Albert Nobbs (2011)

Glenn Close devine prin aceasta interpretare de exceptie favorita mea la premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal. Motivele sunt multe si poate ca nu pot fi pe deplin elucidate decat in situatia in care urmariti filmul. Cum altfel insa poate fi categorisita interpretarea sa, o femeie in haine de barbat, fara posibilitati de a fi descoperita de cei din jurul ei (cu exceptia acelui purice ‘nenorocit’), intr-o atmosfera intunecata de hotel de secolul al XIX-lea, intr-o tara rece ca Irlanda? Pentru ca asta e povestea ei, o poveste incredibila de viata, pe care Glenn Close o urmarea de multi ani, pe  care a reusit sa o transpuna acum cu mare succes, macar din prisma interpretarii.

Este clar ca daca nu cunoasteam un pic povestea si actrita principala este posibil ca sa nu imi dau seama ca ea intrepreteaza un barbat. Albert Nobbs (Glenn Close) este un chelner impecabil, aflat intr-o slujba de rang inalt in Dublin, intr-un hotel important, frecventat de aristocratie. Visul lui (ei) este ca sa reuseasca sa stranga suficienti bani din bacsisuri pentru a-si deschide propria tutungerie, scapand astfel de o viata extrem de chinuita, plina de nereusite si de nefericiri, inceputa cu violul care a determinat-o sa isi schimbe infatisarea, devenind femeie. Primele 30 de minute sunt poate cele mai intense ale filmului, pentru ca drama este dublata de un adevarat film de mister, emotiile personajului principal cu privire la posibila sa desconspirare transmitandu-se in intregime si spectatorului.

Din clipa in care este descoperita ca femeie de un anumit domn (sau doamna?) Page, interpretat de o estetica Janet McTeer, nominalizata si ea la Premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol secundar, viata i se schimba cu adevarat pentru ca devine umana. Este momentul in care Albert ca personaj nu mai este credibil, iar filmul isi pierde din magia inceputului, care il poate face, parerea mea, o capodopera. Cum altfel poate fi interpretata o goana a unei femei travestita in barbat, dar care nu avea sentimente homosexuale, dupa o alta femeie, chiar daca frumoasa (Mia Wasikowska)? Cum nu poate el sa isi dea seama de felul in care aceasta il joaca pe degete, asa cum numai o femeie poate face, cerandu-i lucruri greu de obtinut de un servitor, dar care ii sunt absolut la indemana unui indragostit? Momente confuze din partea unui personaj pana atunci atat de puternic si rece.

Povestea vietii lui Albert Nobbs este dura, greu de urmarit si poate regizorul si scenaristii ar fi trebuit sa mizeze pe aceasta pe tot parcursul filmului. In acest film, ar fi reiesit o drama autentica, fara sclipiri de romantism, frivolitate si chiar comedie, s-ar fi patruns mai cu atentie amanuntele unei vieti nenorocite, dar pana la urma aleasa de bunavoie, pentru ca durerea din copilarie nu determina in toate cazurile luarea unei decizii atat de radicale. Daca interpretarea este desigur exemplara (iar Glenn Close va scapa cu greu premiul Oscar, unul dintre motive fiind si acela ca inca nu a primit niciunul pana acum in intreaga sa cariera), iar filmul are o conceptie interesanta, putea fi desigur mult mai bun daca punea accentul pe povestea din trecut si nu pe construirea de catre personaj a unui viitor convenabil.

Nota: 8.5/10

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

Tinker Tailor Soldier Spy (2011) – Un spion care stia prea multe

Intamplarea face – sau NU intamplarea – pentru ca observ ca din ce in ce mai des  mi se leaga in mod ciudat cartile ce-si asteapta randul pe masuta, cu filmele la care blogul nostru este invitat sau catre care ma poarta altunde curiozitatea!.

Asa se leaga si volumul ce ma asteapta spre a fi citit, “Premiantul –The Honourable Schoolboy (1977) si care este cel de-al doilea roman dupa Cartita din trilogia PE URMELE LUI KARLA a lui John Le Carre. Si in care George Smiley a devenit seful Serviciului Secret britanic, intr-un moment in care tradarile unui agent dublu sovietic au zguduit din temelii reteaua de spionaj.

Hotarat sa restabileasca onoarea si faima de odinioara ale serviciului, Smiley doreste razbunare. Metoda lui e atacul, prada urmarita este Karla, terenul de batalie este Hong Kongul, iar arma aleasa – onorabilul Jerry Westerby, un agent secret abil si nesabuit. Si astfel incepe un joc terifiant “(coperta a 4-a a volumului aparaut la RAO in 2007).

Citind acum vreo doi ani primul volum, Cartita si afland despre ecranizarea sa in 2011, am fost foarte curioasa sa vad cum va reusi filmul sa prinda atmosfera acelei perioade, tensiunea caracteristica romanelor lui Le Carre, dar si densitatea actiunii desfasurate pe atat de multe planuri geografice si cu atatea personaje implicate.

Pentru ca sa ii placa un roman de-al lui John le Carre cititorul rebuie sa fie familiarizat cu problemele politicilor de suprafata si de adancime, la vedere si nevazute ale perioadei Cortinei de Fier, cu substanta densa a cartilor sale, cu mentalitatile si tehnicile transfrontaliere ale activitatilor de spionaj si pana la urma, sa aiba acel ochi mental cu ajutorul caruia sa vezi imaginativ paginile citite.

Filmul vine sa transpuna vizual perceptia echipei de realizatori. Si uneori – poate de cele mai multe ori, cititorul nu este intru totul multumit.de viziunea cinematografica. Va sigur ca nu este cazul meu! Si o sa incerc sa va spun si de ce!

Trecerea pe ecran a romanului, realizata de catre Bridget O’Connor (ingrozitor de scurta viata) si  Peter Straughan si regizata de catre Tomas Alfredson (implicat in multe proiecte cinematografice cu tematica politica) mi s-a parut o realizare meritorie, pentru ca a reusit sa imi acapareze atentia maxima, sa imi solicite coparticiparea mentala si sa-mi creasca nivelul adrenalinei, intr-un mod intens-gradat, inteligent motivat si cu mult respect pentru reconstituirea atmosferei si psihologiei timpurilor si personajelor. Nu mi-au lipsit sub nicio forma ultratehnologiile moderne, de la sofisticate Iphon-uri la bolizii supradotati cu CaiPutere, ba din contra, simplele cabine telefonice stradale sau batranelele centrale telefonice ascultate cu sarg de functionare apatice m-au impresionat cu nostalgie si mi-au relevat faptul ca inteligenta si determinarea umana au fost mereu deasupra gadgeturilor si progresului tehnologic. Si ca aceasta inteligenta si pregatire profesionala a maestrilor spionajului – si incontestabil, britanicii au fost si sunt (probabil, inca!) maestri, au lucrat la turatie maxima in timpurile in care tehnologia nu atinsese nivelul de azi.

