Dark Shadows (2012)

Intre 1966 si 1971, o soap-opera produsa de studiourile ABC, avand ca subiect o poveste gotica supranaturala cu vampiri, fantome si calatorii in timp, incanta milioane de spectatori in cele 1225 episoade prezentate. Nu e de mirare ca atat Tim Burton, cat si Johnny Depp, pasionati de povesti fantastice, si-au unit eforturile pentru a transforma serialul intr-un film de succes. Cu ajutorul scenaristului  Seth Grahame-Smith, ideea parea sa se transforme intr-o reusita, insa amestecul de groaza, comedie si satira esueaza in aproape toate aspectele sale.

Primele cadre ale peliculei ne introduc in atmosfera anilor 1700 unde facem cunostinta cu Barnabas si istoria familiei sale zugravita printr-o multime de detalii provocatoare si promitatoare cu privire la actiunile care vor urma. Urmeaza un fel de poveste romantica gotica in care Barnabas (Johnny Depp),  devenit intre timp mostenitorul unei averi fabuloase in Maine, nesocoteste dragostea capricioasa a unei servitoare, Angelique (Eva Green) nimeni alta decat o inzestrata vrajitoare, alegand-o ca tovarasa de viata pe Josiette (Bella Heathcote). Fermecata de Angelique, Josiette se arunca de pe o stanca sub privirile logodnicului sau care se decide sa o urmeze in moarte. Insa lui Barnabas moartea ii este inaccesibila, transformat in vampir de amanta geloasa este prins de sateni si inchis intr-un cosciug timp de 200 de ani.

Revenind in prezent ne este prezentata tanara Victoria Winters (tot Bella Heathcote) si calatoria pe care o face catre Collinsport pentru a ocupa un post de bona. Reincarnarea iubirii pierdute a eroului nostru nimereste in sanul urmasilor lui Barnabas reprezentati de: Elizabeth Collins Stoddard (Michelle Pfeiffer) matriarha familiei si fiica sa – adolescenta rebela Carolyn(Chloe Grace Moretz), fratele deprimat al lui Elizabeth – Roger Collins (Jonny Lee Miller) si fiul acestuia, David Collins (Gulliver McGrath), bantuit de moartea mamei sale (literalmente, desigur). Acestei familii s-a alaturat Dr. Julia Hoffman (Helena Bonham Carter), psihiatra, alcoolica, ocupandu-se mai mult de cultivarea viciului propriu decat de sanatatea mintala a lu David pe care nimeni nu il crede cand afirma ca vede fantome.

Escavatiile prilejuite de construirea unui Mc Donald’s, in 1972, scot la iveala cosciugul transformat in inchisoare si marcheaza schimbarea de registru catre comedie a intregii actiuni. Revenind in Collinsport, Barnabas se alatura familiei sale in care este acceptat fara prea multe retineri. Adaptarea la modernitati – masini, drumuri asfaltate, televizor este marcata prin replici si gaguri amuzante, prea simpliste si predictibile pentru un umor de calitate.

Bineinteles ca in prezent o regasim si pe Angelique, la fel de hotarata sa-i ruineze viata si bunele intentii eroului principal, motivata de data aceasta de interesul romantic pe care Barnabas il prezinta pentru Victoria.

Ultima parte a peliculei schimba iar tonul, devenind serios, amenintator, tensionat.

Nu vreau sa povestesc mai mult din peripetiile prin care trec eroii acestui film insa de data aceasta nu pentru a nu ruina suspansul ci pentru ca subiectul este incoerent, in unele momente chiar ilogic, fortat , predictibil si banal.

Personajele principale dispar din actiune perioade lungi de timp, fara a li se simti lipsa de cele mai multe ori, iar cand reapar relevanta  sau motivatia lor este inconsistenta si fara suport. Personajele secundare – aparitii bizare sunt complet nedezvoltate si nu li se ofera oportunitatea sa interactioneze intre ele pentru a-si contura personalitatile si a stabili relatii.

Idei, persoanje, abilitati sunt “aruncate” in poveste la un moment dat fara a fi exploatate sau justificate dupa impactul initial.

