“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

“

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu sunt printre aceia care cred că orice este românesc este în acelaşi timp şi prost şi lipsit de talent. Dimpotrivă. Cu privire la cinematografia românească a ultimilor ani, am şi preţuire, şi interesul de a o urmări cu atenţie, considerând că există o schimbare binevenită şi că momentul ei nu a trecut şi poate exista oricând o creştere a calităţii. „Noul val românesc” sau „Noul cinema românesc” există, nu poate fi negat şi este construit în jurul principalelor trăsături distinctive, care ne determină şi trăirea zilnică: amintirea (despre comunism) sau refugierea (într-un trecut poate mai lipsit de griji), dar şi minimalismul în forţe şi mijloace.

În acest sens, este binevenită cartea coodonată de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, publicată la Editura Polirom în Colecţia „Cinema”, „Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”. Subintitulată „10 abordări critice”, cartea chiar îşi reprezintă această sintagmă: zece personalităţi ale criticii de film de la noi reuşesc să analizeze pe toate părţile noile filme româneşti, regizorii lor, temele predilecte abordate, iar mulţi dintre ei fac şi paralele interesante cu mişcarea cinematografică mondială şi cu filmele comparabile de la marile festivaluri internaţionale.

Cele zece eseuri abordează teme diferite, aflate însă în strânsă legătură cu noul film românesc şi prezentând pe larg fiecare caracteristică a acestora. Titlurile lor sunt semnificative în acest sens şi fiecare dintre abordări analizează cu atenţie filmele care au legătură cu acestea, nerămânând pe dinafară niciun film românesc semnificativ de după anul 2000: Stop-cadre la masă (autor: Mihai Chirilov), Chemarea Occidentului (Cristinca Corciovescu), Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu), Râdem sau nu mai plângem? (Codruţa Creţulescu), Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger), Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu), România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu), Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici), Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu), Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui).

Nu este lăsat la o parte niciun amănunt, fiecare temă abordată de cei zece autori invitaţi pentru conceperea acestui volum de analiză a „Noului val românesc” este exhaustivă şi plină de trimiteri paralele la filmele româneşti studiate sau la filmografia europeană (cu precădere) sau chiar mondială. Spre exemplu, Mihai Chirilov tratează în eseul său tema „mesei” în filmul românesc al noului val (un eseu care conţine subtitluri sugestive, precum „Specialitatea casei”, „Aperitiv”, „Felul întâi”, „Felul doi” sau „Post negru”). De la început ni se aduce aminte de „scena viscerală” a cinei în familie din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în care Otilia (Anamaria Marinca) se află la o cină aniversară în timp ce prietena ei cea mai bună se află în primejdie de moarte, undeva într-un hotel.

Este doar preambulul unui articol (sau „specialitatea casei”), care ne relevă faptul că în filmele româneşti ale ultimului deceniu, există mereu o scenă importantă (sau chiar un întreg film) care se petrece în jurul unei mese, o caracteristică distinctivă a prezentului (şi trecutului) românesc: „Cu două excepţii notabile (pe care le voi lăsa la urmă), nu există film românesc recent care să nu beneficieze de serviciile unei scene la masă, în două sau mai multe persoane, acasă sau la restaurant, în familie sau cu prietenii, mai mult sau mai puţin importantă în economia poveştii. Desigur, nu este o caracteristică a Noului cinema românesc, chit că Mungiu s-a referit la ea într-un interviu numind-o, în glumă, „obligatoria scenă de masă din filmul autohton”. Din punct de vedere narativ, scena mesei este, poate, cel mai apetisant şi mai tensionant dispozitiv cinematic, cu accentul căzând pe dineul formal – cele mai reuşite exemple din filmografia mondială presupun două sau mai multe personaje contradictorii constrânse să coexiste, preţ de câteva minute, în aceeaşi cameră sau în acelaşi decor, molfăind fără chef o convenţie sau o obligaţie socială şi confruntându-se, uneori violent, exact cu ceea ce vor să evite.”

