12 (2007)
Regia: Nikita Mikhalkov
Actori: Sergey Makovetskiy, Nikita Mikhalkov, Sergey Garmash

„12” este un remake al filmului clasic „12 Angry Men”, drama fundamentala cu juri a lui Sidney Lumet. Ce aduce nou Nikita Mikhalkov, un regizor caruia nu ii lipsesc niciodata ideile originale sau scenariul rusesc transpun o drama juridica localizata in Statele Unite in anii ’50 imediat dupa epoca McCarthy si transportata cu toate cele 12 personaje, cu premise foarte similare si cu un final foarte previzibil (cel putin, pana la un anumit punct) in realitatile Rusiei de astazi?

Consider ca intentia este explicita si declarativa. Rusia trece acum printr-un proces similar cu tranzitia din Statele Unite din anii ’50 si finalul este inca incert. Legile au fost poate deja scrise in cartile de legislatie, sistemul juridic permite in teorie procese drepte, in care acuzatii sunt considerati nevinovati pana la proba contrarie, dar legile sunt implementate de oameni si oamenii au limite si prejudecati si sunt grabiti in darea unui verdict, pentru a se putea intoarce la propriile vieti. Ca si in filmul lui Lumet, mai mult fiintele umane decat sistemul in sine asigura ca justitia este in cele din urma infaptuita corect. Responsabilitatea fiecarui om de a se ridica si de a-si exprima indoielile, in ciuda opiniilor covarsitoare ale celorlalti, dreptul minoritatii intr-un sistem democratic de a-si expune propriile pareri in ciuda justetii aparente a majoritatii sunt elemente cheie ale filmului rusesc, asa cum era si in originalul american.

12

Si totusi, in acelasi timp, filmul lui Mikhalkov este foarte rusesc. Amestecul de personaje reprezinta sectoare variate ale societatii rusesti de astazi si interpretarea este, fara exceptie, splendida. Tensiunile nationate si antisemitismul sunt inca parti ale peisajului, si la fel sunt si sechelele culturale si chiar de limbaj ale perioadei comuniste. Juratii, toti barbati (de ce?) se adreseaza din inertie unul altuia cu sintagma „tovarasi”. Fiecare are posibilitatea sa isi spuna propria poveste si aceste povesti descriu fundalul personalitatilor lor si motivatia deciziilor pe care le iau de a absolvi pe cel nevinovat.

Este totusi surpriza cu care se incheie care adauga o noua dimensiune filmului. Tanarul cecen acuzat in mod eronat de uciderea tatalui sau vitreg rus este achitat. Cu toate aceaste, achitarea poate insemna doar suspendarea pedepsei cu moartea in mainile mafiei care este adevaratul responsabil cu crima. Este un final mai degraba melodramatic de a rezolva aceasta problema si aceasta adaugare interesanta la povestea originala americana este atat neconvingatoare in privinta curgerii povestii, dar, de asemenea, destul de relevanta si deschizatoare. Desi drama juridica este limitata in interiorul peretilor aceleiasi camere pentru aproape intreaga durata a filmului, ne spune destul despre realitatile ruse in general.

Nota: 8/10

Chinatown (1974) – Cartierul chinezesc
Regia: Roman Polanski
Actori: Jack Nicholson, Faye Dunaway, John Huston

Pentru mine, Jack Nicholson este unul dintre marii actori ai cinematografiei mondiale, desi rolurile pe care le-a interpretat nu sunt neaparat un deliciu al comportamentului uman, desi ultimii ani sunt aparent din ce in ce mai stersi, acceptand roluri in comedioare de salon sau in drame nu atat de coplesitoare artistic (dar nu este asta oare un tipic al actorilor de o anumita varsta? Sa nu uitam rolurile lui DeNiro in comedii de acelasi gen). Chinatown este un film mult mai elaborat si cu o complexitate uimitoare pentru acest gen, un thriller politist, care se desfasoara intr-un lume a bogatilor, cu multe dorinte ascunse si cu prea putine legaturi cu Cartierul chinezesc (doar o parafrazare a faptului ca in acest colt de lume totul este posibil, iar vinovatii isi dovedesc prin orice mijloace “nevinovatia”).

