formatului şi a copertei. Întrucât am îndrăgit cartea lui Oz, m-am decis să citesc şi “Fanaticii” lui Mixich. Şi mi-a plăcut la fel de mult…

Asemănările se opresc însă aici. Dacă Amos Oz oferă ca soluţii pentru tratarea şi recuperarea fanaticilor religioşi din Orientul Mijlociu vocea raţiunii şi simţul umorului, pentru flacăra pasiunii de care sunt cuprinşi “fanaticii” români pe care îi disecă doctorul Vlad Mixich (nu e o figură de stil, autorul a absolvit şi a practicat medicina, înainte de a se dedica pe deplin “puterii curative a cuvintelor”, cum o spune chiar el) nu există vreun leac. Chiar dacă multora dintre ei  simţul umorului nu pare să le fie deloc străin…  

“Fanaticii” lui Mixich“ trăiesc cu ideea că lucrurile se pot schimba, cu dorinţa de a învinge societatea aşa cum e acum  şi de a o impinge pe un alt drum. Toţi cei care au mişcat o rotiţă în lume au un anume fanatism. Uneori e bine, alteori, nu”, după cum remarcă mama celei care spune “Nu sunt singură. Însă nu suntem încă destui” şi al cărei portret încheie galeria de personaje a acestei cărţi: Monica Macovei.

Fanaticii unui proiect – bun sau rău – sunt, cel mai adesea, greu de suportat de către cei din jurul lor tocmai pentru că nu sunt dispuşi la compromisuri, nici măcar la compromisuri raţionale. “Nu am fost rezonabil, dar am schimbat ceva” explică Raed Arafat. De altfel, ce avea să se întâmple la început de 2012 cu creatorul SMURD, cum a acţionat şi a reacţionat el în acel context dificil sunt lucruri perfect predictibile pentru cititorul acestei cărţi.

Portretele realizate de Vlad Mixich au adâncime. Şi multe nuanţe. Jurnalistul nu se mărgineşte să-i intervieveze pe protagonişti, ci discută pe-ndelete cu ei şi cu cei apropiaţi lor (colaboratori, rude, prieteni), îi urmăreşte pe traseul lor de-o viaţă şi de-o zi, îi studiază din toate unghiurile din care este lăsat să-i observe. Din acest demers subtil, care refuză comoditatea zgârierii la suprafaţa lucrurilor, rezultă poveşti adevărate. “Iar cele mai bune poveşti sunt, fir-ar să fie, cele adevărate. Pentru că arată şi lumina, şi întunericul din viaţa cuiva”, observă chiar autorul.

Vlad Mixich

Apropo de lumină şi întuneric, există praguri, mai mult sau mai puţin subtile, de la care fanatismul îşi pierde valenţele pozitive şi se transformă într-o rătăcire individuală sau într-un joc periculos pentru societate. Se întâmplă “atunci când începi să crezi că faci mai mult decât faci şi că eşti mai mult decât eşti”. O spune Mixich când abordează cazul lui Dan Puric, actorul talentat devenit brusc “ortodoxul îmbisericit mărturisitor” care fascinează mulţimile.

Cred însă că merită să enumăr titlurile tuturor celor zece poveşti din care este alcătuită cartea:

1. Marcel Iureş: omul care tace
2. Povestea curajosului domn Florescu
3. Bătălia pentru Colegiul 9
4. Mihai Ghyka răspunde la o întrebare dificilă
5. Îngerii lui Dinescu
6. Secretul Cristinei Neagu
7. Convertirea lui Dan Puric
8. Fantoma care bântuie la Institutul Cantacuzino
9. Fanaticul: Raed Arafat
10. Singurătatea Monicăi Macovei.

Sunt zece poveşti de nota zece, care, fiind ţesute deopotrivă cu talent jurnalistic şi migală, izbutesc să-i ofere cititorului o imagine vie, needitată, a eroilor – pozitivi ori negativi – ai zilelor noastre, şi a războiului lor de uzură cu sistemul căruia au fan(t)a(s)tica încăpăţânare de a nu i se supune.

Odihna desavarsita, de Amos Oz

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Prima mea intalnire cu Amos Oz (prin intermediul cartilor sale) a avut loc demult, pe 8 iulie 1981, asa cum consemneaza pagina de garda a volumului “Sotul meu, Mihael”, aparut la Editura Univers (1981) – colectia Globus, in traducerea Lidiei Ionescu. O carte impresionanta ca psihologie, ca informatie si ca model constructiv al formarii caracterelor si destinelor intr-un Israel modern. Eram (si sunt) o personalitate sensibilizata la tot ce inseamna Israel si de altfel, aceasta lectura a fost si un preambul la prima mea vizita in aceasta tara, in noiembrie-decembrie 1981, unde odata ajunsa, m-am simtit ca acasa si datorita paginilor scrise de Amos Oz.

Atunci, dar si cu ocazia altor vizite, am vizitat kibbutzuri si am ascultat multe persoane in varsta depanandu-si amintirile venite din timp. Si am incercat sa ii inteleg pe acei oameni povestind despre alegerea si hotararea lor de a se adapta, trai, activa si dezvolta personalitatea si familia in aceasta formula etno-socio-poli numita kibbutz. Multi dintre ei proveniti din tarile est-europene, multi dintre ei victime ale antisemitismului, ale holocaustului si suferind pierderea familiilor si a prietenilor. Kibbutzul le-a redat respectul de sine, pacea interioara, identitatea si sentimentul de egalitate si dreptate sociala. Si libertatea de a-si dezvolta  personalitatea. Nu orice structura psihologica umana poate insa sa se adapteze unei astfel de organizari cu radacini considerate tribalo-socialiste. Conventionale si neconventionale – aspectele organizarii vietii in kibbutz tin de acele resurse interne la care nu orice individ are acces sau este dispus sa le acceseze, cu alte cuvinte – nu orice venit, poate sa si ramana!

Menucha Nechona / A Perfect Peace / Odihna desavarsita, publicata pentru prima data de autor in 1982 este o carte care ilustreaza exact problemele psihologice ale catorva personaje caracteristice locuitorilor Kibbutz Granot, pe parcursul a doua capitole intitulate nu intamplator – unul -  Iarna – si celalalt – Primavara, cu intindere pe anii 1965 – 1967.

Iarna si primavara lui Ionatan Lifshitz (fiul cel mare al Secretarului Kibbutzului), “baiat extraordinar (…) insa o fire inchisa; un suflet sensibil” sunt etapele definitorii pentru personajul principal (amortirea, intepenirea, auto-prizonieratul-interior si apoi renasterea), dar  si pentru toti aceia cu care viata il aduce in contact. Ionatan are frustrari puternice si tanjeste acum la cei douazeci si sase de ani ai sai sa se elibereze de tot ceea ce a insemnat si inseamna viata sa sub rigorile stricte ale serviciului militar si apoi ale kibbutzului, ale familiei sale dominate preponderent de idealurile sionismului si ale casniciei sale cu Rimona alaturi de care se simte strain si golit de iubire si comunicare. Se simte strivit si anihilat, iar revoltele sale tacute sunt dese si nasc hotararea aceasta de a se elibera, de a pleca, de a parasi kibbutzul, de a-si cauta pacea interioara in desertul iordanian, ori altundeva in lume.