O altă temă interesantă, abordată de mai mulţi autori, dar cu precădere de Andrei Creţulescu, este modalitatea în care regizorii români au reuşit să împace cinematograful de artă cu cel comercial, cum au reuşit „să împace capra auctorială şi varza comercială”. Luând ca exemplu nume importante ale cinematografului de la Hollywood (Roman Polanski, Martin Scorsese, Peter Bogdanovich, Quentin Tarantino, fraţii Coen, David Fincher, Gus Van Sant, etc.), care au reuşit să îşi permită în timp să facă numai ceea ce îşi doresc, deşi poate toţi au trecut şi prin momente în care au acceptat filme comerciale. Andrei Creţulescu ne propune şi un nume românesc care urmează, pentru moment, aceeaşi politică:  „Nae Caranfil. Care reuşeşte, de aproape 20 de ani, să împace capra auctorială şi varza comercială. Nu-i iese întotdeauna, dar asta nu înseamnă că va abandona lupta. Sper. La ora la care închei, regizorul se pregăteşte pentru primul său film în limba engleză. Cum i se va schimba cariera, cum va schimba acest proiect cinemaul neaoş, nu ştim încă. Dar, dacă nu mă înşel, visul său era ca într-o zi să regizeze un musical ca la carte. Sper din suflet ca, atunci când îl va fi făcut, să continuăm să existăm într-o epocă în care filmele sunt proiectate în continuare pe un ecran alb, în săli pline de oameni.”

După lecturarea celor zece abordări critice din această carte, excelente analize ale unei etape importante a cinematografiei româneşti, rămânem cu impresia că filmele noastre sunt mai degrabă triste (comediile sunt numărate pe degetele unei singure mâine, vorbind de comediile cu haz şi „cu sare şi piper”), rezultatul încrâncenărilor pe care le-am trăit şi pe care le trăim în continuare. O cinematografie fără îndoială de calitate, dar care poate fi asemănată cu domnul Lăzărescu, subiectul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu: „Acesta nu are nici speranţă, dar nici tragism, pentru că nu este conştient şi devine, fără voia lui, figură emblematică pentru un popor de non-eroi, căreia i se refuză atât speranţa, cât şi eroismul, fie el şi absurd”. (Lucian Georgescu)

Să nu uităm, de asemenea, că în finalul cărţii avem o interesantă cronologie a filmului românesc, intitulată “Un deceniu de cinema românesc: 2001-2010″, precum şi un index de filme româneşti, doar două dintre motivele pentru care această carte este una de referinţa pentru cinematografia de la noi.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Despre carte:

Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adica 40%) pot fi considerate ca avind caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicala, filme pentru copii – proportia lui Lenin (60% propaganda, 40% diver-tisment) fiind totusi inversata.

Pentru a castiga una din cartile oferite, va rugam sa răspundeţi la următoarea întrebare:

Ce alte carti a mai publicat scriitorul si jurnalistul Cristian Tudor Popescu? Numiti doua dintre cele mai cunoscute titluri.

Asteptam comentariile dvs. pana miercuri, 7 decembrie 2011, inclusiv, iar cei trei castigatori vor fi desemnaţi prin tragere la sorti, vor fi anuntati pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi (fiecare) câte un exemplar din cartea „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)”.

Succes!

Adriana Trandafir, interpreta rolului principal feminin, a fost apreciată ca fiind cea mai bună actriţă la Festivalul Internaţional de Film din Cipru. În Europolis, Adriana Trandafir este Magdalena, o femeie din Sulina ce primeşte vestea că fratele său Luca, pe care îl ştia dus demult, a murit în Franţa, iar ea trebuie să plece pentru a recupera corpul. Pe drum, Magdalena este însoţită de fiul ei, Nae (interpretat de Áron Dimény). Ajunşi la celălalt capăt al continentului, pe malul Atlanticului, cei doi îl întâlnesc pe şamanul Ata (Joseph Otteno), prietenul cel mai bun al lui Luca, ce le dezvăluie ultima dorinţă a acestuia înainte să moară. Moartea lui Luca le marchează drumul de întoarcere mai mult decât Magdalena și Nae și-ar fi putut închipui. “În această tranziţie instabilă, sufletul întâlnește vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”, spune regizorul.

Tot în Cipru, filmul lui Cornel Gheorghiţă a mai fost distins cu Premiul pentru cea mai bună imagine, acordat lui Ovidiu Mărginean,  Premiul pentru cea mai bună muzică, pentru compozitorii Diego Losa şi François Petit, şi Premiul pentru cele mai bun decoruri, acordat lui Bogdan Ionescu. A șasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film din Cipru a avut loc în perioada 30 septembrie – 16 octombrie.

