The Dictator (2012) – Dictatorul

Pentru ca a fost primul film pe care l-am vazut,  Borat ramane pentru mine punctul de referinta in ceea ce-l priveste pe  nonconformistul Sacha Baron Cohen si specia rara pe care o reprezinta. In aparenta un rebel, in esenta un dramatic si fara crutare analist extrovertit al vremurilor pe care le traiste. Cu toate cele incluse in aceste vremuri.

Nici in Dictatorul, S.B.C. nu face rabat de la conceptele care ii calauzesc actul artistic. Critica caricaturala este in elementul ei si ataca toate ciudateniile, racilele si putregaiurile organizarilor statale, religioase, economice, sociale si culturale contemporane: de la dictaturi la dictatori tiranici de la democratii la democrati farisei, de la religii la stereotipii religioase, de la sexualitate la sex de diferite orientari, de la feminism la fetisism, de la culturalitate la multiculturalitate, etc, etc, etc, intr-o cavalcada presarata de sageti ascutite care isi nimeresc fara mila tintele.

Fara doar si poate un film care trebuie vazut cu repetitie (ca si in cazul lui Borat), pentru a prinde toate fineturile acestor sageti. Pentru ca trebuie sa spun ca sunt momente a caror savoare scapa la o prima vizionare – poate si din cauza ritmului naucitor al actiunii, dar poate si din cauza necunoasterii sau neintelegerii  in principal a subtilitatii limbajului utilizat .

Pentru ca Sacha Baron Cohen foloseste la greu yiddishul si ivritul! Marele General-Amiral Alladeen, “lider suprem, general atottriumfător, asupritor iubit şi  poporului Republicii Wadiya” si bineinteles, antisemit pana in varful firului de par, isi presara copios dialogurile cu expresii yiddish (nu de alta, dar americanii le folosesc la greu) si ivrit (vezi: meshuga = nebun sau mazel tov sau esrim bananas), mergand pana la faza in care discutia pe care o are cu Nadal in avionul care il poarta in „scop turistic” catre un punct strategic esential, limba de baza folosita este ebraica, spre stupefactia perechii americane martora.

De unde i-a venit lui S.B.C. ideea acestui scenariu, ce l-a inspirat pe el? Nu ca n-ar exista la fiecare pas – jur-imprejur – motive de inspiratie .  Saddam Hossein şi Muammar Gaddafi au fost fara doar si poate surse puternice si mai ales romanul de mare succes “Zabibah and the King”, scris de Saddam Hussein. De acolo a prins viata Generalul-Amiral Alladeen, dictatorul “hotărât să-şi dea viaţa pentru ca democraţia să nu învingă niciodată”!

Asa cum si Chaplin si-a cladit filmul Dictatorul pe sinistra personalitate istorica a lui Hitler. Din pacate, iata, istoria se repeta!

Ca sa nu mai vorbesc de acea replica mortala „ in loving memory…” (of Kim Jong-il – of course), pentru ca – nu-i asa – „o lume mai buna nu se poate lipsi de iubire”, ca si scena memorabila (de promovare – of course) petrecuta pe covorul rosu de la Oscars’.

Sigur ca se inregistreaza proteste din toate partile contra acestui film, de la comunitatile arabe americane: “Dictatorul” pe cămilă îi deranjează teribil pe arabii din SUA,,  la inalti reprezentanti ONU.

Sigur ca fiecare rasa umana ridiculizata prin caricaturizarea unor aspecte specifice, poate protesta, la fel si feministele, la fel si oamenii loviti de diferite dizabilitati, la fel si cetatenii de diferite orientari sexuale, la fel si pudibonzii, la fel si politicienii, la fel si teroristii (de ce nu? ), dar pana la urma aceasta este lumea reala in care traim!

Si cineva trebuie sa ne atraga atentia! Chiar daca o face din spatele unei enorme barbi negre (cu care, de altfel, a venit pe lume, bebelusul Alladeen, in anul 1973), fie din spatele gestului crud care indica retezarea capetelor supusilor, fie din spatele fetei tineresti si aparent inocente care arajeaza metodic si meticulos pe rafturile magazinului bio produsele visului american si mondial de asigurare a sanatatii, fie din spatele unui Alladeen care ridiculizeaza lumea hollywoodiana si institutia Oscarurilor  si fie din spatele unui Alladeen care – stupefiant indragostit – declara ca “democratia nu e perfecta, dar opteaza pentru o reala constitutie si alegeri libere”. (Parca am mai auzit asta, de curand, pe meleaguri mioritice)

Si acesta, din spatele tuturor mastilor, este Sacha Baron Cohen si echipa care ii sta alaturi! Acelasi Larry Charles (Borat, Bruno), inepuizabil alaturi de S.B.C, dar si alaturi de Seinfeld si acelasi frate Erran Baron Cohen (Borat, Bruno, The Infidel), vinovat pentru coloana sonora originala, dar in care se regasesc si piese interpretate de Jalal Hamdaou & Driver, Jalal Hamdaoui & Cheb Raya, Mohamed Amer, Mc Rai, Khaled, Michelle J. Nasser,  etc, din care puteti asculta aici si aici.  Lista completa a pieselor o gasiti pe Youtube.

Distributia este excelenta, Ben Kinsley (un Tamir – nume de origine atat evreiasca cat si araba – viclean, perfid, razbunator, duplicitar) si Anna Faris (bine determinata), dar si Jason Mantzoukas, stau umar la umar cu debordantul Sacha Baron Cohen. Ca sa nu mai vorbesc de doua aparitii fulgurante si copioase,  Megan Fox  şi  Edward Norton – in popriile roluri.

Trebuie sa vedeti acest film, pentru ca sa descoperiti singuri tot ceea ce eu am uitat sau am am omis deliberat sa va semnalez (de exemplu si citarea Romaniei pe lista lui Alladeen ). Si bineinteles, ca sa radeti!

