Prince Of Persia: The Sands Of Time

Conditia ca sa nu te dezamageasca un film este sa-l vizionezi fara nici o asteptare, sa nu te montezi in avans ca vei asista la o capodopera si sa te bucuri de fiecare secventa, care pana la urma inseamna munca si transpiratie din partea multor persoane. Nici nu mai stiu cate recenzii negative citisem cand m-am hotarat sa-mi rup doua ore din week-end si sa le dedic acestei productii inspirata de un joc video dar avandu-l ca producator pe Jerry Bruckheimer. Bineinteles ca nu s-a intamplat fie o superproductie insa filmul are o poveste captivanta, cu suspans bine dozat, umor si efecte speciale spectaculoase.

Scenariul este simplu si cu parfum de 1001 Nopti: Printul Dastan (Jake Gyllenhaal), fiul adoptiv al regelui Sharaman (Ronald Pickup), conduce un atac asupra unui oras suspectat ca produce si vinde arme dusmanilor imperiului. Conducatoarea orasului Alamut, Printesa Tamina (Gemma Arterton) sustine nevinovatia supusilor sai si de aici nu mai este decat un pas pana la declansarea aventurii. Regele moare otravit de cadoul primit de la Dastan, acesta este fortat sa fuga in exil pentru a-si salva viata, insotit de Tamina si intentiile ei ascunse. Tamina este si protectoarea unei sabii misterioase cu veleitati de masina a timpului ajunsa din intamplare in posesia lui Dastan.

Dastan si Tamina

In incercarea de a ajunge la unchiul sau Nizam (Ben Kingsley) cu speranta ca acesta il va ajuta sa castige increderea fratilor sai, Tus (Richard Coyle) si Garsiv (Toby Kebbell) si ii va sustine nevinovatia, Dastan are de infruntat tradarile Taminei, vanatorii de recompense trimisi pe urma sa, furtuni de nisip, caderi si reveniri, caci in fond si la urma urmei acestea dau sarea si piperul atat a unui joc video cat si a unui film de actiune.

Avem parte de cliseele obisnuite ale acestui gen de film: alternanta dragoste-ura intre personajele principale, tradari si solidaritati neasteptate, lupte si umor, mai ales in scenele cu Alfred Molina in rolul cartoforui dubios – Seicul Amar, pasionat de cursele cu struti si de evitarea taxelor. M-a impresionat veridicitatea scenelor redand furtunile de nisip, naturale sau mistice, insa cu acelasi efect mortal – uneori simti nevoia sa-ti acoperi fata spre a te proteja de parunzatoarea pulbere desertica. Poate ca subiectul este facil, ca sunt vizibile nivelele de actiune, instrumentele magice si eroina-victima care trebuie salvata, insa peisajele superbe, desele rasturnari de situatie si efectele artistice iti creaza placerea si confortul psihic pentru recreere.

Jake Gyllenhaal

Jake Gyllenhaal si-a lucrat mult corpul pentru a-si evidentia musculatura necesara unui erou de actiune si a reusit chiar sa adopte si atitudinea specifica, insa sunt momente in care ingenuitatea fetei sale nu-l ajuta deloc la crearea lui Dastan cel dur. Un rol remarcabil face Alfred Molina, plin de verva si umor mai ales in tiradele sale contra taxelor, din pacate singurul care se distinge din distributia plina de celebritati dar saraca in interpretari de exceptie. Ben Kingley, desi are un rol potrivit imaginii sale de personaj negativ, viclean, nu face decat sa-si interpreteze partitura plat, fara tuse remarcabile, la fel ca si Gemma Arterton – Printesa Tamina, careia rolul ii exploateaza frumusetea de necontestat dar ar mai fi fost nevoie de putin farmec si putere de seductie. Este vizibila “chimia” intre Gyllenhaal si Arterton in scenele romantice, insa nu atat de puternic si impresionant cat sa fie exploatata si intr-o productie viitoare.

