The Awakening (2011)

Nu sunt un fan al filmelor horror, am mai spus asta si o repet de fiecare data cand ma vad pus in fata recenzarii unui astfel de film. Nu stiu care sunt motivele exacte pentru care nu apreciez acest gen, dar incerc mereu sa imi explic faptul ca 1. nu cred in fenomenele paranormale sau in fantome, nici in fenomenele care nu isi gasesc explicatii stiintifice si 2. imi e frica, nu imi place sa fiu surprins, incerc mereu sa evit lucrurile care nu pot fi explicate nici de catre mine, nici de catre specialisti, nici de catre personaje. Exista in aceste filme o aparenta de realism (ceea ce le deosebeste astfel de filmele SF, o pasiune de-a mea), cadrul actiunii se desfasoara nu pe o alta planeta sau in alt univers, ci chiar in mijlocul nostru, in mijlocul comunitatii umane de acum sau din trecutul istoric. Dar undeva, ceva nedefinit apare si rastoarna aceasta realitate.

Nici in The Awakening nu este altfel. Filmul porneste ca un policier intrucatva clasic: in anul 1921, Florence Cathcart (intotdeauna interesanta Rebecca Hall) colaboreaza cu politia britanica pentru a contracara sarlatanismul din domeniul mistico-religios. Din ce in ce mai multe ceaiuri dansante se transforma in miscari de spiritism fraudulos, prin care oameni care si-au pierdut fiinte dragi sunt atrasi in cursa ca se pot reintalni cu spiritul acestora. Totul pe bani multi si organizat minutios. Nu si pentru Florence, care participa atent, descopera momentul in care acestia trec peste barierele stiintifice, pentru a induce in eroare participantii. Si atunci intervine, iar organiatorii sunt dati pe mana Politiei. Pentru ea insa, fiecare noua participare la un astfel de “joc” aduce o noua durere sufletului. De ce? Ramane sa descoperim.

Intr-o zi, la usa sa bate Robert Mallory, reprezentantul unui internat de baieti prestigios, care ii aduce cateva fotografii (ciudate, intr-adevar, cu fantoma unui baiat care apare in fiecare poza de-a lungul mai multor ani) si informatii despre ceea ce se intampla acolo. Pentru Florence, este inca o misiune pe care o accepta, convinsa fiind ca fantomele nu exista, ca totul poate fi explicat, ca instrumentele pe care le monteaza si faina pe care o presara pe jos vor aduce in fata tuturor pe cel care este adevaratul vinovat si anume o fiinta umana.

De aici se dezvolta actiunea, care are cateva merite principale: nu este indeajuns de infricosatoare, desi are propriile momente, dar suficient de light pentru a placea si celor care nu sunt fani ai filmelor horror; actiunea este imprevizibila, am avut cateva momente in care mi-am construit “fantomele” dupa unul sau altul dintre personaje, dar asteptarile mi-au fost inselate de maiestria scenariului; actorii sunt bine alesi, iar Rebecca Hall este perfecta intr-un rol dificil. Un film interesant, pentru care merita sa va rezervati ceva timp. Cu exceptia spectatorilor cu inima slaba, poate…

Alta impresie: Anzhela.

Nota: 7/10

The Shining (1980) – Stralucirea

Continui, cu perseverenta, seria filmelor de succes ale lui Jack Nicholson. The Shining, adaptarea romanului lui Stephen King cu acelasi nume, poate fi inclus cu usurinta in aceasta categorie, chiar daca, pe alocuri, nu se afla intr-un gen preferat de mine, şi anume horror-ul. Numai ca nu este numai atat sau, mai precis, apartine prea putin acestui gen, intrucat inspaimanta prea putin, incearca mai mult sa explice psihologia unui personaj interesant, dar si a celor din jurul sau, iar locul si imprejurarile in care se desfasoara actiunea pot constitui dorinta oricarui scriitor, aflat in cautarea unei capodopere.

Jack Torrance (Jack Nicholson) este scriitorul din The Shining, un om aflat intr-un punct de cotitura a carierei, aflandu-se in fata unei noi provocari: trebuie sa scrie inca o carte, dar in acelasi timp sa isi asigure resursele de supravietuire (e nevoie de ceva bani pentru a cumpara alcool zilnic, nu?). De aceea, oferta primita este tentanta pentru orice scriitor care se respecta: va locui o perioada de mai multe luni, departe in munti, intr-un hotel care se inchide pentru aceasta perioada (Overlook Hotel), intrucat drumurile spre el sunt inaccesibile pe toate perioada iernii. Singura sa misiune este sa asigure reparatiile urgente. In rest, huzur pentru un scriitor: liniste, masina pe senile, labirint pentru relaxare, mancare suficienta (no drinks, insa!).