“Ce se aude daca tacem? O multime de pasarele de jur-imprejur. Nu canta. Schimba intre ele sunete scurte si acutite, nu de bucurie, nu de un calm odihnitor, ci un fel de vibratie vie si febrila care sa ne previna ca ne pandeste o nenorocire. E ceva asemanator cu panica in zarva pasarelelor, inca o clipa si va inceta, inca o clipa si va fi inlocuita de alta, o groaza tacuta, fara sunet si fara culoare. Ca si cum pasarile acelea ar spune ultimul lucru pe care il au de spus, stiind ca trebuie sa se grabeasca, pentru ca timpul a expirat deja. Dincolo de tipatul pasarelelor, se aude fosnetul vantului soptind in urechile coroanelor albastrui ale copacilor un legamant secret. Si dincolo de vant, sunetele pamantului si ale pietrei, freamatul adancimii intunecate, sunet-fara-de-sunet indepartat si ceva care vine dindaratul ruinelor satului ca un vant care bate dinspre muntii din est, usor ca atingerea degetelor ucigasului pe gat, inainte de strangulare. Secret ca fosnetul matasii e suflul mortii care absoarbe seva vietii. Taci, copile, taci, nu scoate niciun cuvant. Daca ai sa dormi, ai sa auzi, daca ai sa auzi, ai sa dormi mereu. Cine sta linistit se odihneste, iar cine face zgomot va pierde.”

Pe de cealalta parte, aparitia in plina iarna (exterioara si interioara a lui Ionatan)  a lui Azaria Ghitlin reprezinta sosirea acelei pasari calatoare ce-si cauta locul mult visat pentru a-si construi cuibul. Desi nu face parte – ca varsta – din generatia intemeietorilor, acesta este la fel de inaripat de idealurile socialist-sioniste. Guraliv, imbibat de lecturi clasice sau doctrinare, el exprima toate acele ganduri si sentimente usor utopice, usor obositoare prin stereotipie si naivitate si pana la urma pline de umor, daca este sa ne gandim la faptul ca pasarea calatoare se dovedeste a fi un fel de cuc oplosit in cuibarul altei inaripate.

<<Un “tanar ciudat, putin nebun, cu vorbaria lui iesterica” “dar care are o sclipire ce trebuie cultivata, pentru ca poate, intr-o buna zi, va face lucruri mari si ne va aduce binecuvantarea”>>, spune Shrulik despre Azaria.

Si iata o mostra a constructiei mentale a lui Azaria: “Dar eu cred din toata inima ca exista dreptate si ca putem si trebuie sa fim buni si kibbutzul e un lucru minunat, e ca o minune care li s-a intamplat evreilor dupa toate chinurile si haituiala si e o minune ca exista un stat si o armata si toate astea, doar ca trebuie sa invatam sa ne impacam, iti spun eu, Ioni, sa ne impacam incet-incet cu tara asta buna, cu copacii si cu muntii si cu iarba si cu arabii si cu fiecare soparla si chiar si cu desertul si, in general, cu situaria. Si noi intre noi. Toti, Ioni, te rog, nu ma bate”

Generatia varstinica, a intemeietorilor – dupa cum spuneam, a lui Iolek -tatal lui Ionatan si a  lui Shrulik – noul secretar al kibbutzului, dupa ce batranul Lifshitz se imbolnaveste grav,  are si ea la randul ei, intelegeri si nuanatari diferite ale realitatii deceniului al saptelea.

Si o reusita de progres o reprezinta acest Shrulik (o oarecare imagine autobiografica a autorului), fin observator al timpului si oamenilor care il inconjoara si mai ales al tinerilor. Iar jurnalul pe care il tine este martor al gandurilor si framantarilor sale, din nou, cu mult umor si duiosie:

“Si nici in chestiunea tineretului nu ma pot exprima: uneori ii observ (de la distanta) pe tinerii astia, barbati care au trecut deja prin razboaie si au tras cu arma si au omorat, dar au si arat hectare intregi de campie si cu toate acestea au apucaturi de boxeri cazuti pe ganduri. Tac. Ridica din umeri. Spun da si nu si posibil si ce-mai-conteaza.

Solutie: ce bizar mi se pare cuvantul asta uzat. Toata viata cautam si gasim solutii. Pentru problema tineretului, problema arabilor, problema diasporei, problema batranilor, problema terenului si a apei, problema pazei, problema erotica, problema locuintelor si cate altele. Parca ne-am stradui toata viata sa descoperim formula prin care sa ordonam valurile marii. Sau sa aranjam in siruri de cate trei, ca la armata, stelele de pe cer.”

Si pentru ca pana la urma – bizareria vietii este ca orice am face, oricum am incerca sa ne rostuim cararile vietii pe traseul istoriei, tot dragostea este aceea care ne defineste ca oameni, iata ce consemneaza Shrulik in jurnalul sau, urmarind de la fereastra – evenimentele din kibbutz : “Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sa nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul? De exemplu, tata si fiu. Sot si sotie. Toti, ca virusul unei boli misterioase, poarta in ei o instrainare reciproca, singuratate, durere si dorinta obscura de a provoca durere. Sau nu de a provoca durere: de a se folosi de celalalt. De a-l schimba. De a-l intrista. De a-l supune si de a-l stapani. De a-l ingradi pe cel drag in inima lor ca si cum ar fi o pasta de modelat in mainile lor. Ca apa marii.”

Paginile cartii sunt deopotriva imbibate de tristete si de umor si ambele sentimente si trairi sunt exprimate cu o duioasa si intima cunoastere a sufletului omenesc. Si pana la urma, iubirea pentru oameni si dintre oameni, misterul acestor iubiri si formele multiple si neasteptate pe care le pot lua sunt exprimate intr-o fraza sintetizatoare-interogativa de catre Shrulik: “Care e vraja care l-a determinat pe Iolek, pe de o parte si pe Rimona, pe de alta parte, complet opusa, sa-l adopte pe Azaria?

Fiecare dintre eroii lui Oz (vrajitorul Oz) nu cauta “o odihna desavarsita”, ci o viata sigura intr-un loc bun. O casa. Si dragoste.

Tot in jurnalul sau, Shrulik scrie: “Bialik, in poezia <Priveste-ma>, intreaba ce este dragostea. Iar eu ii raspund aici: Domnule poet, iarta-ma, nici eu nu stiu. Un zvon. O umbra trecatoare. Un miraj. Dupa asta a plecat Ioni cine stie unde. Asta cauta si Azaria tocmai la noi, aici? Exista oare iubire in lume? Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sau nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul?”