Puţin mai la est, în Armenia, în cadrul celei de-a opta ediţii a Festivalului Internaţional de Film Golden Apricot din Yerevan (10-17 iulie), Europolis a fost premiat de Juriul ecumenic, a căui motivație a fost: „în acest road movie, moartea nu reprezintă finalul, ci un nou început pentru un tânăr lipsit de speranţă. Călătorind prin Europa împreună cu mama sa, el suferă o transformare. Cornel Gheorghiţă îşi spune povestea în imagini pline de frumuseţe şi de magia cinema-ului. Simbolismul său potenţează graniţa dintre viaţă şi moarte.”

În vară, filmul s-a întors de asemenea cu un premiu special acordat de Juriul Festivalului Internaţional de Film Kimera, din Italia, dsfăşurat în perioada 1-4 iunie. Seria recentă a premiilor vine după ce, anul trecut, lungmetrajul primea menţiunea specială a Juriului la Festival des Films du Monde, Montréal, 2010, festival internaţional de categorie A. Europolis s-a remarcat prin originalitate, atingând dimensiunea fantasticului, a mitului şi a superstiţiilor, o zonă abordată de puţine ori în cinematografia românească.

Regizor, producător, scenarist, Cornel Gheorghiță este, de 20 de ani, profesor la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel – Universitatea Toulouse II), iar din 2001, la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistiques), în Toulouse. Printre filmele semnate de el până acum se numără documentarele Fanfaron Fanfaron, Mascarade și scurtmetrajele Epava, Ziua începe noaptea, Luna Pork, Say Joe etc.

Europolis a primit premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj, fiind și printre scenariile premiate în 2008, la Paris, la Festivalul European de Film Independent (ECU). Din distribuție mai fac parte Elena Popa, Dorin Andone, Joseph Otteno, Petrică Nicolae, Adina Cartianu, Ionela Nedelea.

O co-producţie Gheorghiţă SRL (România), Cinepay și TaraFilms (Franța), susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Societatea Română de Radiodifuziune, Région Midi-Pyrénées, Région Poitou-Charentes, Dépt. de la Charente Maritime, ESAV Toulouse (Franța), Europolis pornește de la scenariul scris de Cornel Gheorghiţă, Adina Dulcu şi Loïc Balarac, imaginea fiind semnată de Ovidiu Mărginean.

Despre carte:

Structurat pe teme, idei şi soluţii prezente în mai toate producţiile din ultimul deceniu şi discutînd despre nostalgie, modalităţi de socializare, emigraţie, moarte, obsesia istoriei recente, relaţia părinţi-copii, umor-dramă, prezenţa sau absenţa genurilor în accepţiunea lor tradiţională, volumul abordează producţiile Noului cinema românesc, revelînd apropieri nebănuite între ele. Cele zece studii critice confirmă că noua generaţie de cineaşti nu este una spontanee, apărută într-un pustiu cinematografic, şi că Noul val nu este întîlnirea întîmplătoare a unor personalităţi care nu au nimic în comun.

Din cuprins:

Stop-cadre la masă (Mihai Chirilov) • Chemarea Occidentului (Cristina Corciovescu) • Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu) • Rîdem sau nu mai plîngem? (Codruţa Creţulescu) • Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger) • Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu) • România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu) • Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici) • Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu) • Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui)

Asteptam comentariile dvs. pana miercuri, 26 octombrie 2011, inclusiv, iar cei trei castigatori vor fi desemnaţi prin tragere la sorti, vor fi anuntati pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi (fiecare) câte un exemplar din cartea “Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”.

Succes!

Despre autori:

Cristina Corciovescu este critic de film. Absolventă a IATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, secţia Teatrologie-Filmologie (1968). Timp de aproape 20 de ani a fost redactor-şef al lunarului Caiet de documentare cinematografică şi, ulterior, redactor-şef al revistei ProCinema (1995-1999). Colaboratoare constantă, din 1994, la International Film Guide (Londra), este coautoare a volumelor Secolul cinematografului (1989), 1234 cineaşti români (1996), Dicţionar de cinema (1997), Cinema… un secol şi ceva (2002), Lumea filmului (2005), şi coordonatoare a volumului Cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici (Polirom, 2010). Membră a Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

Magda Mihăilescu este critic de film. Absolventă a Facultăţii de Filosofie, secţia Ziaristică (1960). Titular al rubricii de cinema în Flacăra, Informaţia Bucureştiului, Adevărul, Adevărul Literar şi Artistic, Gîndul. Cărţi publicate: Sophia Loren (1969); Aceste gioconde fără surîs. Convorbiri cu Malvina Urşianu (2006); François Truffaut. Bărbatul care iubea filmele (2009); Lucian Pintilie. Guardare in faccia il Male (în colab., 2004); Cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici (coord., Polirom, 2010). Este membră în numeroase jurii ale festivalurilor cinematografice. Cinci premii ale UCIN şi ale Asociaţiei Criticilor de Film. Este membră a Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

Puteţi, de asemenea, cumpăra cartea de pe site-ul Editurii Polirom.