Asa ca isi ia familia si porneste spre calatoria vietii sale, poate chiar ultima, avand in vedere sentimentul de indepartare de celelalte fiinte umane, dar si claustrarea intr-un loc atat de inchis, fara putinta de a ajunge dincolo de zapezi. Daca mai avem si cateva-putine personaje secundare, interesante sunt cele principale: sotia sa, Wendy (Shelley Duvall), este atat de insipida, incat m-am intrebat mult timp ce naiba cauta intr-un astfel de film. Numai ca parerea mea s-a atenuat cu timpul: era nevoie de cineva supus, de cineva aproape fara personalitatate, care sa nu iasa din cuvantul celui puternic, dar care are doar un important simt: cel de mama. Pe de alta parte, Danny (Danny Lloyd) este baiatul cuplului, bolnavicios, dar mai ales cu puteri paranormale, descoperind primul crimele care s-au produs de-a lungul timpului in hotelul bantuit.

Aparitii paranormale, fantome sau pur si simplu halucinatii, este greu sa cataloghezi ceea ce se intampla in Overlook Hotel. Fiecare personaj trece prin momente similare, numai ca, la fel, fiecare are o reactie diferita fata de ceea ce simte: unul innebuneste si incepe sa simta ca este una cu fantomele, altul reuseste sa tina cumpatul si sa incerce sa supravietuiasca, chiar sa ii salveze pe ceilalti doi. Momentele nu sunt atat de infricosatoare, dar reusesc sa te mentina atent si sa incerci sa deslusesti finalul, dar mai ales cauzele (care pentru mine au ramas mult timp, poate si acum, necunoscute). Insa este, cu siguranta, o capodopera, o splendoare, chiar daca nu sunt deloc pasionat al genului horror.

Nota: 9/10

Psycho (1960)

Scena in care Marion Crane (Janet Leigh) este atacata in baia unui hotel este una cunoscuta tuturor iubitorilor de cinema de pe mapamond, dar trebuie sa recunoastem ca multi dintre acestia nu au vazut intreg filmul lui Alfred Hitchcock. Si eu ma numaram pana zilele trecute printre cei care au trecut peste acest film, desi sunt pasionat de filmografia regizorului britanic, maestrul filmelor de suspans. Asa ca am incercat zilele trecute sa recuperez o parte din filmele lipsa prin revederea lui The Birds si prima vizionare a lui Psycho, doua filme care reprezinta o adevarata desfatare si placere pentru un cinefil.

Marion Crane ajunge la un motel, undeva pe o autostrada americana, sperand sa petreaca o noapte linistita dupa ce ziua care tocmai se incheie a fost ciudata, o zi in care Marion a luat decizii aproape inexplicabile. La motel este intampinata de Norman Bates, interpretat de Anthony Perkins, care aproape s-a identificat cu acest rol (chiar a regizat un film cu acelasi nume si subiect multi ani mai tarziu), si care este aici in rolul de patron/ospatar/receptioner, fiind cel care organizeaza aproape toata activitatea (putina, ce-i drept!) a motelului frecventat din ce in ce mai putina lume. Doar o singura fiinta se mai afla prin preajma si anume mama acestuia, prea batrana si bolnava pentru a iesi in intampinarea oaspetilor sau chiar a spectatorilor, umbra ei deslusindu-se doar la ferestrele casei ca-n povesti aflata in spatele motelului.

In flashback-uri, Marion rememoreaza ziua ciudata careia i-a cazut prada: disperata de situatie financiara, fura de la patronul sau 40.000 de dolari si pleaca spre persoana pe care o considera iubirea vietii sale. Pana acolo insa, este prada propriilor temeri si face greseli elementare, punand Politia pe urmele ei si schimband masina cu care plecase. Numai ca motelul este cel care ii schimba viata . In prima noapte in camera sa, in momentul in care face dus inainte de a se baga in pat (dupa ce avusese o discutie indelunga cu Norman), o silueta necunoscuta se apropie de ea, o ataca si o loveste cu furie si violenta pana la moarte.

Se spunea in epoca despre faptul ca este primul film din istoria cinematografiei in care eroina principala moare inainte ca filmul sa ajunga la jumatate. Din acest moment, Hitchcock se indeparteaza de atmosfera de horror care predomina pana atunci in film si isi transforma pelicula intr-un policier de mister, la fel de interesant pana in ultima clipa. Cine este ucigasul, care sunt motivele lui, cum si-a ascuns fapta si daca aceasta este singura? Intrebari care merita sa isi afle raspunsul sau raspunsuri pe care spectatorul le va deslusi doar daca va ramane in fata ecranului pana la final. Un film care a revolutionat genul horror, obisnuit pana atunci cu vampiri, monstri insangerati sau fantome, fiind un adevarat precursor al altora de acelasi tip (doar un exemplu: Peacock).