Trecutul si prezentul Israelului, in viziunea lui Amos Oz, prin cuvintele  – din nou – ale lui Shrulik (din finalul romanului): “Pamantul e indiferent. Cerul e mare si misterios. Marea e misterioasa. Calatoriile pasarilor migratoare. Piatra tace mereu. Moartea e puternica si omniprezenta. Cruzimea e sadita in noi toi. Fiecare e putin ucigas: daca nu al altora, al propriului suflet. Iubirea – inca nu o inteleg, cu siguranta nu voi mai avea timp sa o inteleg. Durerea exista fara putere de tagada. Dar cu toate astea, e clar ca putem face doua-trei lucruri in privinta asta. Putem, deci suntem obligati. Restul – cine stie? Vom trai si vom vedea.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librăriei online Libris.ro.

Nu am citit cartea “Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”[1] când a apărut, în 2009 (Mea Culpa!), însă ultima carte scoasă de Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuala româneasca intre 1930 şi 1950 [2] m-a făcut să îmi îndrept atenţia şi către prima parte a unei posibile trilogii extrem de interesante căci, nu mă îndoiesc asupra faptului că interesul domnului profesor Lucian Boia s-ar putea îndrepta şi către poziţionarea intelectuailor români în perioada anilor 1950-1990. Volumul “Germanofilii. Elita intelectuală româneasca în anii Primului Război Mondial” reprezintă un studiu deosebit de instructiv faţă de poziţionarea unei bune părţi a elitei intelectuale româneşti în preajma Primului Război Mondial şi a dilemei: cu cine şi împotriva cui se aliază România?

Îmi place din lectura fiecărei cărţi scrise de Lucian Boia faptul că înveţi ceva de fiecare dată, ştii sigur că nu vei străbate aceleaşi cărări bătătorite ale obositei istoriografii naţionaliste româneşti, asta şi pentru ca fiind un istoric adevărat, Boia merge la surse (presa perioadei, memoriile actorilor implicaţi, documentele Academiei etc.) nu accepta re-pre-luările la cinşpea mână. In plus, are simţul relativului care este foarte important în a judeca evenimente pe care tu nu le-ai trăit, dar al căror final (fericit sau nu) îl ştii. “Dreptatea istorică este foarte relativă şi depinde mai puţin de trecut cât de punctul de observaţie al prezentului. La sfârşitul Primului Război Mondial, dreptatea proclamată a fost a acelora care se pronunţaseră pentru acţiunea împotriva Puterilor Centrale; adversarii acestei soluţii au fost priviţi ca nişte rătăciţi, dacă nu chiar trădători. Şi astăzi, interpretarea dominantă merge în aceeaşi direcţie: misiunea României a fost de a elibera Transilvania”[3]

Noi, în continuare, avem iluzia, inculcată atât de sistemul educaţional comunist în care se preda o istorie falsificată în proporţie de cel puţin 50%, interpretată, reinterpretată, schilodită, dacă nu chiar violată, departe de un minim bun-simţ dar şi de cel postdecembrist, care a menţinut filonul unităţii naţionale şi al luptei împotriva asupritorilor străini că lucrurile au fost simple în 1916: era evident că trebuia să îi eliberam pe fraţii noştri ardelenii (implicit, lăsându-i de izbelişte pe fraţii noştri basarabenii). Boia dovedeşte foarte limpede atât în această lucrare, cât şi în Capcanele istoriei, că tabloul cuprinde foarte multe nuanţe care merită analizate, disecate şi, cel mai greu, asumate. Nu ştiu cât de greu este să acceptăm, dar nu am fost un popor format numai din eroi şi caractere sau numai din laşi şi colaboraţioniştii oricăror regimuri (străine sau autohtone), combinaţia dintre cele doua extreme fiind o constanta a istoriei noastre. În plus, cele doua lucrări importante ale profesorului Boia vin sa zgâlţâie puţin fundaţia de beton a edificiul panteonului interbelicului romanesc. Imaginea idilica a interbelicului romanesc este foarte departe de adevăr. Oameni politici venali, lipsiţi de scrupule (în frunte chiar cu Majestatea sa Carol al II-lea) sau partide politice tip ciupercă au exista cu duiumul şi atunci ca şi acum. Oameni de cultură ahtiaţi după onoruri, bani, situaţii erau numeroşi şi atunci ca şi acum.

Lucrarea este bine delimitată în două componente importante: o parte teoretică, de analiză istorică, de plasare a contextului, fapt esenţial pentru a înţelege opţiunile detestaţilor germanofili, precum şi de o prezentare ordonată alfabetic a germanofililor. În istoria oficială şi îngustă, Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi statele care i s-au asociat, precum Bulgaria şi Imperiul Otoman) au fost puse la zid, fiind considerate singurele responsabile pentru declanşarea măcelului din 1914 însă “există şi o dreptate a celuilalt, care nu mai poate fi ignorată odată ce ne consideram europeni. Dacă în această privinţă, ca în atâtea altele, românii au încă o întârziere, francezii şi germanii, depăşind cea mai puternică dintre adversităţile care au dezbinat şi însângerat Europa, se dovedesc deja capabili să-şi rescrie istoria comună, fără judecăţi discriminatorii.”[4] Într-adevăr, îi dam dreptate lui Lucian Boia “Daca n-ar fi reacţionat, Austro-Ungaria si-ar fi pierdut credibilitatea atât pe scena europeană, cât şi în faţa propriilor popoare. Nu urmărea scopuri expansioniste, fiindcă nu i-ar fi servit la nimic – dimpotrivă – să-şi introducă între frontiere alte sute de mii de slavi.” E drept, şi-ar fi pierdut credibilitatea, dar şi-ar fi prelungit existenţa. Insa aceasta nu aveau cum sa o ştie decidenţii austro-ungari din 1914 când însăşi ideea de război mondial in sine nu exista (in mod paradoxal, contele Tisza, premierul Ungariei, se declarase iniţial împotriva războiului). Putem fi siguri că nici ei, ca nimeni de altfel in epoca nu-si imaginau faptul ca războiul va lua o asemenea amploare şi, mai mult, ca va dura mai bine de patru ani! “Nu este cazul nici să fie idealizată Serbia, ţara care a manifestat, împreună cu celelalte componente ale Iugoslaviei, pe tot parcursul secolului al XX-lea, un potenţial de instabilitate, anarhie şi terorism cu totul ieşite din comun. Faţa de masacrele recente din Bosnia, perioada stăpânirii austro-ungare apare de-a dreptul idilică.”[5]