Principii de viata (2010)

Pentru inceput, un „multumesc” Adei Solomon sub a carei mana de producator daruit, un alt actor roman – Vlad Ivanov – urmand-o pe Ozana Oancea, primeste primul  rol principal intr-un film!

In al doilea rand spun cititorilor acestui blog sa mearga incepand cu 30 septembrie in cinematografe si sa vada aceasta productie, recompensata cu Premiul pentru cea mai buna regie (Constantin Popescu), la TIFF 2011.

In al treilea rand spun ca am apreciat actiunea de marketing/promovare a filmului, pentru ca cei prezenti la vizionarea pentru presa au fost daruiti cu cate un tricou inspirat inscriptionat, drept care l-am fotografiat spre a vi-l prezenta in aceasta cronicuta

Si nu in ultimul rand spun ca Principii de viata este unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care l-am vazut. Parerea mea . Pentru ca reuseste intr-un mod subtil-inteligent sa ne prezinte asa cum suntem astazi multi dintre noi, sau cum am putea deveni, daca nu constientizam si asimilam mesajul filmului.

Multi se pot regasi (daca nu se ascund dupa plop), in tipologia „Emilian Velicanu”. Un om obisnuit al „vremurilor” romanesti, cu care facem cunostinta intr-un „30 august, ora 7.30 dimineata”, cand la volanul masinii sale se indreapta spre santierul noii locuinte din Pipera. Velicanu se conformeaza standardelor „cetateanului obisnuit” contemporan de pe malurile Dambovitei si facem pas cu pas cunostinta cu „principiile de viata” asezata, bifate de catre acesta: apartamentul de bloc versus vila cu etaj, renuntarea la fumatul care „cauzeaza grav sanatatii”,  un loc al lui si numai al lui,de parcare, o a doua familie intemeiata cu o nevasta mai tanara, o slujba bine remunerata care conduce la un portofel din belsug garnisit din care isi achita cu dezinvoltura toate cheltuielile, un concediu binemeritat altundeva decat pe cuprinsul patriei, asigurarea materiala a progeniturilor cu tot ce-si doresc sau nu-si doresc… Si peste toate acestea, „controlul pe baza de principii” asupra celorlalti din viata sa, care daca nu se conformeza, „jar mananca”.

Velicanu strabate sigur si dezinvolt fiecare scena a filmului si seamana cu un mic taruras-buldozer: nimic nu il poate opri sau stanjeni cu adevarat din drumul sau, de la hotararile sale, cu care ghideaza vietile celorlalti, de la „principiile sale de viata”:) principii normale si sanatoase in fond. Dar principii pe care le vehiculeaza si le etaleaza sterp, uitand „viata” si reatragandu-se din realitate. Nu pentru ca ar fi lipsit de intentii bune, ci pentru ca acestea ii paveaza drumul abandonului umanului. Taurasul-buldozer Velicanu, nu COMUNICA. El – din preaplinul constiintei sale de sine, egocentric pana in varfurl unghiilor, vorbeste si interactioneaza cu familia sa, de fapt cu familiile sale, cu colegii, cu angajatii sai, cu societatea in care navigheaza, fara sa comunice sufleteste, la nivel uman. La un moment dat, plecand de la numele sau Velicanu, am avut senzatia unui Pelican plutind maret, increzator, plin de sine, limitat si insingurat pe bucatica lui de apa unde se simte stapan cu gusa plina.