In promovarea filmului, RoImage ne-a transmis de la Biroul de Propaganda al Dictatorului urmatorul comunicat, special pentru noi romanii :

Data:     9 mai 2012

De la:    Biroul de Propagandă

RE: COMUNICAT EXTRAORDINAR PENTRU ROMÂNIA DE LA EXCELENŢA SA AMIRAL GENERAL ALADEEN – LIDER SUPREM, GENERAL ATOTTRIUMFĂTOR, ASUPRITOR IUBIT ŞI OFTALMOLOG-ŞEF AL POPORULUI REPUBLICII WADIYA

MESAJUL EXCELENŢEI SALE, GENERALUL ALADEEN, SPECIAL PENTRU ROMÂNIA

Ştiu că experienţa voastră anterioară cu un dictator nu a fost grozavă, dar, să fim sinceri, nici cu democraţia nu vă este mai bine.

Aşa că iată-mă aici pentru a vă arăta avantajele unei tiranii adevărate.

Vă voi garanta:

O rată a şomajului de 0% pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani.

Uniforma militară, gratuită, pentru toţi bărbaţii de peste 12 ani şi aceleaşi drepturi pentru femei, ca şi pentru bărbaţi. Nici unul.

Dacă vreti mai multe indicii, veniţi să vedeţi noul meu film “Dictatorul”, care va fi scos în curând, nu de turiştii ăia pe care i-am prins că au călcat graniţele ţării mele.

Hafla!

Excelenţa Sa şi-a rupt din preţiosul său timp pentru a vorbi direct românilor, aşa că va urmări personal dacă acest mesaj va ajunge la poporul vostru, căci Facebook, blogurile, tot internetul şi alte agenturi străine de spionaj şi-au pus cu generozitate la dispoziţie serviciile de supraveghere în secret a naţiunii voastre în slujba celui mai iubit Dictator.

Dacă vreţi ca democraţia să fie interzisă, drepturile omului să dispară şi dictatura de tip Wadiyan să fie instaurată şi în ţara voastră, daţi mai departe mesajul Liderului Suprem.

Pentru fapta voastră veţi fi „pedepsiţi” cu 72 de virgine din garda de corp personală a Preaiubitului Aladeen!

Nota: 8/10

Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10

Le Chat du Rabbin (2011) – The Rabbi’s Cat – Pisica rabinului

Joann Sfar este scenaristul si regizorul filmului Gainsbourg – Une vie heroique – 2010,  film castigator a  trei premii Cesar in 2011 si avand inca 5 nominalizari tot la premiile Cesar pentru alte 5 categorii. Si pentru ca tot s-a obisnuit cu aceasta inalta recunoastere, iata ca si Le Chat du Rabbin castiga un premiu Cesar in 2012, pentru “Best Animated Film (Meilleur film d’animation) Antoine Delesvaux (director/producer) Joann Sfar (director).

Creator a peste 150 de carti de benzi desenate, Sfar a realizat pelicula de fata dupa trei dintre volumele sale (1, 2 si 5) dedicate “pisicii respective” si aventurilor sale, pisica inspirata chiar de animalul de casa al autorului . In profunzime insa, dedicatia filmului este axata pe ideile legate de acceptare, coabitare, toleranta religioasa, importanta gandirii si liberului arbitru in determinarea spirituala, a credintei si a modelului filozofic de viata.

Pisica care isi castiga darul constient al vorbirii prin sacrificiul papagalului inconstient vorbitor, felul in care acest nastrusnic animal vrea sa isi dovedeasca dragostea si devotamentul pentru Zlabya – stapana sa, prin trecerea ceremoniei de Bar-Mitzvah si convertirea la iudaism reprezinta simbolistica asumarii constiente a unei identitati.

Bineinteles ca pe calea initiatica exista si capcane, exista si ispite, exista si greseli, ba chiar si sacrilegii, ceea ce a acumulat pisica poate fi pierdut cu usurinta…darul vorbirii dispare ca o pedeapsa a arogantei, dar va fi recastigat cu peste masura de merit in final!

Alaturi de pisica, rabinul sefard Sfar (actiunea se petrece in Algerul anilor ’20), o comoara de intelepciune, dar si de umor plin de inteligenta si umanitate, porneste intr-o aventura in inima Africii, plina de conotatii istorice si religioase, in cautarea tribului pierdut. Echipa calatorilor este completata de batranul  si inteleptul sheik arab, dar si de un pictor rus livrat intr-un cufar impreuna cu sulurile sfinte salvate de sub mana Revolutiei Comuniste si nu in cele din urma, in echipa apare si un milionar rus.

Replicii si aluzii inteligente, ascutite, pline de haz…”noi ii educam pe toti, chiar si pe magari” … sau iata o reflectie a mentalitatii care ilustreaza un alt tip de religie: “ islam/iudaism/pistolul”, sau referiri la Django Reinhardt… un film pe care vi-l recomand cu caldura.

O animatie captivanta, personaje bine definite, foarte simpatice si evoluand in mijlocul unor peisaje de mare frumusete plastica.

Coloana sonora (Olivier Daviaud) inspirata din melosul mediteranean este sprijinita de vocea inconfundabila a lui Enrico Macias si mi-a facut o deosebita placere.

Pentru  ca sa il cunoasteti pe Sfar si lumea lui, puteti sa ii accesati blogul : Le Petit Monde de Joann Sfar. Nu veti regreta

Colegul nostru Dan Romascanu a vazut acest film (pare a fi doar o parte, insa) cu un an in urma la Paris (in 3-D) si a scris despre el pe blogul sau.

