Toata lumea din familia noastra (2012)

“Toata lumea din familia noastra” este – intr-o forma sau alta  – nevrotica! Unii sunt depresivi nevrotici sau mocniti nevrotici, iar altii sunt activi la cote maxime. Singurul personaj neatins inca patologic, pare micuta Sofia, care are si ea, la randul ei, in contact impurificator cu adultii, unele manifestari ingrijoratoare, cum ar fi cautarea unor refugii- pavaza (suptul concentrat al degetului sau focusarea privirilor undeva in neant sau dorinta obsesiv-compulsiva a unei cani de ciocolata calda).

Daca ne retragem cativa pasi si ne detasam, poate captam  si fateta satirei sociale si a umorului frust care deriva din zvarcolirile personajelor inclestate pe viata si pe moarte. Altfel, traim alaturi de ele, de personaje, o drama.

O drama pe care de multe ori chiar am intalnit-o in viata: familii care se desfac si in aceasta sfasiere, legea este aceea care legata la ochi, cantareste in  blind – sentimente si aptitudini in conformitate cu care incredinteaza unei parti (in 99% din cazuri – mamei) cresterea minorului si stabileste celeilalte parti (adica tatalui) – un acces si un program limitat de viata-vizita.

Povestea acestei familii divortate este nitel atipica, pentru ca daca in cele mai multe cazuri EL este acela care inseala, se separa si isi reface viata alaturi de o ALTA, aici EA este aceea care tradeaza, divorteaza si primeste in cuibul revendicat in totalitate, un ALTUL. Un cuib in care are in stapanire si copilul si mama buna la toate in casa si bunurile acumulate in timpul casniciei!

Dar toate acestea le aflam pe parcursul filmului. Povestea este bine scrisa si ne dezvaluie intr-o unitate de timp concentrata, din zori si pana undeva dupa amiaza si aproape numai in spatiul unui apartament, un cumul de personaje-caractere, cetateni ai patriei, care cu fiecare scena, se “dezvaluie”! Se dezvaluie in profunzime, apeland la un verbaj viu, colorat, dureros-incisiv, exultand intr-o miscare si o gestica ametitoare si halucinanta. Intreaga lor istorie sociala si psihologica ni se contureaza pas cu pas prin interactiunea verbala si fizica, astfel incat intelegem fiecare frustrare, fiecare devenire caracterologica si intelegem ca suntem in mijlocul unei drame cu lucire de curata nebunie,  nascute din iubire si alimentate de neiubire. Si daca vorbesc de iubire, exista un singur fior autentic de sentiment, acela nutrit de catre tatal – Marius, pentru micuta Sofia, alaturi de care si-a pregatit meticulos si hotarat o mini-vacanta pe care urmeaza sa o petreaca impreuna la mare. Actiune pe care o vede insa zadarnicita de cerbicia fostei neveste, Si de aici izbucneste criza nevrotica generala, o criza prefigurata insa de secventele anterioare in care facem cunostinta si cu parintii lui Marius. Un lamentabil tata nervozat din nimic si tabarand cu presiuni verbale jignitoare asupra fiului sau atat de dornic de a-si revedea fetita si de a fi cateva zile alaturi de ea. Un tata care – asumandu-ne o introspectie psihologica in copilaria lui Marius – si-a lasat probabil amprenta suparatoare asupra  caracterului personajului nostru.

Se tot vorbeste despre labilitatea si imaturitatea personajului Marius si despre nebuna lui meticulozitate in administrarea zestrei de CD-uri, DVD-uri, carti si alte bunuri aliniate fara cusur in inghesuita lui garsoniera, dar pana la urma tipul mi-a parut mult mai in regula, ma imaginativ, mai comunicativ si mai uman in comparatie cu penibila pereche pe care o formeaza Otilia impreuna cu “bursucul contabil”. EA – rigida, uscata, scortoasa, egoista, dand pana la urma la iveala o imunda zestre de limbaj si comportament, iar EL – contabilul – un penibil aparent mototol, dar las, plin de ifose si cocolosit in cuibusorul in care nu se speteste mai deloc.

Cand toate aceste personaje isi dau arama pe fata, intr-o cavalcada de actiuni “inspirationale”, demne de pacientii unui cabinet de psihiatrie, cand Marius oscileaza intre “razbunatorul” care isi leaga si impacheteaza fedeles victimele, apoi lasul in perspectiva interventiei politiei, dar si smintitul milog care se umileste in fata Otiliei cersindu-i iubirea si reveneirea alaturi de el, spectatorul are dorinta sa iasa tiptil-tiptil din apartament si sa inchida bine usa in urma sa. Luand-o cu el si pe micuta Sofia, pentru a-i salva inocenta si viitorul sanatos psihic.

Concluzia este ca daca parintii nu ti-i poti alege atunci cand vezi lumina zilei intr-o familie, macar iubita / nevasta alegeti-o cu mai multa grija, daca poti, daca cumva modelul parental nu ti-a deformat si tie caracterul!

Rasu’-plansu’! Din pacate… totul exista si exista si exista in jurul nostru si polueaza viata curata a altora! Faptul ca vedem aceasta poveste trebuie sa actioneze poate ca o lectie. Cati invata din aceasta? Nu stiu!.

Dar lectia este bine instrumentata din punct de vedere cinematografic. E parerea mea de neprofesionist, de spectator.

Camera (director imagine Andrei Butica) lucreaza alert, ochiul ei in miscare rapida pe mastile nebuniilor personajelor este ochiul nostru lacom sa prinda fiecare miscare si expresie si constructie a nevrozei. Intr-o scenografie bogata – decor, culoare, amanunte care creaza o realitate perfecta la varful nasului spectatorului.

S-a lucrat dens si adanc cu fiecare detaliu, totul circumscriindu-se partiturii fiecarui actor in parte. Serban Pavlu – Marius tine in spatele sau fiecare scena si construieste un personaj extraordinar de veridic (am intalnit astfel de tipi). Un mare nefericit personajul sau – si actorul stie sa acumuleze si sa transmita toata tensiunea acumulata de Marius, toate frustrarile sale, toata constienta si nefericirea ratarii sale ca familist, dar si refuzul sau de a se rata ca tata iubitor. Il secondeaza foarte bine Mihaela Sirbu, investindu-si personajul cu raceala, rautate, rigiditate si forta in a arunca cu invenctive si a rani cu lama ascutita a cuvintelor: “vrei copil? Fa-ti o alta familie” spune Otilia ei cu scrasnet plin de ura pentru acela care are drepturi si datorii egale  de parinte al Sofiei.