Michelle Pfeiffer, o aparitie impresionanta prin atitudine si farmecul pe care il degaja este foarte putin exploatata, personajul pe care il interpreteaza fiind lipsit de consistenta si profunzime.

Chloe Grace Moretz se remarca prin talentul cu care intruchipeaza adolescenta rebela care isi priveste si analizeaza familia cu detasare cinica, mai mult decat prin prisma chinului de a da veridicitate varcolacului in care o schimba, fara motivatie, ideea narativa pe final.

Helena Bonham Carter apare putin insa este imposibil sa n-o remarci in rol de femeie care detine o parte din secretele familiei Collins, pacat de setea de “tinerete” aleasa ca solutie menita a-i asigura iesirea din poveste, fara finalitate si inteles decat din perspectiva realizarii unei continuari.

Eva Green reuseste o Angelique machiavelica, plina de pasiune, in care regasim placerea de a emana rautate. Este probabil cel mai intens personaj, prea puternic poate fata de cei caror le da replica, astfel incat scena de pasiune si seductie intre ea si Barnabas se transforma din punctul culminant,  momentul de maxima intensitate declansator al actiunilor ulterioare, intr-o banala parodie a celei similare din ” Twilight”.

L-am lasat la final pe Johnny Depp care joaca ce stie el mai bine. Acest rol ii vine ca o manusa, ascuns dupa straturi de machiaj, peruca si accent pierdut in timp. Johnny Depp este ciudat, excentric, extraordinar in cea ce face dar nu aduce nimic nou. Am mai vazut toate acestea in rolurile sale precedente.

Un plus de interes si de autenticitate o da coloana sonora incluzand hituri ale nu mai putin celebrilor “The Carpenters” sau Alice Cooper, acesta din urma avand si o prezenta episodica dar plina de savoare in naratiune.

Ei bine, nu stiu daca as putea sa va recomand sa rupeti doua oare din timpul dumneavostra sa urmariti acest film. Poate doar daca sunteti mari admiratori ai lui Tim Burton sau Johnny Depp si nici atunci.. In ciuda numelor mari prezente pe afis este prea multa incoerenta, prea putin umor pentru o comedie, si prea putin dramatism pentru a capta atentia.

Nota: 4/10

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

S-a furat mireasa (2012)

Azi am fost sa vad in avanpremiera o comedie mult-trambitata de la care am iesit cotropita de o tristete iremediabila.

Tristete  si jena fata de un Toni Grecu, la care de mai mult timp observ o scadere alarmanta a umorului de calitate, dar de la care nu ma asteptam chiar la o pana de dimensiuni astronomice. Sunt peste douazeci de ani buni de cand el si ai lui “divertisi”  intruneau pentru mine tot ce era mai bun si mai proaspat in materie de “satira si umor” social. Ei, dar poate chiar asta este secretul: “el si cu ai lui” … umorul nascut in colectiv … acum insa Toni Grecu este singur (sau aproape singur, caci eu una  – mea culpa – nu am auzit nici de Adrian Onciu, nici de Onciu Adrian) si secatuit pana la fibra-fibrei.

Tristete si jena fata de bulibaseala de intamplari, scheme, clisee si personaje ingramadite laolalta, calcandu-se pe bataturi si creionand o fauna sociala mizera, urata, corupta, suburbana si subumana.

Tristete si jena pentru cei doi-trei actori buni (Sapdaru, Dita, Vasilescu) pe care ii stiu cu reale calitati profesionale si cu roluri de substanta la activ, care insa in “S-a furat mireasa” nu fac decat sa-si fure lor propriul statut.

Tristete si jena in privinta lui Jojo, despre care chiar imi impun sa nu spun nimic, pentru ca mi-ar fi greu sa imi controlez limbajul

Tristete si jena pentru fatetele cunoscute, urate si blamate ale societatii romanesti – politai prostovani, comisari de politie corupti in cardasie cu clanurile de mafioti si cu manelisti-sefi, talhari basarabeni, moldovence avide sa parvina, valize cu droguri, lovele, aur, ceasuri  scumpe, si “car cu boi”… …

Tristete si jena chiar si pentru camera de filmat, care in cardasie cu o regie superba, dar perfect inexistenta, trage o indelunga urmarire pe scurta strada Edgar Quinnet, reluand mereu, in bucla, zidurile cladirii Universitatii . Unde a fost adevaratul Viorel Sergovici si realul sau simt cinematografic?