Nota: 8.5/10

My Australia (2011) – Australia mea

Majoritatea filmelor prezente la Bucuresti in cea de-a doua editie a Festivalului de Film Evreiesc 2012, s-au aplecat asupra suferintei copiilor evrei din tarile cotropite de nazisti, distrugerii inocentei lor si asupra metodelor abjecte, cinice si inumane elaborate spre uciderea in masa a peste 1,5 milioane de vieti fragede. Este cazul lungmetrajelor: Elle s’appelait Sarah/Sarah’s Key,  In Darkness, Korczak, Esther’s Diary, La Rafle/Round Up, Child Prodigies, Lea & Darija, Joanna.

Exceptie de la acest fir rosu tematic fac cateva filme de alta factura si printre ele este si acest My Australia, al carui scenariu reflecta propria experienta de viata a lui Ami Drozd (regizor/scenarist).

Ami Drozd s-a nascut in Polonia in 1953; in 1964 a emigrat in Israel. Este absolvent al Facultatii de Film si TV la Saddle Back College Los Angeles. In the perioada 1980 – 1995 a fost regizor si  editor la Israel Television Network. Drozd a scris si a regizat peste 30 documentare and programe de TV. A lucrat de asemenea, cu Andrzej Wajda ca asistent regie la filmul  Korczak.

In My Australia, din nou este vorba despre universul copilariei, de data aceasta insa, despre descoperirea originilor si a identitatii religioase si despre asumarea lor constienta. Un proces laborios si dureros, cu mult mai subtil in cazul varstelor mici, decat in cazul maturilor (tratata in comedia The Infidel – prezentata pe blogul nostru).

Intr-o Polonie a anilor ’60, contorsionata inca – la peste 15 ani de la sfarsitul razboiului – de ura viscerala,  de antisemitism si de neo-nazism, o tanara mama evreica, greu incercata de experienta ghettoului si poate si a lagarelor, hotaraste sa ascunda copiilor ei, Andrzej – 14 ani si Tadek – 10 ani, originea etnica a familiei, ba mai mult decat atat, ca masura asiguratorie, ii creste si ii educa in spiritul crestin catolic practicat fervent. Faptul ca pustii adera la o banda de tineri de cartier, antisemiti si adulatori ai insemnelor naziste, banda care inarmata cu instrumente de bataie, se organizeaza in atacuri violente impotriva altor tineri de varsta lor, dar stigmatizati drept evrei, reprezinta o mare lovitura pentru mama singura care incearca sa-si educe copiii in spiritul muncii, dar intr-o moralitate cel putin discutabila. Un dus rece pentru Halina, un moment hotarator in care nu are puterea sa le spuna adevarul copiilor, dar un moment in care i-a decizia sa paraseasca Lodzul, sa plece din Polonia si sa emigreze in Israel, acolo unde avea deja o parte a familiei, pe sora si cumnatul ei. Adevarul insa le este revelat copiilor, in fragmente faramitate si greu de inteles, astfel incat Tadek chiar exclama: “cum naiba au intrat evreii astia in familia noastra” .

Mai mult decat atat, visul cel mai fierbinte al copiilor este sa ajunga in Australia, tara viselor lor si tara cangurilor , asa ca – pe vaporul care ii duce in Israel, ei inca cred ca destinatia lor este Australia.

Si o data cu debarcarea in Israel si  inceputul unei noi vieti, atat spectatorii, cat si familia celor trei, luam contact cu realitatile unei tari tinere, in dezvoltare, cu problemele legate de invatarea unei limbi noi si a unei mentalitati diferite, cu modalitatile specifice de educare a tinerilor in cadrul kibbuzului (munca, moralitate, socializare, scolarizare).

Andrzej este pe muchea trecerii in adolescenta si releva un spirit de fronda, de inadaptare, se revolta, fura organizat din casele kibbutzului, nu munceste, nu studiaza limba, dar isi intalneste constant fratiorul mai mic si petrece cu acesta ceva timp. El penduleaza intre identitatea lui poloneza si chemarea Poloniei, in contrast cu lumea exterioara in care se afla si in care nu se regaseste. Pe de cealalta parte, Tadek este o plamada care – culmea – in pofida varstei mai mici – sau poate de aceea – se modeleaza mai usor. Mai usor, insa constient, in ciuda gravitatii si sensibilitatii trairilor acestui copil bulversat de dualitatea din care inca nu se poate desprinde. In momentele de cumpana emotionala Tadek se refugiaza intr-o veche transee din spatiul kibbutzului, unde agata intr-un cui imaginea reprezentand-o pe Maria cu pruncul Iisus, in fata careia se roaga si isi cauta sprijinul si vechiul echilibru. Transee care la un moment dat este astupata de un buldozer, ingropand adanc trecutul lui Tadek.

Momente dramatice din care transpar si unde de umor, mai ales legate de faptul ca cei doi copii stiu care este diferenta fizica si definitorie dintre ei si ceilalti baieti evrei: ei nu sunt circumcisi. Ori, pana la atingerea si asumarea constienta a noi lui identitati, micul Tadek hotaraste sa isi asume schimbarea fizica, actul fizic, dar profund religios de aderare la iudaism, asa ca cere sa fie circumcis. Andrzej opteaza insa pentru fuga din kibbutz si din Israel. Cum-necum, ajunge in port si se suie – pasager ilegal – cu gandul de a ajunge in Australia. Bine insa ca este descoperit la timp, mai ales ca destinatia vasului era China .

Cei doi baieti revin alaturi de mama si hotarasc in acord tripartit sa isi acorde sansa inceperii unei vieti in comun, cu efortul depasirii trecutului si asumandu-si radacinile si viitorul intr-o societate si o tara a lor. Ca si Ami Drozd, Andrzej si Tadek vor invata sa fie evrei.

Micul Jakub WRÓBLEWSKI  in rolul lui Tadek este extrem de convingator si induiosator, dovedind un talent si o candoare impresionanta, ca de altfel si Łukasz Sikora in rolul lui Andrzej.