Decenta si capacitatea de a fi oameni si parinti cad de pe aceste personaje intr-o conjunctura in care fiecare ar fi trebuit sa stimuleze confortul si educatia fiintei pe care clameaza ca o iubesc. Si interpretarea actorilor (sigur ca sub mana si stiinta regizorului Radu Jude) este o performanta a talentului acestora. Gabriel Spahiu este de asemenea o alegere perfecta in rolul lui “RELACHE”, diminutivul cu care il apeleaza racnind Otilia. Pentru ca starea lui pare mereu de “relache”, dar un relash smecheresc si usor rautacios sub aparenta de calm si impaciuire. Spahiu reuseste un personaj respingator, un rol greu, de compozitie subtila, pe care si-l asuma cu profesionalism!

Iar floricica plina de candoare si talent care rasare printre acesti actori maturi este Sofia  Nicolaescu, interpreta tizei ei din pelicula. Care iata, surpriza, la cei vreo 7-8 ani ai ei, este stapana pe un limbaj cinematografic copt. Sigur ca Radu Jude a lucrat cu ea, a avut intuitia de a apasa pe acele clape cu rasunet si intelegere in micuta interpreta, sigur ca si ceilalti actori au avut stiinta si sensibilitatea de a colabora si de a o sprijini, sigur ca succesul e colectiv, dar una peste alta, Sofia are har! Si isi increteste adorabil nasucul! Sper sa si-l implineasca in timp! Eu una i-o doresc si imi doresc sa am parte de alte reusite ale ei.

In calitate de neprofesionista, nu ma arunc in etichete si sentinte si alte bla-bla-bla despre “noul cinema romanesc” sau despre alte incadrari, demolari, laude, acuze…e plina presa scrisa si online. Eu spun doar ca e un film bun, care mi-a vorbit intr-un stil viu si dens despre o bucata de realitate universal valabila. Atat de universal valabila, incat iata, mintea mea a facut link si catre recentul vizionat Carnage, tot o abordare a “dezbracarii de caracter” . Si pot sa remarc ca Mihaela Sirbu este tot atat de “pe rol”, ca si Jodie Foster! Pe bune!

Finalul e deschis! Si se lasa cu ceva sange! Nici nu l-as fi vazut altfel! Poate doar “lasarea de sange” reuseste sa scada tensiunea, domoleste nevroza… spala pacatele …poate!

Nota: 8/10

Our School (2011) – Scoala noastra

Motto: “Şcoala noastră este unul dintre acele documentare de preţ la finalul căruia amuţeşti pentru că ceva nou şi impresionant ţi s-a dezvăluit.”   (Contributors.ro & HotNews.ro)

Eu nu fac parte dintre aceia care au amutit in fata ineditului situatiilor dezvaluite de acest film, pentru simplul fapt ca apartin la randul meu unei identitati etnice care “s-a bucurat si se bucura” in timp si din pacate si astazi, de prejudecati, ipocrizii si discriminare. De aceea, dar nu numai din aceste considerente, am dezvoltat un interes, un inteles si un spirit de comunicare si conlucrare cu alte minoritati etnice si in mod special cu rromii. Pentru ca intelegerea, comunicarea si respectul traditiilor si valorilor celorlalti, ma fac mai bogata spiritual, imi cresc autorespectul si ma intregesc ca om.

Sunt om si trebuie sa il privesc si sa il tratez pe cel de langa mine tot ca pe un om.

Personajele din mica comunitate rroma de pe Dileu, asezare aflata la patru kilometri de Targu-Lapus in Maramures, sunt urmarite de catre echipa de realizatori, pe parcursul anilor 2006 – 2010. Oameni sarmani, nestiutori de carte, dar muncitori si cu un bun simt inascut care da adeseori clasa vecinilor lor oraseni romani. Oameni care isi construiesc casele cu bratele lor, care trebaluiesc in batatura, care lucreaza in oras la intreprinderea de salubritate, care cred in Dumnezeu si isi cresc cu dragoste puzderia de copii. Copii pe care si i-ar dori la scoala, invatand carte, pentru a reusi in viata lor viitoare de adulti. Copii pe care ii cunoastem si noi, cu precadere atentia realizatorilor fiind focusata pe trei dintre ei. Alin de 8 ani in 2006, o zgatie in vesnic freamat, mereu murdarel (dar hotarat sa se spele in mijlocul noptii – pe la ora 1 ), cu replici istete si cu un simt al umorului inascut, Beni de 12 ani, introvertit, cu un zambet fermecator si mare, mare amator de fotbal si Dana, o adolescenta de 16 ani, zvelta si frumusica, care paste vitele comunitatii pe campuri. Toti vor sa invete la scoala, le-ar placea sa fie alaturi de alti copii si sa afle lucruri noi, insa scoala de pe Dilau este o ruina.

Si acum trecem la aspectele legate de politicile Comunitatii Europene – la care si Romania este conectata, programele de integrare in scoala a copiilor rromi. Drept pentru care, in cadrul programelor europene, Primaria Targu Lapus beneficiaza de fonduri pentru reconstructia scolii din comunitate.

Pana cand scoala va fi insa ridicata si pregatita sa-si primeasca elevii, acestia sunt afiliati unitatii de invatamant din centrul orasului. Printre scolari romani.

Si acum vedem acea fata ipocrita a societatii romanesti, a acelora care nu se pot debarasa de ancestralele prejudecati, de falsele zambete condescendente si de limbajul scrasnit pe care il considera ca obligatoriu in a-si exprima atasamentul politic corect. De la discursurile primarului mandru si gaunos, la discursurile intelectual limitate ale directorului scolii si pana  la atitudinea nervoasa si nepedagogica a profesoarelor. Si culmea, la atitudinea si discursul preotului si consoartei sale: mici boiernasi de provincie, cu gospodarie chivernisita, dar cu mentalitate feudala. Pentru acestia, Dana, ca si ceilalti rromi, reprezinta inca robii, o mana de lucru ieftina, cumparata cu un blid de mancare si cu o haina veche. Iar drept incurajare, Dana mai primeste si ingaduinta de a-si face temele pentru scoala, undeva intr-un colt de sopron din curtea preotesei (nu in casa, Doamne-fereste). Este miscatoare, dar si revoltatoare scena in care preoteasa isi declama marinimia, in timp ce da indicatii Danei care freaca ingenunchiata dalele pavimentului proaspat al curtii “feudale” . O scena desavarsita a fariseismului unei parti din preotimea Romaniei.