Alta impresie: FilmSinopsis.

Nota: 9.5/10

The Birds (1963) – Pasarile

The Birds este unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui Alfred Hitchcock, una dintre capodoperele sale, dar, in acelasi timp, considerat unul dintre cele mai conventionale filme ale sale: un horror facut dupa aproape toate tiparele genului, cu o tensiune crescanda, cu momente neasteptate si cu o poveste pe care o regasim in multe dintre filmele pe care le-am urmarit (din lipsa de altceva) de atatea ori in anii ’90 (o catastrofa naturala, un comportament schimbat din partea animalelor domestice sau salbatice, natura intoarsa impotriva omului fara a exista aparent posibilitati de supravietuire). Asadar, pentru spectatorul care nu cunoaste spre ceea ce se indreapta, un alt film schematic, nu-i asa?

Am revenit la acest film doar din cauza unei intamplari: dupa ninsoarea crunta din luna februarie, au existat momente cand ciorile invadau cerul orasului in care locuiesc. Cum deseori acestea i se pareau infricosatoare baietelului meu, m-am gandit ca este momentul unei revederi a unui film memorabil si care, cu frica specifica varstei, il va impresiona si pe el. Filmul nu incepe insa ca unul horror, ci ca un conventional film romantic, de familie: dupa intalnirea dintr-un magazin de pasari (ce ironie!), Melanie Daniels il urmareste pe Mitch Brenner intr-o mica localitate pescareasca din nordul Californiei fara un motiv aparent, poate doar nevoia de socializare, poate o adevarata pasiune.

Numai ca, chiar de la aparitia ei, fenomene ciudate incep sa se intample in regiune, din ce in ce mai multi oameni fiind atacati de pasari agitate, actiuni inexplicabile dupa parerea tuturor, fiind pentru prima data in care pasarile se comporta astfel, intrucat este cunoscuta linistea lor si faptul ca aproape niciodata nu ataca oamenii. In acelasi timp, pe cand pasarile incep actiunea criminala, Melanie Daniels intra in intimitatea familiilor din orasel, descopera relatii vechi, inclusiv ale lui Mitch, fiind imediat considerata aducatoarea de ghinion intr-o comunitate care pana atunci era atat de linistita.

O coloana sonora perfect adaptata unui film horror (orchestrata de Bernard Herrmann), dar si efectele vizuale inaintate pentru acele timpuri aduc o contributie importanta unui film ramas o capodopera dupa atatia ani. Daca nu l-ati vazut in tinerete, atunci cand este sigur ca va impresiona fara masura (asa cum mi s-a intamplat mie), este esential sa il vizionati si acum, peste timp: chiar daca pasarile este posibil sa nu va impresioneze asa de mult, ele fiind aduse pe ecran in 1963 atat prin intermediul unor pasari mecanice, dar si unora reale, va va impresiona aparenta de realism a povestii, momentele de mister, dar si suspansul care mentine inca spectatorul cu inima in gat, violentele pasarilor, sangele pe fetele tuturor, precum si un final superb, pe masura povestii.

Nota:  9/10

The Woman in Black (2012) – Femeia in negru

Prima surpriza placuta a fost aceea ca un reprezentant (cred) al Editurii Leda (Corint) a inmanat fiecarui participant la vizionare cate un exemplar al cartii aparute pe piata in 2009, pe coperta careia scrie „O excelenta poveste cu stafii … de o stranietate superba … o lectura fascinanta” – Evening Standard. O lectura pe care am „executat-o” rapid seara tarziu (fara cine stie ce fascinatie si fara sa imi induca un somn cu vise negre), pentru a-mi face o parere asupra materialului pe care s-a concretizat scenariul.

A doua surpriza placuta a fost pentru mine aceea ca filmul s-a inscris pe linia acceptabilului, avand cateva calitati legate de scenariul care a stiut sa lase deoparte acumularea de elemente caracteristice unei carti, rezumand esentialul cu greutatea efectelor vizuale. Scop atins partial de scenariu, pentru ca subliniaza simplitatea posibilitatii  acceptarii supranaturalului in conjunctura in care se plaseaza atat personajul principal, cat si comunitatea restransa si izolata a unei asezari rurale insulare in mijlocul mlastinilor, dar – care scenariu are si cateva slabiciuni si fracturi in logica structurala a motivatilor psihologice. Dar oare este cazul sa caut chiar logica banala intr-o poveste cu fantome?