Opinia criticilor:

‘This story is one that has not often been told in Israeli cinema — that of the postwar generation born in Europe, and their relationship to Jewish and Israeli identity. Raised as a Catholic Pole, influenced by the norms of an anti-Semitic environment, Tadek’s every thought and emotion comes from that set of beliefs. Yet Tadek’s carefully constructed ‘Australia’ suggests that there was always a desire to be elsewhere, to find refuge in an imaginary world, somewhere far away, different, exotic — a place with the freedom to create, to be different, to be someone other than the Tadek of the streets’.  (Ayelet Dekel, The Jewish Daily Forward)

Nota: 8/10

Our Idiot Brother (2011)

Ca sa il parafrazez pe Mihai Petre, asa cum spunea el in cadrul emisiunii “Romanii au talent”, sunt momente in care fiecare dintre noi are cateodata mici placeri vinovate. Pentru mine, una dintre acestea este vizionarea comediilor romantice, care chiar inexistente ca opere de arta, pot aduce zambetul pe buze, melancolia in suflet si o stare de binedispozitie, stari care te pot urmari mult timp dupa ce filmul s-a sfarsit. Un astfel de exemplu este “Our Idiot Brother”, o comedie care imprumuta clisee de peste tot pentru a inchega ceva original despre o persoana care poate aparea in orice familie. Poate fi fratele idiot, sora idioata, prietenul cretin, asa cum se spune si pe posterul filmului: “Everybody has one”.

Paul Rudd este in mod cert omul perfect pentru comedii, dar am fost destul de aproape ca, de aceasta data, sa nu il recunosc. El este Ned, un barbat ajuns in a doua etapa a vietii sale, cea in care trebuie gasit un rost, cea in care trebuie sa iti asumi responsabilitati, in care trebuie ca viata sa fie luata un pic in brate, stransa bine si intrebata “Incotro?”. Numai ca el nu este in stare sa faca nimic din toate acestea, problema fiind personala, adanca, tinand de propria personalitate si inteligenta. Inca de la primele momente ale filmului, il “ghicim”: la piata din oras, vinde diferite legume, produse de ferma unde lucreaza impreuna cu prietena sa; un politist cunoscut vine la el si, cu tristetea in suflet, il intreaba daca ii poate vinde niste droguri; Ned idiotul cade in capcana si ii vinde iarba, fiind trimis in inchisoare.

Curand, la iesirea din inchisoare, ii cunoastem si familia (mama si cele trei surori): mama locuieste singura si spera sa il aduca si pe el langa ea, fiind construit psihic dupa acelasi capapod; Miranda (Elizabeth Banks) este o persoana peste masura de ocupata, un ziarist care isi cauta afirmarea profesionala, fara a realiza ca foarte aproape de ea se afla cel care ii poate readuce zambetul; Natalie (foarte simpatica Zooey Deschanel) este implicata intr-o relatie homosexuala, dar in acelasi timp este atrasa si de barbati; in sfarsit, Liz (Emily Mortimer) este cea mai plafonata dintre ei, fiind inchistata intr-o casatorie cu un sot care o inseala si avand doi copii asupra carora trebuie (singura) sa isi concentreze toate eforturile, fara a mai tine seama de propria persoana.

Iar in momentul in care Ned se intoarce din inchisoare, descopera ca prietena sa si-a gasit un alt barbat, nu il mai primeste la ferma si trebuie sa se integreze cumva inapoi in propria familie. Trecand pe la fiecare dintre surorile sale, el face gafe dupa gafe, fara intentie, ci doar izvorate din idealismul sau, din sinceritatea cu care vede orice relatie, din increderea pe care o starneste in jurul sau si pe care o investeste in oamenii pe care ii cunoaste. Este, in acelasi timp, inconstient si dragut, enervant si simpatic, implicat si bun ascultator, idiot si demn de a fi iubit. Un film frumos, vi-l recomand.

Alte impresii: FilmSinopsis, Life is mOnO.

Nota: 8/10

Bee Season (2005)

Pe calea fireasca  a “intamplarilor” mele literar-cinefile, a urmat acest film, care de altfel mi-a si fost recomandat in contextul unor conferinte desfasurate la Iasi primavara aceasta.

Nu este un film foarte bine cotat si comentat pe siturile de specialitate si aceasta pentru un motiv evident mie si anume acela legat de faptul ca spectatorul trebuie sa aiba un minimum de cunostinte care sa-l ajute sa asimileze tema. Dar pe de alta parte, atenti la firul rosu al povestii, care se trage din invataturile Kabbalah, acel concept al Tikkun Olam (Repararea  Lumii), trebuie sa recunoastem ca cele patru personaje ale filmului sunt fiecare in parte, dar si prin interactiune si interdeterminare, in cautarea definirii identitatii personale, o tema general valabila intregii umanitati.

Filmul s-a inspirat din romanul omonim al Mylei Goldberg, scriitoare si muziciana, o personalitate interesanta cu o experienta si perspectiva de viata cu radacini adanci in iudaism. Ea este de altfel si coscenarista a peliculei, alaturi de Naomi Foner. Pe albumul “Her Majesty The Decemberists”, The Decemberists au piesa “Song for Myla Goldberg”, care contine referiri la acest Bee Season.

Saul Naumann (Richar Gere), profesor universitar de mistica ebraica, cercetator al Kabbalah, este sotul lui Miriam (Juliette Binoche)  si tata a doi copii: adolescentul Aaron (Max Minghella) si micuta de 11 ani Eliza (Flora Cross). O familie in care se face muzica (tatal si fiul, la vioara si violoncel canta impreuna Bach) si se studiaza (tatal se retrage in birou – sanctuarul sau unde se apleaca asupra misterelor si invataturilor iudaismului).  O familie in care Eliza ne spune ca tatal sau a invatat-o ca “literele si sunetele detin secretele Universului, ca in litere si sunete pot gasi orice si pot vedea dincolo de mine. Si pot ajunge la urechea lui Dumnezeu”. Prin urmare, Dumnezeu este cuvantul. “Literele sunt expresia unei energii primare speciale si cand se combina in cuvinte – detin secretele Universului”.