Cu toate piedicile unui drum anevoios catre scoala din oras si cu toate dificultatile integrarii unui nivel de cunostinte net superior celor pe care rromii il pot atinge, Alin si Beni si Saveta si Dana se bucura sa fie printre romani, sunt fericiti sa bata mingea in recreatii cu prietenul lor blond si deschis la fire – Boga, fac eforturi pline de vointa sa infloreasca pe caiete litere sau sa desluseasca misterul cifrelor dintre parantezele rotunde sau patrate. Chiar si atunci cand datorita nivelului slab al cunostintelor lor sunt izolati intr-o clasa cu structura eminamente rroma, desi sunt mai tristi, sunt totusi mandri si dornici de invatatura.

Cladirea noua a scolii si gradinitei de pe Dileu este gata, insa politicile desegrationiste in invatamant afiliate programelor internationale nu permite copiilor din comunitate sa fie singurii beneficiari ai acestei constructii. Si nu le permite nici sa invete in clasa cu structura rroma din oras. Apare solutia naucitoare pusa in practica de catre sistemul administrativ local: scolarii rromi sunt inregimentati in scoala speciala pentru copii cu dizabilitati din Targu Lapus, o scoala cu programa speciala adaptata pentru diverse cazuri de afectiuni psihomotorii. Si astfel, intr-o scena dureros de absurda, vedem cum o profesoara (daca se poate numi astfel), il indruma pe Beni la cei 17 ani ai sai, sa coloreze cu grija, in culoare verde, fara a depasi marginile, iarba dintr-un desen copilaresc.

Dupa cei patru ani plini de sperante, care au urmarit aceasta problematica comunitara si evolutia celor trei copii/adolescenti/tineri, situatia pare fara iesire.

Eu zic ca nu, ca zicerea acestei experiente a resusit sa trezeasca niste constiinte intepenite si ma gandesc la cuvintele pline de amara tristete, dar si patrunse de un fir de speranta ale tatalui Beni si ma gandesc la Dana, care a renuntat la scoala, s-a maritat, are deja doi copilasi si macar pentru acestia va incerca sa-si doreasca in continuare o viata mai buna si ma gandesc la Alin, zgatia cu ochii atat de expresivi si cu mintea vioaie.

Si ma gandesc la faptul ca in minunata cladire a scolii acum goale, in acea comunitate de pe Deliu, se poate edifica un invatamant, sub obladuirea asociatiilor si fundatiilor rrome (“AMARE RROMENTZA” de exemplu), in care copiii locului sa-si descopere cu mandrie identitatea si valorile culturale. O scoala bilingva, in care copiii rromi sa invete limba romana dar si limba traditionala, sa invete  asumarea corecte a identitatii, trezirea stimei de sine etnice si mai ales sa invete cum sa se  integreze la nivelul majoritatii. Trebuie doar vointa, organizare, profesori devotati! Ar fi o solutie.

Pana atunci filmul acesta extraordinar trezeste constiinte si ne invata ca trebuie sa ne deschidem catre cei de langa noi, sa ii cunoastem si sa conlucram. Cunoaste-i pe cei de olanga tine, traieste impreuna cu ei si vei invata sa nu te mai temi!

De aceea m-am bucurat sa aud propunerea Marei Nicoara facuta Ministrului Invatamantului Catalin Baba (in cadrul discutiilor organizate post vizionare de catre ActiveWatch – Mircea Toma), de a organiza prezentarea acestui film in unitatile de invatamant din tara.

Nota: 10/10

Tatal fantoma (2011)

Povestea nasterii acestui film este tulburatoare, mai ales pentru aceia dintre noi intr-o vesnica cautare si limpezire a radacinilor si a apartenentei, mereu scormonitori in arhivele familiei, printre acte si fotografii ingalbenite, munciti de nevoia de a descoperi fiecare destin si de a aseza fiecare frantura de memorie la locul ei normal in puzzle-ul genealogic. Si poate veti intelege acest lucru cercetand cu atentie situl filmului.

Iar povestea pe care ne-o spune acest film, tesuta pe canavaua magica a sintagmei “TATAL FANTOMA” o descifram in toata complexitatea ei abia la sfarsitul peliculei, prin dedicarea catre “Bose, Stein, Balkanski”. Despre aceasta dedicare, raspunde Lucian Georgescu intrebarii din cursul unui interviu:

“Cine sunt oamenii mentionati în dedicatia de la finele filmului, “Bose, Stein si Balkanski”?
Cu totii sunt niste tati fantomă… Stein a fost bunicul lui Barry Gifford, iar Balkanski a fost numele de familie al tatălui meu înainte de cel de-al doilea război mondial. Iar în ceea ce-l priveste pe Bose… Bose a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni si a fost considerat cel mai talentat regizor român, chiar dacă a făcut mai ales scurtmetraje si documentare… Multă vreme, în primul deceniu de după Revolutia din 1989, toată lumea a asteptat cu sufletul la gură debutul său în lungmetraj. Acest debut ar fi trebuit să fie Tatăl fantomă. Dar Bose ne-a părăsit cu numai câteva săptmâni înainte de a semna primul contract de finantare. Filmul îi este dedicat chiar dacă eu cred că lui i-ar fi iesit unul mai bun. Singurul mod în care am putut să-i pun semnătura pe acest film a fost prezenta lui Iosif, fiul său mai mic, care joacă rolul lui Robert copil, în flashback-uri.”

Insa, pana la urma, fara a face abstractie de radacinile reale ale inspiratiei nasterii acestui film, rezultatul este o docu-drama-comedie fictionala. Un road-movie romanesc cu elemente documentare pentru ca prezinta si reflecta realitati ale destinelor personajelor, realitati din vremuri trecute si din timpuri prezente ale unui popor si ale unei tari. Un road-movie romanesc dramatic pentru ca pe parcursul lui se definesc situatii si trairi de suflet, de gandire si de mentalitati care limpezesc si redefinesc vietile personajelor. Si nu in cele din urma, filmul are si accente puternice de comedie si satira ingaduitoare si empatica fata de personaje si fata de constructiile etno-sociale in care le implica viata.

Insa, in intregul sau, filmul se inscrie intr-o impresie de universalitate conceptuala – pentru ca desi avem de-a face in paralel si cu trei filoane comunitare – cel american, cel romanesc si cel evreiesc – care se prezinta si se dezvolta fiecare sub aspectele de care am amintit – documentar/dramatic/amuzant – ideea generala este aceea atat de inteligent exprimata de regizor “ un fel de Take, Ianke si Cadar” .