Trecand peste aceste neajunsuri, “Prince Of Persia: The Sands Of Time” este un film de actiune, nu de interpretare actoriceasca de exceptie, cu o poveste spectaculoasa, imbracata in costume superbe, desfasurata in spatii impresionante. Influienta lui Mike Newell, arhitectul lui “Harry Potter – Pocalul de Foc” asupra subiectului si a lui Jerry Bruckheimer devenit celebru pentru “Piratii din Caraibe” asupra modului de abordare al temei si a tonalitatilor folosite il face un film placut, antrenant care, desi nu va deveni memorabil, umple placut o dupa-amiaza torida de vara.

Nota: 7/10

Laissez-Passer (2002) – Safe Conduct
Regia: Bertrand Tavernier
Actori: Jacques Gamblin, Denis Podalydès, Charlotte Kady

Viata sub ocupatie germana a fost un subiect care a fost tratat in cinematografia franceza intr-o maniera graduala, diferita in functie de timpul in care a fost produsa, care reflecta procesul cu care se confrunta cele mai intunecate ore ale istoriei Frantei, prin care a trecut societatea franceza in ultimii 65 de ani de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondiali. De la povestirile eroice si idealizate din anii care au urmat razboiului pana la varietatea genurilor declansate de epoca “New Wave” din anii ’60 (inclusiv comedii) pana la versiunile mult mai lucide si mai adevarate din punct de vedere istoric si artistic din ultimul deceniu. Intr-o anumita masura, “Laissez-Passer” al lui Bertrand Tavernier inchide un ciclu, deoarece nu se refera numai la viata de zi cu zi, dar si cu modalitatea de a realiza filme sub ocupatia germana.

Bazat pe experientele reale si rememorand povestile celor doi eroi, amandoi lucrand in industria de film, ei nu se intalnesc niciodata in aceasta pelicula, sau cel putin nu se arata aceasta pe ecran. Gasesc aceasta idee ca fiind geniala, iar modul in care cei doi lucreaza si supravietuiesc in timpul razboiului, modurile in care ei se opun ocupatiei si rezista nu numai din punct de vedere fizic, dar si din punct de vedere moral sunt radical diferite. Regizorul Jean Devaivre (Jacques Gamblin) este implicat marginal cu Rezistenta, dar lucreaza pentru Casa germana de filme, cea mult hulita, unde artistii sunt obligati sa realizeze filme care sa glorifice “prietenia” cu nemtii, sub controlul permanent al ocupantilor.

Scenaristul Jean Aurenche (Denis Podalydes) pare a fi mai mult interesat de femei, dar scenariul sau contine linii subversive si actiunile sale atenueaza suferinta colegilor scriitori intemnitati de catre germani. Impreuna decid sa continue munca sub cenzura si controlul brutal, iar justificarea morala a acestei optiuni este intrebarea cheie a intregului film. Ar trebui marii artisti ai timpului (nume precum Jean Gabin, Darielle Darieux, Michel Simon, regizorul Clouzot) sa refuze sa munceasca in timpul ocupariei? Unde se va opri dorinta si nevoile pozitive de a continua viata si de a ajuta moralul compatriotilor si unde va incepe colaborarea cu inamicii?

Este un film lung si, in principal, primele 30 de minute sunt destul de confuze, lasand impresia unui inceput dificil, in special pentru spectatorii care nu sunt in mod necesar familiari cu toti membrii mediului descris in film. Poate fi considerat ca Tavernier era indragostit de subiect si a dorit sa prezinte o descriere complexa a perioadei cat mai completa cu putinta, dar incercarea de a evita simplificarile nu determina neaparat un film mult mai lung. Spectatorii sunt oricum recompensati in partea a doua a filmului cu doua momente antologice, ambele avandu-l pe Devraivre (Gamblain) ca subiect principal – excursia cu bicicleta prin Paris spre tara pentru a-si vizita familia si episodul mult mai suprarealist cand dupa ce dobandeste documente secrete, este trimis in Anglia pentru a fi informat de catre expertii spionajului britanic. Daca episoadele sunt adevarate asa cum se pretinde, acestea arata ca viata in timpul razboiului poate naste povesti mai frumoase decat cele imaginate pentru marele ecran.