Revin si repet si subliniez impresia acceptabila datorata si atmosferei create, un bine lucrat univers gotic terifiant, scaldat in culori moarte, nuante sterse de griuri, rosu palid, verde putred, galben bolnav si ceturi insinuante. O „Eel Marsh House”,  resedinta decrepita, dar extrem de bine conexata acestui autentic spirit gotic, complicat arhitectonic si cu interior bogat decorat care se dezvaluie atat personajului Arthur Kipps cat si spectatorului. Un conac la care trasura ajunge pe un drum de tara accesibil numai in vremea refluxului. Prin mijlocul mlastinii din care se ridica singuratica o cruce inalta si trista. O resedinta in al carui parc presarat de frunzele moarte ale copacilor, se vad pietrele funerare ale celor trecuti dincolo in conditii tragice. O resedinta bantuita de fantoma lugubra a „Femeii in negru”, care isi face aparitia in rama ferestrelor castelului, in parcul golas, in intunecimea de otel a mlastinii, in apele prafuite ale oglinzilor. O fantoma razbunatoare ale carei gheare scheletice insfaca din cand in cand vietile fragede ale copiilor din aceasta comunitate rurala. Filmul are meritul constructiei acestei atmosfere, fara sa agreseze spectatorul, ci conducandu-l lin in ghemul intrigii. O atmosfera subliniata in plus si de interventia unei galerii de jucarii – simboluri terifiante ale fricii, cosmarurilor si amenintarii puritatii copilariei. Pentru ca psihologia copilului este capabila sa identifice imaginar fatete multiple si multivalente ale jocului si jucariei si legaturii acestora cu subconstientul, la care maturul devine imun o data cu inaintarea in varsta.

Si mai construieste filmul cateva caractere ale personajelor locale, dintre care se remarca Samuel Daily si sotia lui (excelent interpretate de Ciaran Hinds si Janet McTeers – de data aceasta in fireasca ei infatisare feminina). O serie de figuri si caractere apasate de tragedii trecute, ferecandu-si in prezent copiii, pentru a-i apara de fantoma la panda pentru a-si insfaca tributul urii demente. In secolul 19 suntem de fapt in plin ev mediu conceptual, ratiuni paguboase, mituri, superstitii, o lume telurica a spiritelor si fantomelor razbunatoare.

Povestea m-a prins, nu neaparat la nivel „scary” (cam greu sa mai tresar infricosata ), ci la nivel estetic si pe seama amintirilor altor filme si lecturi (asteptand sa apara din mlastina si Cainele din Baskerfield ). Iar finalul, imprevizibil (si modificat – daca nu ca substanta – macar temporal – fata de roman), aduce rezolvarea optima a liniei conflictuale.

Acum ar trebui sa spun ca pe mine nu m-a dezamagit performanta lui HarryPotterAdult! Daniel Radcliffe nu mai are liniile dulci si copilaroase ale figurii. Ba din contra, trasaturile i s-au conturat aspru si chipul lui are mobilitate si resurse bogate de exprimare a tragediei personale a lui Arthur, a spaimelor care ii bantuie personajul, a hotararii de a intelege ce se petrece si de a actiona in consecinta. Cred ca i se potrivesc astfel de roluri privind caractere si destine venite din misterul timpurilor trecute. Cred ca are resurse si merita sa-i acordam credit si sa  observam cum va evolua in continuare.

Regia lui James Watkins conduce satisfacator destinul acestui film, care cred ca v-a fi gustat de public. Cu mentionarea insa a unei stangacii extrem de vizibile si deranjante in ceea ce priveste scenele de recuperare a ramasitelor cadavrului din mlastina, atat de precis gasit si adus la suprafata si mai ales intr-o conditie atat de incredibil de normala.

Cinematografia lui Tim Maurice-Jones, dupa cum am mai spus, este una generoasa cu ochiul spectatorului si creaza cea tristete si terifianta caracteristica genului. Culorile sumbre, peisajele dezolante, coconul de singuratate si durere al comunitatii, figurile inasprite si incremenite pe linia fragila a realului cu irealul, luminile tremuratoare ale lumanarilor rasfrante in oglinzile conacului si dezgolind murmurele si tacerile incaperilor prafuite, aparitiile fantomei drapate in valurile negre ale vesnicului doliu – in contrast cu interventiile albe ale Stellei Kipps… pe vecie in rochia de mireasa …Cu o coloana sonora datorata lui Marco Beltrami (The Hurt Locker, Terminator3, Scream4, The Eye, etc), un tanar compozitor care stie sa creeze atmosfera si care are aplecare catre mister si mitic

In final, un horror/scary care cred ca va prinde la public.

Nota: 6.5/10

The Woman in Black (2012)

Trailer:

Das Kabinett des Doktor Caligari (1920) – Cabinetul doctorului Caligari

Destul de dificil sa comentezi, dar si sa vizionezi un film produs acum aproape 100 de ani. Cabinetul doctorului Caligari a fost realizat in anul 1920 , a rezistat timpului, fiind inclus in cele 1001 filme de vazut intr-o viata ca o capodopera a inceputurilor cinematografiei. Cu toate acestea, patina timpului si-a pus definitiv amprenta asupra lui. Camera sta nemiscata pe tot parcursul filmului, singurii care se misca sunt oamenii, chiar daca in fundal mai vedem cateva crengi de copaci sau invartelile unor jocuri de la balciul din localitate.