In continuare, trebuie sa ma intorc la inca o intrebare adresata regizorului-scenarist Lucian Georgescu si la raspunsul sau:

“Unde ti-ai fixa filmul în contextul Noului Cinema Românesc?
Nicăieri… Tatăl fantomă arată altfel decât filmele Noului Cinema Românesc – dar, de asemenea, arată altfel si decât Vechiul Cinema românesc. De fapt, de asta merită să fie văzut. Pentru că e diferit.”

Da, din punctul meu de vedere amatoricesc, al unui spectator care doar observa, gusta si asimileaza fenomenul cinematografic romanesc, fara a avea instrumentele necesare de a realiza o analiza profesionista, acest film este intradevar diferit si de aceea va indemn insistent sa mergeti sa il vedeti.

De la povestea calda si credibila prezentata, la modul in care actorii intra cu o extraordinara naturalete si empatie in haina personajelor, la imaginile graitoare pe care camera le selecteaza inteligent si le daruieste cu multa lumina si de multe ori si cu mult umor (Liviu Marghidan) si pana la coloana sonora de mare clasa artistica … filmul acesta “e diferit”.

Si daca tot am pomenit despre coloana sonora semnata de  Johannes Malfatti, iata cuvintele pe care le-am gasit in Mapa de Presa a Transilvania Film referitoare la acesta:

“MICUL PRINȚ

Are o înăltime de peste doi metri, un bărbat impunător, frumos si nobil, un adevărat print Cantacuzino – Johannes Malfatti, compozitorul filmului este un muzician berlinez, fiul contelui-pictor Malfatti, nepotul Ioanei Cantacuzino, fata lui Ion Cantacuzino si a Yvonnei Alexandrescu-Ghika. Mostenitorul domeniului familiei de la Guranda din judetul Botosani iubeste România într-atât încât dincolo de minunata muzică-personaj în film a compus si maneaua care se aude in back ground-ul scenei din barul unde Robert si Tanya se întâlnesc cu mafiotii ucrainieni. Inregistrările pentru muzica Tatălui Fantomă (mai putin maneaua creată pe sintetizator!) au fost făcute cu Orchestra radio din Wroclaw în Polonia, sub bagheta dirijorului berlinez Joris Bartsch Buhle, nominalizat la Oscar. “

Singurul soundtrack care nu ii apartine lui Malfatti, asimilat dintr-o intamplare, dar lipit perfect – precum marca pe scrisoare J este piesa “Weekend in America” a formatiei Supertramp.

Marcel Iures este actorul care il intruchipeaza pe Robert Traum, descendentul familiei bucovinene Stein, sosit in Romania pentru a-si descoperi radacinile.  Cu charisma sa bine cunoscuta, el reuseste sa treaca cu usurinta catre spectator: este calm, are o atitudine degajata, o curiozitate mereu vie si un umor care ii confera doza de rabdare si intelegere necesare spatiului specific romanesc. Dar dincolo de toate aceste aparente, actorul stie sa ne dezvaluie si trauma (Traum – desi numele conferit isi are radacina in  germanicul “vis”) adanc ascunsa in copilaria personajului sau  – si in aceasta scena, Marcel Iures redevine miraculos, baietelul speriat si lipsit de amintirile firesti ale tatalui! O scena de mare finete si delicatete sufleteasca si artistica. Si in acelasi timp, o scena definitorie in relatia de dragoste care se infiripa cu personajul Tania. O Tania careia actrita Mihaela Sirbu  (probabil pentru multi, la fel de necunoscuta ca si pentru mine) ii confera o interpretare extrem de fireasca, invaluita deopotriva in normalitate, in seriozitate, intr-o usoara indaratnicie, nelipsita de umor, dar extrem de hotarata atunci cand simte ca gasesste in omul de langa ea, calitatile de care are nevoie si este atrasa de el. Si nu in ultimul rand Mihaela Sirbu are o reala frumusete si expresivitate a chipului!

Si iata din nou cuvintele lui Lucian Georgescu privind colaborarea sa cu interpretul personajului principal:

“Cum ai lucrat cu Marcel Iures?
Dacă Tatăl fantomă există azi, asta-i numai datorită lui. După cum am mai spus, e un film făcut de prieteni – e un gen de productie cum nu cred că se mai întâlneste. Marcel e un mare actor dar, în plus, e un extraordinar prieten si un om minunat. M-am bucurat de fiecare moment petrecut împreună, chiar si de cele dificile. Umorul lui, filosofia sa de viată, calmul si căldura m-au salvat de la agonie si de la disperare. Am fost norocos să-l am alături.”.

Pe de alta parte, in mod de-a dreptul ciudat, iata a treia productie in acest an – cu trimitere la magia filmului, la vraja cu care acesta, in anii pionieratului sau, a pus stapanire ireversibila pe mintile si sufletelor atator si atator oameni, cinemaul devenind tara viselor si imaginatiei multor generatii devotate. Si “Tatal fantoma” aduce un tribut valoros filmului, salilor de cinema si proiectionistilor fara nume care s-au dedicat publicului. “Cinema Excelsior” mi-a readus nostalgia catorva superbe Sali bucurestene ale copilariei mele (Volga, Dacia, Marna, Vergului), bogat ornamentate si cu podelele mirosind a petrosin, pierdute astazi din nefericire fizic, din salba de monumente romanesti.

Iar antecesorii regizorului, asa cum ne-a deconspirat la Conferinta de Presa, au fost proprietarii unor astfel de Sali de cinematograf bucurestean, una dintre ele fiind astazi transformata intr-o sala de jocuri de noroc. Un nenoroc pentru bucuresteni!

Sigur ca am adunat multe alte impresii in timpul vizionarii (placerea de a-I reintalni in distributie pe Victor Rebengiuc si Mariana Mihut, pe Valer Delakeza si pe Mihai Constantin, imaginile superbe ale plaiurilor bucovinene si imaginile graitoare ale ruinelor monstrilor industriei romanesti) si dupa aceea, la conferinta de presa extrem de vie si de interesanta, insa mergeti mai bine la cinema zilele acestea. Calatorie placuta!

„Tatal fantomă” este distribuit in România de Transilvania Film și va avea premiera națională pe 2 martie.

Nota: 8.5/10

Titluri care s-au bucurat de apreciere pe plan internațional, fiind recompensate cu distincţii importante, dar și producții cu succes de casă se regăsesc pe lista lungmetrajelor eligibile pentru nominalizări – anul acesta, mai lungă ca niciodată.

