The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

Contraband (2012)

Bineinteles ca nu am stiut ca aceasta pelicula se bazeaza pe precedentul film  “Reykjavik-Rotterdam”- 2008 – , scris de ARNALDUR INDRIÐASON şi ÓSKAR JÓNASSON (si regizor) si unde Baltazar Kormakur a fost protagonist si producator. Si ca “Doi ani mai tîrziu, Kormákur a propus agenţilor săi refacerea filmului pentru publicul vorbitor de engleză. Aceştia s-au îndreptat către producătorii britanici Tim Bevan şi Eric Fellner, care au decis să dezvolte proiectul prin intermediul companiei lor de producţie, Working Title.”

Toate acestea le-am aflat din Mapa de Presa pusa la dispozitie de Ro Image 2000, distribuitorul filmului in Romania.

Un film construit pe povestea de multe ori spusa despre baiatul rau, in acest caz  Chris Farraday (Mark Wahlberg), care s-a cumintit, a devenit familist si munceste cu spor, insa trecutul il ajunge din urma si trebuie sa intre din nou in cursa, de data aceasta motivul fiind salvarea familiei, pentru ca Andy (Caleb Landry Jones), fratele nevestei sale  Kate (tot o Kate, dar Kate Beckinsale) calca stramb intr-o actiune de contrabanda cu droguri si trebuie sa returneze un purcoi de bani.

Si pana la urma, pentru ca e chiar greu sa mai spui spui o poveste nestiuta si neuzita, important este cum faci un astfel de film, cum atragi atentia spectatorului, astfel incat sa ramana in fotoliu cu ochii lipiti de ecran.

Una peste alta, pelicula de fata a reusit “sa ma tina”, pentru ca firul narativ este antrenant, pentru ca intriga este construita inteligent, pentru ca actiunea are ritm si nu apeleaza la excese prea tehnicizate si pentru ca pana la urma joaca pe valori umane in contrapartida cu tradari, lacomii si violente. Iar in fata acestor tare, tradarea fiind cea mai murdara dintre ele, inteligenta personajului, vointa si determinarea sa de a-si apara si salva familia – inving! Si inving intr-un mod surprinzator pentru spectator (eu una nu am intuit rezolvarile finale – ceea ce a fost foarte bine J). In plus, personajele “bune” scapa cu viata, cele “rele” si-o iau pe coaja si “malaiul” – colitele ci bancnotele false – iese la suprafata J. Nu este nimic de ras, nu glumesc, filmul este in ansamblu un thriller reusit, tensionat, miza e “pe bune”, lumea din Panama e frumoasa dar extrem de periculoasa, mai periculoasa poate decat New Orleansul lui Tim Briggs (Giovanni Ribisi). Si am tras o invatatura, daca mai era cazul dupa experienta mea de viata: INSTALATORII sunt cei mai importanti meseriasi din lume .

Imaginea cinematografica este bogata si filmarile (New Orleans si Panama) au culoare si ritm. Directorul de imagine  Barry Ackroyd a reusit sa surprinda caracteristicile si importanta locurilor in arhitectura momentelor intrigii. Scenele  extrem de realiste de port si de parcurs oceanic au fost realizate in portul New Orleans si pe un  vas aflat sub steag american, S.S. Bellatrix, ancorat la Marrero, Louisiana. (chestii aflate tot din Mapa de Presa – trebuie sa multumesc  odata pentru cat de multe amanunte se straduiesc distribuitorii sa ne puna la dispozitie).

Si tot camera de filmat reuseste sa comunice catre spectator, talentul si efortul unor foarte buni actori, experimentati in productii de valoare. Mark Wahlberg, Kate Beckinsale si Ben Foster, dar si Ribisi, Caleb Landry Jones si Lukas Haas au fost alegeri perfecte: baieti buni/ baieti rai/ incrancenati / inteligenti / devotati familiei, etc. O distributie buna, care si-a facut treaba! In evolutie clara, Kate Beckinsale!

Coloana sonora a lui Clinton Shorter face un serviciu bun filmului, subliniaza tensiunea si mesajul actiunii acestui thriller. Si iata mostre ale pieselor pe care le-am ascultat in film.

Si totul sub mana acestui regizor Baltasar Kormakur, se pare unul dintre cei mai apreciati exponenti ai tinerei generatii de actori islandezi si care are deja multe nominalizari la Festivaluri internationale de gen, ba si cateva premii.

A produs deja si vreo 13 pelicule si a regizat 9 si astept sa ma mai intalnesc cu pe ecranele noastre cu viitoarele sale acte artistice. Si chiar imi proun sa reusesc sa vad cat de curand un film islandez realizat cu contributia sa.

Nota: 7/10

In Time (2011)

Un alt film vazut in vanzoleala de la Revelion a adus cu sine placerea de a urmari o pelicula care merita macar categorisirea unui blockbuster de calitate: actiuni pline de suspans, o constructie initiala interesanta a scenariului, o poveste calma in aparenta, dar care determina din partea protagonistilor incercari miraculoase de a supravietui si de a-si asigura “zilele, orele, minutele si secundele”. Pare doar un alt viitor, cel in care se situeaza actiunea acestui film, care se poate intampla si noua, cel in care cel care este tranzactionat, cautat si reprezinta cauza oricarei lupte sau interactiuni dintre oameni este… TIMPUL.