Tristete si jena pana la urma, fata de o regie – cum spuneam – superba, dar inexistenta…. Un Jesus del Cerro care probabil si-a propus sa-i lase pe toti de capul lor! Pentru ca daca isi punea nitel capul la lucru, existau sanse ca situatia sa se imbunatateasca cat de cat… asa, macar la nivelul lui Ho-ho-ho .

Oops, sa nu uit…poneiul … un animalut simpatic si cu o prestatie onorabila . Participant, de altfel, in fata cinemaului, la conferinta de presa .

Stateam si ma gandeam (asta nu e bine intotdeauna) ca uneori, in pana de ceva mancare sau idei, se intampla sa adun de prin frigider toate resturile si sa incropesc ceva digerabil. Dar in mod clar – rezultatul este digerabil, pe cand ghiveciul asta de film mi-a fost cam indigest!

Cum spuneam, sunt trista! Nu acesta este filmul romanesc la care sper. Cred ca multi vor fi in asentimentul meu. Iarasi sper!

Nota: 2.5/10 (0.5 este asa, un bonus de la mine, ca mi-am mai ostoit tristetea )

Or noir (2011) – Black Gold – Aurul negru

Cred ca s-a ajuns la momentul (sau poate exista mai demult) incat un producator considera ca, in situatia in care pe afisul filmului, exista un nume mare, filmul va fi mare, iar spectatorii se vor ingramadi la portile cinematografului. Asa s-a ajuns la paradoxul ca mari actori – si pot enumera aici macar pe De Niro sau pe Al Pacino – ajung sa figureze in distributia unor filme, iar noi, cei care ii apreciem, sa ne intrebam cum au acceptat sa joace in niste roluri minore, in filme care nu au calitatea la care ne-am fi asteptat. Aparent, si in cazul lui “Or noir” ne aflam in aceeasi situatie, fiind distribuit, intr-un rol usor atipic, Antonio Banderas: caci ce altceva ne putem inchipui despre un spaniol pur-sange, cu acccent specific, aflat intr-un rol de arab autentic, sultan in orasul său si conducator al “revolutiei aurului negru”. Iata un dezacord al filmului fata de realitate.

Trecand mai departe, suntem in fata unui film incitant, care ne infatiseaza o lume araba antecivilizatoare, in fata primei sale sanse spre propasire, spre dezvoltare, spre bogatie, adusa odata cu aparitia primelor puturi de petrol, construite cu acceptul autoritatilor locale de catre o firma americana. Daca vedem coplesitoarea “mare” de bani care se raspandeste in palatul sultanului, este doar pentru a ne distrage cateva momente atentia (pe fond istoric) de la adevarata drama a filmului, aceea a unor copii rapiti din sanul familiei, luati ca prizonieri de razboi in schimbul pacii cu un trib rival si incercarea celor doi frati de a descifra tainele sufletului lor, de a intelege care este locul unde se simt acasa si care este adevarata familie. O drama autentica, pe fundalul unui razboi al teritoriilor pierdute si al unei bogatii care tinde sa acapareze regiunea.

Doi sultani, Nesib (Banderas) si Amar (Mark Strong), sunt dusmani de cand se stiu. Insa, la momentul inceperii filmului, ei se afla in fata unor tratative fortate de pace. Amar este de acord sa isi trimita fiii in sultanatul lui Nesib in schimbul pacii si a garantiei ca se va pastra neutralitatea culoarului (Yellow Belt) dintre cele doua tinuturi. Suntem imediat transportati in alt timp, cand cei doi fii, Auda (Tahar Rahim) si Saleeh (Akin Gazi), deja adulti si constienti de trecutul lor, sunt in fata alegerii vietii lor. Daca atunci cand erau mici, au fost purtati de pe un taram pe altul in ciuda refuzului lor, neluat in seama, acum este momentul sa aleaga singuri, intre tatal lor natural, inchistat in vechile traditii si obstacol in calea expansiunii “aurului negru” si cel adoptiv, dornic de bogatie, concesionar pe nedrept al Culoarului Galben si gata de razbunare, de un nou razboi.