În general, Lucian Boia preferă să nu intre în multe detalii despre parcursul profesional al acestora după Primul Război Mondial, însă din ce am constatat, marea majoritate a acestora nu au avut prea mult de suferit în România Mare. Evident, colaboraţionismul lor era variabil, unii dintre ei chiar s-au pus în slujba autorităţilor germane de ocupaţie (precum Tzigara – Samurcaş, devenit prefect al Politiei Capitalei sau P.P. Carp care plănuia nu numai să prezideze un guvern român pro-german, dar doar după definitivarea înfrângerii României prin ocuparea şi a Moldovei dar şi înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, nedemnă să mai conducă România), în timp ce alţii doar au rămas în teritoriul ocupat, colaborând sau nu cu germanii (mai ales la publicaţiile scoase în timpul celor doi ani de ocupaţie militară). Unul din gesturile cele mai clare ale colaboraţioniştilor români a fost iniţierea, la sugestia germanilor, a unui manifest semnat de personalităţi culturale, politice dar şi religioase (mitropoliţi ortodocşi) care a fost multiplicat şi aruncat în tranşeele soldaţilor români prin care se cerea încetarea unei inutile vărsări de sânge (apel explicit la dezertare). “Este interesant de urmărit şi proporţia germanofililor pe regiuni istorice. Germanofilii moldoveni sunt mai numeroşi decât germanofilii munteni. Muntenii nu sunt atât de preocupaţi de propria provincie şi se identifică astfel mai uşor, cu România; se aflau oricum în poziţie dominantă: capitala la Bucureşti, cea mai mare parte a burgheziei şi elitei politice, de obârşie muntenească. Moldovenii aveau însă o prolemă cu Moldova, care după unirea din 1859 nu încetase să piardă din substanţă în favoarea Muntenie. (…) La 1859 Bucureştiul număra 120.000 locuitori iar Iaşiul 65.000 aşadar pe jumătate din populaţia oraşului care avea să devină capitala unică a ţării. În 1912 Bucureştiul atinsese 340.000 de locuitori, în timp ce Iaşiul abia depăşea 75.000, un raport de 5 la 1.”

Uşor explicabilă această stare de spirit, după cele petrecute în secolul al XIX-lea, decuparea Basarabiei, revenirea celor trei judeţe sud-basarabene în 1856 şi confiscarea lor iară în 1878: “Faţă de Rusia, moldovenii manifestau o sensibilitate mai acută decât muntenii. Pericolul rusesc privea România în ansamblu, dar Moldova în şi mai mare măsură. Iaşiul se afla la doi paşi de frontieră.”[6] Nu ar trebui uitat nici faptul că Muntenia avea o economie mai dinamică decât cea din Moldova, extinderea peste Carpaţi putând să-i favorizeze prin câştigarea unor pieţe importante. Şi, să nu uităm, rezervorul de cadre administrative româneşti se afla tot în Muntenia. Fascinantă şi tăinuită a fost şi atitudinea liderilor transilvăneni care nu prea s-au înghesuit să promoveze cauza intrării României în război pentru a-i elibera. În plus, nu este deloc sigur că doreau să fie eliberaţi de români! În afara câtorva adepţi furibunzi ai Antantei (printre care se număra, la un loc de onoare, poetul Octavian Goga) majoritatea ardelenilor din Regat au fost foarte rezervaţi, dacă nu de-a dreptul germanofili (pentru că, până la urmă, toţi îşi făcuseră studiile universitare la Viena sau Berlin, fiind germanofoni dar şi bine impregnaţi cu cultura germană).

Celebru rămâne cazul renumitului lingvist Sextil Puşcariu care se afla în vacanţă în România, la Techirghiol în iunie 1914 când izbucneşte războiul între Serbia şi Austro-Ungaria şi care nu ştie cum să ajungă mai repede acasă, la Braşov pentru a se prezenta la incorporare. În armata K.u.K.! Avea să fie trimis pe frontul din Italia unde a stat (nu a luptat!)  până în 1918 (nu chiar în prima linie, dar ce mai contează?!)[7] Ce să mai spunem de liderii politici ardeleni din Transilvania care “şi-au exprimat fidelitatea faţă de dubla monarhie”[8] Doar Iuliu Maniu a fost şi el ofiţer în armata austro-ungară, ajungând în toamna lui 1918 să menţină ordinea la Viena, comandând regimentele transilvănene! “Pentru intelectualii transilvăneni (ca şi pentru cei bucovineni) alegerea era destul de complicată. Mai complicată, oricum, faţă de cum au apărut până acum lucrurile în evocări istoriografice. A contat faptul că erau în genere de formaţie culturală germană, spre deosebire de majoritatea intelectualilor din Regat, instruiţi în spiritul culturii franceze.”[9] Pentru ei, “abia după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi doar după prăbuşirea ordinii interne din imperiul dualist, alegerea a devenit clară: între perspectiva de a rămâne ataşaţi Ungariei şi a se uni cu România, hotărârea nu putea fi decât una, şi practic unanimă.” Mitul bunului împărat, unul utopic, întreţinut de către propaganda austriacă (şi pentru a-i ţine sub presiune pe maghiari) se sfărâmase iar ataşamentul pentru dinastia de Habsburg, care nu trebuie minimalizat chiar dacă a produs rezultate minime pentru românii din Ungaria, a dispărut pentru că dinastia s-a prăbuşit în ruinele imperiului.

Relevant pentru distanţa de la implicarea spirituală şi propagandistică în determinarea unei direcţii de acţiune majore în existenţa unui stat precum este declanşarea unui război şi urmarea pe tărâm concret a consecinţelor acestei implicări este faptul că “foarte puţini membri al elitei intelectuale, inclusiv oameni tineri şi dintre cei care ceruseră insistent intrarea României în război, au luptat pe front. Unii au fost mobilizaţi în spatele frontului (M. Sadoveanu care a editat in 1917-18 ziarul România, destinat ostaşilor) alţii nici nu au fost mobilizaţi, pe motive formal justificate, dar nimic nu i-ar fi împiedicat să se prezinte voluntari”[10] Figuri aparte fac G. Topârceanu, care a luptat la Turtucaia, fiind luat prizonier de bulgari care-l critică pe celebrul E. Lovinescu, foarte antantofil dar care n-a participat deloc la acţiunea militară a României chiar dacă era în floarea vârstei (născut fiind la 1881- în 1916 avea 35 de ani!), dar şi Camil Petrescu care, e drept, nu era celebrul scriitor interbelic, însă experienţa a folosit-o în scopuri literare în bine-cunoscutul său roman “Ultima noapte de pace. Prima noapte de război”. Rebreanu, chiar daca a scris Pădurea spânzuraţilor nu a luat parte nici el la război!