Si ca intotdeauna in viata (sau pe bucatica de balta personala), un cataclism personal vine sa zguduie „incremenirea in proiect”. In cazul lui Velicanu, arhitectul vietilor celor din jurul sau, cel care le jaloneaza traiectoriile si bunastarea pe baza rigidelor si golitelor de substanta  „principii de viata” personale, acest cutremur sa spun, este produs de o trauma puternica, de o lovitura sub centura in constructia sa plina de principii in calitate de tata al adolescentului Catalin, care – rebel, debusolat, nesimtit si obraznic – isi manipuleaza si gratuleaza parintii cu apelative precum „vita, boi…”. Emilian Velicanu recunoaste in fata fostei neveste ca „am gresit cu el”. L-a hranit, l-a imbracat, l-a supracadorisit … insa acum intelege ca trebuie „sa indreptam lucrurile”. Iar calea de indreptare aplicata, needucativa prin tardivitate si violenta, este o bataie de mama focului! O noua forma a  „principiilor sale de viata” sau o reala si profunda intelegere a situatiei in care a ajuns: imposibila comunicare cu cei din jur!

Nu stim! Finalul filmului surprinde ce-a de-a doua familie intemeiata de Velicanu: tanara sa sotie, pustiul lor si inlacrimatul Catalin – in masina care ii duce in concediu in Bulgaria. Poate ca acest concediu, acest repaus departe de viata sa de zi cu zi, ii va deschide ochii, sufletul si mintea lui Velicanu, il va reumaniza…Poate….

Ceea ce construieste acest film, pas cu pas, intr-o linearitate acumulativa, este  drama contemporana mai greu observata si – si mai greu inteleasa – si – si mai greu rezolvata – a zecilor de mii de familii puternic dominate de personalitatea unui gen de Velicanu plin de „principii de viata”. Bune si principiile astea, nu zic nu, dar fara sa depersonalizeze si sa goleasca de suflet continutul vietii. Am spus drama contemporana, dar ca si in orice drama, subzista si un fior de umor si o calitate a in plus a scenaristilor, a regiei si nu in ultimul rand a actorilor este aceea ca releva aceasta unda de umor si duiosie.

Umor pe care personalitatea artistica a lui Vlad Ivanov il aduce pe ecran cu multa masura, tact si talent. O dovada in acest sens este scena plina de dezinvoltura in care Emilian Velicanu, stapanul casei, face un dus, isi selecteaza tacticos schimburile curate, merge in bucatarie, da drumul la radio si se lanseaza – asa cum se afla – gol si numai cu un prosop in jurul salelor – intr-un dans dracesc si hilar – rememorare a tineretii / eliberare tensionala – dar si „iata cine sunt eu” – dupa care – revenind la atitudinea sa asezata, de om cu responsabilitati, se imbraca tacticos si isi culege grijului portofelul si cheile masinii, pe care si le repartizeaza in buzunare. O scena pe care nu stiu cati alti actori ar fi in stare sa o joace cu atata masura si naturalete. Ca si alte mici scene: daca ar fi sa ma refer la repetata lui revolta referitoare la „nesimtitul” care ii ocupa locul LUI de parcare, sau daca ar fi sa ma refer la limbajul uneori colorat si pigmentat cu injuraturi slobozite insa moale, fara reala obida…

Vlad Ivanov este pionul central al actiunii filmului, prezent in fiecare secventa a acestuia, in persoana lui Emilian Velicanu, pe care reuseste sa „ni-l comunice”. In cunoastem si il recunoastem pe acest personaj, ca facand parte intrinseca din vietile noastre, l-am intalnit, il intalnim, il cunoastem, ba chiar ne este simpatic, pentru ca acesta este adevarul, Velicanu este un tip simpatic, da – este adevarat – genul de tip  „ el si restul lumii”, dar este un simpatic care produce in timp ravagii greu de reparat.

Pentru ca trebuie sa aderam la principii, „chiar si atunci cand ele dor”

Si „Principii de viata” ne face sa constientizam acest lucru..Intr-o realizare tehnica cinematografica aproape impecabila! Un film caruia eu ii dau o nota MARE.

Nota: 9/10

Oferta Nopţii Albe este cât se poate de variată şi îşi propune să satisfacă cele mai exigente gusturi în materie de filme.

Din program fac parte producţii precum Morgen, debutul în lungmetraj al regizorului Marian Crişan, care a cucerit juriile şi spectatorii festivalurilor de film de la Locarno şi Salonic, find totodată recompensat şi cu Premiul Zilelor Filmului Românesc la Festivalul Internaţional de Film Transilvania-TIFF, Medalia de onoare, al regizorului Călin Peter Netzer, distins cu 5 trofee la Festivalul Internaţional de Film de la Salonic, şi unul dintre răsfăţaţii celei de-a noua ediţii TIFF (Premiul pentru regie, Premiul pentru interpretare- Victor Rebengiuc), sau comedia romantică Bună! Ce faci? (r. Alexandru Maftei).