Dar Dumnezeu Creatorul si Experimentatorul este tentat sa caute o cale pentru a darui mai mult omenirii. Astfel incat creaza un vas special pentru a primi lumina divina, dar se pare ca vasul si-a depasit limita rezistentei si s-a spart … “big-bangul creatiei”. Iar rolul omului a devenit acela de a cauta si a aduna toate piesele vasului spart (piese care fiecare in parte, precum fragmentele unei holograme, inmagazineaza imaginea si lumina totului), pentru a reintregi lumea. Teoria Kabbalah – Tikkun Olam,  ca omul, prin bunatate si altruism, poate indrepta ceea ce a fost distrus, sau macar este dator de a incerca, pentru ca Dumnezeu, dintre toate piesele distrugerii vasului/lumii, a lasat la indemana speranta.

In acest film, fiecare dintre cei patru eroi, personifica, intr-un fel sau altul acest sensibil vas (sufletul si mintea umana) pe care Dumnezeu il umple cu lumina sa divina. Sensibilitatea vasului fiecaruia, la scara micro, ameninta stabilitatea macrocosmica. Si fiecare este dator sa contribuie la repararea si echilibrarea sa si a lumii ( lumii sale si lumii universale).

Cel mai sensibil microcosmos / vas primitor este micuta Eliza, posesoarea unui talent alimentat de o minte ascutita si un suflet plin dragoste pentru familia sa. Pentru ca – angrenata in concursul scolar traditional american, acela al spellingului, ortografierea corecta a cuvintelor, ea parcurge o initiere subtila: inchide ochii si “vede” vocea cuvantului, isi deschide mintea  literelor si le lasa sa se materializeze in zbor. Asa cum o initiaza tatal sau, trairile ei corespund experimentelor si invataturile kabbalistului Abulafia, care credea ca “printr-un anumit fel de concentrare mintea se poate deschide  si poate atinge SHEIFFA, cea mai speciala cale de a fi impreuna cu Dumnezeu, iar pasii necesari se concretizeaza in exercitiu, in cuvinte, in litere”.O cale totusi periculoasa, care trebuie parcursa cu grija si pentru care, nu orice are dotarea necesara. Eliza, fara doar se poate ca o are! Si vrea sa ajunga la Urechea lui Dumnezeu! Pentru ca uneori, Dumnezeu ne asculta.

Pe de cealalta parte, din punctul meu de vedere, povestea tanarului Aaron este mai complicata psihologic si conotatia ei se leaga de mitul nasterii eroului (aici fac referire la cartea lui Otto Rank, pe care tocmai ce am citit-o si recenzat-o). Aaron, mai mare cu cativa ani buni decat surioara sa, si-a creat din figura paterna, un erou, un model iubit, respectat si demn de urmat, insa tinde egoist  spre a-si dori atentia concentrata a acestuia. Astfel ca atunci cand tatal incepe sa petreaca mai mult timp cu Eliza, in discutii si studiu si antrenamente de spelling, in Aaron se nasc sentimente puternice de gelozie. De altfel ambii copii au, mai mult sau mai putin, astfel de gelozii, ambii se iscodesc reciproc atunci cand unul dintre ei este oaspetele sanctuarului eroului lor. Numai ca Aaron este la o varsta critica si periculoasa, cand eul sau tinde sa se razvrateasca tocmai impotriva modelului sau. Si ce alta razvratire mai potrivita este in acest caz, decat tradarea iudaismului parintelui si cautarea identitatii proprii, experimentarea sprijinului altundeva, mai intai in crestinism si mai apoi in buddhism. Buddhismul catre care il atrage o superba fata blonda Chali (Kate Bosworth) si care pare sa ii ofere linistea si echilibrul in contrapartida cu tensiunea si nemultumirile care il incearca in intimitatea caminului parintesc.

Un camin in care se si consuma drama (pe care incepem sa o inteleg ca patologie mocnita dar “lucrativa”) a mamei. Care poarta in ea o trauma mintala (depasind psihologicul si cantonata in psihiatric), venita din adolescenta, cand si-a pierdut ambii parinti intr-un accident auto si cand imaginea farului zdrobit al masinii … sute de mici cioburi stralucitoare …i s-a intiparit pe retina ochilor si a mintii. Aceasta imagine o urmareste obsedant, revine si revine cu obstinatie si atunci cand si-o aminteste o impinge elaborat catre actiuni bolnave (cleptomanii, patrunderi in domicilii straine si acumulari ciudate de sticlarii stralucitoare, fragmente ale unui big-bang intim).

Saul simte instrainarea sotiei si nu o intelege cu adevarat, asa cum nu intelege nici schimbarile destul de vizibile care se petrec cu fiul sau. Atentia, comunicarea  si controlul lui se focuseaza asupra Elizei, in pragul etapei nationale a concursului.

Eliza insa, depozitara unui vechi caleidoscop, daruit de mama sa, priveste lumea si oamenii dragi ei, totul rasfrant in rupturi miscatoare de imagini si se simte datoare sa reinchege imaginea unica, curata si senina a lumii. Pentru ca in pragul acestei ultime faze a concursului de spelling, lumea ei se frange: mama ajunge internata intr-o clinica psihiatrica, fratele ei ii paraseste si se incadreaza casei Hare Krishna, criza este dramatica si aceasta fetita de numai 11 ani atinge Tikkun Olam si Sheiffa, ii vorbeste lui Dumnezeu la ureche si alege echilibrat sa-si repare lumea: intre familie si titlul de campioana, alege  constienta familia. Sacrificiul unei litere, puterea cuvantului … pentru a fi impreuna.