Nota: 7/10

Copilaria lui Ivan

Ivanovo detstvo (Ivan’s Childhood – 1962) – Copilaria lui Ivan
Regia: Andrei Tarkovsky
Actori: Nikolai Burlyayev, Valentin Zubkov

Puteti cumpara DVD-ul acum, de la ProVideo.ro.

Pentru mine, vizionarea primului lungmetraj al lui Tarkovsky a reprezentat o repetare a unei experiente mai vechi: aceea de a vedea de la inceput pana la sfarsit opera cinematografica a unuia dintre cei mai mari regizori. Si atunci, ca si acum, ma aflam in fata unei controverse. Aceea a faptului ca vad filmele pur personal, fara a le privi prea mult din prisma unui regizor, actor, scenarist favorit, cunoscut sau celebru si a felului in care privesc ei cinematografia. De aceea, dorinta mea de a-l privi pe Tarkovsky a plecat din doua parti: una, parerea mea (obiectiva) ca prea mult timp am fost ignorant si am urmarit filme fara scop si fara o organizare precisa, ci doar pentru placere personala; a doua parte, ca trebuie sa imi completez structura de critic (amator) de film prin vizionarea unor autori, filme, capodopere care au influentat istoria acestei arte.

Ivan

Cel de-al doilea film al lui Tarkovsky, spre deosebire de mediumetrajul “Compresorul si vioara”, nu a fost o revelatie. Speram sa gasesc in el, dupa periplul studentesc din filmul precedent, o iluminare. Am gasit un film profund razboinic, sovietic, cu un mesaj purtat spre apararea patriei de catre un baiat care si-a pierdut parintii, cu un final alcatuit (cu juxtapuneri ale regizorului) din materialele propagandistice de dupa razboi, cu cadavrele familiei Goebbels, cu Berlinul distrus si cu arhivele naziste confiscate de rusi si, imi amintesc, facute pierdute pentru inca 50 de ani, abia scoase la iveala de cativa ani.

Ivan, eroul filmului, este un copil de aproximativ doisprezece ani, care incearca sa razbata prin valtoarea razboiului. Fara familie, insa inconjurat de virtutile luptelor si iubit de soldati, nu intrevede decat o despartire si in acelasi timp o unire cu viata, si anume lupta. Se vede intotdeauna ca un soldat, chiar daca varsta nu i-ar permite asa ceva. Actiunea se petrece pe malul unui rau care este si linie de front, de o parte fiind nazistii (pe care doar ii simtim, prin intermediul loviturilor de tun), pe cealalta parte a raului sunt sovieticii, in mijlocul carora se intampla actiunea si traieste si Ivan.

Ivanovo detstvo

Fac aici o deosebire de filmele romanesti de razboi, care au ca actiune principala lupta si densitatea personajelor razboinice, aparent frumoase prin desfasurarea de forte si prin multiplele scene de batalie, de vitejie, de sange transpus patrioti, dar complet lipsite de ideatica si de personalitate. Prin comparatie, “Copilaria lui Ivan” are ca personaj principal un copil, care se simte razboinic, care nu se vede facut decat pentru razboi, constinetizand astfel timpurile in care traieste,. Un personaj ambitios, ciudat, de altfel, prin implicarea absoluta, intr-o perioada cand altii ori innebuneau, ori isi doreau sa plece din calea primejdiilor sau a razboiului. Inconstient.