Din seria documentarelor nu lipsesc titluri precum Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică), un documentar inedit şi provocator prezentat la Cannes în 2010, ce face portretul lui Nicolae Ceauşescu exclusiv prin imagini de arhivă preluate de la TVR şi Arhiva Naţională de Filme, sau Şcoala Noastră (r. Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma), selecţionat în competiţia World Documentary la cea de-a zecea ediţe a Festivalului Internaţional de Film Tribeca şi prezentat la TIFF 2011, despre trei copii romi care încearcă să treacă peste barierele impuse de diferenţa de etnie şi fac parte dintr-una din primele inţiative de desegregare şcolară din România.

Iubitorii filmelor clasice nu sunt neglijaţi nici în acest an. Operele unor mari regizori români vor putea fi urmărite în cadrul Nopţii Albe: O lacrimă de fată (r. Iosif Demian), Concurs (r. Dan Piţa) şi De ce trag clopotele, Mitică? (r. Lucian Pintilie) sau Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (r. Malvina Urşianu).

Programul evenimentului mai cuprinde o selecţie de scurt-metraje de top, precum Apele Tac (r. Anca Miruna Lăzărescu), recompensat în cadrul festivalului international de scurt-metraje Curtas Vila do Conde cu două trofee (Premiul Publicului “Mateus Rosé Sparkling” si Premiul RTP 2 Onda Curta), Bora Bora (r. Bogdan Mirică) câştigător al Premiului Zilele Filmului Românesc (secţiunea scurtmetraj) la TIFF 2011, Draft 7 (r. Luiza Pârvu), o frumoasă poveste de dragoste prezentată în cadrul Short Film Corner a Festivalului de Film de la Cannes 2011, precum şi la Festivalul de Film de la Karlovy Vary sau Superman, Spiderman sau Batman (r. Tudor Giurgiu), prezentat în premieră mondială în cadrul TIFF 2011.

Una dintre locaţiile de desfăşurare a Nopţii Albe, Club Fabrica, a pregătit o surpriză pentru toţi cinefilii care vor face faţă cu brio la maratonul de filme româneşti. După programul de proiecţii, Club Fabrica va da startul unui after party de senzaţie până în zori de zi iar cei care vor întreţine atmosfera sunt Gramatik, JFB, Unlocka, Dan Basu şi Charlie Dundeen. GRAMATIK este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti de muzică electronică şi hip-hop din lume, cu peste 80.000 de piese vândute în ultimii doi ani.

Mixul dj-ului britanic JFB acordă atenţie sporită turntablism-ului, încorporând elemente diverse şi influenţe din breakbeat, funk, drum and bass, turntablism, hip-hop, dubstep.

Accesul la party-ul de la Club Fabrica se face pe baza unui bilet în valoare de 20 RON.

Cei care vor achiziţiona un flyer special realizat de organizatori şi distribuit în perioada 14-16 în locaţiile de desfăşurare a Nopţii Albe vor plăti numai 15 RON.

Mai multe detalii despre afterparty-ul de la Club Fabrica pe http://www.facebook.com/clubfabrica

În capitală, locaţiile de desfăşurare a evenimentului sunt: Cinema Studio, Cinema Eforie, Cinema Patria, Noul Cinematograf al Regizorului Român (indoor şi outdoor), Centrul Vechi, Terasa Clubului Fabrica, Terasa Green Hours şi incinta terasei Hanul lui Manuc.

În Cluj-Napoca, cinefilii sunt aşteptaţi la Cinema Florin Piersic şi Cinema Victoria, spectatorii din Timişoara se pot bucura de proiecţii la Cinema Studio iar la Iaşi, Cinema Republica devine locul în care va avea loc maratonul filmelor româneşti

Intrarea la filme va fi liberă, în limita locurilor disponibile.

Programul complet al filmelor va fi disponibil în curând pe
www.romfilmpromotion.ro

După succesul din 2010, când aprox. 7000 de spectatori au ales să se bucure de filmele din programul Nopţii Albe, organizatorii au decis ca pe lângă Bucureşti, şi alte oraşe să găzduiască cea mai lungă noapte dedicată producţiilor autohtone, precum: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara, evenimentul urmând a se desfăşura simultan în cele 4 oraşe, în noaptea de 16 septembrie.