Nu putem avea mari pretentii de la acest film. Pana la urma, seamana sau chiar este un film de televiziune, care ne istoriseste, pe alocuri cu accente documentare, dar si cu aplecare spre traditiile locului, despre o perioada interesanta a omenirii (mai ales daca privim din perspectiva prezentului, cand Golful Persic este locul unde civilizatia patrunde din ce in ce mai repede si unde se construieste intr-un ritm cu adevarat diavolesc), cea in care apar primele sonde in Golf, in care conducerea araba trece de la viata nomada la cea modern-civilizata si prinde gustul banilor, banilor multi. O incercare interesanta, o adevarata splendoare din punct de vedere al imaginilor, cu actori care isi fac treaba cu migala (in special, Tahar Rahim), dar si cu unii care puteau lipsi, cum ar fi Banderas. Anyway, un mic like pentru acest film, in ciuda lungimii sale.

Alta impresie: Anzhela.

Nota: 6/10

Shame (2011) – Rusine

Am vazut acest film acum doua zile si inca ma gandesc ce as putea sa scriu despre el. Am vazut, de asemenea, ca foarte multa lume l-a laudat ca fiind o capodopera a lui Steve McQueen (creatorul lui Hunger, un alt film foarte apreciat) si ca Michael Fassbender este unul dintre actorii in voga, simpatizat de everybody, nu si de catre mine. Am citit, dupa vizionarea filmului, la Saramon, despre faptul ca este aproape inevitabil sa iti placa Shame,  daca anterior ti-a placut Drive. Si, dupa toate aceste considerente, inca ma gandesc care sunt motivele pentru care acest film nu m-a entuziasmat, desi subiectul este interesant, solutii pentru a atrage publicul sunt, distributia este aleasa cu mare tact si inspirat, iar regizorul face o treaba minunata. Sa vedem!

Brandon (Michael Fassbender) este, din punctul de vedere al unei lumi intregi, un ciudat. Un organism care traieste doar pentru sex, pentru orgasm, pentru placerea sexuala, fara a incerca sa isi dezvaluie sentimentele (daca le are!), fara a incerca sa se implice intr-o relatie sau sa aiba o simpla prietenie cu oricare dintre victimele sale. Nu este nici cel mai frumos barbat, nici nu are cea mai interesanta modalitate de “agatare”, ci se bazeaza pe privirea sa, pe simtul sau de a se apropia de persoanele care au nevoie de un barbat in viata lor, fiind sigur pe sine si pe faptul ca, daca nimeni nu pica in plasa, are posibilitatea unui video chat, unei prostituate sau chiar varianta masturbarii (care nu lipseste de mai multe ori, repetate obsesiv, din film).

Scaparea sa nu pare a fi schimbarea dorita de sine insusi, pentru ca, sa recunoastem, el se complace in aceasta situatie, ii place, si-o doreste, face ce face si atrage persoanele de sex feminin din jurul sau. Sa ne amintim doar frumoasa scena din metrou, in care privirile dintre El si o Ea, blonda casatorita, duce la apropierea corpurilor, la atingerea “intamplatoare” a mainilor pe bara de sustinere pentru ca apoi Ea sa fuga cat mai departe, dornica de o aventura, dar in acelasi timp de evadare, constienta ca nu poate fi, pentru moment, mai mult. Insa el fuge, o cauta, vrea, constient ca nu va fi decat o alta aventura in numeroasele sale aventuri pe care le doreste (si de cele mai multe ori le are) zilnic. Deci Brandon nu este singur decat prin propria vointa, este o stare pe care o traieste pentru ca o doreste, este acelasi crez al vietii pe care l-a trait aproape tot timpul si Charles Bukowski.