In ciuda reactiilor lui, se poate intrevedea dorinta lui de a trai intr-o lume mai buna. Viseza deseori copilaria sa, poate iluzoriu, dar totdeauna dintr-o perspectiva fericita: o plimbare cu sora lui si cu mere aruncate din masina; o privire alaturi de mama lui intr-o fantana, pentru a privi o stea la lumina zilei; un “de-a v-ati ascunselea” pe o plaja linistita, impreuna cu alti copii. Dorinte ale unei vieti linistite si fericite, pe care, insa, nu o va apuca din cauza razboiului care a rapit-o si pe mama si pe sora sa.

Inchei prin cuvintele lui Sartre asupra acestui film: “el este in mod radical ceea ce istoria a facut din el. Proiectat fara voia lui in razboi, el este in intregime facut pentru razboi. Totusi el este un copil. Acest suflet dezolat pastreaza tandretea copilariei, dar nu o mai poate resimti si cu atat mai mult nu o mai poate exprima.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de la ProVideo.ro.

The Sweetest Thing (2002) – Puicute bune
Regia: Roger Kumble
Actori: Cameron Diaz, Christina Applegate, Selma Blair, Thomas Jane

Sa nu-mi spuna cineva ca nu vin momente in care orice te nemultumeste, cand nu ai chef de nimic si numai o comedie romantica te poate linisti si aduce intr-o stare de buna dispozitie. Asa mi s-a intamplat si mie acum cateva zile, cand am urmarit un maraton de astfel de filme, inceput cu What Happens in Vegas si The Rebound, recenzii pe care le-ati fi regasit inca pe acest site, daca nu erau unele probleme cu un anumit informatician care nu isi vede lungul nasului si care a pus “sechestru” pe baza de date a site-ului nostru. Dar sa continuam!

Cameron Diaz este printre actritele mele favorite in ceea ce priveste comediile romantice. Atunci cand aleg un astfel de film, ea este in prima linie, alaturi de Drew Barrymore, Catherine Zeta Jones sau Sandra Bullock. Frumusetea ei la varsta de 40 de ani, nonsalanta si alegerea unora dintre cele mai bune roluri, dar si faptul ca se potriveste cu orice barbat (in What Happens in Vegas este desavarsita chimia dintre ea si tanarul Ashton Kutcher) fac din ea, sa vedem pentru cat timp, o actrita perfecta pentru astfel de filme.

The Sweetest Thing

Aici, ca si in alte filme, ea cauta dragostea adevarata (doar citeste la un moment dat o carte intitulata True Love), nemultumita de statutul de prada usoara si de aventuri de o noapte, dar si uimita ca prietenele ei cele mai bune si-au gasit omul potrivit. Este poate un film gen Sex and the City, pentru ca principalul aspect pe care il doreste scenariul este obtinerea unei relatii perfecte pentru una dintre cele trei protagoniste. Diferenta este in momentele de amuzament pe care le realizeaza personajele, unele foarte acide, altele simpatice, din pacate sunt si cateva care depasesc limita bunului simt si a decentei.

Christina Walters (Cameron Diaz) nu este o rasfatata a soartei, pana la urma. Ea refuza sistematic sa caute iubirea adevarata, despre care crede ca nu exista, concentrandu-se asupra aventurilor si distractiei zilnice. Filmul incepe, de altfel, cu o serie de interviuri cu barbati pe care ea i-a cunoscut si pe care i-a uitat a doua zi, lucru care nu s-a intamplat si cu ei. Odata cu trecerea timpului insa, incepe sa observe in jurul ei fericirea si iubirea adevarata, iar intalnirea total circumstantiala si cu evenimente neasteptate cu Peter Donahue produce prima schimbare din viata ei: petitul barbatului pe care il doreste.

Un film amuzant, care nu poate depasi insa statutul unui film de week-end!