Greul a rămas pe umerii ţăranului român, în mod natural, poate şi din cauza proporţiei zdrobitoare pe care o cunoştea ţăranul român în rândul populaţiei României antebelice (aprox.90% )[11] care era cel mult indiferent fata de marele ideal naţional de unire al tuturor românilor, după cum bine o observa Constantin Argetoianu în Memoriile sale “Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise – erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de <idealul naţional> şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma la două noţiuni: concentrare şi rechiziţii. Ţăranul român s-a bătut foarte bine, a fost un admirabil soldat, fiindcă din fire este nepăsător, răbdător şi supus dar a intrat în război fără nici o vlagă. Ţăranii noştri de la câmp aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi le era cu totul indiferent”. Să ne mai mire faptul că “numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe “Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”[12] Nu au mers pe front dar nu s-au ferit să adopte proceduri standard, e drept, implementate  de toate statele beligerante, timide dar prevestind tratamentul la care a fost supusă populaţia civilă in timpul celui de al Doilea Război Mondial. “Îndată după intrarea în război, s-a procedat la deportarea în judeţul Ialomiţa a cetăţenilor statelor cu care România se afla în conflict (în majoritate supuşi austro-ungari) şi, har Domnului, România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia! Odată cu retragerea autorităţilor şi armatei în Moldova, cei mai mulţi au fost eliberaţi, alţii însă, ţinuţi ca ostatici, au luat şi ei, fără voia lor calea refugiului.” Lagărul din Ialomiţa s-a umplut însă cu deţinuţi români care nu se aflau pe placul autorităţilor de ocupaţie, abia “spre sfârşitul anului 1917 s-a ajuns în sfârşit la un acord, şi ostaticii au fost eliberaţi de ambele părţi.”[13]

Într-un interviu publicat recent, profesorul Lucian Boia trage concluziile efortului său din ambele cărţi dedicate poziţionărilor membrilor elitei poporului român: intelectualii din perioada 1914-1950 „Să nu ne facem atâtea iluzii cu privire la intelectuali-că ar fi oameni liberi, că ar avea o judecată critică şi că ar găsi mereu soluţii adecvate. Nu, s-a văzut de-a lungul istoriei, intelectualul este adesea tentat să se supună istoriei, iar în unele situaţii este chiar dependent de putere”.[14] Să ne obişnuim deci cu faptul că “istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar să o falsifice.”[15] Iar dacă o facem şi în funcţie de cât de repede acceptam faptul că intelectualul nu este un super-om (indiferent de bibliotecile scrise sau citite) ne diminuam gradul de mirare. În plus, oricum prestigiul intelectualului roman este în cădere abruptă. Dacă nu a avut un prea mare caracter în perioada antebelică şi interbelica (ca să nu mai vorbim despre cea comunistă), in mod sigur nu-l va regăsi acum!

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Se pare că, în orice epocă, există un număr impresionant de intelectuali de mare anvergură care abia aşteaptă să cadă în capcanele istoriei. Le caută uneori cu lumânarea şi nu se lasă până nu le găsesc… Cum se produc aceste prăbuşiri voluntare şi, foarte adesea, lucrative ne  descrie, într-o manieră relaxată, dar extrem de bine documentată, Lucian Boia în „Capcanele istoriei”.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950, în care regimurile politice s-au succedat cu repeziciune, fapt ce ajută la punerea în lumină a modului în care mulţi oameni de mare prestigiu intelectual au înţeles să se comporte în raporturile lor cu deţinătorii vremelnici ai puterii. După cum scrie chiar Lucian Boia, intelectualul „ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice.

Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totali­tar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Să ne oprim, de pildă, la momentul iunie 1940, când marii oameni de cultură se întreceau în a-i înălţa ode lui Carol al II-lea. Mihail Sadoveanu scria că „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”. Camil Petrescu îi făcea şi el un portret spectaculos monarhului: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii…”. Tudor Arghezi se exprima în versuri: „De-a pururea de-aci `nainte/Au să ni-l ţie vremurile minte./ O să-şi aducă-aminte vântul/Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul/Vântul acela, care de la cer/L-a pogorât pe un vultur de fier.” „Vulturul de fier” este avionul cu care Carol al II-lea a revenit în România în iunie 1930! Liviu Rebreanu şi George Călinescu publicau şi ei articole care pot fi încadrate în acelaşi tipar.

Peste doar câteva luni, Carol al II-lea – căruia Lucian Boia îi face un portret interesant şi nuanţat, diferit de postura de „oaie neagră” a dinastiei în care este adesea plasat, mai ales când este comparat cu înaintaşii săi Carol I şi Ferdinand sau cu fiul său Mihai –  a fost forţat să renunţe la tron. În consecinţă, mulţi dintre cei care îl lăudaseră aveau să întoarcă armele din dotare (a se citi condeiele), orientându-se către legionari, mareşalul Antonescu sau comunişti. Ori către toţi aceştia, în ordinea cronologică a preluării puterii…

Cameleonismul politic desăvârşit al lui Mihail Sadoveanu, care a culminat cu graba sa de a scrie „Lumina vine de la Răsărit” încă din 1945 – poate tocmai pentru a nu i-o lua alţii înainte –, este bine cunoscut. Dar ştiaţi că George Enescu a fost şef al subsecţiei de muzică a Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)? Că filosoful Rădulescu-Motru, mereu dispus să sară în barca celor care se află la putere, nota în toamna lui 1944 că „dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”? E adevărat însă că pentru alţii nici vârsta n-a fost un obstacol…

Marii oameni de cultură sunt şi ei oameni, iar talentul, oricât de mare ar fi, nu aduce neapărat cu sine şi coloană vertebrală.

Nota: 9.5/10

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil, notabil, lăudabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al studiului [1] îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100 000 lei). Cei dintâi premianţi au fost, în 1934, Tudor Arghezi şi George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puţin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”[2]

Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliştii, simpatizanţii legionari, simpatizanţii de stânga, puţin numeroşi dar totuşi liberi să profeseze şi să trăiască, naţionaliştii antonescieni) se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuşi, în condiţii de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puţin în graniţele României din 1940 şi nu în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria) chiar decât cel carlist. Odată cu instaurarea comunismului foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte.”

Interesant şi relevantă faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri “Strategia comuniştilor este de a aduna cât mai multă lume şi cu deosebire exponenţii credibili al elitei. Sunt intransigenţi faţă de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de naţional-ţărănişti. Aceştia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al ţării.”[3]“Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, că susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.”[4]

Există însă totuşi şi vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume). Îl aşează pe Carol II pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent şi ironic “Nu-l vom aştepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.”[5] Care în anul 1939 editează la Iaşi Jurnalul literar refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanţă naţionalistă”[6]Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu (îşi vor fi spus cuvântul şi originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca şi frustrările acumulate în dificila şi nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalţă la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi “Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”[7]Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci şi inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri şi laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel şi înainte şi după), intelectualii evrei au fost când subreprezentaţi, când suprareprezentaţi (uneori, şi una şi alta), din cauze care ţin de istorie şi de situaţia lor specifica. Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă şi mai numeroşi printre intelectuali. Pentru simplu motiv că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea româneasca. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroşi (dacă sintagma “foarte numeroşi” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puţini membri).”[8]Simpatic şi revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”[9] Şi, de altfel nici cadrele evreieşti nu s-au simţit deloc bine după eliminarea Anei Pauker şi noua direcţie impusă de Stalin în preajma morţii sale.  De remarcat şi faptul că, prin forţa lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii şi Antonescu) spre deosebire de mulţi intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Şi, de asemenea, este uşor explicabilă aderenţa acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani şi ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puţin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Pictorita din Shanghai, de Jennifer Cody Epstein

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.