Loverboy, semnat de Cătălin Mitulescu, cu nominalizata la Gopo 2011 Ada Condeescu şi câştigătorul statuetei Tânără Speranţă, George Piştereanu; Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, în regia lui Adrian Sitaru, câștigător al Premiului Gopo 2011 pentru Cel mai Bun Film de Scurt Metraj (Colivia); comedia romantică semnată de Alexandru Maftei Bună! Ce faci?; Principii de viaţă, cel de-al doilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu, recompensat cu Premiul pentru Cea mai Bună Regie în competiţia TIFF 2011; Periferic, de Bogdan George Apetri, detinător al Marelui Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Vilnius precum și al Premiului Zilelor Filmului Românesc pentru debut la TIFF 2011 sau lungmetrajul de animaţie Crulic – Drumul spre dincolo, în regia Ancăi Damian, care a avut premiera mondială în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno, şi este eligibil și la categoria rezervată filmului documentar, sunt câteva dintre titlurile care vor fi supuse jurizării în vederea nominalizării la categoria lungmetraj.

Pe lângă filmul Ancăi Damian şi producţiile regizate de Radu Gabrea, Căutându-l pe Schwartz, respectiv Şi s-au dus ca vântul…, distribuite în circuitul cinematografic naţional, prin urmare eligibile şi la celelalte categorii ale Premiilor, de pe lista celor 21 de filme documentare eligibile pentru nominalizarea la trofeul câştigat anul trecut de Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu lipsesc producţiile marca HBO Europa Centrală, Doina Groparilor (r. Pavel Cuzuioc, producător: Zenobia Film) şi Vorbitor (r. Radu Muntean, Alexandru Baciu, producător: Multimedia Est), nici titluri multipremiate, precum Şcoala noastră (r. Miruna Coca-Cozma, Mona Nicoară, producător: Sat Mic Film), Aproape de cer (r. Titus Faschina, producător: Europolis Film), Valea Corlatului (regia: Stephane Lucon, producător: Domino Film, Ora de vară, Seppia) sau 24 găleți, 7 șoareci, 18 ani (regia: Marius Iacob, producător: Manekino Film).

Lista peliculelor care vor concura pentru nominalizarea între cele mai bune filme scurte ale anului 2011 cuprinde titluri de ficţiune – live action, documentare, dar şi producţii de animaţie, prezentate în premieră în circuitul festivalier naţional sau internaţional pe parcusul anului trecut. Printre 59 de producţii înscrise se regăsesc premiatele Apele Tac (r. Anca Miruna Lăzărescu), Draft 7 (r. Luiza Pârvu), Film pentru prieteni (r. Radu Jude), Bora Bora (r. Bogdan Mirică), Superman, Spiderman sau Batman (r. Tudor Giurgiu), The Scream (r. Sebastian Cosor), dar și unele dintre filmele care au avut premiera la începutul anului trecut și așteaptă ca 2012 să le aducă consacrarea în festivalurile de film din țară și de peste hotare.

Criticii de film din juriul Premiilor Gopo vor alege lungmetrajele nominalizate la categoria Cel mai Bun Film European, dintr-o listă care cuprinde titluri precum Discursul Regelui / The King’s Speech (r. Tom Hooper), Melancholia (r. Lars von Trier), Pielea în care trăiesc / La piel que habito (r. Pedro Almodovar), Pina (r. Wim Wenders) sau Biutiful (r. Alejandro Gonzalez Inarritu)

Nominalizările celei de-a șasea ediţii a Premiilor Gopo vor fi stabilite de un juriu alcătuit  din 11 membri, critici de film, reprezentanţi ai presei de specialitate şi profesionişti din industria cinematografică: regizorul Florin Șerban (câştigătorul Premiilor Gopo 2011 pentru Cea Mai Bună Regie, Cel mai Bun Film de Debut şi Cel mai Bun Film), actrița Ozana Oancea (nominalizată la Premiul pentru Cea mai Bună Actriță Într-un Rol Principal la Gopo 2011), scenograful Cristian Niculescu (câștigător al Premiilor Gopo 2010 şi 2011 pentru Cea mai Bună Scenografie), monteurul Dan Nanoveanu (răsplătit cu Gopo pentru Montaj în 2009), distribuitorul  Radu Nicolau (directorul companiei New Films Romania), scriitoarea Ana Maria Sandu și criticii de film Andrei Gorzo, Ileana Bîrsan, Dana Duma,  Andrei Rus și Codruța Crețulescu.

După anunţul nominalizărilor la cea de-a șasea ediție a Premiilor Gopo, care va avea loc în cadrul unei conferințe de presă organizate pe 21 februarie, peste 400 de profesionişti activi din toate domeniile industriei de film româneşti vor fi invitaţi să voteze pentru desemnarea câştigătorilor trofeelor din acest an, fie în plic sigilat, prin poştă, fie online, prin intermediul unui mecanism de vot asigurat de prestigioasa firmă de audit şi consultanţă PricewaterhouseCoopers, cu care Gala Premiilor Gopo a demarat din 2011 un parteneriat extrem de important.

“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

“

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu sunt printre aceia care cred că orice este românesc este în acelaşi timp şi prost şi lipsit de talent. Dimpotrivă. Cu privire la cinematografia românească a ultimilor ani, am şi preţuire, şi interesul de a o urmări cu atenţie, considerând că există o schimbare binevenită şi că momentul ei nu a trecut şi poate exista oricând o creştere a calităţii. „Noul val românesc” sau „Noul cinema românesc” există, nu poate fi negat şi este construit în jurul principalelor trăsături distinctive, care ne determină şi trăirea zilnică: amintirea (despre comunism) sau refugierea (într-un trecut poate mai lipsit de griji), dar şi minimalismul în forţe şi mijloace.

În acest sens, este binevenită cartea coodonată de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, publicată la Editura Polirom în Colecţia „Cinema”, „Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”. Subintitulată „10 abordări critice”, cartea chiar îşi reprezintă această sintagmă: zece personalităţi ale criticii de film de la noi reuşesc să analizeze pe toate părţile noile filme româneşti, regizorii lor, temele predilecte abordate, iar mulţi dintre ei fac şi paralele interesante cu mişcarea cinematografică mondială şi cu filmele comparabile de la marile festivaluri internaţionale.