Si atunci, in viata lui, apar dintr-o data, doua femei. In primul rand, Sissy, sora lui-Carey Mulligan, care este o persoana atat plina de viata (incat nu refuza o noapte de sex la prima vedere cu seful lui Brandon), dar si o persoana labila emotional, care a avut nenumarate tentative de sinucidere pana la acest moment, dar care nu isi doreste cu adevarat moartea, pentru ca altfel ar fi reusit-o pana acum. In al doilea rand, Marianne, o mulatra, colega de serviciu a lui Brandon, poate prima persoana pe care el o place cu adevarat si pentru care sufera, un adevarat soc. Cum sa ii placa de cineva, cum sa se simta conectat de o alta persoana? De unde vine si primul esec sexual, neasteptat.

Ce isi doreste el cu adevarat, ramane marea intrebare. Desi scena din metrou se repeta la finalul filmului, el pare schimbat: nu mai alearga dupa ea, nu isi mai alatura mana pe bara de la metrou. Dar schimbarea este aparenta, schimbul de privire pare mai intens, iar imaginea lui nu este de “calugar transfigurat”, ci de persoana sigura pe sine, care constientizeaza ca poate atrage doar prin simplul fapt de a fi el insusi. Pentru mine, nu a fost filmul interesant care se anunta dupa trailer si sinopsis. Slabut, plictisitor, drama unei persoane care nu reprezinta o necunoscuta pentru el, ci doar pentru noi spectatorii. Mi-a placut Drive, nu mi-a placut Shame. Poate doar ma asteptam eu la altceva: premisa superba, scenariu slabut.

Alte impresii: Marele Ecran, Raluk, Adina, Saramon.

Nota: 6/10

Like Crazy (2011)

Sa va uitati la primele 15 minute din acest film si s-ar putea sa va ia lesinul. De ce? Totul este dulce, chiar daca nu este un film despre ciocolata: o tanara studenta expune un curs despre Internet si ii face, in acelasi timp, ochi dulci unui coleg de-al sau; ii pune apoi o scrisoare pe masina, plina de cuvinte frumoase si poezii, iar el pica in capcana; se intalnesc la un ceai (!), vorbesc, nu isi gasesc cuvintele, este clar ca ea doreste mai mult, iar el este confuz cu privire la ceea ce simte; ajung acasa la ea si, in loc de primul sarut, el-viitorul designer de mobila face aprecieri asupra scaunul de pe care ea scrie si ii cere sa ii citeasca ceva personal; totul devine o relatie, cu zambete, imbratisari, sarutari si promisiuni de iubire vesnic. Dulceag, nu?

Apoi actiunea se dezvolta sau, cel putin, se intampla ceva: ea este din Anglia si trebuie, la terminarea facultatii sa se intoarca rapid acasa pentru ca ii expira viza de student. Nu o face, pentru ca iubirea si pasiunea sunt prea mari si amana plecarea spre casa pentru cateva clipe in plus (sau zile) alaturi de iubitul sau. Drept urmare, se trezeste la revenire ca nu i se permite intrarea in tara si relatia lor e pe curba descendenta. Daca acum ar trebui sa inceapa filmul, ar fi fost bine. In schimb, ne aflam in fata unei comedii de erori sentimentale, din care este posibil sa nu mai intelegem nimic. Cum se poate ca sa te impaci si sa te desparti cu o asemenea frecventa, cum este posibil sa intri in relatii fara sa stii nimic despre celalalt, cum este posibil ca sa iti inseli sentimentele pentru a intra intr-un cuplu de unde stii ca vei pleca la primul semn al celui plecat?

Cei doi sunt dulci, asa cum spuneam, iar relatia dintre ei, peste luni si ani, este ceea ce isi poate dori oricine: sentimentele nu dispar (desi ar trebui), cand sunt departe fiecare se gandeste la celalalt, iar cand sunt impreuna sunt pe rand simpatici, gingasi, gelosi sau conflictuali, se casatoresc si totusi sunt despartiti de un ocean si de alte relatii, pentru ca iubirea sa supravietuiasca tuturor obstacolelor. Ceea ce nu se intampla adevaratelor povesti de dragoste, nu-i asa?