Decorurile sunt desenate si de un simplism care acum ni s-ar parea complet desuet, dar care probabil faceau senzatie in epoca in care apareau primele filme horror, filmul de fata fiind initiatorul unei adevarate infuzii de filme ciudate, aplecate spre mister, din Germania anilor ’20. Dealuri desenate pe care se poate totusi urca, copaci saditi din carton, usi aplecate pentru a sustine fundalul, putine elemente de recuzita autentica (cateva scaune, o masa, carti stravechi, un cosciug). Personajele sunt putin conturate, uneori sunt destul de asemanatoare (dau vina aici tot pe tehnica de filmare a acelor timpuri, dar si pe atentia mea mai putin concentrata din timpul filmului), se succed intr-o actiune care este antrenanta si plina de mistere, filmul de fata putand sa aiba o frumoasa continuare intr-o actiune moderna, daca s-ar dori acest lucru.

Das Kabinett des Doktor Caligari

Ne este povestita din mai multe puncte de vedere povestea unui medic si “circar” sarlatan, doctorul Caligari, care se plimba prin balciurile oraselelor cu un numar personal si aparent autentic: trezirea la viata a unui somnambul, Cesare, care odata trezit poate raspunde la orice intrebare privind trecutul, prezentul si viitorul. Problema nu este insa aceasta, ci faptul ca, prin orice localitate trece, apar crime misterioase, ale caror asasin nu este cunoscut. Cesare este poate motivul pentru care acest film este categorisit drept un horror (si poate chiar asa a fost in epoca), dar trebuie sa mentionez si un scenariu foarte interesant, care nu lasa loc confuziilor si interpretarilor, misterul este absolut, iar adevaratii vinovati sunt aproape imposibil de aflat.

Nu pot spune ca mi-a placut, nici ca mi-a displacut. Cu siguranta, nu este un film pentru oricine, pentru ca, asa cum spuneam, este un film tare vechi, care nu impresioneaza spectatorul modern decat poate prin calitatea scenariului. Cu toate acestea, este recomandat pentru rolul sau de precursor a filmelor horror aparute ulterior, cum ar fi Dracula sau Frankenstein.

Nota: 6/10

The Rite (2011) – Ritualul

Pentru ca sa stim de unde a pornit proiectul acestui film, Mapa de Presa a MediaPro Distribution ne informeaza: << Ritualul are la baza ideea lui Matt Baglio, un reporter italian intrigat de initiativa Vaticanului din 2007 de a reîncepe instruirea clerului în ritualul de exorcizare. Propunerea lui Baglio i-a fermecat pe producatori, dupa cum declara Beau Flyinn: “Matt a auzit despre şcoala de exorcişti care urma să se deschidă la Vatican şi a fost fascinat de acest concept. Desigur, în cursul cercetărilor sale, a cunoscut un preot american, care urma aceste cursuri, aşa că, în loc de un simplu articol, Matt a decis să scrie o carte. Rezultatul a fost cartea The Rite: The Making of a Modern Exorcist (Ritualul: Instruirea Exorcistului Modern) care aduce in prim plan o adevarata „disciplina”: “Nu am scris cartea numai pentru mine, ci am vrut sa descifrez misterul si pentru alţii. Am cunoscut un preot american, părintele Gary Thomas, care venise la Regina Apostolorum Seminary din Roma ca să înveţe să devină exorcist, iar experienţele sale au inspirat personajul principal al filmului,  Michael Kovak.”>>

The Rite

Si mai departe, suntem informati ca: << Producătorul Tripp Vinson considera ca un astfel de subiect este cu adevarat ofertant: “Când faci un film ca ăsta, trebuie să tratezi subiectul cu seriozitate şi cu respect absolut. Când ai de-a face cu subiecte majore precum Binele şi Răul, nu ai nevoie de trucuri şi efecte frapante. Adevărul e mult mai covârşitor decât orice am putea inventa noi.” Michael Petroni, scenaristul care a adaptat povestea lui Baglio este si el fascinat de subiect: “Subiectul a fost investigat cu minuţiozitate, am luat interviuri preoţilor, care ne-au relatat experienţe reale. Faptele la care au fost ei martori erau înfricoşătoare.” Părintele Gary, acum preot în nordul Californiei şi exorcist, a avut poziţia de consultant la realizarea filmului. El spune: “Ritualul exorcizării există din 1614 şi totuşi, mulţi preoţi şi episcopi n-au habar la ce să se aştepte la o exorcizare, ştiu numai că au de-a face cu Diavolul. Şansa de a studia la Roma mi-a oferit baze solide, deoarece am putut să lucrez cu un exorcist experimentat şi să-i pun întrebări clare. Ceea ce m-a atras pe mine, a fost faptul că e un ritual de vindecare şi le oferă preoţilor ca mine ocazia să ajute oameni care suferă cu adevărat.” Håfström a fost tentat de la inceput de posibilitatea de a explora o astfel de tema, dupa cum el insusi remarcă: “Este un film de ficţiune, dar plasat într-un cadru real şi autentic. Când am citit scenariul, mi s-a părut că abordează ideea de posedare demonică dintr-un unghi pe care nu-l mai întâlnisem până acum. Te atrage în acest univers într-o manieră plină de suspans, interesantă şi intensă.”>>