Pentru orice cititor fascinat de misterioasa Asie si traditiile sale surprinzatoare, “Pictorita din Shanghai” reprezinta o lectura incitanta si atragatoare. Construita pe fundalul schimbarilor politice din China intre anii 1913-1957, cartea ilustreaza viata romantata a pictoritei (Xiuquing) Pan Yuliang, personaj real si cu un rol influent in miscarea artistica post impresionista.

Bigotismul si prejudecatile inceputului de secol XX in China, scenele autentice, peisajele si parfumurile exotice, artificii de limba si magia picturilor sunt o parte din tehnicile cu care Jennifer Cody Epstein condimenteaza devenirea marii pictorite, de la nasterea sa, in 1895, sub numele de Xiuquing, la primii sai pasi in viata in care o regasim orfana, aflata sub protectia unui unchi dependent de opium si care sfarseste prin a o vinde unui bordel, la varsta de 14 ani.

Autorul zaboveste asupra acestei perioade cat sa ne captiveze atentia cu traditiile “caselor de flori”, violentele si consecintele vietii de prostituata, momente “negre” contrabalansat intr-o mare masura de optimismul si speranta degajate de relatia dintre proaspata curtezana redenumita Yuliang si mentorul ei Jinling cu care impartaseste prima poveste de dragoste, pentru ca, mai apoi sa o inlocuiasca in calitatea de prima curtezana a casei de flori in care locuiau.

Jennifer Cody Epstein

Viata searbada de la bordel capata o noua turnura cand Yuliang intalneste un personaj deosebit, un inspector vamal civilizat, tanar, frumos si initial total dezinteresat de latura sexuala a relatiei care se infiripa.

Numele sau este Pan Zanhua si sub aripa sa protectoare Yuliang invata sa scrie si sa citeasca, devine pasionata de lectura si pictura, astfel incat, dupa 1916, regasim discutii in cuplul nou format, despre oportunitatea ca fosta curtezana sa urmeze Academia de Arta din Shanghai.

La inceput timida si impovarata de trecutul sau, Yuliang devine o studenta exceptionala si castiga o bursa la Paris, chiar daca nudurile sale au starnit controverse in momentul expunerii lor. Desi fara tragere de inima, Pan Zanhua aproba plecarea sotiei sale, (a doua) in Franta si chiar ii plateste si sederea in prima perioada in care pictorita din Shanghai se remarca prin prospetime si originalitate. Insa, in timp, saracia o ajunge din urma, bursa se micsoreaza iar sotul ii taie sprijinul financiar.

Coperta editiei americane

Reintalnirea cu unul din colegii de scoala din Shanghai, o noua dragoste, revoltele comuniste din China anilor ’30, temerile legate de intrebarile chinuitoare daca va fi acceptata sau nu in tara natala cu nudurile sale in stil occidental sunt cateva din subiectele abodate in finalul cartii pe care v-o recomand cu caldura.

Cartea “Pictorita din Shanghai” este un amestec de romantism, istorie si arta, un amalgam de emotii descrise natural si cu multa finete. In scenele din bordel traiesti degradarea pe care o resimte Yuliang cu fiecare client care ii trece prin pat si te refugiezi impreuna cu ea in versurile lui Li Qingzhao, tesute de-a lungul naratiunii, versuri pe care eroina principala si le aminteste cand isi analizeaza momentele dificile din viata si cand isi cauta consolare in frumusetea limbajului.

Modelata de cei cu care vine in contact, Yuliang infloreste cu adevarat dupa ce devine sotia lui Pan Zanhua si se abandoneaza picturii. Prin pictura ea reuseste sa exorcizeze demonii trecutul propriu si sa-si contureze un viitor balansand intre spiritul rebel si traditia chineza, intr-o perioada in care si China oscila intre viitorul ca republica democrata si comunism.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.

”Întâlnire în paradis”, de Ernesto Pinto-Bazurco Rittler

”Intalnire in paradis” este departe de a fi o capodopera. Este insa, inainte de orice altceva, o carte scrisa intru apararea cu patima a ideii de libertate individuala. Faptele reale si fictiunea se impletesc spectaculos si neasteptat intr-o poveste care ramane tulburatoare chiar si atunci cand isi pierde din verosimilitate, caci maniera in care este relatata se incadreaza in curentul realismului magic latino-american.

Merita spus ca autorul acestui roman de idei este ambasadorul peruan la Bucuresti, care, in calitate de diplomat in Cuba in anul 1980, a deschis portile ambasadei tarii sale pentru  multe mii de localnicii care doreau sa paraseasca insula din Caraibe aflata sub dictatura lui Fidel Castro. Acest episod este, de altfel, relatat in roman. Interesant de stiut este si ca Mario Vargas Llosa a avut un rol important in aparitia acestui roman. L-a incurajat pe autor sa scrie o carte pe marginea evenimentului diplomatic mentionat mai sus. Si tot laureatul Nobel este cel care, printr-un articol publicat in anul 1980 despre situatia din Cuba, i-a dat un imbold lui Pinto-Bazurco Rittler sa ofere refugiu cubanezilor nemultumiti de regimul comunist. Si inca o informatie care ar putea capta bunavointa  cititorului din Romania: decizia autorului de a scrie aceasta carte a fost luata in primavara lui 2010, in timpul unui concert dirijat de Razvan Cernat la Ateneul Roman.

Acestea fiind spuse, sa revenim la subiectul romanului. Doi emigranti – Carlos, un muzicant sud-american, si Mirela, o avocata romanca, – ajung pe cai diferite in Statele Unite, tinutul visurilor lor. Carlos vrea doar sa supravietuiasca intr-o lume libera, Mirela are ambitii mult mai mari. Pentru Carlos America este doar Tara cea Mare, in timp ce pentru Mirela este Tara cea Grandioasa. Ambii vor insa cu aceeasi disperare sa lase mult in urma lor dictaturile de care au fugit.

Ernesto Pinto-Bazurco Rittler

Destinele celor doi se intersectează într-o conjunctură cum nu se poate mai dramatică: flautistul columbiano-peruan este condamant la moarte pentru uciderea accidentala a unui politist, iar avocata din Estul Europei vrea sa-l salveze cu orice pret. Are o datorie de platit: si ea fusese candva salvata din Cuba lui Fidel Castro de catre un diplomat peruan curajos. Si mai are si un model de urmat: tatal ei, care fusese un judecator care alesese sa ramana onest, fie si cu pretul vietii sale.

Carlos si Mirela, doi oameni care si-au legat sperantele pentru o viata demna de America, se vad nevoiti sa infrunte o uriasa nedreptate savarsita tocmai pe acest taram al  fadaduintei. Imperfectiunile tarii pe care ei o iubesc, caci simbolizeaza libertatea dupa care au tanjit din copilarie, ii dor cu atat mai mult. Cand vii dintr-un iad, e ingrozitor sa vezi ca si paradisul viselor tale poate fi crud si nedrept!