Nota: 7/10

Trailer:

Shrek Forever After (2010)
Regizori: Mike Mitchell, Andrew Adamson, Vicky Jenson
Voci: Mike Myers, Eddie Murphy, Cameron Diaz, Antonio Banderas, Julie Andrews

Alaturi de alti pasionati de desene animate, am asteptat cu nerabdare aceasta ultima creatie avand ca erou principal imaginativul capcaun Shrek, atat pentru faptul ca a fost anuntata ca final al seriei cat si pentru ca voiam sa vad ce rol i-au mai pregatit scenaristii pentru a incheia cu succes o serie mult iubita de public. Am avut parte de un Shrek indragosit, un Shrek devenind tata si adaptandu-se la viata de familie, descoperind spiritul Craciunului, apoi redevenind erou si salvand regatul sotiei sale. Ce putea urma…. ei bine scenaristii ne-au surprins lansandu-l pe bietul capcaun in criza varstei mijlocii. Nu stiu in ce masura cei mici vor intelege ceva din conflictul interior al eroului principal, cum de asemenea nu stiu daca adultii care vor viziona pelicula vor putea trece peste umorul in cantitati mici si sentimentul de deja vu al multor scene.

Shrek Forever After

Revedem cu placere toate personajele care ne-au incantat in productiile precedente, de la nebunaticul Magar (Eddie Murphy), adorabila Printesa Fiona (Cameron Diaz), suavul Motan (Antonio Banderas) la parintii Fionei (John Cleese, Julie Andrews). Shrek (Mike Myers) este acum un capcaun casatorit, calm si adorabil, cu o viata de familie plina, tata de familie a trei pui capcaun la fel de adorabili ca si tatal lor. Aceasta viata domestica pasnica si monotona, rigida si riguroasa, supusa capriciilor copiilor, efuziunilor prietenilor si privirilor dezaprobatoare ale Fionei, departe de viata de capcaun infricosator de alta data, ajunge sa-l exaspereze pe eroul nostru.

O familie fericita (oare?)

Dupa incidentul de la o petrecere de aniversare, Shrek ajunge in compania lui Rumpelstiltskin (voce Walt Dohrn) expertul in contracte de magie, care ii promite 24 de ore de viata asa cum era inainte de casatorie, in schimbul unei singure zile din trecutul sau de capcaun. Fara sa se gandeasca prea mult la consecinte, Shrek semneaza lungul pergament care consfinteste intelegerea, fericit ca i se ofera pauza de care are atata nevoie.

In cateva momente eroul nostru se trezeste intr-o realitate paralela, intr-un regat Far Far Away in care nimeni nu-si aminteste de Shrek, Rumpel este rege, capcaunii sunt vanati si folositi ca sclavi, anarhia domneste peste tot iar Fiona, departe de a mai fi gingasa si indragostita, s-a transfomat intr-o printesa razboinica, sufletul luptei pentru eliberarea a capcaunilor. Cea mai mare transformare, si cea mai hilara dealtfel, este cea a Motanului pe care realitatea alternativa ni-l prezinta ca pe o banala pisica de casa, luptandu-se cu mari  probleme de nutritie. In fata acestei crude realitati, nu ramane decat ca Shrek sa rupa  vraja  care a schimbat totul si sa-si regaseasca realitatea agasanta dar atat de placuta in care Fiona nu l-a uitat si prietenii ii sunt alaturi.

Motanul incaltat

Asa e, nu va inselati, seamana muuult cu „Viata e minunata” al lui Frank Capra insa asemanarea se opreste aici. Shrek a pierdut mult din farmecul de altadata, responsabili cu umorul ramanand acelasi savuros si efervescent Magar precum si Motanul care desi a castigat cateva kilograme in plus si nu mai este atat de elegant si agil cum a fost odata, nu si-a pierdut spiritul ascutit ceea ce-l face eroul fiecarei scene in care apare.

La fel ca si in precedentele creatii, Mike Myers se intrece pe sine insufletindu-l pe Shrek, Fiona n-ar mai fi fost aceeasi fara Cameron Diaz  iar cand te gandesi la Magar, nu poate fi imaginat decat fabulosul Eddie Murphy dandu-i viata. Insa cel care iti ramane in minte mult dupa terminarea filmului este din  nou Banderas si al sau Puss in Boots viteaz, galant si cu un umor fin si ascutit precum sabia si gherutele din dotare.