Jack Nicholson

Jake Gittes (Jack Nicholson) este acum doar un detectiv particular, a carui faima in Los Angeles se raspandeste si, din aceasta cauza, primeste cazuri importante, dar misterioase si foarte complicate. Este insa un personaj arogant si molcom, care isi construieste fiecare caz cu grija, uneori chiar cu neglijenta, pentru ca sunt momente in care ataca frontal, momente pline de greseli, chiar asupra invinovatirii persoanelor care nu trebuie. Din fiecare gest al sau, transpare insa confruntarea cu trecutul, cu fostii sai colegi din Chinatown, precum si dorinta de a prinde un caz cu adevarat important pentru a dovedi de ceea ce este in stare.

Faye Dunaway

Acest caz este acela al mortii suspecte a lui Hollis Mulwray, inginer sef la departamentul de ape a orasului Los Angeles, intr-o perioada in care apa era rara si foarte scumpa si in care aceasta era un adevarat obiect de contrabanda. Pana si aceasta crima este intriganta si este pe rand angajat de catre o falsa doamna Mulwray, de catre adevarata doamna Mulwray sau de catre seful din umbra, Noah Cross (John Huston), fiecare cu propriile interese. Pentru el, dar si pentru spectator, aventura vine din partea doamnei Mulwray, in care o regasim pe frumoasa Faye Dunaway, o adevarata femeie fatala, care nu ezita niciun moment in a-si folosi nurii pentru indeplinirea propriilor dorinte, fara nicio problema in a calca in picioare cadavre sau a insela chiar amorul propriu sau amorul real al unor personaje, chiar si a lui Jake Gittes.

S-a spus despre Roman Polanski ca a reinviat filmul noir odata cu Chinatown. Dupa parerea mea, este un film noir cu elemente de noutate, pentru ca reliefarea meseriei de detectiv particular este circumscrisa unui plan mult mai interiorizat, Jack Nicholson nu este un simplu detectiv, ci un adevarat psilolog, ce cauta sa intre in minte persoanelor ce inconjoara misterul, chiar si in patul unora dintre acestea. Este cinic, este inteligent pana la exasperare, este chiar ignorant si prostut cand situatia o cere. Un rol perfect al lui Nicholson, dar ajutat mai cu seama de un scenariu impresionant, semnat de Robert Towne (premiul Oscar in 1975).

Nota: 8/10

Blindness (2008) – Alb orbitor
Regia: Fernando Meirelles
Actori: Julianne Moore, Mark Ruffalo, Yûsuke Iseya, Danny Glover, Gael García Bernal

Dupa cum spuneam si atunci cand vorbeam de Eseu pentru orbire, am vazut Blindness acum aproape doi ani si mi s-a parut un film impresionant. De aceea, dupa lecturarea cartii, am revazut filmul si mi s-a parut mult mai slab decat cartea, care a fost o capodopera. Cu toate acestea, multe dintre notele de lectura de atunci isi pastreaza actualitatea si le preiau mai jos: “Un film aflat la granita dintr-unul stiintifico-fantastic si o drama psihologica despre supravietuire. Orbirea instaurata pe Pamant ii determina pe cei care inca nu s-au imbolnavit sa ii puna in carantina pe ceilalti, in niste sanatorii inchise, in conditii de nedescris asemanatoare cu lagarele de concentrare. Pentru cei inchisi acolo, totul tine de supravietuire. Filmul este o ecranizare dupa romanul “Ensaio sobre a segueira” a lui Jose Saramago.

Intr-o zi, la o intersectie, odata ce culoarea semaforului se face verde, o masina inainteaza doar un metru si apoi se opreste brusc. Lumea se strange in jurul acesteia, pentru a constata ca soferul japonez orbise dintr-o data si nu mai poate conduce spre casa. Un pieton se ofera sa il duca acasa, insa o face doar pentru a-i fura masina. Sotia orbului insista sa il duca rapid la oftalmolog, insa doctorul nu gaseste nimic defect la ochi si ii recomanda niste analize mai aprofundate la un spital. Continua sa isi vada pacientii: o prostituata care folosea in fiecare moment ochelari de soare, un baietel de cativa ani sau un batran care nu mai avea decat un ochi. Seara, doctorul se intoarce la sotia sa, preocupat de cazul pacientului orb.