Pana la varsta de 25 de ani, toata lumea este linistita si traieste la fel ca si in prezent. Apoi, pe neasteptate, la aceasta varsta, ceasul aflat pe mana fiecarui om se activeaza si toata lumea porneste intr-o cursa infernala pentru supravietuire, pentru acumularea de zile, ore, saptamani, luni, ani, care sa ii ajute sa isi duca mai departe viata. Nimeni nu mai imbatraneste, toata lumea pare de aceeasi varsta, dar pe strazi sunt tineri de 25 de ani morti, biruiti de faptul ca secundele de pe propriul brat s-au terminat. Exista mai multe zone de securitate, poti intra dintr-una in alta, dar resursele tale de timp trebuie sa fie mari pentru a ajunge, de exemplu, in New Greenwich, unde se afla cei bogati, cei care au in stapanire mii si mii de ani.

Eroul nostru, Will Salas (Justin Timberlake, care se pare ca are mai mult succes in actorie decat in muzica, parerea mea), este un astfel de personaj, cu o mama care pare de aceeasi varsta ca si el, care traieste de pe o zi pe alta, munceste si petrece timpul prin baruri impreuna cu prietenii. Intr-o zi insa, viata lui se schimba complet: un barbat necunoscut tocmai ii daruieste, inainte de moarte, un secol. Nimic nu mai este la fel, desi Will nu este tipul care cheltuieste timpul fara masura si iresponsabil. Dupa moartea mamei sale, cauta sa schimbe lumea impreuna cu Sylvia Weis (Amanda Seyfried), fiica unui mare proprietar (de timp), pe care a rapit-o si de care, normal, s-a indragostit. Din acest moment, filmul devine o versiune stiintifico-fantastica a celebrului “Bonnie si Clyde”: Will si Sylvia au acum suficient timp, fura de la bogati (inclusiv de la tatal ei) si distribuie la cei saraci, incercand astfel sa schimbe lumea corupta din viitor. Daca vor reusi, vom afla din film.

Actiunea este interesanta, scenele curg frumos, iar importanta razvratirii lui Will este poate motivul ascuns al filmului: oricand este necesar sa existe un haiduc modern, o persoana care sa incerce schimbarea prezentului, fie pentru bunastarea personala, fie altruist, pentru ca toata lumea sa supravietuiasca fara sacrificii care nu isi au sensul.  Un film comercial, care poate fi incadrat in randul filmelor de urmarit din 2011, chiar daca nu reuseasca sa isi depaseasca propria conditie, aceea de adrenalina, actiune, fara mari valente artistice.

Nota: 7.5/10

Crazy, Stupid, Love. (2011) – A naibii dragoste

O comedie reusita despre existenta iubirii romantice, despre  “sufletele pereche” si  despre cautarea si gasirea acestor idealuri la orice varsta!

Deoarece Cal Weaver si-a gasit “sufletul pereche” – pe Emily, la varsta de 15 ani si de atunci … a iubit-o pe aleasa lui in fiecare minut al vietii, Astazi, cei doi sunt casatoriti de 25 de ani, numara fiecare 44 de ani de viata si trei copii reusiti, insa anuntul sotiei ca vrea sa divorteze  cade ca o pumnal in ceafa eroului filmului. Mai ales cand afla si motivul acestei rupturi … o aventura a lui Emily cu un coleg de munca (un anume David Lindhagen)… Criza varstei de mijloc la sotie si nu la sot – asa cum se intampla de obicei!

Nu stim de ce s-a degradat relatia (din punctul ei de vedere) … debutul povestii se petrece dupa ce aceste nemultumiri s-au acumulat deja…poate Cal a imbatranit psihic mai mult decat partenera sa, a pierdut romantismul si surpriza si flacara care intretine vie relatia? Aproape de necrezut, barbatul unei singure femei de-a lungul vietii, ramane singur, debusolat si prada amintirilor si intrebarilor si indoielilor privindu-l pe el, casatoria lui, personalitatea si sexualitatea sa. Si cade prada serilor singuratice, prin baruri, in tovarasia paharelor cu o bautura nicidecum barbateasca – votca cu sirop .

Se spune ca fiecare om este intovarasit pe drumul vietii de doi ingeri. Ingerul bun si ingerul rau! Cam asa I se intampla si lui Cal, pentru ca pe umarul sau stang se instaleaza dandy-ul Jacob Palmer, iar de pe umarului drept ii glasuieste bunul simt al inocentei  fiului sau Robbie. Insa in fiecare inger rau vietuieste si binele si in fiecare bine exista si un sambure de rau . Nimic nu este in viata alb pur si negru adanc!

Frumuselul si cinicul Jacob isi traieste viata la maximum, astfel incat vede la Cal doar “povestea unui ratat care suspina!” Si precum un inregimentat in Armata Salvarii, ii propune lui Cal sa il ajute “sa-si descopere masculinitatea”, pentru ca acesta “a uitat ce inseamna sa fii barbat!”.