Este un film ingandurat, plin de sentimente mai mult gandite decat rostite, aflandu-ne asadar in fata unei povesti tacute, in care rareori putem ghici privirea si adevaratele ganduri ale personajelor. Camera se misca in voie, pentru a ne prezenta expresia fetei acestora, iar spectatorul trebuie sa fie atent la spatiul temporal, la locul unde se desfasoara actiunea, cat si putinele cuvinte care se rostesc. Poate si de aceea interpretii par stersi (si nici nu am retinut numele acestora), pentru ca nu ei sunt importanti, ci gandurile acestora, sentimentele descrise, povestea unei iubiri fara granite. Un film interesant, o poveste frumoasa, din pacate aproape ireala.

Alte impresii: FilmSinopsis, Filme pe scurt.

Nota: 6/10

Wanted (2008)

Faptul că m-am hotărât să văd Wanted nu a venit ca urmare a pasiunii mele pentru gen; dimpotrivă, mă feresc de obicei cât mai mult de filme ale căror trailere sau simple fotografii îmi arată urmăriri dotate cu pistoale super-sonice şi maşini coborâte direct din viitor. Ideea cu Wanted mi-a venit, însă, sâmbăta trecută – prea multă muncă susţinută îmi împinsese mintea să plângă după ceva simplu de urmărit.

În plus, JamesMcAvoy. Iar cu acest argument am spus totul, în opinia mea

Wesley (zisul James) este un funcţionar obişnuit, un soi de contabil, veşnic terorizat de şefa lui directă şi dublu înşelat, atât de iubită cât şi de cel mai bun prieten. Viaţa lui anostă, marcată doar de atacurile de panică, ia o turnură neaşteptată când Wesley este prins la mijloc într-un schimb futuristic de focuri. Scăpat de abilitatea lui Fox (Angelina Jolie), este dus la sediul unei organizaţii vechi de sute de ani – Ordinul Ţesătorilor. Aceştia, în esenţă, se ghidează după modelele ţesute de ceea ce ei numesc soartă, care le transmite într-un cod secret numele diverselor persoane mai mult sau mai puţin influente care trebuie să moară. Fostul funcţionar se află deci în pragul unei experienţe care îi va schimba viaţa, purtând pe umeri şi povara de fi urmaşul tatălui său, unul dintre cei mai faimoşi asasini ai Ordinului.

Un aspect pe care nu m-am putut abţine să-l remarc este coloana sonoră; nu doar că îmbracă precum o mănuşă efectele speciale şi scenele de acţiune, dar aş asculta-o şi independent. Printre numele care se regăsesc pe ea se află Nine Inch Nails şi Sarah Brightman – aşadar, nici o surpriză.

Trecând peste aspectul de credibilitate vagă (Cum Să Transformi Funcţionarii În Asasini. Ghid de 6 săptămâni), filmul ar putea să placă în mod deosebit pasionaţilor de: efecte speciale – mai ales dacă implică urmăriri de maşini şi confruntări înarmate cu mişcări matrixiene; violenţă dusă la extrem – filmul poate fi descris cu uşurinţă drept sângeros, conţinând suficiente scene de tortură inutilă şi poate prea multe detalii scabroase.

Twist-ul de mijloc era previzibil, sau ar fi pentru oricine a urmărit vreodată filme de gen. Reacţia lui Wesley este suficient de lipsită de consistenţă, la fel ca şi finalul, pe care, personal, l-aş fi văzut cu totul altfel. Cred însă că James McAvoy, în esenţă un actor de construcţie, de filme psihologice, de emoţie transmisă cu uşurinţă, natural, şi-a dorit să încerce şi un asemenea rol. Trebuie spus că este, oricum, cel mai interesant personaj, şi poate singurul care trece printr-o schimbare oglindită nu doar de acţiune, ci şi de modificarea caracterului său.

Per ansamblu, 6/10. Observ că nu este departe de 6,7 obţinut pe IMDB.

Nota: 6/10

The Courier (2011) – Curierul

Suntem pusi, poate cu totii, din cand in cand in fata unui film pe care nu il intelegem (si nu vorbim aici de capodoperele neintelese diferitilor spectatori) si caruia nu ii vedem rostul. The Courier este un astfel de film, pe care l-am ales din putine motive: doream sa vad ce inseamna prezenta lui Mickey Rourke in distributia acestui film, imi place Anatomia lui Grey (si acolo Jefrey Dean Morgan face un rolisor interesant, undeva prin sezoanele 4-5, ca iubit al simpaticei Izzie Stevens), dar aveam nevoie si de un pic de relaxare cu un thriller-film de actiune, care nu imi punea mintea la contributie. Insa nu mereu socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ, nu?