Blindness

Dimineata, doctorul se trezeste si isi da seama ca a orbit si el. Intelege ca boala este contagioasa, mai ales cand afla ca toti cei care au luat contact cu soferul orb, pe care i-am descris pe scurt mai sus, au orbit peste noapte. Numai ca boala nu este la un nivel asa de mic si totul devine o problema mondiala. Incearca sa stea departe de sotia lui, interpretata de Julianne Moore, dar aceasta il respinge, asumandu-si riscul de a deveni si ea oarba. Ajung intr-un sanatoriu pustiu, internati de guvern si aici singura speranta de supravietuire este ea. Desi doctorul va fi un conducator al salonului in care traiesc, adevarata conducatoare este ea, ii conduce prin capacitatea ei de a vedea, fara ca pacientii internati acolo sa cunoasca asta.

Blindness

In spitalul dezafectat in care se petrece majoritatea actiunii, ne aflam in fata unei imagini a lumii apocaliptice. Dintr-o lume civilizata, cu reguli, cu norme sociale, cu bunastare, persoane oarecare ajung oarbe si neajutorate. Mancarea care li se da este prea putina si, din cand in cand, lumea se revolta, exista conducatori temporari cu tendinte dictatoriale, care, in cele din urma, sunt ucisi pentru ca lumea in miniatura de acolo sa supravietuiasca. Un lagar de concentrare, in care fiecare poate deveni gardian, calau sau detinut, in care cei din salonul 3, cu doctorul si sotia lui in frunte incearca instaurarea unei democratii vremelnice.

Filmul este cutremurator in multe momente: imagini cu rani deschise, cu caini care se hranesc cu cadavre umane, cu toalete distruse si murdare din cauza orbirii oamenilor, cu orase distruse ca in filmele despre disparitia civilizatiei. Pe de alta parte, mesajul este ca oamenii, in orice conditii, isi pot uni sentimentele umane pentru a reusi sa supravietuiasca in cadrul unui grup. De altfel, finalul ii gaseste pe cei care au deschis filmul ajunsi la casa doctorului, traind ca o comunitate inchisa, departe de dezastrul din oras. Pana in clipa in care, japonezul care a orbit prima data incepe sa vada. Speranta in vindecare apare. Julianne Moore pare sa se specializeze pe acest gen, dupa reusitele (dupa umila mea parere) din Children of Men, The Forgotten sau Next.

Nota: 8/10

Trailer:

The Party (1968)-Petrecerea

Peter Sellers

Peter Sellers joaca aici (si nu este prima data in cariera sa) rolul unui barbat indian, pentru care s-a machiat suficient, un actor de slaba factura, care strica orice film, orice lucru pe care pune mana. Asa ca este dat afara din ultimulsau film, pentru o distrugere in masa pe care a provocat-o si i se interzice pe vecie sa mai intre la Hollywood. Viata sa pare distrusa, singuratatea pare sa puna stapanire pe el, insa, dintr-o greseala, este chemat la o petrecere, care este data chiar in casa producatorului care l-a izgonit din cariera sa profesionala.

Michele Monet si Peter Sellers

Unul dintre personajele care atrag atentia este si Michele Monet (interpretata de Claudine Longet), o aparitie extrem de simpatica, necunoscuta mie pana la acest film, dar care vrajeste inima lui Hrundi, dar si pe a spectatorilor. Ea este singura care il sustine in nebunia lui, fiind la randul ei la inceput de cariera, pentru ca treptat, la petrecere, toti si toate se intorc impotriva lui. Aici vedem un Sellers intr-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, perfect adaptat situatiei pe care o joaca: viata luata in ras, aparenta (sau reala?) inocenta, simpatie provocata de neluarea in seama a adevaratelor valori din lumea moderna: bani, ierarhie, respect rece pentru cei aflati in functiile de sus.