Lectiile lui Jacob Palmer sunt savuroase si fac din Cal un tip sic, imbracat bine, in pas cu moda si cu un arsenal de stereotipii din armamentul cuceririlor de o noapte. Prima aventura, primul pas pe alaturi al barbatului unei singure femei, ii arunca in bratele lui Kate (clienta a “alcoolicilor anonimi” si cu limba scoasa dupa sex) si chiar daca urmeaza si altele (se pare ca vreo noua in total), aceasta prima experienta va marca in viitorul apropiat a lui Cal un moment memorabil.

Prin urmare – ingerul rau se pare ca il reconstruieste pe Cal dupa standardele sale.

Dar ce face ingerul bun, fiul de 13 ani al lui Cal? Pustiul Robbie este indragostit iremediabil (adica pe viata ) de adolescenta Jessica Riley, care are 17 ani si este fiica prietenilor familiei in deriva – Weaver. Jessica este baby-sitterul consacrat pentru Robbie si surioara lui mai mica, atunci cand trebuie sa ramana singuri acasa si mai ales atunci cand Emily Weaver iese in oras seara cu David Lindhagen. Si in numele credintei sale in unica iubire si pe baza inocentei varstei si din dragoste pentru parintii sai, Robbie este vocea inimii si a ratiunii pentru tatal sau – si acolo, de pe umarul sau drept, il sfatuieste sa lupte pentru a-si recastiga sotia!

Dar pentru ca Aghiuta isi baga codita (probabil pentru a-i ajuta pe ingerii rai), Jessica se crede indragostita de mai coptul tata al lui Robbie, de Cal Weaver , pe care vrea sa il castige cu metode mai neortodoxe!

Asa ca ingerul bun si ingerul rau par a-si da mana, ba chiar a-si schimba natura, comploteaza impreuna, intervin cu umor benefic in traiectoriile personajelor, incurca si descurca itele, pun la cale o perfecta scena de – asa cum imi place sa spun – “commedia dell’arte” in care toti protagonistii sunt surprinsi intr-o bataie gen “gramada la rugby” – fara ca nimeni sa castige balonul oval. Insa doar pare asa. Incat inocentul si indragostitul pusti Robbie, la serbarea de absolvire a gimnaziului, de la tribuna declara cu multa amaraciune: “am vrut sa fiu matur, dar dragostea e o minciuna; am fost indragostit, credeam ca exista o singura dragoste pentru fiecare, insa nu exista dragoste unica adevarata”.

Pare ca fiecare rateaza, insa, cum spuneam, raul nu e rau si binele nu e numai bine – si oamenii si ingerii invata din greseli si…”totul e bine cand se termina cu bine”. Inclusiv subplotul cam dulceag al convertirii usuraticului Jacob Palmer intr-un cumintit si indragostit de … surpriza … NU va spun de cine! Nu, nu, nu, nu este vorba despre Kate, profesoara alcoolista .

Sigur ca este o ghem de clisee si de poante dulci-acrisoare, insa vorba aia – “minte-ma frumos”! Si filmul acesta ne minte frumos, ne vrajeste cu posibilitatea realismului actiunii, cu sinceritatea eroilor pusi fiecare pe descoperirea / redescoperirea “primei iubiri pe viata” si pana la urma asta conteaza pentru spectator, aproape doua ore care se scurg placut. Se scurg placut si din cauza unei distributii foarte bine alese.

Un Ryan Gosling foarte placut la vedere – de la ochii albastri – la pectoralii bine lucrati, dar si uman convingator in prezentarea ingerului rau da’ bun pana la urma . Un pusti foarte talentat – Jonah Bobo in rolul lui Robbie Weaver, care face o “pereche ideala” cu Analeigh Tipton  in rolul Jessicai Riley, o Marisa Tomei care pune pe masa o foarte buna zestre de comediana in rolul lui Kate si un Steve Carell (Cal Weaver), ce pare ca nu a depasit inca stadiul virginului de 40 de ani . E clar ca tandemul sudat de regizori  Glenn Ficarra si John Requa    au stiut sa exploateze la fix povestea lui Dan Fogelman  (scenaristul multor lung metraje de animatie)    si pentru ca probabil nu si-au propus o capodopera, au reausit cu mult echilibru si simt al umorului, un film extrem de agreabil pentru repausul dintre ani! Un film care se ridica si prin aportul camerei de filmat – vinovat de cinematografie fiind Andrew Dunn si prin coloana sonora originala datorata lui Christophe Beck (Hangover, Red, etc)si Nick Urata, care au impletit multe piese potrivite la tanc pe alerta si umorul actiunii:

Marilin Medina & Jason Ruder – I Need Your Love
Nina Simone – Black Is The Color Of My True Loves Hair (jaffa remix)
‘Blood’ The Middle East

Un film – dupa cum spuneam, extrem de agreabil, pentru ca surprinde cu umor viata in momente care ar putea fi tragice daca nu am avea fiecare langa noi un inger bun si un inger rau, pe care sa stim sa ii ascultam cu intelepciune si cu suflet!