Un superb melanj de mistic si profan, de cautarea a identitatii, de sacrificiu canalizat spre binele familiei … emotionant, senzitiv, dar si inteligent.

Cinci actori care mi-au transmis intelegerea dificultatilor specifice (dar si general valabile) cu care se confrunta personajele povestii. Si care evolueaza intr-o cinematografie (Giles Nuttgens) sensibila, incarcata de tensiunea creata de zone de lumina si intuneric (destul de prea multa intunecare) si pe o coloana sonora superba (Peter Nashel).

Vorbind despre coloana sonora, ascultam Sarabanda – Bach din Partita in B minor BWV 1002 si Chaccone din Partita II in D minor, dar si piese pline de mesaj si inspiratie precum  – “How Do You Love? (Collective Soul)”, “Two Tickets To Paradise – Eddie Money”,  culminand cu piesa finala “I’ll Be Near You (Ivy)”.

Cinci actori spuneam, care mi-au placut mult si care intr-un film atat de complicat ideatic, mi-au transmis mesajul unei povesti tulburatoare. Fiecare dintre ei a fost pentru mine cate o piesa a  acestui caleidoscop, insa micuta Flora Cross pare ca ajunge la “urechea lui Dumnezeu”, cu talentul si interpretarea ei. Am pus-o pe lista  celor de la care astept confirmari viitoare.

Cei doi regizori observ ca lucreaza constant impreuna si imi propune sa vad un alt film al lor, Uncertainty  din 2009, care mi-a fost recomandat.

Nota: 8/10

Toata lumea din familia noastra (2012)

“Toata lumea din familia noastra” este – intr-o forma sau alta  – nevrotica! Unii sunt depresivi nevrotici sau mocniti nevrotici, iar altii sunt activi la cote maxime. Singurul personaj neatins inca patologic, pare micuta Sofia, care are si ea, la randul ei, in contact impurificator cu adultii, unele manifestari ingrijoratoare, cum ar fi cautarea unor refugii- pavaza (suptul concentrat al degetului sau focusarea privirilor undeva in neant sau dorinta obsesiv-compulsiva a unei cani de ciocolata calda).

Daca ne retragem cativa pasi si ne detasam, poate captam  si fateta satirei sociale si a umorului frust care deriva din zvarcolirile personajelor inclestate pe viata si pe moarte. Altfel, traim alaturi de ele, de personaje, o drama.

O drama pe care de multe ori chiar am intalnit-o in viata: familii care se desfac si in aceasta sfasiere, legea este aceea care legata la ochi, cantareste in  blind – sentimente si aptitudini in conformitate cu care incredinteaza unei parti (in 99% din cazuri – mamei) cresterea minorului si stabileste celeilalte parti (adica tatalui) – un acces si un program limitat de viata-vizita.

Povestea acestei familii divortate este nitel atipica, pentru ca daca in cele mai multe cazuri EL este acela care inseala, se separa si isi reface viata alaturi de o ALTA, aici EA este aceea care tradeaza, divorteaza si primeste in cuibul revendicat in totalitate, un ALTUL. Un cuib in care are in stapanire si copilul si mama buna la toate in casa si bunurile acumulate in timpul casniciei!

Dar toate acestea le aflam pe parcursul filmului. Povestea este bine scrisa si ne dezvaluie intr-o unitate de timp concentrata, din zori si pana undeva dupa amiaza si aproape numai in spatiul unui apartament, un cumul de personaje-caractere, cetateni ai patriei, care cu fiecare scena, se “dezvaluie”! Se dezvaluie in profunzime, apeland la un verbaj viu, colorat, dureros-incisiv, exultand intr-o miscare si o gestica ametitoare si halucinanta. Intreaga lor istorie sociala si psihologica ni se contureaza pas cu pas prin interactiunea verbala si fizica, astfel incat intelegem fiecare frustrare, fiecare devenire caracterologica si intelegem ca suntem in mijlocul unei drame cu lucire de curata nebunie,  nascute din iubire si alimentate de neiubire. Si daca vorbesc de iubire, exista un singur fior autentic de sentiment, acela nutrit de catre tatal – Marius, pentru micuta Sofia, alaturi de care si-a pregatit meticulos si hotarat o mini-vacanta pe care urmeaza sa o petreaca impreuna la mare. Actiune pe care o vede insa zadarnicita de cerbicia fostei neveste, Si de aici izbucneste criza nevrotica generala, o criza prefigurata insa de secventele anterioare in care facem cunostinta si cu parintii lui Marius. Un lamentabil tata nervozat din nimic si tabarand cu presiuni verbale jignitoare asupra fiului sau atat de dornic de a-si revedea fetita si de a fi cateva zile alaturi de ea. Un tata care – asumandu-ne o introspectie psihologica in copilaria lui Marius – si-a lasat probabil amprenta suparatoare asupra  caracterului personajului nostru.

Se tot vorbeste despre labilitatea si imaturitatea personajului Marius si despre nebuna lui meticulozitate in administrarea zestrei de CD-uri, DVD-uri, carti si alte bunuri aliniate fara cusur in inghesuita lui garsoniera, dar pana la urma tipul mi-a parut mult mai in regula, ma imaginativ, mai comunicativ si mai uman in comparatie cu penibila pereche pe care o formeaza Otilia impreuna cu “bursucul contabil”. EA – rigida, uscata, scortoasa, egoista, dand pana la urma la iveala o imunda zestre de limbaj si comportament, iar EL – contabilul – un penibil aparent mototol, dar las, plin de ifose si cocolosit in cuibusorul in care nu se speteste mai deloc.