O surpriza frumoasa a fost si „raul” Rumpelstiltskin – voce Walt Dohrn care a intrat repede in pielea personajului imprumutat din basmele Fratilor Grimm, reusind sa redea foarte bine caracterul viclean subtil si insinuant al vrajitorului.

Desi a pierdut din prospetimea initiala, „Shrek Forever After” continua sa distreze datorita farmecului personajelor principale, retetei de succes si in ultima instanta si scenariului. Ceea ce a pierdut pe traseu este umorul cu dublu inteles care au facut percedentele productii sa fie atat de apreciate atat de adulti cat si de copii, fiecare reactionand la aluzia care i se adresa. Asta nu-l face mai putin atractiv, insa isi pierde caracterul ”de neuitat”, ramanand un film bun dar pe care nu stiu insa daca iti mai doresti sa-l revezi.

Nota: 7/10

Arsenic and Old Lace (1944)-Arsenic si dantela veche

Mortimer, interpretat de Cary Grant, intr-unul din rolurile pe care nu le-am apreciat (mi s-a parut corect, rece, fara entuziasm), este critic de teatru si, in ziua casatoriei, doreste sa plece in luna de miere, dar nu inainte de a-si lua ramas bun de la matusile sale. Acestea insa, cu zambetul pe buze, aflate in mijlocul unei familii (incluzandu-se si pe ele) care coboara vertiginos pe panta nebuniei, ascund secrete tenebroase: sub masca ajutorului obstesc, pline de omenie, adapostesc temporar batrani ramasi singuri, care nu mai au nicio placere de la viata.

Cary Grant

Ele considera asta ca o ultima dorinta si incep sa ii ucida si sa ii inmormanteze in pivnita, cu slujba de rigoare. Pentru Mortimer, aflarea acestui secret este innebunitor, in adevaratul sens al cuvantului si nu stie cum sa scape din aceasta dilema. Lucrurile se complica atunci cand fratele lui, Jonathan, la randul sau un asasin cu sange rece, isi face aparitia inapoi acasa, evadat dintr-o inchisoare.

Cele mai bune roluri le fac, fara discutie, matusile lui Mortimer, Martha si Abby, interpretate de Jean Adair si Josephine Hull. Despre Cary Grant, am specificat mai sus ca rolul il solicita prea mult si exagereaza unele scene, chiar daca se integreaza in total si poate chiar asta i-a cerut regizorul. Amuzamentul se instaureaza treptat in film, este agreabil, simpatic, desi unii dintre spectatori nu l-ar gasi, peste ani, a fi deosebit. Oricum un asemenea film a reprezentat mereu un punct de reper pentru filmele noir, dar si pentru intorsaturile de situatie din comediile de gen.

Nota: 7/10

No Country for Old Men (2007)-Nu exista tara pentru batrani

Imi plac filmele fratilor Coen, incluzand aici si filmele anterioare, care nu au fost succese comerciale si nu au fost asa de bine primite nici de critici. In mod surprinzator, acest film, care este aproape unanim apreciat de critici si a primit note destul de mari pentru a ajunge in topul 100 de pe imdb.com,  ma lasa cu un sentiment partial de insatisfactie.