Nota: 7.5/10

A Perfect Getaway (2009)

Am dorit de o perioada mai lunga sa caut un substitut pentru relaxare, un film de actiune sau un thriller care sa fie atat relaxant, dar in acelasi timp sa aiba o aparenta de normalitate si sa fie un film bine inchegat. Alegerea mea, “The Perfect Gataway”, s-a dovedit in acest sens una inspirata si mi-a oferit aproape doua ore de mister, de interpretari de calitate si de peisaje mirifice intr-un Hawaii superb, departe de all-inclusive-ul care ni se infatiseaza de cele mai multe ori.

Evadand din lumea luxoasa a oraselor americane si plecand in multsperata luna de miere, doi tineri insuratei aleg a cincea insula din Hawaii, pentru a face drumetia vietii lor. Pe el, Steve Zahn, il cunoastem din cateva comedii fara importanta (eu imi aduc cel mai bine aminte in rolul lui George, vanzatorul din “You’ve Got Mail”), iar aleasa lui este nimeni alta decat Milla Jovovich, obisnuita atat a filmelor de actiune, dar si a celor care se desfasoara in astfel de tinuturi (sa nu uitam de “Intoarcere la Laguna Albastra”). Un singur lucru pare ca sta in calea concediului perfect: acela ca, din presa, se aude ca prin imprejurimi bantuie o pereche de criminali, care tocmai au ucis un alt cuplu aflat in luna de miere.

Acesta este de altfel intreg laitmotivul filmului: teama de a fi ucis, frica de cei apropiati, temerea ca orice cuplu care se afla in preajma lor este perechea criminala. Nimeni nu este crutat de banuieli si poate ca si acesta este farmecul ascuns care atrage spectatorii; suntem mereu cu simturile ascutite, cautand sa descoperim indicii ale faptuitorilor, banuitii se schimba de mai multe ori, cu senzatia ca ceva am omis si suntem pe un drum gresit.

Pe langa acestea, descoperim o natura care pare ca vine din Paradis. Insulele Hawaii sunt cu adevarat o splendoare, sunt acele plaje pe care le visam si nu incetam sa spunem ca nu exista in realitate. Iata insa ca exista, actorii se afla acolo si pot constitui realitatea unor imprejurari extraordinare. Pentru aceasta si pentru un film care isi merita simpatia noastra, va recomand “A Perfect Getaway”.

Nota: 7/10

The King of Comedy (1983) – Regele comediei

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Inchei aici o prima incursiune in filmele regizate de Martin Scorsese cu un film care, aparent, poate fi considerat cu usurinta prea usurel si fara valoarea si greutatea unor “Taxi Driver” sau “Raging Bull”. “The King of Comedy” este un film despre succes si calea de a ajunge la acesta, un film despre esecuri si modalitatea de a trece peste ele, despre cat de greu e sa razbesti intr-o cariera de artist si felul in care te privesc cei care au reusit deja. Cu toate acestea, daca esti perseverent, daca incerci cu toate mijloacele (inclusiv cele ilegale), vei putea trece peste toate obstacolele.

Rupert Pupkin (un altfel de Robert De Niro) este obsedat de singurul scop al vietii sale: acela de a deveni un comedian de succes, de a face audientele sa rada, sa devina principalul “actor” al unui show de televiziune. Isi alege pentru acest lucru un mentor, care nu este altul decat Jerry Langford (un actor din alta generatie, dar cu atat mai valoros, Jerry Lewis), cel care gazduieste in prezent o emisiune similara si considera ca acesta este cel care il poate pune in valoare. Intr-o prima parte a filmului care este destul de terna, dar pe care trebuie sa o treceti totusi pentru a prinde adevarata substanta, el incearca sa devina prietenul acestuia, ii trimite mai multe casete cu inregistrarile sale, doreste sa mearga in audienta, ajunge chiar si la acesta acasa.

Nimic nu ii reuseste insa, chiar daca treptat nu mai este singur: Masha (Sandra Bernhard) ii devine partenera, dar cu totul alte scopuri. Ea este si a fost mereu indragostita de Langford, ii este devotata trup si suflet, chiar daca el nici nu o cunoaste. Amandoi decid sa faca totul pentru apropierea de mentor si adorat: il rapesc, il leaga, ii pun conditii, il sechestreaza. Suntem in sfarsit in faza unui film tipic al lui Scorsese. Fiecare scena este interesanta, personajele ni se infatiseaza in adevarata splendoare. Vedem cum adoratia Mashei este completa, ea ii se destainuie lui Jerry in fraze simple, sincere si, daca e sa privim din prisma lui, complet nebune si paranoide.

Monologul lui Pupkin din final ne dovedeste totusi ca acesta era valoros si ca doar obsesia pentru autoaparare a mai-marilor din industria divertismentului este cea care ii opreste la portile succesului pe multi dintre cei care au valoare. Ce sa fie: frica, egoism, invidie sau nestiinta? Intr-o declaratie facuta in acea perioada, Scorsese a spus: “Ma pot identifica cu Pupkin. Mi-amintesc ca ma duceam oriunde si faceam orice doar sa am posibilitatea sa-mi expun proiectele. Concluzia mea, pe atunci, era ca, daca trebuie sa aleg intre profesie si o relatie, relatia personala era data la o parte.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The King of Comedy‘.