Suntem in anii Razboiului Rece, Serviciul Secret al Marii Britanii (SIS), codificat MI6, aflat din pacate in nu foarte bune relatii de colaborare cu “verii” sai din Statele Unite – se confrunta cu o grava problema interna care pune intre paranteze veridicitatea informatiilor, stabilitatea structurii, viata unor colaboratori si mai presus decat orice loialitatea unora dintre cei aflati inauntru si mai ales – la varf. “In momentele grele, Marea Britanie avea tendinta sa se bizuie pe spioni mai mult, nicidecum mai putin” (citat din volumul Premiantul)

Sahul este JOCUL REGILOR, iar spionii de elita sunt regii din umbra ai guvernelor, prin urmare, in consecinta si inevitabil, problematica filmului se ordoneaza sub imperiul inteligentei, tacticii si strategiei jocului in cauza.

Sub mana rechematului de la timpuria si fortata pensionare, George Smiley,  porneste o ancheta mai mult sau mai putin oficiala, comandata de un inalt demnitar guvernamental, Oliver Lacon, in scopul devoalarii “cartitei” existente in inima si la varful MI6. Pentru ca asa cum ii spune Lacon lui Smiley este vorba despre: “Generatia ta, mostenirea ta! Rezolva!”.

Cartita a fost semnalata anterior inca de Control, fost sef al Serviciului, a carui moarte recenta resuscita vechile intrebari. O cartita pentru care agentul britanic Jim Prideaux cazuse victima la Budapesta, cu un an in urma, atras intr-o capcana. O cartita infiltrata de serviciile sovietice de spionaj, o cartita – englez tradator aflat sub bagheta lui Karla, o mai veche “cunostinta” a lui Smiley, inca din anul 1955. Karla este o eminenta cenusie a spionajului sovietic, despre care insa la fel de stralucitul sau inamic Smiley stie ca “poate fi invins, pentru ca e un fanatic si fanaticul ascunde intotdeauna un secret”.

Pe tabla de sah din apartamentul lui Control, piesele jocului poarta pe ele figurile celor de la varful spionajului britanic, “Witchcraft” este numele de cod al vanatorii dezlantuite pentru a-l depista pe acela care are “abilitatea de a schimba taberele” si de a sluji un stapan dusman al tarii sale. Insa, asa cum se dovedeste, Witchcraft este o operatiune otravita!

Alleline (Tinker – Carpaciul), Esterhaze (Poorman – Sarmanul), Haydon (Tailor – Croitorul), Bland (Soldier – Soldatul) – sunt figurile de pe tabla de sah, pe care George Smiley alaturi de tanarul agent Peter Guillam le tin in vizor, aduna indicii, dezleaga ghemul incalcit al aparentelor (“pentru ca lucurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”). Toate acestea intr-un soi de plutire eleganta, sumbru-intunecata, dar incarcata de tensiune si mai ales presarata de semnale pe care spectatorul trebuie sa fie atent si sa le observe si sa le decodifice la timp, pentru a crea tabloul realitatii din spatele aparentelor. Adevarul la care ajunge echipa celor doi agenti, varstnicul Smiley si tanarul Guillam este mocirla blamabila a unui individ care isi tradeaza tara si conationalii si colegii si care in mod sinistru spune ca “sunt cineva care si-a pus amprenta!” “Cineva” care pentru natura faptelor sale isi primeste plata meritata: un glont in fata fara de obraz! “Tradarea unui ii disturba pe toti!” – o replica superba. Inscaunarea lui George Smiley de drept, in fotoliul parasit de Control, la conducerea Serviciului, este incununarea si sfarsitul filmului. O incununare trista, multe rani si multe destine zguduite, dar o incununare care anunta continuarea luptei si mai ales continuarea vanatorii impotriva lui Karla.

O echipa de actori selectionati unul si unul, nici nu-mi puteam inchipui si dori altceva in fiecare dintre roluri si pentru mine au existat nu una, ci trei bomboane pe tort: Gary Oldman, Colin Firth si Benedict Cumberbatch (Sherlock Holmes din proaspata serie difuzata si pe micile noastre ecrane). Dar daca ma gandesc bine, distributia acestui film este in totalitate o minigalerie a valoroasei garnituri de actori englezi contemporani.

Aceasta distributie evolueaza in decoruri  care readuc pe ecran atmosfera epocii: cladiri administrative specifice, spatii private traditional britanice, interioare si exterioare cenusii si intunecoase… Lumea spionajului actioneaza in acest film intr-o realitate lipsita de caldura si de culori vii. In mod edificator, prin contrast, numai cele cateva scene in care apar pusti scolari alaturi de Jim Prideaux, irizeaza caldura si culoarea unei lumi nepervertite.

Camera de filmat (Hoyte Van Hoytema – Director cinematografie) lucreaza in unghiuri stranse, urmareste amanuntul, miscarea scurta, sta indelung pe figurile personajelor, tocmai pentru a grada lent tensiunea si pentru a ne ajuta sa intelegem, sa patrundem semnalele, sa gandim din pozitia jucatorului de sah care are in fata tabla, figurile si vede cu ochii mintii miscarile urmatoare. Leit motivul liftului (de persoane sau de documente), urcand sau coborand in cladirea Serviciului este plin de simboluri ascunse ale trecutului si ale prezentului, ale framantarilor personajelor, ale urcusurilor si coborasurilor cinstei si ale tradarilor eroilor-figuri-de-sah, adunati in jurul si in slujba  Reginei. Sunete scurte si imagini scurte, fulgurante se dovedesc a fi chei care descuie usile viitoare: o bricheta, niste picioare sub masa, care incearca sa intre in pantofi., ochelarii abandonati pe pat…echipa de productie joaca si ea sah cu spectatorii.