Nota: 8.5/10

Atonement (2007)-

Povestea filmului lui Joe Wright ‘Atonement’ incepe ca o drama romantica si sociala petrecut intr-un conac, asemanator cu cel din „Easy Virtue”. Bogata fiica mai in varsta a detinatorilor imobilului, Cecilia (Keira Knightley) se indragosteste de simpaticul si inteligentul Robbie (James McAvoy), fiul servitorului si cei doi traiesc o aventura scurta si pasionala care este intrerupta brusc de Brionny, sora cea tanara a Ceciliei, o adolescenta confuza, dar plina de imaginatie, care interpreteaza gresit unele scene la care asista si il trimite pe Robbie la inchisoare pentru o infractiune pe care nu a comis-o.Urmatoarea parte a povestii se petrece in Europa inceputului celui de-al doilea razboi mondial. Robbie si-a recastigat libertatea, oferindu-se voluntar pentru a servi ca simplu soldat in armata si traieste tragedia razboiului si zilele debarcarii la Dunquerque. Ancora sa morala este o scurta intalnire pe care a avut-o cu Cecilia si speranta de a-si recuceri iubirea si viata lui.

In a treia parte, o reintalnim pe Brionny, departe de anii sai tulburi , care incepe treptat sa inteleaga raul pe care l-a facut surorii sale si iubitului acesteia. Ea a renuntat la viata usoara de la conac si studiaza la Cambridge, se ofera voluntara ca asistenta medicala pentru a face ceva bun in viata si incearca sa o contacteze pe sora ei, pentru a capata iertarea si a indrepta raul pe care l-a facut prin recunoasterea faptului ca acuzatiile sale au fost false. Dar este ispasirea suficienta si poate indrepta pacatele  in viata reala? Sau poate imaginatia compensa pentru ceea ce destinul a decis sa se intample in viata reala? Este intr-adevar destinul, sau hazardul si neintelegerile din viata reala care guverneaza tot ceea ce se intampla?

Ultima parte a povestii ne va da raspunsurile. Brionny devine adevaratul erou al povestii, cu alternarea ei permenenta intre imaginatie si realitate, cu tentativa ei de a-si asuma responsabilitatea si a-si obtine iertarea pentru pacatele pe care le-a comis cu mult timp in urma, dar care o urmeaza pentru tot restul vietii ei. Scena finala ne da o perspectiva diferita asupra intregii povesti si reflecta probabil structura narativa a romanului original.

Sunt doua scene de cinematografie frumoase in acest film – fuga prin padure din prima parte a filmului si scena lunga de pe plaja de la Dunquerque care aduce la viata ultimele zile ale razboiului– si trebuie, in acest sens, mentionat numele directorului de imagine Seamus McGarvey. Dintr-o echipa de actori buna, mi-a placut cel mai mult James McAvoy care educe pe ecran personalitate si farmec pentru a se potrivi cu frumoasa si talentata Keira Knightley si Vanessa Redgrave cu performanta emotionata in rolul lui Brionny in varsta, unul care i se potriveste de minute.

Nu am citit cartea lui Ian McEwan, dar calitatea si internsitatea povestii pot fi simtite in scenariul de la „Atonement”. Regizotul Joe Wright a folosit de cateva ori o tehnica interesanta de a juca aceeasi scena din perspectiva unor personaje diferite, subliniind rolul perceptiei (adevarate sau false) in poveste. Ca spectator, am avut sentimentul ca, in acest caz, suntem poate in prezenta unei adaptari pe ecran care reuseste a fi apropiata spiritului si calitatii unei carti bune.

Nota 8/10

Dan

Un film foarte laudat in America, unul dintre favoriti la Oscarul din 2008, dar care a castigat doar un premiu pentru cea mai buna coloana sonora, castigator al Globului de Aur pentru Cel mai bun film, Atonement nu este decat o poveste de dragoste ce se desfasoara pe parcursul a zeci de ani. M-a impresionat mai mult povestea filmului, scenariul (ecranizarea facandu-se dupa romanul lui Ian McEwan, tradus si in romaneste cu numele “Ispasire”), si mai putin prestatia actorilor, desi nu am nimic sa le reprosez si au obtinut si ei multe nominalizari pentru acest film (respectiv cei mai buni actori in rol principal masculin si feminin la Globul de Aur, premii insa necastigate de ei).