Cand toate aceste personaje isi dau arama pe fata, intr-o cavalcada de actiuni “inspirationale”, demne de pacientii unui cabinet de psihiatrie, cand Marius oscileaza intre “razbunatorul” care isi leaga si impacheteaza fedeles victimele, apoi lasul in perspectiva interventiei politiei, dar si smintitul milog care se umileste in fata Otiliei cersindu-i iubirea si reveneirea alaturi de el, spectatorul are dorinta sa iasa tiptil-tiptil din apartament si sa inchida bine usa in urma sa. Luand-o cu el si pe micuta Sofia, pentru a-i salva inocenta si viitorul sanatos psihic.

Concluzia este ca daca parintii nu ti-i poti alege atunci cand vezi lumina zilei intr-o familie, macar iubita / nevasta alegeti-o cu mai multa grija, daca poti, daca cumva modelul parental nu ti-a deformat si tie caracterul!

Rasu’-plansu’! Din pacate… totul exista si exista si exista in jurul nostru si polueaza viata curata a altora! Faptul ca vedem aceasta poveste trebuie sa actioneze poate ca o lectie. Cati invata din aceasta? Nu stiu!.

Dar lectia este bine instrumentata din punct de vedere cinematografic. E parerea mea de neprofesionist, de spectator.

Camera (director imagine Andrei Butica) lucreaza alert, ochiul ei in miscare rapida pe mastile nebuniilor personajelor este ochiul nostru lacom sa prinda fiecare miscare si expresie si constructie a nevrozei. Intr-o scenografie bogata – decor, culoare, amanunte care creaza o realitate perfecta la varful nasului spectatorului.

S-a lucrat dens si adanc cu fiecare detaliu, totul circumscriindu-se partiturii fiecarui actor in parte. Serban Pavlu – Marius tine in spatele sau fiecare scena si construieste un personaj extraordinar de veridic (am intalnit astfel de tipi). Un mare nefericit personajul sau – si actorul stie sa acumuleze si sa transmita toata tensiunea acumulata de Marius, toate frustrarile sale, toata constienta si nefericirea ratarii sale ca familist, dar si refuzul sau de a se rata ca tata iubitor. Il secondeaza foarte bine Mihaela Sirbu, investindu-si personajul cu raceala, rautate, rigiditate si forta in a arunca cu invenctive si a rani cu lama ascutita a cuvintelor: “vrei copil? Fa-ti o alta familie” spune Otilia ei cu scrasnet plin de ura pentru acela care are drepturi si datorii egale  de parinte al Sofiei.

Decenta si capacitatea de a fi oameni si parinti cad de pe aceste personaje intr-o conjunctura in care fiecare ar fi trebuit sa stimuleze confortul si educatia fiintei pe care clameaza ca o iubesc. Si interpretarea actorilor (sigur ca sub mana si stiinta regizorului Radu Jude) este o performanta a talentului acestora. Gabriel Spahiu este de asemenea o alegere perfecta in rolul lui “RELACHE”, diminutivul cu care il apeleaza racnind Otilia. Pentru ca starea lui pare mereu de “relache”, dar un relash smecheresc si usor rautacios sub aparenta de calm si impaciuire. Spahiu reuseste un personaj respingator, un rol greu, de compozitie subtila, pe care si-l asuma cu profesionalism!

Iar floricica plina de candoare si talent care rasare printre acesti actori maturi este Sofia  Nicolaescu, interpreta tizei ei din pelicula. Care iata, surpriza, la cei vreo 7-8 ani ai ei, este stapana pe un limbaj cinematografic copt. Sigur ca Radu Jude a lucrat cu ea, a avut intuitia de a apasa pe acele clape cu rasunet si intelegere in micuta interpreta, sigur ca si ceilalti actori au avut stiinta si sensibilitatea de a colabora si de a o sprijini, sigur ca succesul e colectiv, dar una peste alta, Sofia are har! Si isi increteste adorabil nasucul! Sper sa si-l implineasca in timp! Eu una i-o doresc si imi doresc sa am parte de alte reusite ale ei.

In calitate de neprofesionista, nu ma arunc in etichete si sentinte si alte bla-bla-bla despre “noul cinema romanesc” sau despre alte incadrari, demolari, laude, acuze…e plina presa scrisa si online. Eu spun doar ca e un film bun, care mi-a vorbit intr-un stil viu si dens despre o bucata de realitate universal valabila. Atat de universal valabila, incat iata, mintea mea a facut link si catre recentul vizionat Carnage, tot o abordare a “dezbracarii de caracter” . Si pot sa remarc ca Mihaela Sirbu este tot atat de “pe rol”, ca si Jodie Foster! Pe bune!

Finalul e deschis! Si se lasa cu ceva sange! Nici nu l-as fi vazut altfel! Poate doar “lasarea de sange” reuseste sa scada tensiunea, domoleste nevroza… spala pacatele …poate!

Nota: 8/10

The Last Detail (1973) – Ultima misiune

Continuand seria filmelor cu Jack Nicholson, am ales “The Last Detail”, un film din 1973 mai putin cunoscut publicului larg (familiarizat, mai degraba, cu ultimele sale aparitii, cele din comediile de varsta a treia) si cu atat mai valoros. Constructia este genul de film pe care eu il apreciez foarte mult si anume un road movie care devine o calatorie initiatica pentru viata unuia dintre personajele principale. Iar atunci cand modelul si sfatuitorul acestei calatorii este un Jack Nicholson uns cu toate alifiile, un militar care a trait totul si care poate emite pretentiile necesare pentru a-i invata pe cei mai tineri, atunci “tacamul este complet” (:D) si rezulta un film care merita, cu siguranta, vizionarea.