Viziunile despre libertate si dreptate ale celor doua personaje, reflectiile pe marginea destinului lor se intersecteaza, dar se si indeparteaza, pe parcursul romanului. Carlos si Mirela devin insa, pana la urma, complici intr-o tentativa nebuneasca de a cruta o viata de care nimanui nu pare sa-i pese. Ambitia Mirelei de a face o cariera care sa-i aduca faima si avere lasa loc unei mize teribile: oprirea unei executii nedrepte. Nimic nu poate avea prioritate in fata acestei misiuni practic imposibile. Nu se poate lasa oprita in acest demers pe muchie de cutit nici de calculul politic rece al guvernatorului acelui stat american, care are nevoie de executia unui hispanic pentru a-si spori popularitatea, nici de coruptia si lacomia directorului inchisorii, nici de presiunea opiniei publice. Nu poate lasa America, pe care o iubeste, sa comita o eroare ireparabila!

Are de salvat de la moarte un om pasnic, care si-a dorit doar sa traiasca in Statele Unite, dar destinul i-a jucat o festa sinistra si a facut ca, pentru el, Tara cea Mare sa se comprime intr-o celula stramta de inchisoare. Si sa fie condamnat cu multa usurinta la pedeapsa capitala, care – alta ironie a sortii! – nu se mai aplica in tarile din care a plecat, gonit de dictaturi, mafii, terorism si saracie.

Pinto-Bazurco Rittler si-a propus sa ofere „o viziune lucida asupra asupra natiunilor sfasiate de forte tragice”. Forta ”Intalnirii în paradis” sta tocmai in rezistenta in fata nedreptatii si a oprimarii – o rezistenta atat de inversunata incat razbate din fiecare pagina a unui roman inegal, dar atasant, in care personajele sunt doar simple pretexte pentru a aduce in prim-plan valori umane universale, pentru apararea carora insa este nevoie de mult curaj si de la fel de multa pasiune.

Nu pot incheia aceasta recenzie fara sa marturisesec ca s-ar putea sa fiu subiectiv in aprecierile mele. Citind cartea ambasadorului peruan, m-au frapat cateva asemanari cu romanul meu ”Abandonul calului negru”, scris si publicat aproape simultan cu ”Întâlnire în paradis”. Si in romanul meu este vorba despre un tanar care pleaca din Romania in America pentru a se realiza si apoi, la un moment dat, se intoarce in tara natala; si in romanul meu, apar referiri la Peru si la lupta politica in care Vargas Llosa este infrant de Alberto Fujimori; si in romanul meu, calculele politicienilor exclud prea adesea din ecuatiile lor complicate aspiratiile oamenilor simpli; si in romanul meu, personajele au fost construite pentru a purta pe umerii lor povara catorva idealuri si principii.

Din toate aceste motive, este posibil ca eu sa fi fost mai sensibil decat altii la mesajul acestei carti. Dar tot cred ca merita citita, fie si pentru ca Mario Vargas Llosa a crezut ca merita scrisa…

Nota: 8/10

Visul celtului, de Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa a declarat că munceşte de trei ani de zile la documentarea şi scrierea romanului Visul celtului, primul aparut dupa primirea Premiului Nobel pentru Literatura in toamna anului trecut. “Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început mi-a stârnit curiozitatea pentru că el a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi încetul cu încetul subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul denunţându-i abuzurile. În plus Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita”.

Romanul istoric este o incursiune plină de savoare dar parcă aceasta este mai puţin intensă decât a celorlalte romane istorice scrise de Llosa precum „Războiul sfârşitului lumii” sau „Sărbătoarea Ţapului”, poate şi pentru că Llosa iese din cadrul său natural, familial si fertil, America de Sud şi se aventurează într-o incursiune profund europeană. Din acest motiv, culorile sunt mai estompate, ultimul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura concentrându-se asupra redescoperirii complexei personalităţi şi aventuroasei vieţi a lui Robert Casement, întreprindere deloc facilă având în vedere coordonatele atât geografice cât şi emoţionale şi politice intre care a evoluat Casement.Dar cine a fost acest personaj istoric complet necunoscut in spatiul cultural romanesc?

Mario Vargas Llosa

Roger David Casement (versiunea irlandeza Ruairi Mac Easmainn) s-a născut la 1 septembrie 1864 într-o mică localitate lângă Dublin. Tatăl său era protestant, ofiţer într-unul din regimentele britanice care aveau garnizoana în Irlanda având origini ulsteriene. Mama lui, Anne Jephson era probabil irlandeză catolică altfel nu se explică de ce la vârsta de trei ani l-a botezat catolic. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan fiind crescut în orăşelul Ballymena de rudele sale protestante din Ulster iar de 16 ani a fost angajat în serviciul administrativ al  unei companii maritime din Liverpool. Roger Casement a intrat apoi în serviciul diplomatic britanic ajungând consul al Marii Britanii în portul congolez Boma. În 1903 a fost mandatat de către guvernul britanic să ancheteze situaţia drepturilor omului din Statul Liber Congo care avea un statut juridic unic căci în mod formal nu era colonie belgiană ci fusese oferit în 1885 direct regelui Leopold al II-lea care îi storcea bogatele resurse (in special cauciuc).

Raportul lui Casement asupra relelor tratamente la care era supusă populaţia neagră a dus până la urmă la înlăturarea statutului ambiguu şi transformarea Congo-ului în colonie a Regatului Belgiei. În 1906 Casement a fost numit consul în Brazilia, mai întâi la Para apoi în Santos, sfârşindu-şi misiunea în Brazila drept consul-general la Rio de Janeiro. Şi aici a făcut parte dintr-o comisie care a cercetat exploatarea sălbatică a populaţilor indigene de către Peruvian Amazon Company controlată de omul de afaceri Juan C. Arana, unul din regi (sau mogulii) cauciucului din provincia peruana Putumayo, aflată la graniţa cu Columbia. Raportul său despre crimele şi ilegalităţile care aveau loc în vasta regiune controlată în exclusivitate de oamenii lui Arana a provocat un adevărat şoc în lumea civilizată care folosea cauciucul obţinut printr-o cruntă exploatare a triburilor indigene. Acţiunile sale curajoase au dus în final la ruina imperiului comercial deţinut de Arana şi la implicarea masivă a statului peruan care, sub presiune externă, pentru a nu scăpa de sub control provincia aflată la graniţa cu Columbia, a trimis importante trupe. „În pofida distanţei mari dintre ele, Congo şi Amazonia erau unite printr-un cordon ombilical. Aceleaşi orori, cu mici variaţiuni, comise din lăcomie – păcat originar ce-l însoţeşte pe om de la naştere, inspirator secret al infinitelor sale răutăţi. Sau era mai mult? Să fi câştigat diavolul înfruntarea eternă?”