Cele zece eseuri abordează teme diferite, aflate însă în strânsă legătură cu noul film românesc şi prezentând pe larg fiecare caracteristică a acestora. Titlurile lor sunt semnificative în acest sens şi fiecare dintre abordări analizează cu atenţie filmele care au legătură cu acestea, nerămânând pe dinafară niciun film românesc semnificativ de după anul 2000: Stop-cadre la masă (autor: Mihai Chirilov), Chemarea Occidentului (Cristinca Corciovescu), Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu), Râdem sau nu mai plângem? (Codruţa Creţulescu), Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger), Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu), România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu), Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici), Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu), Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui).

Nu este lăsat la o parte niciun amănunt, fiecare temă abordată de cei zece autori invitaţi pentru conceperea acestui volum de analiză a „Noului val românesc” este exhaustivă şi plină de trimiteri paralele la filmele româneşti studiate sau la filmografia europeană (cu precădere) sau chiar mondială. Spre exemplu, Mihai Chirilov tratează în eseul său tema „mesei” în filmul românesc al noului val (un eseu care conţine subtitluri sugestive, precum „Specialitatea casei”, „Aperitiv”, „Felul întâi”, „Felul doi” sau „Post negru”). De la început ni se aduce aminte de „scena viscerală” a cinei în familie din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în care Otilia (Anamaria Marinca) se află la o cină aniversară în timp ce prietena ei cea mai bună se află în primejdie de moarte, undeva într-un hotel.

Este doar preambulul unui articol (sau „specialitatea casei”), care ne relevă faptul că în filmele româneşti ale ultimului deceniu, există mereu o scenă importantă (sau chiar un întreg film) care se petrece în jurul unei mese, o caracteristică distinctivă a prezentului (şi trecutului) românesc: „Cu două excepţii notabile (pe care le voi lăsa la urmă), nu există film românesc recent care să nu beneficieze de serviciile unei scene la masă, în două sau mai multe persoane, acasă sau la restaurant, în familie sau cu prietenii, mai mult sau mai puţin importantă în economia poveştii. Desigur, nu este o caracteristică a Noului cinema românesc, chit că Mungiu s-a referit la ea într-un interviu numind-o, în glumă, „obligatoria scenă de masă din filmul autohton”. Din punct de vedere narativ, scena mesei este, poate, cel mai apetisant şi mai tensionant dispozitiv cinematic, cu accentul căzând pe dineul formal – cele mai reuşite exemple din filmografia mondială presupun două sau mai multe personaje contradictorii constrânse să coexiste, preţ de câteva minute, în aceeaşi cameră sau în acelaşi decor, molfăind fără chef o convenţie sau o obligaţie socială şi confruntându-se, uneori violent, exact cu ceea ce vor să evite.”

O altă temă interesantă, abordată de mai mulţi autori, dar cu precădere de Andrei Creţulescu, este modalitatea în care regizorii români au reuşit să împace cinematograful de artă cu cel comercial, cum au reuşit „să împace capra auctorială şi varza comercială”. Luând ca exemplu nume importante ale cinematografului de la Hollywood (Roman Polanski, Martin Scorsese, Peter Bogdanovich, Quentin Tarantino, fraţii Coen, David Fincher, Gus Van Sant, etc.), care au reuşit să îşi permită în timp să facă numai ceea ce îşi doresc, deşi poate toţi au trecut şi prin momente în care au acceptat filme comerciale. Andrei Creţulescu ne propune şi un nume românesc care urmează, pentru moment, aceeaşi politică:  „Nae Caranfil. Care reuşeşte, de aproape 20 de ani, să împace capra auctorială şi varza comercială. Nu-i iese întotdeauna, dar asta nu înseamnă că va abandona lupta. Sper. La ora la care închei, regizorul se pregăteşte pentru primul său film în limba engleză. Cum i se va schimba cariera, cum va schimba acest proiect cinemaul neaoş, nu ştim încă. Dar, dacă nu mă înşel, visul său era ca într-o zi să regizeze un musical ca la carte. Sper din suflet ca, atunci când îl va fi făcut, să continuăm să existăm într-o epocă în care filmele sunt proiectate în continuare pe un ecran alb, în săli pline de oameni.”

După lecturarea celor zece abordări critice din această carte, excelente analize ale unei etape importante a cinematografiei româneşti, rămânem cu impresia că filmele noastre sunt mai degrabă triste (comediile sunt numărate pe degetele unei singure mâine, vorbind de comediile cu haz şi „cu sare şi piper”), rezultatul încrâncenărilor pe care le-am trăit şi pe care le trăim în continuare. O cinematografie fără îndoială de calitate, dar care poate fi asemănată cu domnul Lăzărescu, subiectul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu: „Acesta nu are nici speranţă, dar nici tragism, pentru că nu este conştient şi devine, fără voia lui, figură emblematică pentru un popor de non-eroi, căreia i se refuză atât speranţa, cât şi eroismul, fie el şi absurd”. (Lucian Georgescu)

Să nu uităm, de asemenea, că în finalul cărţii avem o interesantă cronologie a filmului românesc, intitulată “Un deceniu de cinema românesc: 2001-2010″, precum şi un index de filme româneşti, doar două dintre motivele pentru care această carte este una de referinţa pentru cinematografia de la noi.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Despre carte:

Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adica 40%) pot fi considerate ca avind caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicala, filme pentru copii – proportia lui Lenin (60% propaganda, 40% diver-tisment) fiind totusi inversata.

Pentru a castiga una din cartile oferite, va rugam sa răspundeţi la următoarea întrebare:

Ce alte carti a mai publicat scriitorul si jurnalistul Cristian Tudor Popescu? Numiti doua dintre cele mai cunoscute titluri.

Asteptam comentariile dvs. pana miercuri, 7 decembrie 2011, inclusiv, iar cei trei castigatori vor fi desemnaţi prin tragere la sorti, vor fi anuntati pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi (fiecare) câte un exemplar din cartea „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)”.

Succes!

Adriana Trandafir, interpreta rolului principal feminin, a fost apreciată ca fiind cea mai bună actriţă la Festivalul Internaţional de Film din Cipru. În Europolis, Adriana Trandafir este Magdalena, o femeie din Sulina ce primeşte vestea că fratele său Luca, pe care îl ştia dus demult, a murit în Franţa, iar ea trebuie să plece pentru a recupera corpul. Pe drum, Magdalena este însoţită de fiul ei, Nae (interpretat de Áron Dimény). Ajunşi la celălalt capăt al continentului, pe malul Atlanticului, cei doi îl întâlnesc pe şamanul Ata (Joseph Otteno), prietenul cel mai bun al lui Luca, ce le dezvăluie ultima dorinţă a acestuia înainte să moară. Moartea lui Luca le marchează drumul de întoarcere mai mult decât Magdalena și Nae și-ar fi putut închipui. “În această tranziţie instabilă, sufletul întâlnește vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”, spune regizorul.