De altfel, inca de la primele secvente ale filmului se vede (de la o posta) ca filmul a fost realizat special pentru lansarea pe DVD sau pentru lansarea pe piata televiziunilor. In aceasta ordine de idei, nu va mai dura mult pana il vom regasi undeva pe ProTV, in seriile cu filme “speciale” cu Steven Seagal, Lorenzo Lamas sau altii asemenea. Motivul dezamagirii mele: o scena destul de simpla, filmata pe un roller coaster, era filmata in modul cel mai grosier in studio, fara nicio problema, astfel incat de la inceput ne putem da seama de destinatia si de ambitiile filmului.

Apoi aflam adevarata actiune: Curierul (Jeffrey Dean Morgan) este omul bun la toate, solicitat de diferite grupari pentru expedierea pachetelor-probleme spre destinatari, fiind apreciat pentru faptul ca mereu isi duce misiunile la bun sfarsit si nu pune niciodata intrebari. Numai ca ultima lui misiune este plina de probleme: trebuie sa duca o servieta (cu interior necunoscut) unui personaj controversat, Evil Sivle, presupus a fi mort si cautat de Politie de mai multi ani, fara a se cunoaste niciun indiciu despre acesta. Lupte, cautari, ucideri, tortura, o pasiune pentru colega care il ajuta, incuracaturi cu ucigasi. Cam atat.

The Courier este un film care putea fi interesant, chiar de succes, daca actiunea lui nu era dublata de cliseele tipice ale tuturor filmelor de acest gen, fara pretentia de a aduce nimic nou. Toate momentele le-am vazut in filme de succes, inventivitatea nu este la ea acasa si putem regasi aici exemple, pentru a enumera doar cateva, din The Lincoln Lawyer sau The Girl with the Dragon Tattoo. Deci, nimic nou, un film clar de categoria B, NERECOMANDAT.

Nota: 4/10

Gone (2012)

Gone  este probabil genul de film care este destinat aparitiei pe piata DVD-urilor, dar si a distribuirii prin intermediul televiziunilor comerciale. Un thriller pe care l-am vazut de atatea ori, cu tente de mister, de film politist si parca impregnat si cu o nuanta mica de horror, el este totusi un film care nu te lasa cu un gust amar, ci iti ofera cateva momente de maiestrie, suspansul si imprevizibilul necesar pentru a continua sa il urmaresti pana la sfarsit, poate chiar putem intrezari printre scene cateva lucruri care ne amintesc de colaborarea cetatenilor cu autoritatile de pe meleagurile noastre.

Amanda Seyfried este parca alegerea perfecta nu doar pentru acest rol, ci pentru orice rol similar, cred ca fata ei ingrozita poate imbraca orice forma in orice film al genului thriller-horror. Aici o joaca pe Jill, o tanara ce suferise in urma cu multi ani o depresie, fiind rapita de o persoana necunoscuta, care era de fapt un criminal in serie, si de care scapase cu mult noroc. Problema nu era aceasta, ci faptul ca autoritatile locale nu o crezusera si fusese internata la psihiatrie, pe pieptul ei fiind pusa eticheta de “dezechilibru psihic”. Viata ei publica trebuia sa continue, desi Jill mergea din cand in cand sa exploreze Parcul national unde fusese legata, cu speranta ca va da ea insasi de urmele criminalului.

Cu toate acestea, declick-ul filmului se situeaza in prezent, intr-un moment in care, intoarsa dimineata de la serviciu, descopera ca sora sa, cu care locuia, nu se afla acasa. Puterea obisnuintei: mergand la Politie sa reclame disparitia si considerand ca este vorba de acelasi criminal, nu este crezuta si i se spune ca trebuie sa treaca mai multe zile pana cand Politia va incepe o adevarata ancheta. De aici si similitudinea pe care am vazut-o cu realitatea romaneasca, pentru ca sunt atat de multe reclamatii si sesizari, carora nu li se raspunde sau care nu sunt luate in considerare. Tipic insa si pentru americani, care au gandit ca o fosta bolnava psihic este imposibil de luat in seama si ceea ce sesiza ea era doar o ratacire de moment.