Conceput ca urmare a necesităţii de promovare constantă a filmului românesc şi inspirat de succesul pe care l-au avut proiecte similare precum, “Noaptea Albă a Bucureştiului”, “Noaptea Albă a Muzeelor  sau “Noaptea Albă a Galeriilor”, evenimentul îşi propune să ofere publicului larg ocazia de a petrece o noapte în compania unor filme româneşti de toate genurile, realizate de cineaşti din toate generaţiile, acoperind astfel o paletă cât mai largă de gusturi.

În Bucureşti, Noaptea Albă va fi organizată în 9 locaţii, unele dintre acestea fiind cunoscute publicului din ediţia precedentă (Cinema Patria, Studio, Eforie, Noul Cinematograf al Regizorului Român). În Cluj-Napoca, cinefilii sunt aşteptaţi la Cinema Florin Piersic şi Cinema Victoria, spectatorii din Timişoara se pot bucura de proiecţii la Cinema Studio iar la Iaşi, Cinema Republica devine locul în care va avea loc maratonul filmelor româneşti.

Din program nu lipsesc producţii recent lansate pe marile ecrane precum Aurora (r. Cristi Puiu) sau Ursul (r. Dan Chişu), cele mai aclamate debuturi regizorale ale anului 2010: Morgen, r Marian Crişan, Eu când vreau să fluier, fluier, r. Florin Şerban sau Felicia înainte de toate, r. Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf, sau titlurile care au cucerit audienţa, precum California dreamin’ (nesfârşit), r. Cristian Nemescu şi Concertul, r. Radu Mihăileanu.

De asemenea, spectatorii se vor putea delecta şi cu o selecţie a celor mai originale documentare şi scurt-metraje româneşti ale anului 2011, dar şi cu filme clasice, care au influenţat generaţii de cineaşti.

Intrarea la filme va fi liberă, în limita locurilor disponibile.

Programul complet al filmelor va fi disponibil în curând pe www.romfilmpromotion.ro.

Nasa (2011) – The Godmother

Iesind din sala, dupa ce am vazut filmul, eu m-am gandit – asa – cu mintea aia a mea atat de “agresata”, ca cel mai potrivit titlu al peliculei ar fi fost Nas(p)a .

E punctul meu de vedere, bineinteles – subiectiv – adica format pe stratul de cultura, educatie si simt estetic personal, asa ca in mod sigur – nu voi fi in asentimentul multora – pentru ca nu suntem cu totii la fel croiti si indestulati la minte si la suflet .

In acelasi timp, filmul mi-a amintit de acele susanele de pe vremuri (si nu numai atunci), cand la o injghebare a unui „spectacol” la botu’ calului, erau puse pe afis vreo doua nume valoroase (care uneori nici habar nu aveau de eveniment) si apoi erau inghesuiti pe scena „artisti” de Doamne-ajuta!

Nasa

Ei, de fapt in cazul de fata chiar a aparut in film Dragos Bucur, dar intr-un rol sters si lipsit de substanta.

In schimb galeria pseudo-actorilor a fost bogata si menita sa atraga o anume categorie de spectatori gata sa isi vada favoritii zilei. Macar daca acesti favoriti ar fi excelat in ceea ce stiu ei sa faca mai bine…da’ NU, nici vorba, ei au vrut sa joace intr-un film . Ori protagonistii showbizului romanesc nu sunt intotdeauna capatuiti de Dumnezeu si cu talent actoricesc

Un film cu un scenariu la care a contribuit Tudor Voican. Poate este vorba despre alt Voican, nu despre cel de la Periferic, sau Medalia de onoare, sau California Dreamin’. Un alt Voican, care amesteca fara har si umor, realitatea romaneasca cu cliseele americane si face din ele baloane de sapun fasaitoare! Intentia de a scrie comedie se ineaca intr-un esec total pentru mine, deoarece nu am reusit nici macar sa zambesc la vreo replica sau la vreo situatie care sa conduca la o postura comica. Ca sa nu mai zic si ca ideea naucitoare a „vorbirii” in engleza „cu accent à la Iliescu” a fost mai mult decat nefericita!

The Godmother

Si cand ai un scenariu secat de haz si de o minima coerenta credibila, nici regia nu poate repara mare lucru, poate doar sa ii lase pe protagonistii selectati dupa criteriul „oamenii zilei” sa isi exerseze improvizatiile demne de scena unui camin cultural.

Ceea ce mai salveaza este ritmul destul de alert – desi si acesta contribuie la totala confuzie a povestii.