Maestrii sunt regizorul Tomas Alfredson (prea putin cunoscut spectatorului roman de cinema ) si Gary Oldman (cu peste 70 de roluri la activ in productii cinematografice si TV – 14 premii si 26 nominalizari la festivaluri de gen) in rolul lui George Smiley, cu resurse fizice minime puse la bataie, dar interiorizare, concentrare si comunicare maxime.

Si sa nu-l uit pe Alberto Iglesias, mare surpriza pentru mine, cu o coloana sonora meritorie, din care nu lipseste si Julio Iglesias in finalul filmului, cu interpretarea piesei „La Mer” ( a lui Charles Trenet).

Iata si soundtrackul numit „George Smiley”.

De altfel, filmul acesta  a primit deja11 nominalizări la premiile BAFTA 2012, si enumar doar  categoriile Cel mai bun regizor, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat şi are si 3 nominalizări la premiile Oscar 2012: Cel mai bun actor într-un rol principal (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună coloană sonoră original (Alberto Iglesias)

Va ofer si placerea de a naviga pe situl ingenios al  filmului.

Nota: 8.5/10

The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

Contagion (2011) – Contagion: Pericol nevăzut

Nici nu ma asteptam altfel decat ca finalul anului 2011 si tot anul 2012 sa nu fie impregnat de filme care sa vesteasca apropiata Apocalipsa (stiti voi care, cea mayasa, care va trece in mod normal ca vantul). In seria inceputa acum vreun an cu un (dorit exceptional) “2012″, am urmarit in jurul Craciunului doua filme cu tema similara si anume “Contagion” si “Perfect Sense”. Doua modalitati de a muri, ambele fara prea multe sperante de supravietuire, construite totusi diferit: una global, in care toata ordinea mondiala este cuprinsa in febra descoperirii antidotului si alta personala, care ii priveste doar pe cei doi protagonisti, prinsi in febra emotiilor personale cu privire la apropiata apocalipsa.

Constructia povestii din “Contagion” este interesanta: povestea incepe cu ziua a doua, iar spectatorul priveste primele efecte ale unei noi boli, o aparenta raceala rebela care rapune cateva dintre personajele principale ale filmului. Beth (Gwyneth Paltrow) vorbeste cu un necunoscut (pentru noi) la telefon, spunandu-i ca in curand ajunge acasa. Nasul ii curge, pare obosita, tuseste si capul o doare. In curand, acest gen de boala se raspandeste si mai multe persoane sufera in tacere de acelasi lucru. Ce este? Acasa, rezista cateva clipe, dar in curand lesina, ajunge la spital si… moare. Fiul sau moare si el din aceeasi cauza. Este momentul in care sotul sau, Mitch (Matt Damon) are un adevarat soc si este internat in stare de carantina. Nu era singurul caz, pentru ca deja boala se raspandise.

Nu suntem insa departe de clisee: chiar daca interesant si cu interpreti remarcabili, filmul se transforma in ceea ce cu totii am vazut in ultimii ani in filme asemanatoare, in goana unor autoritati (aici Organizatia Internationala a Sanatatii, autoritatile americane, etc.) in cautarea leacului, in gasirea antidotului, in aflarea cauzei acestei boli contagioase, care se raspandeste rapid in toata lumea. Nu lipsesc nici oamenii care se intrunesc in sedinte, nu lipseste nici acea imagine panoramica a Pamantului, prin care ni se dezvaluie efectele raspandirii virusului.

Pentru fanii genului (si stiu ca sunt destui), este normal un film interesant, palpitant si care ofera destule momente de mister pentru a fi apreciat. Nici noi, ceilalti, nu suntem indiferenti: daca actiunea vi se pare monotona sau cel putin previzibila, suntem satisfacuti macar de distributie si de calitatea interpretarii: Matt Damon este un sot aflat intr-o stare normala de soc si care se ridica la inaltimea acestor emotii (nu oricine isi pierde in aceeasi zi sotia si fiul si afla ca ea l-a inselat intotdeauna), Kate Winslet este o actrita cu adevarat buna, Jude Law este intruchiparea modernului, fiind un blogger de succes al timpului, care nu sta in spatele laptopului, ci intra in mijlocul evenimentelor, etc. Aaaa, si sa nu o uit pe favorita mea, Marion Cotillard.

Nota: 8/10

Drive (2011)

In mod sigur, ‘Drive’ este un thriller. Un tip diferit si neasteptat de thriller. Oricine a vazut acest film isi va aminti poate linia povestii si cateva secvente ale actiunii, unele dintre ele extrem de violente. Spectatorii isi vor aminti in primul rand cele doua personaje principale si povestea lor de dragoste aproape ireala, isi vor aminti privirea calma si concentrata a lui Ryan Gosling (nu aflam niciodata numele personajului, el este doar Soferul) care se transforma in tandrete ori de cate ori intalneste zambetul controlat al lui Irene (Carey Mulligan). Un sarut urmat de o ucidere violenta, acesta este singurul contact fizic dintre cei doi pe parcursul filmului.

Pot trece mai mult de 30 de minute pentru ca spectatorul sa realizeze despre ce este vorba in film, dar apoi lucrurile devin clare. Este cea mai neobisnuita si cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care am vazut-o in ultima vreme, deghizata intr-un violent film de actiune. El este un cascador si un potential pilot de curse care nu ajunge insa pe circuitele de curse, in schimb conduce pentru jefuitori, ajutandu-i sa scape de la locul infractiunii. Ea este vecina lui, are un copil, iar sotul se afla in inchisoare.

Cand lucrurile par a se indrepta spre o drama domestica situata in zonele de periferie din Los Angeles, sotul se intoarce din inchisoare, intra in incurcaturi si Soferul este singurul capabil sa il ajute. Sau il poate conduce spre destinul sau. Din acest moment, a doua jumatate a filmului devine una dintre cele mai violente pe care le-am vazut pe ecrane in ultima vreme, intr-o realizare a regizorului Nicolas Winding Refn in stilul cinematografic al anilor ’70 amestecat cu traditionalele curse de masini.

Interpretarea sincera si simpla si aparitia zilnica a personajelor principale fac violenta (si exista destula violenta!) si mai impresionanta. Cu toate acestea, impresia generala pe care ‘Drive’ mi-a lasat-o este ca aceea ca este unul dintre cele mai sensibile filme vazute in ultimul timp, cu sentimente si emotii care apar dintr-un loc foarte neasteptat.