Tot în Cipru, filmul lui Cornel Gheorghiţă a mai fost distins cu Premiul pentru cea mai bună imagine, acordat lui Ovidiu Mărginean,  Premiul pentru cea mai bună muzică, pentru compozitorii Diego Losa şi François Petit, şi Premiul pentru cele mai bun decoruri, acordat lui Bogdan Ionescu. A șasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film din Cipru a avut loc în perioada 30 septembrie – 16 octombrie.

Puţin mai la est, în Armenia, în cadrul celei de-a opta ediţii a Festivalului Internaţional de Film Golden Apricot din Yerevan (10-17 iulie), Europolis a fost premiat de Juriul ecumenic, a căui motivație a fost: „în acest road movie, moartea nu reprezintă finalul, ci un nou început pentru un tânăr lipsit de speranţă. Călătorind prin Europa împreună cu mama sa, el suferă o transformare. Cornel Gheorghiţă îşi spune povestea în imagini pline de frumuseţe şi de magia cinema-ului. Simbolismul său potenţează graniţa dintre viaţă şi moarte.”

În vară, filmul s-a întors de asemenea cu un premiu special acordat de Juriul Festivalului Internaţional de Film Kimera, din Italia, dsfăşurat în perioada 1-4 iunie. Seria recentă a premiilor vine după ce, anul trecut, lungmetrajul primea menţiunea specială a Juriului la Festival des Films du Monde, Montréal, 2010, festival internaţional de categorie A. Europolis s-a remarcat prin originalitate, atingând dimensiunea fantasticului, a mitului şi a superstiţiilor, o zonă abordată de puţine ori în cinematografia românească.

Regizor, producător, scenarist, Cornel Gheorghiță este, de 20 de ani, profesor la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel – Universitatea Toulouse II), iar din 2001, la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistiques), în Toulouse. Printre filmele semnate de el până acum se numără documentarele Fanfaron Fanfaron, Mascarade și scurtmetrajele Epava, Ziua începe noaptea, Luna Pork, Say Joe etc.

Europolis a primit premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj, fiind și printre scenariile premiate în 2008, la Paris, la Festivalul European de Film Independent (ECU). Din distribuție mai fac parte Elena Popa, Dorin Andone, Joseph Otteno, Petrică Nicolae, Adina Cartianu, Ionela Nedelea.

O co-producţie Gheorghiţă SRL (România), Cinepay și TaraFilms (Franța), susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Societatea Română de Radiodifuziune, Région Midi-Pyrénées, Région Poitou-Charentes, Dépt. de la Charente Maritime, ESAV Toulouse (Franța), Europolis pornește de la scenariul scris de Cornel Gheorghiţă, Adina Dulcu şi Loïc Balarac, imaginea fiind semnată de Ovidiu Mărginean.

Despre carte:

Structurat pe teme, idei şi soluţii prezente în mai toate producţiile din ultimul deceniu şi discutînd despre nostalgie, modalităţi de socializare, emigraţie, moarte, obsesia istoriei recente, relaţia părinţi-copii, umor-dramă, prezenţa sau absenţa genurilor în accepţiunea lor tradiţională, volumul abordează producţiile Noului cinema românesc, revelînd apropieri nebănuite între ele. Cele zece studii critice confirmă că noua generaţie de cineaşti nu este una spontanee, apărută într-un pustiu cinematografic, şi că Noul val nu este întîlnirea întîmplătoare a unor personalităţi care nu au nimic în comun.

Din cuprins:

Stop-cadre la masă (Mihai Chirilov) • Chemarea Occidentului (Cristina Corciovescu) • Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu) • Rîdem sau nu mai plîngem? (Codruţa Creţulescu) • Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger) • Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu) • România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu) • Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici) • Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu) • Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui)

Asteptam comentariile dvs. pana miercuri, 26 octombrie 2011, inclusiv, iar cei trei castigatori vor fi desemnaţi prin tragere la sorti, vor fi anuntati pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi (fiecare) câte un exemplar din cartea “Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”.

Succes!

Despre autori:

Cristina Corciovescu este critic de film. Absolventă a IATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, secţia Teatrologie-Filmologie (1968). Timp de aproape 20 de ani a fost redactor-şef al lunarului Caiet de documentare cinematografică şi, ulterior, redactor-şef al revistei ProCinema (1995-1999). Colaboratoare constantă, din 1994, la International Film Guide (Londra), este coautoare a volumelor Secolul cinematografului (1989), 1234 cineaşti români (1996), Dicţionar de cinema (1997), Cinema… un secol şi ceva (2002), Lumea filmului (2005), şi coordonatoare a volumului Cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici (Polirom, 2010). Membră a Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

Magda Mihăilescu este critic de film. Absolventă a Facultăţii de Filosofie, secţia Ziaristică (1960). Titular al rubricii de cinema în Flacăra, Informaţia Bucureştiului, Adevărul, Adevărul Literar şi Artistic, Gîndul. Cărţi publicate: Sophia Loren (1969); Aceste gioconde fără surîs. Convorbiri cu Malvina Urşianu (2006); François Truffaut. Bărbatul care iubea filmele (2009); Lucian Pintilie. Guardare in faccia il Male (în colab., 2004); Cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici (coord., Polirom, 2010). Este membră în numeroase jurii ale festivalurilor cinematografice. Cinci premii ale UCIN şi ale Asociaţiei Criticilor de Film. Este membră a Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

Puteţi, de asemenea, cumpăra cartea de pe site-ul Editurii Polirom.

Principii de viata (2010)

Pentru inceput, un „multumesc” Adei Solomon sub a carei mana de producator daruit, un alt actor roman – Vlad Ivanov – urmand-o pe Ozana Oancea, primeste primul  rol principal intr-un film!

In al doilea rand spun cititorilor acestui blog sa mearga incepand cu 30 septembrie in cinematografe si sa vada aceasta productie, recompensata cu Premiul pentru cea mai buna regie (Constantin Popescu), la TIFF 2011.

In al treilea rand spun ca am apreciat actiunea de marketing/promovare a filmului, pentru ca cei prezenti la vizionarea pentru presa au fost daruiti cu cate un tricou inspirat inscriptionat, drept care l-am fotografiat spre a vi-l prezenta in aceasta cronicuta

Si nu in ultimul rand spun ca Principii de viata este unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care l-am vazut. Parerea mea . Pentru ca reuseste intr-un mod subtil-inteligent sa ne prezinte asa cum suntem astazi multi dintre noi, sau cum am putea deveni, daca nu constientizam si asimilam mesajul filmului.