Totul se invarte in jurul sentimentului de vinovatie al micutei Brionny, o fetita de 12-13 ani care ia decizia sa il acuze pe Robbie, iubitul sororii sale, Cecilia, de o infractiune de viol pe care acesta nu a comis-o. Si asta datorita geloziei pe care o avea fata de sora ei si dorintei sale ca Robbie (desi de varsta diferita) sa fie doar al ei sau al nimanui. Filmul se dezvolta de aici, Robbie este inchis, iese trei ani de zile din inchisoare, alegand ca alternativa armata si anii plini de primejdii ai celui de-al doilea razboi mondial si incearca sa se intoarca la Cecilia si sa isi ia viata de la capat. Imaginile de final in care “micuta” Brionny, dupa cativa zeci de ani, interpretata de Vanessa Redgrave, ajunge acum o cunoscuta scriitoare si isi scrie romanul vietii ei, numit “Cainta”, un roman autobiografic, in care isi dezvaluie sentimentul de vinovatie care a urmarit-o tot timpul.

O muzica foarte inspirata insoteste imaginile filmului, cu o bataie sacadata si potrivita a clapelor unei masini de scris. De asemenea, interesant si de retinut este ca, pentru a sublinia unele scene, regizorul le dubleaza, pentru a pune in evidenta perspectiva mai multor personaje cu privire la acelasi lucru si a demonstra ca lucrurile in viata sunt diferite in functie de personalitatea si de interpretarea fiecaruia din afara. Astfel, redarea dublă a scenelor este, de fapt, redarea văzuta prin ochii lui Brionny, si redarea lor cum au fost în realitate.

Nota 9/10

Jovi

The Day the Earth Stood Still (1951)

Filmul e construit pe o poveste care putem sa spunem ca e e simpla, daca privim invazia de filme de gen din prezent: o nava extraterestra aterizeaza pe Pamant, lumea se panicheaza in afara de cativa oameni destepti care vad in acest lucru ba un lucru obisnuit, ba unul interesant si de studiat. Numai ca extraterestrul nu a venit nici sa distruga, nici sa ia contact cu rasa umana, ci sa avertizeze ca folosirea continua a armelor, a arsenalelor nucleare nu poate aduce decat pieirea umanitatii, pentru ca celelalte civilizatii din spatiu vad asta ca o amenintare ce nu isi are rostul.

Extraterestrul vrea ca inainte sa plece sa urmareasca oamenii obisnuiti, sa isi dea seama daca ei merita salvarea si chiar sa ii ajute. Klaatu (un Michael Rennie inflexibil, foarte bine ales, cu un glas neutru, dar ferm), dupa ce este ranit de un soldat neatent, fuge din spital si isi gaseste loc intr-o pensiune, langa Helen si fiul ei Bobby, care il insoteste apoi in cunoasterea lumii, asa cum este ea si care, in cele din urma, il ajuta sa isi indeplineasca misiunea de a salva soarta omenirii.

Chiar daca pentru un fan al filmelor moderne cu efecte speciale, nu reprezinta mare lucru, el trebuie privit (ca majoritatea lor, de altfel) din prisma acelor ani ai cinematografiei. Si, in acest fel, vedem scene cu efecte speciale de exceptie, cu personaje memorabile, cu roboti, chiar daca uneori zarim printre scene si sfori cu care sunt tinuti acestia, subtil, dar vizibile pentru un spectator avizat. Una peste alta, prin interpretarea rece, dar meritoasa a lui Michael Rennie, prin imagine si scenariu interesant, care captiveaza si e departe (ca si calitate, dar una superioara) de scenariile moderne ale filmelor fantastice, The Day the Earth Stood Still merita aprecierea noastra si se inscrie in categoria filmelor nemuritoare.

Nota: 8/10

The Thing(1982) – Creatura

Nu sunt si nu am fost fanul filmelor horror, iar in ceea ce priveste filmele asa-numite stiintifico-fantastice, imi plac numai cele bine realizate, care sa aduca ceva nou in domeniu, o interpretare de exceptie sau o reusita regizorala. The Thing insa este un film demn de toata lauda, un remake dupa “The Thing From Another World” din 1951 (pe care personal nu l-am vazut) si care va avea la randul lui o repetare, care va aparea in 2010. Este un horror, cu o creatura misterioasa, cu oameni prinsi in capcana si care doresc sa o anihileze, asa cum am vazut in prea multe filme dupa aceea si tin sa precizez ca nu am vazut nicaieri o realizare mai buna, fiind de departe cel mai bun de acest gen.