Sykt lykkelig (2010) – Happy Happy  – Cumplit de fericita

Chiar nu-mi amintesc sa fi vazut in ultimii ani vreo productie norvegiana pe ecranele romanesti – si mai ales, o comedie!

Si prin urmare, am avut surpriza unui tablou insolit al principalului nucleu social al umanitatii – familia – evoluand in spatiul specific al nordului Europei, in mijlocul frumusetii intinderilor acoperite de albul zapezilor pure. Si de fapt avem de-a face cu doua familii tinere, ambele macinate de derapaje sentimentale si sexuale, pe care viata le aduce alaturi in momentele de criza ale relatiilor lor conjugale si pe care tot viata – in cel mai neasteptat mod, le pune in situatia de a-si constientiza starea, de a-si analiza optiunile si de a lua deciziile potrivite pentru viitorul lor.

Si avem un prim cuplu, sosit din Danemarca, dintr-un mediu citadin si cu un grad de instructie superior, care aterizeaza in aceasta mica asezare norvegiana, invaluiti intr-un cocon de vina si de tristete, dar  pregatiti sa intre intr-o perioada de convalescenta psihico-sentimentala dupa o aventura extraconjugala a sotiei. Cel de-al doilea cuplu, localnic si care le pune la dispozitie cu chirie primilor, o casa alaturata lui, pare sa pluteasca intr-o stare de fericire de-a dreptul neurotica. Mai ales, ea – Kaja, sotia lui Eirik, pare hotarata sa se convinga pe ea, dar si pe noii ei vecini, cat de implinita se simte in mijlocul familiei ei, corcolindu-l pe pustiul istet Theodore  si alaturi de un sot ahtiat dupa vanatoarea de reni impreuna cu amicii.

Ei – si de aici incolo, incepe spectacolul comediei umane, dar cu un fior subtil de tragism, pentru ca fiecare dintre cele patru personaje mature ascunde asteptari neimplinite si se incapataneaza in a-si imbraca si etala  viata in haine colorate inchipuite. Socializarea lor in jurul cinei si in compania nelipsitului alcool in peisajul nordic, conduce la explozia momentului adevarului! Fiecare dintre cele doua cupluri isi urla in gura mare greselile si frustrarile sexuale! Si de aici incolo, pasul este facut catre experimentele incrucisate Si exista multa sinceritate, dar si disperare in aceste de doua ori triunghiuri sexuale care se etaleaza cu multa naturalete si surpriza sub ochii nostri. Scene de sex induiosatoare, scene fruste de nuditate zbenguindu-se printre troiene de zapada, scene hilare reflectate in ochii pustiului Theodor – chinuitor de matur prin atitudinea sa, scene care izoleaza aceste doua cupluri impreuna cu copiii din dotare intr-o sfera impura plutind in atmosfera aseptica inconjuratoare. Nu lipseste bineinteles si problematica homosexualitatii nerecunoscute si ascunsa ani de zile cu multa hotarare si avem de-a face cu cate aici cu cateva scene inteligent conduse si motivate.

Motivata este atitudinea si atasamentul fata de ideea de familie a Kajei, care vine din faptul ca a fost un copil abandonat de familie si crescut fara caldura si iubirea unui adevarat camin, motivata este si hotararea sotului ei, Eirik, de a-i oferi ceea ce ce nu avusese ea niciodata, motivate sunt si hotararile finale ale celor doua cupluri, de a-si insui lectia de viata, de a ierta si de a-si reconstrui casniciile si relatiile, de data aceasta pe mai multa incredere si comunicare. Insa daca vorbim de motivari, nesustinute ca motivatie mi se par relatiile ciudate care se nasc intre cei doi pusti ai cuplurilor, blondul Theodore si Noa, baietelul african adopat de familia daneza. Inspirat de cartile sale de povesti si de aventuri, Theodore il transforma pe Noa in sclavul sau negru, pe care il supune tuturor rigorilor acestui rol. Dincolo insa, de acest subplot nitel neinspirat in viziunea mea, pustii joaca foarte bine, mai ales blondul Oskar Hernæs Brandsø.

Opinia regizoarei Anne Sewitsky tânăra de origine norwegiană, a cărui debut regizoral în film de lung-metraj este Cumplit de fericită | Sykt lykkelig este aceea ca: „Am vrut să spun povestea unei persoane care insistă să fie fericită. Indiferent de cât de fără speranță și de tragică poate fi lumea, ea continuă să zâmbească. Kaja trăiește prin intermediul celorlalți, vrea să fie ca restul lumii, poate din cauza lipsei unei baze individuale. Forța care o conduce devine fericirea; a transformat bucuria în strategia ei de supraviețuire”!

Cei patru interpreti sunt extrem de naturali in situatiile in care ii arunca partiturile si evolutia cuplului de situatie Kaja (Agnes Kittelsen) si Sigve (Henrik Rafaelsen) mi s-a parut exemplara. De altfel, Agnes Kittelsen (Kaja) a fost nominalizată pentru Cea Mai Bună Actriţă la Premiile AMANDA Norvegia, iar Henrik Rafaelsen (Sigve) a câştigat premiul pentru Cel Mai Bun Actor (in 2011).