Multi se pot regasi (daca nu se ascund dupa plop), in tipologia „Emilian Velicanu”. Un om obisnuit al „vremurilor” romanesti, cu care facem cunostinta intr-un „30 august, ora 7.30 dimineata”, cand la volanul masinii sale se indreapta spre santierul noii locuinte din Pipera. Velicanu se conformeaza standardelor „cetateanului obisnuit” contemporan de pe malurile Dambovitei si facem pas cu pas cunostinta cu „principiile de viata” asezata, bifate de catre acesta: apartamentul de bloc versus vila cu etaj, renuntarea la fumatul care „cauzeaza grav sanatatii”,  un loc al lui si numai al lui,de parcare, o a doua familie intemeiata cu o nevasta mai tanara, o slujba bine remunerata care conduce la un portofel din belsug garnisit din care isi achita cu dezinvoltura toate cheltuielile, un concediu binemeritat altundeva decat pe cuprinsul patriei, asigurarea materiala a progeniturilor cu tot ce-si doresc sau nu-si doresc… Si peste toate acestea, „controlul pe baza de principii” asupra celorlalti din viata sa, care daca nu se conformeza, „jar mananca”.

Velicanu strabate sigur si dezinvolt fiecare scena a filmului si seamana cu un mic taruras-buldozer: nimic nu il poate opri sau stanjeni cu adevarat din drumul sau, de la hotararile sale, cu care ghideaza vietile celorlalti, de la „principiile sale de viata”:) principii normale si sanatoase in fond. Dar principii pe care le vehiculeaza si le etaleaza sterp, uitand „viata” si reatragandu-se din realitate. Nu pentru ca ar fi lipsit de intentii bune, ci pentru ca acestea ii paveaza drumul abandonului umanului. Taurasul-buldozer Velicanu, nu COMUNICA. El – din preaplinul constiintei sale de sine, egocentric pana in varfurl unghiilor, vorbeste si interactioneaza cu familia sa, de fapt cu familiile sale, cu colegii, cu angajatii sai, cu societatea in care navigheaza, fara sa comunice sufleteste, la nivel uman. La un moment dat, plecand de la numele sau Velicanu, am avut senzatia unui Pelican plutind maret, increzator, plin de sine, limitat si insingurat pe bucatica lui de apa unde se simte stapan cu gusa plina.

Si ca intotdeauna in viata (sau pe bucatica de balta personala), un cataclism personal vine sa zguduie „incremenirea in proiect”. In cazul lui Velicanu, arhitectul vietilor celor din jurul sau, cel care le jaloneaza traiectoriile si bunastarea pe baza rigidelor si golitelor de substanta  „principii de viata” personale, acest cutremur sa spun, este produs de o trauma puternica, de o lovitura sub centura in constructia sa plina de principii in calitate de tata al adolescentului Catalin, care – rebel, debusolat, nesimtit si obraznic – isi manipuleaza si gratuleaza parintii cu apelative precum „vita, boi…”. Emilian Velicanu recunoaste in fata fostei neveste ca „am gresit cu el”. L-a hranit, l-a imbracat, l-a supracadorisit … insa acum intelege ca trebuie „sa indreptam lucrurile”. Iar calea de indreptare aplicata, needucativa prin tardivitate si violenta, este o bataie de mama focului! O noua forma a  „principiilor sale de viata” sau o reala si profunda intelegere a situatiei in care a ajuns: imposibila comunicare cu cei din jur!

Nu stim! Finalul filmului surprinde ce-a de-a doua familie intemeiata de Velicanu: tanara sa sotie, pustiul lor si inlacrimatul Catalin – in masina care ii duce in concediu in Bulgaria. Poate ca acest concediu, acest repaus departe de viata sa de zi cu zi, ii va deschide ochii, sufletul si mintea lui Velicanu, il va reumaniza…Poate….

Ceea ce construieste acest film, pas cu pas, intr-o linearitate acumulativa, este  drama contemporana mai greu observata si – si mai greu inteleasa – si – si mai greu rezolvata – a zecilor de mii de familii puternic dominate de personalitatea unui gen de Velicanu plin de „principii de viata”. Bune si principiile astea, nu zic nu, dar fara sa depersonalizeze si sa goleasca de suflet continutul vietii. Am spus drama contemporana, dar ca si in orice drama, subzista si un fior de umor si o calitate a in plus a scenaristilor, a regiei si nu in ultimul rand a actorilor este aceea ca releva aceasta unda de umor si duiosie.

Umor pe care personalitatea artistica a lui Vlad Ivanov il aduce pe ecran cu multa masura, tact si talent. O dovada in acest sens este scena plina de dezinvoltura in care Emilian Velicanu, stapanul casei, face un dus, isi selecteaza tacticos schimburile curate, merge in bucatarie, da drumul la radio si se lanseaza – asa cum se afla – gol si numai cu un prosop in jurul salelor – intr-un dans dracesc si hilar – rememorare a tineretii / eliberare tensionala – dar si „iata cine sunt eu” – dupa care – revenind la atitudinea sa asezata, de om cu responsabilitati, se imbraca tacticos si isi culege grijului portofelul si cheile masinii, pe care si le repartizeaza in buzunare. O scena pe care nu stiu cati alti actori ar fi in stare sa o joace cu atata masura si naturalete. Ca si alte mici scene: daca ar fi sa ma refer la repetata lui revolta referitoare la „nesimtitul” care ii ocupa locul LUI de parcare, sau daca ar fi sa ma refer la limbajul uneori colorat si pigmentat cu injuraturi slobozite insa moale, fara reala obida…

Vlad Ivanov este pionul central al actiunii filmului, prezent in fiecare secventa a acestuia, in persoana lui Emilian Velicanu, pe care reuseste sa „ni-l comunice”. In cunoastem si il recunoastem pe acest personaj, ca facand parte intrinseca din vietile noastre, l-am intalnit, il intalnim, il cunoastem, ba chiar ne este simpatic, pentru ca acesta este adevarul, Velicanu este un tip simpatic, da – este adevarat – genul de tip  „ el si restul lumii”, dar este un simpatic care produce in timp ravagii greu de reparat.

Pentru ca trebuie sa aderam la principii, „chiar si atunci cand ele dor”

Si „Principii de viata” ne face sa constientizam acest lucru..Intr-o realizare tehnica cinematografica aproape impecabila! Un film caruia eu ii dau o nota MARE.

Nota: 9/10