În 1911 Casement a fost înnobilat de regele George al V-lea pentru eforturile sale umaniste şi munca sa în serviciul diplomaţiei britanice însă după cum o descrie foarte bine şi Llosa, atracţia sa pentru cauza independenţei irlandeze şi duplicitatea pe care era nevoit să o afişeze, l-au făcut ca în 1913 să se retragă din serviciul activ al Coroanei, dedicându-şi energia tensiunilor din ce în ce mai pronunţate din Irlanda. În 1914 a ajuns în Germania reprezentându-i pe republicanii care doreau declanşarea unei rebeliuni împotriva ocupantului britanic, negociind presupusul ajutor pe care Germania ar fi fost dispusă să-l acorde naţionaliştilor irlandezi. În 1916, în ajunul declanşării Revoltei din Săptămâna Patimilor, a revenit în Irlanda cu intenţia de a opri desfăşurarea sângeroaselor evenimente căci îi era evident că rebelii se îndreptau către o moarte sigură, sprijinul german materializându-se doar în câteva mii de puşti care nici măcar nu au ajuns în mâinile insurgenţilor. A fost rapid capturat, judecat şi, în august 1916, executat, fiind acuzat de înaltă trădare.

El sueño del celta

În ciuda studiului intens, până şi lui Llosa îi scapă anumite detalii din istoria învolburată a Irlandei. Exemple: „Oricât de ireală şi de iraţională a fost lupta revoluţionarilor irlandezi, trebuie totuşi să fi fost atât de frumos şi exaltant momentul în care Patrick Pearse a citit manifestul care proclama republica şi, fără nici o îndoială, toţi cei prezenţi acolo au plâns şi au simţit că le tresaltă inima. Chiar dacă pentru numai şapte zile, visul celtului prinsese viaţă: Irlanda, ieşită de sub ocupaţia britanică, fusese o naţiune independentă” (pag. 272). Trecem peste faptul că nu chiar toată lumea a plâns de bucurie, unii trecători înjurându-i şi fluierându-i pe rebeli, revolta din 1916 care a durat o săptămână nu a asigurat nici pe departe independenţa întregii insule, ea având loc doar în centrul Dublinului unde revoluţionarii irlandezi au ocupat anumite obiective strategice şi au încercat apoi să le apare de furia Armatei Britanice (câteva din regimentele care au înăbuşit revolta erau chiar formate din irlandezi). Această acţiune sinucigaşă se poate compara cu cea declanşată de Mişcarea Legionară în ianuarie 1941. O altă scăpare „la sfârşitul lui august se mutase în Ulster, oraşul copilăriei şi tinereţii sale” (pag. 392) Ulsterul este una din cele patru provincii istorice irlandeze, compusă din nouă comitate, şase formând actuala Irlandă de Nord iar alte trei revenind în 1921 Republicii Irlanda. Ultima greşeală se referă la sărbătorirea a nouă secole de la victoria regelui irlandez Brian Boru (Brian mac Cennétig -Kennedy) de la Clontarf „când irlandezii, conduşi de Brian Boru, îi învinseseră pe englezi.” De fapt, victoria din 23 aprilie 1014 a fost repurtată împotriva vikingilor. Anglo-normanzii nu au pus piciorul pe pământul Irlandei decât în 1169.

Unul dintre temele sensibile pe care le abordează Vargas Llosa este cea care a determinat şi izbucnirea unui alt imens scandal după arestarea sa care a precedat execuţia: homosexualitatea lui Casement. Această opţiune atât de personală şi intimă avea să devină un alt câmp de luptă simbolic între tabăra naţionalistă irlandeză şi cea britanică, conflict ce s-a menţinut de-a lungul întregului secol trecut. Pentru a-l discredita pe Casement, spionajul britanic a pus în circulaţie un jurnal care i-ar fi aparţinut lui Casement in care acesta descria cu lux de amănunte detalii picante (in epoca, de-a dreptul scandaloase) ale unor aventurilor homosexuale din Congo şi, mai ales, Amazonia. După studierea amănunţită a cazului Casement, Mario Vargas Llosa inserează homosexualitatea lui în portretul de ansamblul al acestei personalităţi, afirmând că i se pare că multe din scenele descrise de Casement în jurnalul său ar reprezenta mai degrabă fantezii erotice decât întâmplări reale sau un amestec ciudat între real şi imaginar.

În orice caz, implicarea în mişcarea republicană irlandeză, subversivă şi în ilegalitate, atent supravegheată de serviciile secrete britanice era incompatibilă cu păstrarea unor astfel de documente compromiţătoare pe care britanicii nu s-au sfiit să le folosească pentru a-i distruge orice urmă de credibilitate în ajunul procesului şi judecării cererii sale de comutare a pedepsei capitale, respinsă în unanimitate de guvernul Asquith. Evenimentele care au urmat în Irlanda, războiul de independenţa dintre 1919-21 purtat după cu totul alte reguli de angajare militară decât celebra şi sinucigaşa Rebeliunea din 1916, şi care au dus până la urmă la părăsirea Sudului Irlandei de către Regatul Unit precum şi homosexualitatea sa, un fapt inacceptabil pentru o societate profund conservatoare şi catolică cum era Irlanda, au lăsat sacrificiul lui Casement într-un lung con de umbră. „Încetul cu încetul, compatrioţii săi au accepta resemnaţi că un erou, un martir nu e un prototip abstract, nici un model de perfecţiune, ci un om făcut din contradicţii şi contraste, slăbiciuni şi măreţie, pentru că un om, aşa cum a scris Jose Enrique Rodo înseamnă mai mulţi oameni, adică îngeri si demoni se amesteca  in personalitatea lui, intr-o maniera greu de desluşit.”  Însa atunci când rămăşitele sale au fost re-înhumate la Dublin, în 1965, după aproape o jumătate de secol de la execuţie (!), sute de mii de irlandezi i-au adus un ultim şi binemeritat omagiu.

Personalitatea lui Roger Casement îi prilejuieşte lui Llosa şi o reflecţie asupra istoriei şi sensului ei „Să fie aşa toată istoria? Cea care se învaţă la şcoală? Cea scrisă de istoric? Un produs mai mult sau mai puţin idilic, raţional şi coerent din ceea ce în realitatea crudă şi dură nu a fost altceva decât un amestec haotic de planuri, întâmplări, intrigi, evenimente neprevăzute, coincidenţe, interese multiple, care au cauzat schimbări, răsturnări de situaţie, înaintări şi reveniri, întotdeauna neaşteptate şi surprinzătoare faţă de ceea ce a fost gândit sau trăit de către protagonişti.” Romanul „Visul celtului” este o bine-venită recunoaştere a meritelor unuia dintre primii apărători ai drepturilor omului, un om care a avut nevoie de geniul unui scriitor precum Mario Vargas Llosa pentru a fi scos din uitarea istorie care nu ar fi decât „o ramura a taifasului care se pretinde ştiinţă” dar şi o condamnare fără drept de apel a uneia din aceste ramuri a taifasului: colonialismul (în ciuda nuanţelor necesare).