“Corul antic”, care puncteaza repetitiv actiunea, este format dintr-un cvartet masculin, care uneori a capella, alteori cu acompaniament orchestral, in stil gospel, sugereaza meandrele existentiale ale povestii, avand in general morala “ we promise a better world” O gaselnita simpatica care adauga culoare si umor filmului.

Filmul a castigat la Sundance Film Festival in 2011 Grand Jury Prize si este propunerea Norvegiei pentru Premiile Academiei Americane de Film – OSCAR 2012.

Nota: 7/10

De vrais mensonges (2010) – Minciuni adevarate

Acest film este o mica bijuterie slefuita in cel mai sofisticat stil frantuzesc. O comedie spumoasa plasata undeva in zona meridionala a Frantei, posibil in Marsilia, intr-o atmosfera incalzita de soare si de sangele tanar si chiar mai putin tanar, insetat  si aprins de iubire sau de nevoia de iubire.

Un film plin de „intentii bune” devotate faptelor bune. Vindecarea depresiilor, bucuria de a te sti iubita, speranta de a iubi, gustul emotiilor sincere si simple si mai presus de orice – incercarea, macar incercarea de a comunica firesc si empatic cu cei de langa tine, indiferent cine sunt acestia: parinti, colegi, prieteni, barbati, femei. O comedie plina de umor, presarata cu jocuri de situatie si cu gaguri inteligente si extrem de acordate povestii.

Un film pe care il vad cu usurinta si pe scandura unor teatre, cu o distributie pentru care am deja cateva nume in vedere (de aici, de pe plaiurile noastre).

Am mai avut o senzatie – aceea ca scenaristii si-au croit mai intai – foarte riguros caracterele personajelor si apoi le-au descatusat reactiile firesti. Pentru ca totul este bine si echilibrat interconectat.

Emilie (care in fond este atat de Amelie), co-patroana a unui salon de coafura popular si populat de colege care de care mai haioase, pare a fi o tipa pragmatica si dedicata afacerii ei, insa dincolo de armura ei aparent arida, clocoteste ingrijorarea pentru starea de depresie a mamei, parasita de ceva vreme in urma de un sot cazut in capcana varstei de mijloc – un amor pentru o tipa cu douazeci de ani mai tanara.

Si pentru ca Emilie tocmai primeste o vibranta scrisoare anonima de dragoste (insa noi, spectatorii stim ca aceasta este expresia sentimentelor lui Jean – omul bun la repararea tuturor belelor tehnice in salon), gandeste – de data aceasta cu mintea lui Amelie, ca iesirea din depresie a mamei sale poate fi realizata pe seama unei astfel de scrisori, care sa-i readuca constiinta si speranta ca poate fi dorita si iubita.

Si de aici incolo, incepe un joc al acestor minciuni de seductie si amor, care se dovedeste ca nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se potriveste!

Ca si in commedia dell’arte, jocul neintelegerii aduce personajele in cele mai hilare situatii, cu atat mai mult cu cat unele dintre aceste personaje evolueaza intr-o totala stare de paralelism si confuzie vis-a-vis de sforile pe care le trage Amelie – pardon, Emilie – ceeace conduce la qui-pro-quo-uri de un umor irezistibil.

Este un joc al vietii in fond, undeva, in underground, povestea are un filon tragic, insa lucrurile se aseaza si se rezolva daca stim sa facem un pas inapoi si sa privim si sa ne privim cu umor.

O femeie zabauca – Madam Maddy Dandrieux – mama Emiliei, alergand pe strazile orasului desculta, in camasa de noapte si cu un halat lalau pe de-asupra, si napustindu-se in salonul de coafura in mana cu scrisoarea de dragoste, poate fi un lucru trist si tragic. Asta numai daca rupem scena din context. Asa si cu viata in general, pentru ca sa simtim umorul si speranta din franturile mai triste, trebuie sa asamblam totul intr-un intreg – si asa vom intelege mesajul.

Nu va povestesc in nici un caz cum se rezolva viata pentru toate personajele acestui film. Trebuie sa il vedeti si sa gustati cavalcada de poante si de replici care de care mai pline de umor. Sa vedeti cum apeleaza personajele la paharul sau sticla de vin (ca doar suntem in Provence pare-mi-se), ca paleativ in surmontarea unor momente de panica sau de uimire sau de incurcatura. Sa vedeti cat umor ajunge sa aiba confuzia dintre ENESCO si UNESCO si sa vedeti ce hohote de ras poate starni o replica precum “cine este urmatoarea victima!” Si sa vedeti frumusetea cinematografica a unei scene-confruntare, in spatele unui cearceaf-ecran, ca intr-un joc chinezesc de umbre!

Dar sa vedeti si ce subtire si periculoasa poate fi granita dintre “trist” si “umilit”!

Si sa intelegeti ce importanta este speranta in propria regasire si in propria capacitate de a fi fericit, pentru ca numai asa, “viata merge inainte”.

O echipa de zile mari, care pe secnariul celor doi – Pierre Salvadori, si Benoît Graffin si sub mana „vinovata a lui Pierre Salvadori, m-au incantat cu prezenta si jocul lor.