Si acum este cazul sa citez careva reflectii apartinand Parintelui Lucas (interpretat de Anthony Hopkins), presarate de-a lungul filmului, pentru ca ele mi se par definitorii pentru atitudinea realista pe care trebuie sa o aiba fiecare individ, care se informeaza, gandeste si in final spune ”Trebuie sa cred in MINE”, pentru ca raspunsul s-ar putea gasi in sinele fiecaruia.

„Scepticii sunt mereu în căutarea  dovezilor. Întrebarea este: oare ce am face cu ele dacă le-am găsi ?”

„Un hoţ aprinde oare lumina în casă când te jefuieşte? Nu.  Preferă să crezi că nu e acolo. La fel şi Diavolul.”

Ritualul

Este de necontestat apetenta mea pentru tematica filmului, dovada fiind faptul ca de-a lungul timpului am cautat si am citit destule scrieri (unele extrem de documentate) despre subiect si am vizionat peliculele cunoscute de gen. Si structura mea interioara impreuna cu instructia laica si religioasa mi-au soptit intotdeauna ca lipsa credintei ne transforma in simple carcase umane golite de spirit si ca intima credinta a fiecaruia ne impinge dinspre intuneric spre lumina (intelectual vorbind) si ne facem sa intelegem ca existenta lui Dumnezeu circumscrie si existenta reversului.  Asa cum moneda are doua fete, asa cum orice gand, orice fapta, orice intamplare din viata are in mod sigur si o alta relevanta, de ce sa nu incercam si „cunoasterea necunoscutului”, sigur ca – fara a cadea in pacatul irationalitatii. Cam aceasta ar fi ideea filmului, in care devenirea tanarului Michael Kovak (Colin O’Donoghue) se limpezeste in urma intersectarii cu Parintele Lucas – exorcist activ si convins atat de slabiciunea omului in fata Raului, dar si de puterea credintei, de faptul ca „You are not alone” in lupta imptriva Diavolului, orice forma ar lua acesta. Pentru ca – revin la o idee mai veche a mea (si deloc originala), ca formarea unui om, a unui tanar in speta, depinde de niste intalniri astrale cu intamplari si mai ales cu personalitati capabile sa ii reveleze drumul si menirea sa in viata. Si nu formarea si experienta de viata alaturi de tatal sau Istvan Kovak (Rutger Hauer) si nici timpul si lectiile alaturi de Parintele Xavier (Ciarán Hinds)- la seminar, sunt definitorii – ci zilele, intamplarile si fenomenele la care este partas in inima straveche a Romei, alaturi de Parintele Lucas. Atunci cand intelege ca numai crezand in Diavol, crede cu adevarat in Dumnezeu.

Colin O'Donoghue

Trebuie sa vizionati filmul, pentru ca eu nu va voi spune mai multe despre firul povestii  si nici comentariile aparute in media nu cred ca va vor edifica suficient, pe fiecare in parte, pentru ca rezonanta va fi alta, de la persoana la persoana.

Voi spune doar ca felul in care ne este istorisita povestea, care insista asupra factorului uman si al istoriei umanitatii si credintei in general si poate ca pe alocuri este insuficient construita si motivata dramatic, lasandu-se furata de oarece efecte de suprafata, de terific si de horror. Insa toate aceste efecte sunt exceptional prezentate prin imagini elaborate, de mare frumusete plastica a vechilor cartiere ale Romei, ale caselor si acoperisurilor (de fapt s-a filmat mult in Ungaria), intr-o penumbra plina de nuante terifiante, in fluiditatea controlata a ploii (spala Raul, dar poate il si atrage si ascunde sub perdeaua deasa a picaturilor sale) si intr-un decor perfect construit (imaginea: Ben Davis, decoruri Peter Walpole). Departamentul de Make-up este la mare inaltime, pentru ca realizeaza – fara exagerari grotesti – trecerea figurilor umane ale actorilor – catre multiple infatisari monstruoase ale Raului. Si aici, lucrul asupra figurii lui Anthony Hopkins este extraordinar, merita din plin sa urmariti cu atentie aceste secvente in care amprenta Raului contorsioneaza fata parintelui Lucas, faramiteaza si sparge carnea, pentru ca mai apoi sa readuca blanda lumina a umanitatii.