Singura mea problema este ca nu stiu cui ar fi recomandat acest film. Amatorii de filme de actiune risca sa-l gaseasca putin sentimental, iar cei de filme romantice pot fi socati de violenta sa. Tuturor, le recomand sa incerce!

Nota: 8/10

Carnage (2011) – Doamne… ce macel!

Am inceput anul cu doua filme bune: Carnage si The Ides of March! Sper sa o tin tot asa!!! Acum voi vorbi despre Carnage, realizat de Roman Polanski  pe baza piesei de teatru  “Le Dieu du carnage” a Yasminei Reza.

Autoarea nascuta in 1959 (sau poate 1960 ) la Paris, din parinti de origine evreiasca (tatal iranian si mama unguroaica) este o talentata si plina de succes scriitoare de piese de teatru, scenarista, actrita si romanciera..

Piesele Yasminei Reza se joaca cu mult succes si pe senele romanesti in ultimii ani. Arta (la Teatrul Bulandra in regia lui Cristi Juncu) si Doamne… ce macel! (la Teatrul de Comedie,  premiera in 2010 – in regia lui Lucian Giurchescu si avandu-i in distributie pe Delia Nartea/Teodora Stanciu, Tania Popa, Marius Drogeanu si Alexandru Conovaru) Si teatrele din provincie au inclus-o pe Yasmina Rezi in repertoriul lor.

Piesa care l-a atras pe Polanski  in asemenea masura incat a transpus-o pe marele ecran s-a montat pe mari scene ale lumii. De exemplu, in anul 2006 sub regia lui Kurgen Gosch la Zurich, in 2008 la Paris avandu-I in distributie pe Isabelle Hupert si Eric Elmosnino, in 2008 la Gielgud Theater din Londra, in regia lui Matthew Warchus, cu Ralph Fiennes, Tamsin Greig, Janet McTeer si Ken Stott.

In 2009 tot Matthew Warchus a montat pe Broadway spectacolul avandu-i in distributie pe James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels si Hope Davis.

Fiecare dintre regizori si-a impus propria viziune acestui spectacol al naturii umane, al civilizatiei versus instincte, al haosului de sub conveniente.

<<Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nici o elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.”

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adatparea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn.

“Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.”>>

Pentru ca nu am fost in nici una dintre salile de teatru unde s-a jucat aceasta piesa si cu rusine spun, nici la Teatrul de Comedie – inca, singurul meu punct de referinta din care voi judeca mesajul si modul in care aceasta ajunge la spectator, va fi montarea realizata de Roman Polanski. Un nume greu de referinta in cinematografie si o structura psihologica care s-a calchiat perfect pe tematica profunda a scenariului. O tematica care se regaseste cu obstinatie in ultimul timp in preocuparile artistice exprimate de la literatura, pana la teatru si film.

Roman Polanski reuseste in acest film, a carui actiune se desfasoara sub ochii nostri, in timp real, sa dea jos de pe personajele povestii, hainele poleite ale lustrului convenientelor sociale si ale coniventelor familiale. Iar ceea ce ramane la vedere, acea goliciune a sentimentelor, acea incapacitate de intelegere, iubire si respect pentru ceilalti si implicit pentru tine si nu in cele din urma – dramatica superficialitate si fragilitate a procesului de educatie in sanul familiilor  – conduce la o comedie satirica cu puternice accente tragice.

Bunele maniere ale membrilor celor doua cupluri reunite pentru a media civilizat un conflict intre pustii din dotarea fiecarei familii (dintre care unul paracios si celalalt violent cu urmari de “desfigurare”), pretentiile intelectuale ale numitelor cupluri (“cultura este o forta pacificatoare”), corectitudinea lor (doar la suprafata faptelor), atasamentul la valorile umanitatii (de la Kinshasa la New-York), precocuparea sustinuta pentru “educarea” progeniturilor …toate acestea …gradat, extrem de gradat si cu un extraordinar simt al umorului …dispar precum o perdea de fum! Si in fata spectatorului raman doar niste “ticalosi isterici” ale caror probleme psihologice – de cuplu si sociale – ni se dezvaluie printr-o ciudata cauzalitate – interconexiune – cu cei doi incisivi zgaltaiti in bataia dintre pusti. Doua casnicii versus doi dinti! Macar daca erau masele de minte .

Si asa cum spune unul dintre personaje: “Penelope, eu cred in Zeul Macelului, care domneste peste noi decand exista lumea!” – acest carnagiu ne arunca in fata “problemele muritorilor de rand”. Sunt fericiti acei muritori de rand care nu se lovesc de aceste probleme, dar cu siguranta le-au observat si identificat la rude, prieteni, vecini, cunoscuti!

“Sa ne dam interesul colectiv pentru ceea ce se intampla in lume” – iata la ce fraze declarativ-ilare se ajunge in acest cvadrulater, in timp ce se vomita cu si fara eleganta (intr-o mana se afla paharul cu bautura si in cealalta – galeata pentru caz de pericol ), se ingurgiteaza  wisky de calitate la greu, se debiteaza platitudini, rautati si invidii, “casnicia e cel mai al naibii chin lasat de Dumnezeu” si telefonul suna, suna, suna neincetat, chiar si dupa ce a inotat intr-un acvariu si apoi a fost uscat cu foenul! Si din cand in can, cineva isi mai aminteste de copii sau de bietul hamster abandonat in parc!

Ah – si sa nu uit, domnul Alan Cowan – sotul lui Nancy Cowan si tatal lui Zachary, poarta la costumul sau de avocat, o fantastica cravata de culoare VIOLET!!!

O distributie traznet, as putea sa spun! Toti detinatori de Oscaruri (cu exceptia lui John C. Reilly – dar nu e timpul pierdut) si care toti mi-au parut ca fiind ele – personajele, chiar de acolo, intr-un mod atat de realist, incat eram gata-gata sa ii trag de maneca si sa ii intreb: “ce faceti oameni buni, de ce sunteti atat de debusolati, de ce va este frica?”.

A fost un privilegiu sa vad o Jodie Foster ascutita, dura, stupida si neiertatoare ca un tomahawk care odata lansat,  se reintoarce asupra-si; o Kate Winslet atat de convingator beata, un Christoph Waltz – aparent interesat, dar atat de avocat, atat de cinic si un John C. Reilly convingator in rolul mediocrului multumit de el si nemultumit de cravasa nevestei care il mana de la spate pentru a ajunge mereu mai sus, pentru ca mereu e loc de mai bine.