Si tot salvatoare a fost pentru mine imaginea, cinematografia filmului, culoarea, claritatea, plasticitatea camerei de filmat. Inceputul si finalul filmului, cu cei doi copii atat de naturali si firesti, intr-un decor coborat parca dintr-o poveste fantastica. Interioarele superbe ale Palatului Ghica, frumusetea arhitecturala a vilei bucurestene alese pentru filmari… Meseria lui Viorel Sergovici.

Jojo

Si din nou, revin si spun ca nu inteleg de ce se opteaza pentru distributii in mare parte  neprofesioniste, lipsite de talent, dar dolodora de cabotinism, cand scena si filmul romanesc au extraordinari actori tineri sau mai copti – atat de capabili sa inobileze cu interpretarea lor chiar si partituri mai putin fericite. Se vede treaba ca MediaProPictures este  „una famiglia” la statutul careia nu poate sa aceeada orice actor . Si totusi, iata ca a intrat in familie si o actrita din State, dar perfect corespunzatoare: nici cine stie ce frumoasa, nici talentata, nici cu sare si piper .

Pe de alta parte, cred ca se vor inghesui multi sa vada filmul si sa-si dea ghionturi: „uite-l ma, pe Smiley, ce misto joaca” .

In articolul de la linkul alaturat, e o mica perla din punctul meu de vedere. Relatarea jurnalistului/jurnalistei monden/mondene se refera la faptul ca Jojo era imbracata cu o „rochie feminina” . Sunt curioasa cum arata o „rochie masculina”. Poate daca s-ar fi exprimat in legatura cu „linia” tinutei, ocolea umorul fara voie

Prin urmare, cu parere de rau:

Nota: 5/10

Operatiunea “Monstrul” (1976)

Dupa articolul nostru colectiv din 1 aprilie, am fost “mustruluit” ca nu imi duceam aminte de acest film, pe care este destul de probabil sa il fi vazut in tineretile mele (nu prea indepartate, de altfel) si despre care nu imi aduceam aminte nici amanunte, nici planul general. Asa ca am decis sa il vad, iar acum, in timp ce fac recenzia, chiar se deruleaza cateva imagini in fata mea: un Toma Caragiu intrasigent, serios, calculat si principial; un Octavian Cotescu perfect pus in plan, ca si in celelalte filme si piese de teatru, adica strengar, distant si cu zambetul pe buze; un Marin Moraru timid, subordonat si cu un simt al umorului bine pronuntat.

E normal ca personajul interpretat de Toma Caragiu se da mai important decat este. Este seful expeditiei, este Stie-tot si nu uita acest lucru nici macar atunci cand se afla in dificultate. Exemplul tipic este momentul in care trebuie sa lanseze barcile pe apa: toata lumea se chinuie, el da indicativul „mai liniste, ca speriem pestii”, desi chinuiala lui (de fapt, a tuturor) este in zadar. In momentul in care omul Deltei lanseaza barcile in doar doua miscari, el isi dezvaluie „superioritatea”: „v-am spus eu ca e usor”, iar partea inteligenta din ele isi da seama ca localnicul trebuie folosit si introdus in echipa, macar pentru a-l sustine pe el.

Operatiunea "Monstrul"

Sunt sigur ca unui pescar amator (sau chiar profesionist) acest film ii este pe plac: o plimbare prin Delta dupa pestele cel mare, o intalnire cu un localnic ce stie toate secretele, un schimb profitabil pentru ambele parti (mult peste contra unei sticle de rachiu), o captura impresionanta chiar daca nu este si meritata (sau, dupa cum spun bancurile cu si despre pescari, cumparata de la magazinul din colt). Nu lipsesc nici pozele cu exemplarele „prinse”, fotografii de fala peste multi ani.

Daca am perceput acest film drept una dintre cele mai bune comedii vazute vreodata? Nu, dupa parerea mea. Ca orice film romanesc din perioada comunista, a imbatranit prea mult dupa cei peste 30 de ani. Chiar daca sunt lucruri moderne pentru acei ani (sau cel putin pentru cinematografia romaneasca a acelor ani) si anume muzica noua si occidentala, un oarecare mesaj filosofic, o anumita indrazneala in conturarea unor personaje nonconformiste, nu este genul de umor debordant, care sa ne faca sa radem in hohote (poate cu exceptia scenei din cort, extrem de amuzanta). In orice caz, interesant si recomandat.

Nota: 7/10