Partea buna a filmului atrage cu adevarat atentia cu un stil puternic vizual si cu o structura sofisticata care face ca jocurile multiple de-a soarecele si pisica jucate de personaje sa fie extrem de placute. De asemenea, permite o performanta extraordinara a lui Javier Bardem pentru care a primit un binemeritat premiu Oscar si o interpretare solida a lui Tommy Lee Jones – el a fost cumva chemat sa joace in film mai tarziu, dar se potriveste foarte bine rolului si devine din ce in ce mai bun dupa cum inainteaza in varsta, la fel ca whisky-ul vechi, indraznesc sa spun

Javier Bardem

Partea mai slaba a filmului este aceea ca incearca sa aiba parti mult prea inteligente. Nu am citit cartea, asa ca am fost lasat sa ghicesc bucati cheie din actiune si, da, viata este plina de mistere, dar nu am reusim sa imi dau seama de logica dupa care fratii Coen au decis ce sa lase afara – acestea par gauri lasate intentionat, in mod sigur intentionat deoarece acesti tipi stiu foarte bine cum sa spuna o poveste. Sfarsitul, care s-a dorit a fi simetric cu inceputul si s-a presupus a da o perspectiva diferita intregii povesti, nu a reusit cu adevarat sa ma impresioneze. Si aceasta se explica din cauza ca imbinarea genurilor de conflict violent din lumea gangsterilor, scopurile motivate de lacomie si ura si plasarea in mediul western nu rimeaza cu adevarat in mintea mea cu filosofia personajului interpretat de Tommy Lee Jones, pe care o regasim in cuvintele sale de la sfarsit. Mai multa simplitate s-ar fi potrivit mai bine si ar fi rezultat un film mai bun, dupa parerea mea.

Nota: 7/10
Dan

Josh Brolin

Un thriller care te tine cu sufletul la gura de la inceput pana aproape de sfarsit si un Javier Bardem care joaca exceptional in rolul unui criminal psihopat, fara scrupule si fara nici o emotie pe chipul său. Un criminal cum nu am mai vazut de la Tacerea mieilor. Desi filmul e destul de lung, acesta reuseste sa captiveze prin suspansul sau, are insa un final mai putin reusit, neinteles si aproape neasteptat fata de scenariul de pana atunci.

Filmul are trei personaje centrale. Moss (Josh Brolin) este un om obisnuit, retras din activitate, veteran al razboiului din Vietnam, care gaseste in desert un camion plin de droguri, mai multe cadavre si o geanta de bani. Ia geanta si, astfel, se trezeste implicat intr-un adevarat carusel al violentei. Nici macar seriful Tom Bell (interpretat de Tommy Lee Jones) nu poate opri multitudinea de crime carora ii cad victime toate persoanele pe care le intalneste sau cu care are legatura Moss.

Javier Bardem

Toata aceasta violenta sangeroasa este realizata de un singur om, un recuperator psihopat, Anton, exceptional interpretat de Javier Bardem, care da cu banul pentru viata oamenilor pe care ii intalneste. Acesta nu are nici o mila fata de nimeni, face totul pentru a recupera banii. Desi este si el ranit de Moss, nu are nici o problema, se ingrijeste singur, iar scenele de “vindecare personala” sunt pline de cruzime, aproape de neprivit.

De altfel, tot filmul este crud, plin de sange, poate prea violent fata de realitatea americana. Un film care sfarma miturile americane ale “happy-end”-ului si ale instaurarii de catre Politie sau de catre oamenii buni a dreptatii. Un film care sintetizeaza lupta dintre Bine si Rau (o lupta religioasa) si o finalizeaza prin suprematia Raului.

Personajul negativ este, in acelasi timp, personajul principal, care, la un moment dat, pare si favorizat de soarta si devine chiar indragit de public, datorita calmului si a metodelor utilizate pentru realizarea scopului sau. El este un adevarat zeu al mortii. De altfel, Woody Harrelson intreaba: “Cat de rau e Anton Chirgurh? In comparatie cu ce, cu ciuma bubonica?”

Nominalizat de 8 ori la premiile Oscar, din 2008 si castigator a patru dintre acestea, pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Javier Bardem), pentru regie (Joel & Ethan Coen) si pentru cel mai bun scenariu adaptat (Joel & Ethan Coen). Un film nerecomandat copiilor, dar special pentru toti cei carora le-a placut de Hannibal Lector.

Nota: 9/10
Jovi