O interactiune perfecta intre personaje intr-un spatiu cu care s-au acomodat “ca la ei acasa”!

Si aici trebuie sa va citez cate ceva din materialele de presa ajuta mult la limpezirea unor impresii de vizionare:

“Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, el cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă. Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi. Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”

“Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile”, spune Winslet. “E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la înceut la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

De mare importanta in arhitectura acestui film a fost conceptia  ambientului in care se desfasoara actiunea, un apartament modern si “cu pretentii”.

Si tot prin intermediul RO Image 2000, distribuitorul filmului in Romania, aflam: ”Construite în studiourile din Bry-sur-Marne, în apropierea Parisului, decorurile au fost create de Dean Tavoularis, renumit pentru colaborările din ultimii 40 de ani cu Francis Ford Coppola la filme de neuitat, precum trilogia The Godfather, The Conversation sau Apocalypse Now. Tavoularis a conceput un plan al decorului care trebuia să fie cît mai autentic posibil, să permită deplasarea dintr-o cameră în alta, sau te uiţi dintr-o cameră în alta din coridor, la fel ca într-un apartament real. A conceput apartamentul astfel încît să aducă o dimensiune în plus poveştii, în anumite momente. A fost prima experienţă a sa cu un decor pentru un film care se petrece într-o singură cameră şi are doar patru personaje.”

Nu pot sa nu amintesc despre coloana sonora apartinand lui Alexandre Desplat, despre care am mai vorbit in cronicutele de pe acest blog si care a adunat la activ partituri pentru numeroase productii meritorii (The Ides of March, Harry Potter and the Deathly Hallows, A Better Life,  The Tree of Life, The King’s Speech, Coco Before Chanel, The Curious Case of Benjamin Button … asta asa … doar la o scurta privire):

Un Roman Polanski (si echipa sa), pe care nu trebuie sa il ratati! Din toate motivele pe care va las sa le descoperiti, poate si cu ajutorul recomandarilor mele de mai sus!

Nota: 8.5/10

Sherlock Holmes 2: A Game of Shadows (2011) – Sherlock Holmes 2: Jocul umbrelor

Cateva lucruri trebuie sa va spun de la bun inceput.

Primul este acela ca am crescut in spiritul imprimat de intreaga familie – placerea lecturilor Conan Doyle, Sherlock Holmes si dr. Watson fiind eroii cartilor pe care ne bateam , fiecare dorind sa beneficieze primul de aventurile lor. Astfel incat volumele au ajuns peste timpuri, destul de flendurite .

Al doilea lucru ar fi acela ca am vazut multe productii bazate si inspirate din scrierile lui Arthur Conan Doyle, cu diferiti actori in rolurile lui Sherlock Holmes, dr. Watson si inspector Lestrade (absent din aceasta ultima ecranizare). Am citit pe internet ca una dintre primele productii cinematografice pe acest subiect– realizata in anul 1916 – a fost un  film mut avandu-i in cele doua roluri principale pe William Gillette si Edward Fielding.

Au urmat in timpuri numeroase filme, productii TV, miniserii TV, ba chiar si pelicule de animatie (vocea lui Peter O’Toole drept Sherlock). Si vreo 70 de cupluri de actori au interpretat rolurile detectivului de pe Baker Street si  prietenului sau dr. Watson. Unele dintre aceste nume au o rezonanta deosebita in lumea ecranului: John Barrimore, Arthur Wontner, Ian Fleming, Peter Lawford, Chistopher Lee, John Neville, Charleton Heston, Roger Moore, Chistopher Plummer, si James Mason, Jonathan Price, Ruppert Everett, Michael Caine, Benedict Cumberbatch si Martin Freeman si iata-i acum si pe Robert Downey Jr. alaturi de Jude Law.

Al treilea lucru pe care vreau sa vi-l impartasesc este acela ca atunci cand am inceput sa citesc Conan Doyle si sa il prizez pe Sherlock Holmes, nu vazusem inca niciun film din cele realizate pana la moment, asa ca imaginatia mea si-a creat propriile infatisari ale personajelor si propria arhitectura a Londrei si a Baker Street. Poate de aceea nu am reusit, in timp, sa calchiez niciunul dintre actorii pe care i-am vazut pe marele sau pe micul ecran pe imaginea cu care ii investisem pe cei doi protagonisti ai misterioaselor intamplari. Si la fel s-a intamplat si in cazul cuplului R.D.Jr. si J.L. – nu din vina lor, NU, ci numai din cauza faptului ca atunci cand porti cu tine puternic, o imagine nascuta de mult, la primele lecturi si intarita de-a lungul anilor de lecturile urmatoare, e greu sa ii gasesti asemanare.

Ar fi ca si cum ai vrea sa asimilezi chipurile iubite ale parintilor, cu niste inlocuitori de circumstanta! E clar ca este numai vina mea. Cu atat mai mult, cu cat in cazul acestei perechi de care vorbeam, parca l-as fi vrut mai degraba pe Jude Law in rolul lui Sherlock si pe Robert Downey Jr. in cel al dr. Watson si aceasta pentru ca primul imi comunica mie mai mult mister si sofisticare, decat cel de-al doilea, pe care il vad mai bine infipt in personalitatea si cumsecadenia mic burgheza londoneza. Parerea mea!

Si tot parerea mea este aceea, ca daca ar fi sa aleg pana la urma, cel mai apropiat interpret al lui Sherlock, de imaginea pe care mi-am format-o, l-as alege pe Benedict Cumberbatch! Cu tot plusul de savoare al contemporaneitatii sale.

OK. Si acum, inapoi la oile noastre, recte aceasta parte a doua Sherlock Holmes, din 2011, care – tot parerea mea – este mai buna decat partea intaia. Probabil ca totul pleaca de la poveste, care este mai interesanta, mai bine nuantata si sustinuta intr-o idee politica plauzibila si posibila dupa orice colt de drum. Si ducand spre o platforma motivata de ideea salvarii intregii lumi si a civilizatiei, din poftele lui Moriarty nu rareori poftite si de altii in cursul istorii de ieri, de azi si in vecii vecilor, Amin!