Pe Nathalie Baye mi-am reamintit-o din LES BUREAUX DE DIEU (2008), prezentat pe blogul nostru, din Mon fils à moi (2006) si din Le petit lieutenant (2005). Doar acestea sunt filmele in care am urmarit-o in ultimii ani. O actrita frumoasa si complexa, cu o filmografie bogata si avand la activ multe premii si nominalizari la festivaluri de gen. Face in Minciuni adevarate (tradus de englezi drept Beautiful Lies – mult mai sugestiv) un rol incantator, un amestec ciudat de romantism intarziat, depresie matura si pofta tinereasca de seductie si sex, arborand o mutrisoara irezistibila, pe care ridurile o fac si mai atractiva.

Audrey Tautou, de neuitata Amelie, dar si Coco Chanel, dar si Sophie Neveau (Codul lui Da Vinci), colega de distributie cu Nathalie Baye in Venus Beauty Institute – (1999) are o capacitate de manipulare extraordinara a spectatorului, numai cu expresiile sale faciale. Joaca incapatanarea, exasperarea, dezamagirea, zapaceala, speranta, dragostea, totul si toate din ochi, nas, gura. Astept sa o vad in cel mai bun rol al carierei sale, care nu ma indoiesc ca va veni.

Sami Boujila, castigator al unui Cannes in 2006 – Best Actor, pentru rolul sau din  Days of Glory (2006) si al unui Cesar in 2008 (Best Supporting Actor) pentru The Witnesses (2007), are si el un joc extraordinar al expresiilor faciale si completeaza cu multa naturalete si farmec triunghiul jocului creat de “parintii” filmului. Partitura sa are accente mai grave, care insa izbucnesc adesea intr-un joc de artificii plin de umor, tocmai prin contrastul dintre aceasta seriozitate si pozitiile ciudate in care il pun femeile din jurul sau.

La fel de irezistibila prin umorul rolul sau este si Judith Chemla, pe care am vazut-o de curand in “La Princess de Montpensier”. Si care are acea replica mortala in film, despre care v-am mai vorbit “ Cine este urmatoarea victima!”.

Pierre Salvadori – scenaristul si regizorul filmului, este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” (2006), cu Audrey Tautou în rolul principal, şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu (1995), rol pentru care actorul francez a câştigat premiul César pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Pierre Salvatori a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care regizorul a primit o nominalizare la Premiile César pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.

Aceste cuvinte ne sunt imparasite de Mapa de Presa pusa la dispozitie de Independenta Film, difuzorul pentru Romania al peliculei.

In aceeasi Mapa de Presa ni se arata ca: <Pierre Salvadori foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”, spune regizorul francez>

Nota: 7.5/10

Route Irish (2010)

Route Irish este un film puternic, care iti capteaza atentia inca de la primele scene si te tine inlantuit pana la momentele finale. Un film unicat in aria sa, pentru ca eu – cel putin – nu am mai intalnit ceva asemanator. Povesti emotionante despre prietenia indelunga si neconditionata dintre doi barbati  in vreme de pace si in vreme de razboi – am mai intalnit pe ecran. Sau despre minciuna, tradare si crima intre tovarasi de lupta. Sau despre cautarea adevarului si razbunare!

Insa o poveste complexa despre toate acestea, despre amintire, prietenie si mai ales  loialitate versus morala atingerii limitelor acestui comandament – este o experienta noua pentru mine. Impreuna cu aspectul interesant al existentei acestor companii de contractare a fortelor mercenare de protectie militara in Irak, prin urmare o fateta mizerabil de comerciala a jocurilor de pace si razboi!

Ken Loach si-a construit filmul la tensiune maxima – chiar si momentele linistite in care amintirile din trecut revin in memoria eroului principal Fergus – nu fac decat sa acumuleze tensiune si mister si durere si revolta.

Moartea prietenului sau in conditii neclare in Irak, pe Route Irish – cea mai periculoasa sosea din zona, care leaga Bagdadul de Zona Verde si credinta nezdruncinata a lui Fergus ca Frankie „was born lucky”, il determina acolo, in Liverpool, la ceremonia de inmormantare, sa caute adevarul. Pentru ca prietenul sau Frankie, un tip curajos, loial, cinstit, nu se bucura sub nicio forma de respectul national cuvenit unor eroi si aceasta deoarece <<acest lucru nu se întâmplă cu acei contractanţi privaţi, al căror număr aproximativ ajunsese la 160.000 în mijlocul perioadei de ocupaţie, care mor în Irak pentru a asigura protecție. „ Un asemenea contractant întors din Irak mi-a spus  că locul duhnea a bani. Nu e de mirare că soldaţii prost plătiţi din Forţele Speciale şi-au părăsit postul pentru a se alătura corporaţilor militare private”, mărturiseşte scenaristul filmului, Paul Laverty. În schimbul unui salariu foarte mare şi a imunităţii în faţa legii irakiene, contractanţii asigurau stabilitatea în zonele de conflict, numai că, între anii 2003 şi 2009, au fost raportate o serie de abuzuri şi au apărut o serie de cazuri neelucidate în care aceşti contractanţi au fost implicaţi. >>

Multe aspecte ale razboiului din Irak probabil ca sunt ascunse inca sub pres si pentru multa vreme de acum inainte, deoarece sunt prea dureroase si greu de digerat de catre politicieni si de catre opinia publica internationala. Asa dupa cum spune un personaj din film, irakian de origine, Hamid, multi irakieni au inceput sa sprijine Al-Qaeda, ca urmare a abuzurilor, violentelor si crimelor la care s-au dedat unii dintre mercenarii angajati in fortele de protectie, manati de lacomie si instincte primare.