O echipa de cercetatori americani se afla departe in Antartica, in mijlocul pustietatii pline de gheata, fara sa reuseasca sa contacteze baza de la care au plecat, mai ales ca mai sunt doar cateva zile pana la aparitia iernii. In apropierea lor, la cativa kilometri, mai exista o echipa de norvegieni, in aceleasi conditii ca si ei. Un zbor de elicopter al unuia dintre acestia din urma le aduce prima urma de teama: acesta incearca sa omoare unul dintre cainii lor, il urmareste cu elicopterul si raneste unul dintre cercetatori, pentru a fi el cel ucis in cele din urma. Cautarea bazei norvegiene ii inspaimanta de-a dreptul: singurul ramas este contorsionat de urmele luptei cu un organism necunoscut si descopera si o nava extraterestra imensa scoasa de sub gheata.

Creatura se refugiaza in tabara lor si panica se instaureaza. Treptat, ei isi dau seama de pericolul pe care aceasta il reprezinta: este capabila sa ia forma oricarei fiinte in care se instaureaza, imitand-o pana la identitate si este foarte greu sa fie astfel descoperita. Fiecare se suspecteaza pe celalalt si ceea ce este si mai grav este ca nici propria fiinta nu se lasa cunoscuta, nici ei nu isi dau seama daca propria persoana este in continuare om sau este deja Creatura. Pana la urma, MacReady ia conducerea si ii supune pe ceilalti unui test de sange pentru a ucide urmele fiintei suprapamantene acolo unde ele au ramas.

Pentru acea epoca, a reprezentat un film monumental, fiind unul dintre cele mai cunoscute filme horror ale anilor ’80 (rezonante pe care le pastreaza insa peste ani, cand oricine isi da seama dupa numele filmului-”The Thing”). Efectele speciale sunt foarte reusite, mai ales pentru acea perioada, infatisarea creaturii este incredibil de reala si terifianta, iar toata lupta dintre om si fiinta nepamanteana este aratata pana in cele mai mici amanunte, un lucru nou pentru cinematografia horror a acelor ani. Suspansul apare in fiecare moment, nu aflam in niciun moment care este personajul infectat si care nu si specatorul, chiar nepasionat de acest gen, ramane in fata ecranului pentru a afla adevaratul final. Nu este de mirare, de altfel, pentru regizorul John Carpenter, mulat pe filme horror, dupa reusitele cu Halloween si The Fog.

Nota: 8.5/10

To Have and Have Not (1944) – A avea sau a nu avea
Regia: Howard Hawks

Bogart si Bacall

Capitanul Morgan (Bogart in anii de frunte) are o ambarcatiune in portul din Martinica si asta ii confera libertate de miscare, venituri suplimentare, dar si invidia si dorinta altora de a si-l apropia. Vrea si ramane neutru mult timp, in ciuda promisiunilor care vin din toate partile. In schimb, doar o femeie il poate schimba. Este vorba de Slim (Lauren Bacall, avea atunci 19 ani, la debutul sau), o femeie care intra in sufletul lui, surprinzandu-l prin naturalete, prin identitate de pareri si un caracter apropiat, cu multa coloana vertebrala.

Din povestea lor de dragoste trecem in planul politic: lui Morgan i se propune o misiune riscanta pentru statului lui neutru, dar banoasa pentru situatia in care se afla si anume transportarea unor francezi, urmariti de politia locala, intr-o alta locatie. Ranirea unuia dintre ei si gazduirea acestuia la hotelul unde se aflau Morgan si Slim complica lucrurile. Ei trebuie sa isi uneasca interesele, sa conspire impreuna in razboiul (mai mult psihologic) care se creeaza. Iar betivul Eddie-Walter Brennan face deliciul tuturor scenelor, merita sa fiti atenti la jocul lui de cuvinte.