Avem de-a face cu un joc de-a soarecele si pisica, pe de-o parte inteligenta subtila si profunzimea lui Sherlock caruia ii stau alaturi dr. Watson, charismaticul Mycroft Holmes si Madam Simza Heron, pe de cealalta parte, intunecata, lacoma si uneltitoarea eminenta cenusie a raului, profesorul James Moriarty. O inteligenta potential egala cu a locatarului de pe Baker Street, orientata insa spre  a face raul suprem, spre a-si subjuga omenirea pe care unelteste sa o arunce intr-o inclestare mondiala instrumentata politic si economic . “Cand doua obiecte ceresti se ciocnesc, exista victime colaterale”, conchide cu un cinism feroce Moriarty, care asemenea cunoscutilor mari criminali ai lumii, este un mare om de lume, un mare iubitor de muzica si un mare jucator de sah ( sah-blitz, razboi-blitz…). Europa este in pericol, conflagratia mondiala pare inevitabila – caci este amenintata de o minte telurica alimentata de o pasiune distrugatoare la adapostul unei averi fabuloase…O conferinta de PACE in Elvetia poate fi fitilul aprins al bombei care va arunca in aer ordinea universala!!!

O intriga foarte bine construita, motivata, cursiva, antrenanta, cu mult suspans, pe alocuri sustinuta de tehnici cinematografice care trimit la atmosfera gotica-fantastica a lui Harry Potter (chiar daca suntem in epoca victoriana). Si chiar Sherlock Holmes pare a fi un vrajitor a carui principala putere este ascutimea mintii si rapiditatea reactiilor in contact cu provocarile realitatii! Inclestarea cu cel mai mare “geniu criminal” al lumii! Tensiune la superlativ pe latitidini si longitudini cutreierate intr-un lant motivat ingenios: Londra, Franţa, Germania şi Elveţia! Si culmea, totul este pigmentat si cu savoarea unor momente de real umor perfect englezesc (intr-o productie americana), pentru ca ni se dezvaluie mereu fatete noi ale prsonalitatii lui Sherlock Holmes, care de altfel razbat adesea si din paginile cartilor lui Conan Doyle: pasiunea excentrica – dar atat de utila – pentru cele mai surprinzatoare deghizari, batai spectaculoase de strada si de carciuma, si chiar si o “petrecere a burlacilor”.

Placerea cu care am urmarit acest film, abstractie facand de fixatiile mele mentale privind imaginea renumitului personaj, m-a condus la constientizarea faptului ca am de-a face cu o productie reusita, care raspunde ideii contemporane de “Sherlock Holmes”! Guy Ritchie  a stiut sa duca cu brio la capat acest nou film.

O imagine spectaculoasa care reconstituie strazi londoneze, carciumi, castele si sali de receptie din orasele lumii mentionate anterior, cu o bogatie de amanunte si o atmosfera superba – cinematografia fiind semnata de Philippe Rousselot. O coloana sonora de exceptie, datorata lui Hans Zimmer (Inception, How Do You Know, Kung Fu Panda, It’s Complicated, Angels & Demons, The Dark Knight, Pirates of Carribean, Batman, Spanglish, etc, etc – o adevarata intreprindere muzicala : Just Follow My Head, Trailer Music.

Si o distributie care pe langa tandemul Robert Downey Jr./Jude Law (si eu ma tot gandesc la inversarea rolurilor ), care functioneaza foarte bine, am avut parte de cateva surprize binecuvantate. In primul rand placerea imensa de a-l revedea pe Stephen Fry, unul dintre preferatii mei din ultimii ani si pe care imi doresc sa il urmaresc intr-ul rol de mare intindere, apoi surpriza oferita de Noomi Rapace, intr-un rol care I se potriveste manusa si care arboreaza o frumusete si armonie fizica cu greu probabil scunse in interpretarea Lisbethei Salander din seria Millenium si nu in cele din urma un Jared Harris venit din “The Other Boleyn Girl”. “Ocean’s Twelve”, “The Curious Case of Benjamin Button”,  “Extraordinary Measures”, “Mad Man”, “Fringe”, mostenitor al talentului mult apreciatului actor Richard Harris (“This Sporting Life“, “The Guns of Navarone”, “The Heroes of Telemark”, “The Wild Geese”, “Harry Potter and the Sorcerer’s Stone”, “Harry Potter and the Chamber of Secrets”, etc). Un buchet de actori care sub mana lui Richie si inconjurat de o echipa de productie meseriasa ne-a pus in fata unui film caruia ii dau o nota buna. In ciuda unor mici detalii – pana la urma hazoase si simpatice pentru cei care le observa si care sunt numite “goofs” . Un film care a facut o incheiere foarte onorabila peliculelor aduse de Media Pro Distribution in 2011 pe ecranele romanesti si in final – un film pe care va sfatuiesc sa alegeti sa il vedeti intr-o sala buna de cinema.

Nota: 8/10

The Last King of Scotland (2006) – Ultimul rege al Scotiei

O scurta  paralela analitica (si carcotasa) intre roman si film

Cu doi ani in urma am citit traducerea romanului lui Giles Foden (Raluca si Christian Tanasescu), aparuta in Romania la Editura Allfa (2008). O bogat documentata fresca a Africii politice, sociale si etnografice din anii ’70, trecuta prin filtrul povestii puternice a ridicarii si decaderii unuia dintre principalii dictatori ai timpului, Idi Amin Dada. A fost primul roman al autorului, care s-a bucurat de recunoastere internationala si de aprecieri ale unor voci de prestigiu in critica de gen. Iata de exemplu cateva dintre aceste aprecieri:

“This is a wonderful read, beautifully written, every description drenched with a deep sense of Africa. Giles Foden’s first novel is a work of art.” – Victoria Clarke, The Spectator.

“Surprinde pana la perfectiune caracterul contradictoriu, criminal, jucaus, brutal si sentimental al lui Idi Amin” – Ex prim-ministrul James Callaghan, Sunday Times.

Luna trecuta am vazut si filmul realizat in 2006, care l-a oscarizat pe Forest Whitaker in 2007 si a adunat multe alte nominalizari si premii valoroase. Apoi am simtit nevoia sa ma intorc la roman, sa il recitesc si sa inteleg ce m-a multumit din filmul vizionat, dar si ce m-a nemultumit!