Subiectul este incitant: doi marinari de cariera, plictisiti de slujba si de colegi, primesc sarcina sa insoteasca la inchisoarea militara un recrut de doar 17 ani, Meadows (Randy Quaid foarte tanar, dar cu o figura la fel de amuzanta si atunci), care era vinovat ca furase doar 40 de dolari, dar de la o persoana importanta (mai precis, de la organizatia de caritate a sotiei sefului suprem). Pedeapsa: 8 ani. 8 ani departe de familie, de armata, de orice tentatii, 8 ani care pentru el poate reprezenta sfarsitul, dar si pierderea celei mai frumoase etape a vietii, acea perioada in care risti totul, traiesti totul, incerci toate picanteriile vietii, inainte sa inceapa lungul drum al responsabilitatilor.

Billy Buddusky, poreclit Bad Ass, este sansa lui. Interpretat de un Jack Nicholson inca tanar, dar aflat intr-o etapa a carierei in care avea nevoie de afirmare si de concretizare a eforturilor actoricesti, Buddusky este omul versat, care decide ca lui Meadows nu ii este necesara o derapare de 8 ani de la viata lui, ci o trecere treptata prin toate etapele vietii de adult, mai cu seama a povestilor spre care toti tindem dupa 18 ani: prima bere, prima petrecere cu bautura, prima noapte de dragoste, etc. Pentru Meadows, aceasta calatorie nu se transforma intr-un drum spre Iad, ci un drum plin de experiente inedite, pe care cu siguranta nu le va uita in cei 8 ani in care va fi departe de lume si mai ales departe de lumea “cumsecade”.

Cei doi sunt insotiti de Mulhall (Otis Young), un marinar care este tipul “corect” din toate aceasta aventura, cel care cateodata il trage de maneca pe Bad Ass, cel care ii arata tinta de reintoarcere spre propria cazarma, dar si cel care le sustine eforturile spre o vacanta platita (a lor, marinarii care se simt in permisie) si fericita (pentru Meadows). Meadows devine fericirea intruchipata in timp, de la baiatul timid si hot, cu o incredibila abilitate de a fura orice, in oricare imprejurari, la baiatul plin de importanta, sigur pe sine, un adevarat barbat la finalul filmului, dupa ce calatoria sa initiatica a luat sfarsit.

Interesanta abordare a devenirii propriei persoane, un film care cu siguranta trebuie mentionat si vizionat de catre orice cinefil, “The Last Detail” a fost tradus inspirat in romana ca Ultima misiune, reprezentand de fapt ultima treapta a transformarii lui Meadows intr-un adevarat adult, intr-un barbat. Oare toti am trecut prin aceste etape? Merita discutat despre acest lucru…

Nota: 8.5/10

The Hunger Games (2012) – Jocurile foamei

Jocurile foamei (The Hunger Games) a fost primul film pe care am hotărât să îl văd la cinematograf în acest an. Timpul nu îmi permite, de obicei, să fac un drum până la cel mai apropiat – aflat, de altfel, chiar în centrul oraşului. Pentru acest film, însă, am presupus că ar merita efortul. Nu m-am înşelat.

Blockbuster-ul american necesită, într-adevăr, un ecran imens, şi mai ales o tehnologie performantă in-surround. Ar fi păcat să ratezi, ca pasionat al filmelor de acţiune, fiecare detaliu vizual sau sonor al momentelor încărcate de adrenalină; sunt multe asemenea momente pe durata celor 142 de minute ale filmului.

Jocurile foamei este cel dintâi dintr-o serie de, afirmă casa de producţie, patru filme, bazate pe trilogia scrisă de Suzanne Collins, deja aclamată de sute de mii de cititori din momentul apariţiei primei cărţi, în 2008. Este un film de acţiune cu o componentă puternic distopiană şi o latură emoţională dificil de ignorat. Evenimentele se petrec în timpul celei de a 75-a ediţii a Jocurilor foamei, organizate de o societate a viitorului numită Panem, societate creată după ce o catastrofă nucleară a distrus populaţia Pământului (deci, pe noi). Panem îşi are rădăcinile bine înfipte în cultura şi civilizaţia romană, iar preşedintele Snow, conducătorul său, ştie foarte bine cum să ţină cele 12 districte sub control. Jocurile foamei sunt un soi de reality show izvorât din răzbunare calculată şi cruzime fără limite: în fiecare an, fiecare district trebuie să ofere câte un tribut, un băiat şi o fată între 12 şi 18 ani, ca aceştia să concureze într-o luptă în care poate exista un singur învingător. Tinerii sunt supuşi unei lupte agonizante pentru supravieţuire, sfârşind prin a se măcelări unul pe celălalt şi a câştiga, în urma sau în ciuda tuturor ororilor, dragostea nemărginită a unui public corupt, decăzut şi marcat de spleen.

Ce se întâmplă însă când reprezentanţii districtului 12, cel mai sărac dintre toate, o zonă minieră unde înfometarea este la ordinea zilei, sunt Katniss Everdeen şi Peeta Mellark? Cine este această fată care se oferă voluntară – un fapt fără precedent în istoria districtului – şi, pe deasupra, îşi etalează fără ezitare talentul de arcaş? Cine este acest băiat lipsit de inhibiţii care, din fiu de brutar, devine centrul atenţiei întregului Panem când îşi declară iubirea nemuritoare tocmai pentru fata pe care trebuie să o ucidă în arenă?

Filmul acesta trebuie văzut pentru fluxul neîntrerupt de adrenalină, pentru replicile potrivite date la momentul potrivit, şi pentru câteva întorsături scenaristice neprevăzute în carte. Da. La câteva ore după ieşirea din cinematograf am înşfăcat prima carte. A doua zi, spre seară, le devorasem deja pe toate trei şi eram încă în stare de şoc – însă aceasta este o altă poveste rencenzistică şi va fi spusă la timpul său.

Nota: 8/10