To Have and Have Not

Nu stiu insa daca motivul politic profund a fost si intentia lui Hemingway cand a scris cartea dupa care a fost adaptat scenariul acestui film (sa nu uitam ca actiunea se petrecea acolo in Cuba), dar oricum ne aflam in fata unei adevarate opere de arta: o carte a celui de mai sus, care este si coscenarist impreuna cu William Faulkner, interpretare foarte buna lui Bogart (aflat imediat dupa succesul vietii sale-Casablanca-1942), un farmec aparte a lui Lauren Bacall (desi a fost si este discutabil faptul daca ea canta cu adevarat melodiile din film sau un barbat?!) si o actiune interesanta, desi intrucatva previzibila. Un film care merita urmarit, peste ani.

Nota: 8/10

Apocalypto (2006)

Povestea se petrece in ultimii ani ai Imperiului Mayas, chiar inaintea debarcarii spaniole si ne dezvaluie lucruri stiute doar de adevaratii cunoscatori ai civilizatiilor precolumbiene: cruzimea lor, setea de sange, sacrificiile umane, saracia unei parti insemnate a populatiei, luarea de prizonieri pentru unicul scop de a fi omorati in templele inchinate zeitatilor. Acum, nu stim cat de mult a respectat Mel Gibson (scenarist impreuna cu Farhad Safinia) adevarul istoric in amanunt, insa totul pare verosimil. Si pentru asta a folosit toate armele de care dispunea: actori necunoscuti, limba originara, nume de piei-rosii (aici sunt curios daca si mayasii foloseau aceste nume asemanatoare indienilor nord-americani), imagini superbe din zona piramidelor de sacrificiu.

Intram in viata unui trib din acele vremuri, unul simplu construit in jurul luptei pentru supravietuire, unde traditiile ancestrale la umbra batranilor se impletesc cu vanatoarea, cu joaca si gluma, cu hazul de necaz facut la orice pas. Violenta este putin accentuata in primele momente ale filmului si asta pentru ca ne este dezvaluita o lume fara dusmanii, una linistita, ale carei principale scopuri sunt perpetuarea speciei (care ne aduce scene amuzante cu retetele de “insamantare reusita”) si subzistenta-vanatoarea si pescuitul. O familie compusa dintr-un tanar mayas (Jaguar Paw-Laba de jaguar), fiul acestuia si sotia insarcinata ne este adusa in prim-plan, ca un cuplu reusit si complet integrat mediului.

Numai ca lucrurile paradisiace se schimba repede si tribul este atacat, iar barbatii si femeile in floarea varstei sunt transportati pentru a fi vanduti ca sclavi sau sacrificati in numele zeului soare spre orasul sacru mayas, orasul piramidelor inaltate spre soare. Laba de jaguar isi lasa in urma sotia si copilul, intr-un put adanc, cu promisiunea ca se va intoarce sa ii salveze (lucru oarecum exgerat pentru ca nimeni nu ar fi rezistat mai multe zile intr-un asemenea loc, fara surse de mancare si apa). Reuseste sa evadeze si apoi trebuie sa reziste cursei de urmarire a soldatilor imperiului, dorind sa ajunga teafar acasa si sa isi salveze familia.

Chiar daca este foarte probabil ca violenta sa fi fost la ea acasa in anii de suprematie a civilizatiilor amerindiene, este clar si faptul ca Mel Gibson a vrut sa socheze prin aratarea acesteia in multe momente ale filmului, expunere explicita si indelungata. Avem, de asemenea, multa actiune, adrenalina, suspans, dar si exagerari ale calitatilor personajului principal, care scad intrucatva nota filmului, pentru ca se pune mare accent pe acestea in dauna conturarii din punct de vedere sufletesc a personajelor. Ne lipsesc sentimentele, toata lumea e preocupata de sange (sau de dorinta de a nu-l pierde), doar Laba de jaguar isi doreste intr-adevar sa ajunga la sotia si copiii sai, unul nenascut, dar ceea ce demonstreaza prin lupta intrece destul de mult posibilitatile unui barbat obisnuit, ranit si fugarit de o armata intreaga. Cu aceste minusuri, ramane un film care merita sa fie urmarit pentru unicitatea lui si dorinta de a ne dezvalui (inca) o civilizatie pierduta, cu toate formele ei, atat bune, cat si rele.

Nota 8/10