Inteleg cat de dificila este munca unui scenarist care incearca sa adapteze un roman atat de complex, a carui poveste se bazeaza pe realitati istorice dramatice contemporane. El trebuie sa discearna intre meandrele naratiunii si sa  selecteze acele fire definitorii in conturarea atmosferei si a caracterelor personajelor.

Ori, tocmai aici eu simt ca filmul nu a reusit pe deplin! Daca ar fi sa ma gandesc la atmosfera Africii, in speta a Ugandei, vedem pe ecran o lume plina de culoare, de sonoritati specifice, o elita care se deda unei vieti care copiaza opulenta fara griji a Americii si a vestului european si o alta elita a fortei opresive din preajma dictatorului – gata in fiece moment sa ii descopere si sa ii anihileze pe opozantii regimului. Dar nu vedem poporul african, atat de viu prezent in roman: oprimat, haituit, ingenunchiat, bolnav, infometat si ucis. Un regim dictatorial ridicat in primul rand asupra propriului popor, popor din care au cazut victime peste 300.000 de oameni in decursul catorva ani din decada a 8-a a secolului trecut. Nu vedem partea cenusie si chinuita a Ugandei.

Recitind cartea, bineinteles ca figurile personajelor principale s-au calchiat perfect pe imaginile lui Forest Whitaker si James McAvoy! Extraordinar de bine selectati pentru aceste roluri dificile. Dar care, vin din nou si spun, ca datorita scenariului, nu au reusit sa imi comunice intru totul backgroundul formarii personalitatii lor, pe fundalul istoric al Africii, impletit cu cel european si mai departe, cu cel asiatic.

Si asta, pentru ca romanul ne contureaza clar istoria formarii caracterului lui Idi Amin si a elitei criminale care il inconjoara, la care si-au dat nesabuita mana cancelariile lumii (Scotia, Marea Britanie, Israel, etc, etc, etc). Teatrul intereselor lumii “civilizate” – Africa – neinteles pana la radacinile sale etnografice, mentale, sociale si politice – scapa adeseori din mana marilor puteri. Sau poate NU, poate trebuie doar sa privesc din alta perspectiva? Altele au fost planurile?

Constructia psihologica a ciudatei creaturi, Idi Amin Dada, tiran charismatic si capricios, care se autointituleaza “parinte al natiunii”, care “face in sfarsit ceva pentru natiunea lui”, care adopta decizii politice impredictibile si care se “incoroneaza ca ultimul rege al Scotiei” – oferindu-se ca “amant al Reginei Marii Britanii”, frizeaza patologicul. O patologie pe care toti aceia care l-au format si l-au instruit si l-au dotat militar, l-au scolit si l-au sprijinit nu au intuit-o la timp. Pentru ca ea, boala, se dezvolta si se manifesta in timp, alimentata de frica si linguselile si slugarnicia celor din jurul sau. “Nici eu nu am vrut sa fiu presedinte, dar poporul a vrut asa!” Poporul, masa de manevra si prima victima a disctatorilor. Ori – tocmai aceasta complexitate a caracterului lui Idi Amin, razbate puternic si justificat numai din roman. In exacerbarea grandomaniei sale, Amin se considera invincibil, pentru ca el si-a visat ziua mortii sale, indepartata in timp. Faptul ca moare in exil, in Arabia Saudita in anul 2003, ii face pe producatorii filmului sa exclame cu maraciune ironica “oare aceea era data pe care o visase?”

De aceea, sfatul meu este sa cititi romanul, daca nu ati facut-o pana acum si sa il inzestrati, ca si mine, pe Idi Amin, cu figura la fel de charismaticului Forest Whitaker.

Pentru ca Whitaker vine cu silueta lui de neconfundat, cu privirea lui de sarpe hotarat sa-si hipnotizeze victima, cu zambetul lui aparent sincer si copilaros in spatele caruia ascunde o cruzime fara limite si fara Dumnezeu, cu o pofta de viata si de putere gigantice. Si mai vine cu o engleza marcata de un extraordinar accent, la care fara doar si poate a muncit din greu pentru a castiga autenticitatea personajului. Ma intreb cat de mult il poate marca pe un actor intrarea in pielea unui astfel de personaj sinistru! Si cata putere ii trebuie apoi sa se elibereze de o astfel de apasare!

La fel, personajul tanarului doctor Nicholas Garrigan este mai bine construit in roman si capata mai pregnant o tusa de duplicitate morala. Ba chiar as spune ca uneori este de-a dreptul amoral, adica se situeaza deasupra notiunii de morala. Ce fel de om este acela care pus in fata atrocitatilor ale caror martor este zilnic – ramane prizonierul charismei dictatorului, se incapataneaza sa ii vada numai partile bune ale acestuia (daca or fi existat), cade victima delirurilor oratorice ale lui, ii gaseste justificari in contextul istoric si refuza sa isi ajute semenii, atat in calitate de om, dar si in calitate de medic. Radacinile infantilismului sau si lipsa coloanei vertebrale si a reperelor morale raman oarecum inexplicabile si in roman si in film. In ciuda faptului ca provine dintr-o zona cu puternice congregatii protestante si anglicane, se pare ca valorile morale sunt ingropate in slabiciunea sa de carater. Totusi, in romanul lui Foden, exista ceasul al 12-lea, in care Garrigan da o mana de ajutor israeliencei Sarah (fosta colaboratoare la spitalul din Mbarara si retrasa la timp din Uganda) si ii furnizeaza elementele topografiei si pazei aeroportului de la Entebbe – in vederea pregatirii asaltului de salvare israelian a prizonierilor avionului deturnat de OEP. Pe cand in film, Garrigan, desi ochii sai albastri reflecta in tineretea lor toata oroarea, bulversarea si teama in fata lui Amin, nu pregeta sa tradeze si sa ramana prizonierul moral al marelui dictator. Spun din nou ca si distribuirea lui McAvoy in rolul lui Garrigan este salutara, pentru ca in limitele scenariului, dar sub mana lui Kevin Macdonald si alaturi de Whitaker a conturat perfect rolul “maimutei albe”.