Si ajung acum la distributie. Mi-a facut placere sa il revad pe Rutger Hauer, imbatranit, slabit, dar excelent ales in rolul lui Kovak senior, personaj pe care si-l inscrie bine in coordonatele scenariului. Greutatea filmului cade pe umerii tanarului Colin O’Donoghue – aflat cam la primul sau rol serios intr-un lung metraj – si pe umerii „uriasului” Anthony Hopkins (peste 116 filme realizate – dintre care edificatoare d.p.d.v. al interpretarii sale sunt pentru mine:  The Human Stain, The Remains of The Day,  Howards End, The Silence of The Lambs, The Lion in Winter, etc).

Anthony Hopkins

Ce ne spune Anthony Hopkins despre colegul sau de platou: <<“După mine, Colin e extraordinar,” remarcă Hopkins. “A fost minunat să lucrez cu el. E un actor excepţional, dar şi un om simpatic.”>> (conf. Mapei de Presa). Ce pot sa spun eu despre Colin O’Donoghue este ca imi place felul in care a abordat rolul, in care ne-a lasat sa ii citim indoielile, framantarile si linistea si impacarea finala dupa experienta traversata. Are o figura frumoasa si mobila si un fizic prezentabil, toate acestea conferindu-i suficiente date pentru o evolutie viitoare promitatoare. Ramane sub observatia noastra si sigur ca si a producatorilor .

Despre rolul parintelui Lucas si despre Anthony Hopkins, <<Mikael Håfström confirma faptul ca Hopkins este pilonul intregii povesti: „El e sufletul şi inima acestui film. Personajul părintelui Lucas este fascinant, în sensul că nu suntem siguri ce anume e el şi în ce anume crede: dacă e doar un magician sau dacă e un exorcist autentic. Personajul are multe faţete şi Anthony le-a captat pe toate într-o manieră cuceritoare. A fost fantastic că am avut ocazia să lucrez cu un mare actor cum e el.”>> (extras din Mapa de Presa). Un mare actor acest PERSONAJ al ecranului contemporan!

Mikael Håfström a realizat un film viu, expresiv, cu rare momente trenante, dar poate necesare in viziunea sa regizorala si dovedeste o maniera inventiva, dar si decenta, de a aborda din nou una dintre tematicile sale preferate.

Referitor la coloana sonora a acestui film, pot spune ca o gasesc inspirata si captivanta, si e datorata britanicului Alex Heffes.

Si la acest link puteti intra in interesantul official site al filmului.

Nota: 8/10

Resident Evil: Afterlife (2010) – Resident Evil: Viata de apoi

Puteti cumpara filmul acum de pe site-ul ProVideo.ro, atat in format DVD, cat si in format Blu-ray.

Cel din urma film din Resident Evil (dar cu siguranta nu este ultimul, pentru ca finalul a aratat, ca de obicei, ca urmeaza o alta parte a francizei, poate si mai interesanta, probabil in 3D ) se apropie mult mai mult de cinematografia ultimilor ani: efectele speciale sunt antrenante si moderne, actiunea mai energica si mai impregnata de spectacular, camera se misca in ritm sacadat pentru a apropia spectatorul de scenele explozive, existand si o multitudine de referiri fara voie la filmele stiintifico-fantastice de calitate. Nu pot uita in acest sens scenele de lupta finala, in care noua forta malefica (conducatorul corporatiei Umbrella) are miscari si expresii faciale ce amintesc de agentul Smith din Matrix.

Dupa clonarea suferita de Alice in precedentul film, aceste replici impreuna cu originalul ataca fortareata Umbrella, care este distrusa, dar, in acelasi timp, Alice este infectata cu un antidot al virusului T, care ii determina in timp slabirea puterilor si revenirea in randul oamenilor normali. Scena este interesanta, ofera o premisa buna de plecare pentru ceea ce ar trebui sa urmeze si anume o eroina umana, fara puteri in plus, care poate fi ranita si nu poate suporta durerea. Tocmai aceasta scena insa nu are urmari in perioada urmatoare: Alice este la fel, niciunde pe parcursul urmatoarelor ore nu se intrevede durerea provocata de rani sau slabirea fizica. Un minus pentru desfasurarea filmului.