Astfel incat Jill ia totul pe cont propriu, aproape neverosimil, sprijinita de un politist nou, care o credea, precum si de o usurinta a scenariului (de categorie B, pe alocuri), care o face scapata din orice imprejurare doar pentru ca e… blonda. Cu toate acestea, nu este neaparat previzibil, mi-am pus de cateva ori problema adevaratul criminal si nu l-am recunoscut si poate pastra cu usurinta spectatorul in fata ecranului, daca vrea putina delectare cu ceva mister pe deasupra. Asadar un film mediocru, dar cel putin este peste media genului din care provine.

Nota: 6/10

The Hunter (2011) – Vanatorul

Am urmarit acest film la recomandarea prietenilor din blogosfera, care, daca nu i-au acordat nota maxima acestui film, cel putin i-au laudat peisajele in care se desfasoara actiunea. Nici subiectul nu lasa de dorit, fiind o incursiune a unui singur om pe taramurile superbe ale Australiei in cautarea unui animal disparut de peste 50 de ani, dar care se spera ca mai exista: tigrul tasmanian. Din nefericire, cel putin din punctul meu de vedere, filmul a fost lipsit tocmai de ingredientele de care avea nevoie, si anume misterul, aventura si o actiune consistenta. Dar sa nu anticipam (:D).

Un mercenar este angajat de o companie necunoscuta pentru a pleca in Australia pe urmele tigrului tasmanian, un mamifer despre care se stie ca a disparut ca specie din anii ’30 ai secolului trecut, dar ultimele stiri din zona spun ca un exemplar (sau mai multe?) a supravietuit si este dorit in nu-stiu-ce experiment. Martin (Willem Dafoe) pleaca spre zona, neinsotit, fiind obisnuit sa ia orice incercare in propriile maine, pentru ca astfel se organizeaza mai bine. Mai departe, la ferma familiei Armstrong si prin imprejurimi, isi desfasoara activitatea de atragere a animalului “disparut” in capcanele puse cu migala, dar ajunge si in dizgratia localnicilor si a unei adevarate retele de braconieri.

Filmul nu are consistenta, pentru mine nici actiunea (care se dorea antrenanta, dar este plictisitoare), nici motivele ascunse ale cautarii unui animal disparut nu mi-au fost deloc pe plan. Dar, filmul merita cel putin pentru doua lucruri: 1. Peisajele superbe ale Australiei (filmul a fost realizat chiar in locatiile despre care se discuta, in Tasmania), care au adus o imagine superba, care poate atrage orice cinefil. 2. Atractia adusa de un animal disparut, multe dintre cele discutate despre tigrul tasmanian fiind chiar reale. Atat de mare a fost interesul meu pentru subiect, incat imediat dupa terminarea filmului am cautat date despre acesta si am gasit lucruri interesante, precum:

“A fost considerat cel mai mare carnivor marsupial, insa in prezent se crede ca ar fi disparut. In ciuda asemanarilor cu un canid, cum ar lupul (mai ales ca stil de viata), tigrul tasmanian era extrem de diferit, aspectul canin fiind compensat de picioarele relativ scurte,  de capul in forma conica si coada lata la baza, care nu putea fi miscata dintr-o parte in alta. Blana scurta si aspra era de un galben murdar, traversata de 13-19 dungi maro care porneau din partea superioara a spatelui si se continuau pana la baza cozii. Corpul vargat i-a atras denumirea de “tigru”.

Pana in anul 1910 tigrul ajunsese deja pe lista animalelor amenintate cu disparitia, iar ultimul exemplar de Thylacinus cynocephalus se pare ca a murit in captivitate in anul 1936 la Gradina Zoologica Hobart.” (Sursa)

In rest, cu exceptiile de mai sus, pierdere de vreme.

Alte impresii la: FilmSinopsis, Klausen.

Nota: 5/10