Exista la un moment dat in roman, spre final, un pasaj in care Garrigan il descopera pe dictator ascuns de mania opozantilor, in tunelul de sub rezidenta sa din Nakasero. Si ii asculta, din spatele unui perete, peroratiile nebunesti in fata capului omenesc taiat si plantat pe o tipsie: “Si totusi nu sunt chiar un om rau. Oamenii tot spun ca sunt Hitler. Da’ de ce-o tot trag asa cu Hitler? Chestiunea Hitler e de-acum de domeniul trecutului. Razboiul de azi nu mai e razboiul care se ducea pe vremea lui. Dar eu stiu anumite chestii. Stiu ca izraelitii au otravit apele Nilului ca sa ma omoare pe mine. De aceea ma urasc unii oameni si lupta impotriva mea. Pentru ca stiu multe lucruri. Nu exista nicio carte unde sa citesti acele lucruri, decat in capul meu. Cand aud vocea aceea, este vocea lui Dumenezeu care imi vorbeste si imi spune adevarul si eu trebuie sa o urmez. Este vocea pe care o aud toti marii conducatori. Dac-ai fi putut sa-i urmaresti pe generalul de Gaulle, care e un mare conducator, sau pe Napoleon, care e un mare conducator, si pe Mao Tse-Tung, care e un mare conducator, ai fi auzit aceeasi voce. E adevarat ca uneori nu inteleg perfect ce imi spune – stiu ca am facut greseli – dar oricum eu continui sa lupt pentru oamenii din toata lumea si din Marea Britanie si in special din imperiul dansei. Daca n-ar fi fost presa britanica, reputatia mea ar fi fost cu totul alta. Ei inventau tot felul de chestii despre mine. Dadeau orice zvon. Se faceau anumite lucruri in numele meu, fara ca eu sa stiu ceva si dupa aceea eram acuzat tot eu. Soldatii sunt soldati, iar eu nu puteam sa fiu toata ziua buna ziua la ministere.(…) Eu am fost invatat sa lupt. Asta e tot. Daca sunt un baietel obraznic, asta e pentru ca de fapt sunt un simplu soldat.”

Mi-ar fi placut ca filmul sa preia aceasta cavalcada de cuvinte edificatoare pentru starea patologica a personajului si sa le urmaresc interpretate de catre Forest Whitaker!

Coloana  sonora originala a filmului este scrisa de Alex Heffes si ofera atmosfera puternica si iata drept dovada “Love is You” in interpretarea Ofo the Black Company.

Anthony Dod Mantle, directorul de imagine (“127 Hours”, “Slumdog Millionaire”, “Dogville”), a creat, asa dupa cum am spus o lume vie si colorata africana, dar a gasit si cele mai plastice si inteligente unghiuri de filmare pentru silueta si figura lui Forest Whitaker!

Va recomand acest film, insa neaparat in tandem cu romanul lui Giles Foden!

Nota: 8/10

Cars (2006) – Masini

Am ajuns la “Cars” dintr-o intamplare (prin fiul meu), am citit apoi prima recenzie a acestei carti de pe acest site, scrisa de Mihaela acum aproape doi ani si m-am hotarat dintr-un singur motiv sa scriu o alta prezentare: Route 66. Despre film, vreau sa spun ca mi-a placut: au existat momente sportive de mare calitate (mai ales pentru un pasionat al sportului cu motor), a existat mult umor si personaje memorabile, plus o realizare de exceptie. Momentele in care Fulger McQueen si prietena lui, Sally, se plimbau prin munti sunt foarte aproape de realitate si, oricum, mi-au adus aminte de vremurile in care ma jucam Need for Speed pe drumuri similare.

Cu toate acestea, altceva mi-a atras cu adevarat atentia: amintirile despre Route 66. Filmul poate fi considerat si o pledoarie pentru aceasta veche autostrada americana, cu adevarat clasica: prin localitatea unde este “ostatic” McQueen, trecea si trece Route 66, insa este doar o umbra a vechiului drum circulat de masini, nimeni nu mai ajunge aici de cand o noua autostrada s-a construit in imediata apropiere. Tragic, pentru ca lucrurile sunt reale. Mi-am adus aminte de vremurile cand am auzit despre Route 66, pe Discovery Travel, acum multi ani, cand reporterii colindau acest vechi drum american si descopereau inca restaurante si cafenele si deliciile lor culinare.

E momentul sa aflati cate ceva despre Route 66: U.S. Route 66 este denumita deseori si “cel mai cunoscut drum din lume”, fiind inaugurata la data de 11 noiembrie 1926, iar in urmatorul an fiind puse si semnele rutiere celebre. Autostrada (denumire care poate acum nu isi mai are locul) pleca din Chicago (Illinois), prin statele Missouri, Kansas, Oklahoma, Texas, New Mexico, Arizona si California, pana la Los Angeles, pe o distanta totala de 3.940 km. O autostrada celebra si populara, care a inspirat si cunoscutul cantec, care a fost inregistrat initial de Nat King Cole Trio, in 1946, si apoi interpretat de Chuck Berry (care se afla si in centrul filmului “Cars”), The Rolling Stones sau Depeche Mode.

Aceasta ruta a fost importanta nu numai pentru scurtarea drumului dintre centrul Statelor Unite si vest, ci si pentru comunitatile umane pe langa care a trecut: oamenii care au deschis afaceri de-a lungului drumului (cafenele, restaurante, benzinarii, service auto etc.) au devenit mai prosperi datorita popularitatii acestei autostrazi, pentru a lupta mai tarziu pentru a o pastra in functiune dupa amenintarea noilor autostrazi, asa-numitele “Interstate Highway System”. Oficial, Route 66 a fost scoasa din sistemul national de autostrazi americane pe data de 27 iunie 1985, dupa ce s-a decis ca ruta nu mai este relevanta si inlocuita de noua autostrada.

Nu trebuie uitata insa. Cateva parti importante din aceasta autostrada (din statele Illionois, Missori, New Mexico si Arizona) au fost puse din nou la dispozitia publicului, sub numele de “Historic Route 66” si se intoarce astfel pe hartile automobilistilor. Sunt multe asociatii care pastreaza memoria acestui nume si care doresc sa reintroduca, sub anumite forme, acest traseu in circuit sau in orice forma de prezervare istorica. Este un lucru pe care americanii stiu sa il faca si sunt sigur ca il vor reusi. Este un lucru pe care noi nu stim sa il facem, desi avem cu siguranta o istorie mult mai mare decat a lor. Nu uitati Route 66, “Cars” este o recunoastere deplina a acestui monument istoric american. Iata inca un motiv pentru a aprecia acest film.

Nota: 8.5/10