Milla Jovovich

Alice, mai intai singura si apoi impreuna cu Claire, una dintre supravietuitoare, doreste sa gaseasca oaza de siguranta numita Arcadia, dar in Alaska nu a fost decat o capcana pusa la cale tot de corporatia Umbrella. Reintoarcerea in Los Angeles ii aduce intr-o inchisoare a orasului, unde ultimii supravietuitori sunt asediati pur si simplu de mortii vii (care nu mai mor odata ), dar si de un monstru supradimensionat, cu un adevarat buzdugan urias. Solutia era evacuarea cu orice mijloace din aceasta inchisoare incercuita, prin mijlocul mortilor vii si ajungerea pe adevarata Arcadie, care se dovedeste si ea, tot un fel de inchisoare pentru supravietuitori, acolo unde va avea loc batalia finala (cel putin din acest film).

In mod clar, nu este cel mai bun film al seriei, care pana in momentul de fata era intr-o panta ascendenta, dupa parerea mea. Cea de-a treia parte a fost cea mai buna, iar Afterlife este superior doar din punctul de vedere al efectelor speciale. Scenariul a suferit o sincopa (pe care am descris-o pe larg mai sus), care putea la fel de bine lipsi, dar per ansamblu avem de-a face cu o actiune interesanta, cu o Milla un pic imbatranita, dar care face in continuare savoarea filmului, cu efecte speciale interesante, unele din ele inovatoare (chiar armarea pistoalelor cu banuti de argint imi aduce aminte de Iancu Jianu), precum si o coloana sonora pe masura. Un film nu extraordinar, dar interesant pentru fanii genului.

Nota: 7/10

Puteti cumpara filmul acum de pe site-ul ProVideo.ro, atat in format DVD, cat si in format Blu-ray.

Resident Evil: Extinction (2007)

Pentru mine, aceasta a treia parte a francizei Resident Evil a reprezentat cel mai bun film al seriei, cel in care lumea post-apocaliptica s-a infatisat in adevarata ei splendoare, cea care imi aduce cel mai mult aminte cu The Book of Eli sau cu seria Mad Max cu Mel Gibson: actiunea se petrece in desertul Nevada, in locatii absolut uimitoare la putin timp dupa raspandirea virusului si a mortilor vii in toata lumea. Imaginile sunt exceptionale: un motel aproape ingropat in nisip, in care sunt numeroase surprize prin camerele intunecate; o copie a filmului Pasarile ale lui Hitchcock; un Las Vegas aproape de nerecunoscut, cu casino-urile pierdute printre dune; sosele americane impregnate de locuri pierdute sub nisip si unde oamenii vii nu mai merg decat in cautarea mancarii sau a benzinei.

Prin desertul din Nevada, descoperim o caravana de supravietuitori, alcatuita din mai multe masini blindate, o cisterna si un autobuz plin de copii. Sperantele sunt prea putine pentru ei, dar sansa tuturor supravietuitorilor este sa se miste continuu pentru a nu fi o prada usoara pentru mortii vii, inca in numar covarsitor de mare si aflati in fata unor transformari spectaculoase. Nici Alice nu este departe, fiind singura in masura sa caute adevarata cale si sa se lupte cu orice monstru apare in cale, inclusiv cu pasarile ucigase, atinse si ele de plaga virusului T. Alaturarea lui Alice cu echipa de supravietuitori le deschide sansa de a pleca spre Alaska, de unde regulat se primeste un mesaj despre o zona neatinsa de virus si purtatoare de speranta, numita Arcadia.

Milla Jovovich

De data aceasta, nu numai monstrii sunt adversarii lor, ci si un personaj malefic, uman (cel putin, la inceput), numit Dr. Isaacs, cel care o cloneaza pe Alice pentru a descoperi secretul puterilor sale si a rezistentei in fata virusului. La fiecare clona, descopera defecte si singura lui speranta de a deveni cel mai bun si de a obtine recunoasterea conducatorilor corporatiei Umbrella este de a o captura pe Alice, cea originala. Transformarea lui in monstru devine cea mai mare provocare pentru Alice de pana acum, iar lupta dintre ei cea mai stransa si echilibrata.

Mi-a placut aceasta parte mai mult decat precedentele (despre ultima parte aparuta pana acum, in episodul urmator). In primul rand, atmosfera, chiar impregnata de aceleasi forte malefice, este mult mai luminoasa, iar imaginea este superioara, reusind sa transpuna in scena niste decoruri magnifice: o lume desetificata, aproape de distrugere, o lume din care lipsesc aproape total resursele de supravietuire, niste oameni alergand prin acest spatiu spre o noua descoperire, aceea a lumii verzi, in care se poate trai, in care se poate comunica, in care nu trebuie sa iti supraveghezi propriile actiuni si miscari. Este si momentul maxim al Millei Jovovich, o actrita superba, frumoasa, simpatica, care se identifica cu rolul si este absolut fermecatoare in hainele lui Alice .

Nota: 7.5/10