Adevarul pe care Fergus este hotarat sa il descopere, ca o ultima si suprema dovada a prieteniei care l-a legat o viata de Frankie este bine camuflat cu siretenie, cruzime si disperare de catre Nelson, Craig si Walker. Descoperirea telefonului mobil si a videoclipurilor incorporate in acesta, dovezi incontestabile ale actului criminal la care s-a dedat patrula britanica este firul de care se agata Fergus in investigatia sa. O investigatie care reveleaza toata mizeria fiintei umane, toata imoralitatea unor personaje care isi calca demnitatea umana, pozitia politica si profesionala  si devin ucigasii propriului tovaras de drum, pentru ca acesta. „s-a găsit la timpul nepotrivit în locul nepotrivit”.

Si pentru ca o crima va fi platita tot prin varsare de sange (caile legale sau justitia nu intra in acest conflict), suntem pe muchea dintre bine si rau: unde este limita in care binele devine rau!

Fergus isi indeplineste datoria de onoare fata de prietenul sau Frankie insa are puterea morala sa recunoasca: „mai bine opresti un caine turbat inainte sa mai faca rau”. Si nu stii daca aceste cuvinte se refera la eliminarea vinovatilor, sau la propria sa eliminare, pentru ca hotaraste sa-si ia viata in finalul povestii. Un gest pe care eu personal nu l-as fi dorit, din multe puncte de vedere, dar care pentru secnaristul Paul Laverty, fara indoiala ca a avut o ratiune si care a creionat inteligent figura, personalitatea si mentalitatea irlandezului darz, care desi a razbunat moartea prietenului sau, care desi iubeste si este iubit de Rachel (vaduva lui Frankie), se simte vinovat in fata vietii unor nevinovati, pe care o plateste cu moartea sa.

Paul Laverty spune, dupa cum am citit in Mapa de Presa pusa la dispozitie de IndependentaFilm: “Afacerea războiului se privatizează treptat şi în mod deliberat în fața ochilor noştri. Patrick Cockburn, un respectat analist politic în problema Iraq-ului, a estimat că, în momentul de vârf al ocupației, existau în jur de 160.000 de contractanți străini în Iraq, dintre care mulți – probabil aproximativ 50.000 – erau personal de securitate înarmat până în dinți. Fără ei, desfăşurarea războiului şi a ocupației de după ar fi fost imposibile. (…)Însă ce e „acolo” se întoarce acum acasă. Irakul se află în mâinile „băietilor noştri”. Am fost îngrozit să aflu de la institutia filantropică Combat Stress, care se ocupă de foştii soldati care suferă de Sindromul de Stres Posttraumatic (SSP) că durează, în medie, aproximativ 17 ani până ca acest sindrom să se manifeste. Soldatii se pregătesc pentru o undă de şoc majoră în anii ce vor urma. Norma, o asistentă blândă, pe punctul de a ieşi la pensie, care a petrecut ani de zile cu foşti soldati, a deschis calea către această poveste atunci când mi-a spus că „multi dintre aceşti bărbati poartă doliu pentru ceea ce fuseseră înainte”. Un fost soldat mi-a arătat un autoportret pe care şi-l pictase. „Vreau să fiu omul care am fost înainte.”

Acesti doi actori, Mark Womack, Andrea Lowe, pe care nu-mi amintesc sa ii fi vazut pana acum si care au la activ multe prestatii in productii de televiziune (dupa cum am citit), sunt ambii la debut in lungmetraj si au fost o surpriza placuta pentru mine.

“Fergus se află pe calea autodistrugerii, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulți soldați care suferă de stres posttraumatic pe care i-am întâlnit. Unul dintre ei mi-a spus că te duci în aramată şi ei te pun în funcțiune, dar nimeni nu se gândeşte să te şi scoată din funcțiune. Cum poți să treci de la ceea ce ai văzut în Irak la a face cumpărături la Sainsbury împreună cu soția şi copiii? Unii se pot acomoda, dar mulți nu pot.” Si tocmai aceasta stare o comunica extraordinar Mark Womack. Un om inteligent si puternic la exterior, macinat in interior de experienta si amprenta acestui stres!

Acest film a debutat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, în competiția oficială si a fost nominalizat la Palm d’Or – 2010 – KenLoach!

Mergeti sa vedeti filmul, pentru ca este povestea unor oameni si a unor fapte de AZI, despre care stim prea putin!

Nota: 7.5/10

New York, New York (1977)

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Urmatorul film din seria Martin Scorsese este primul in care joaca si unul dintre actorii favoriti ai regizorului, prietenul sau Robert De Niro. Data fiind tema filmului si muzica ce insoteste imaginile pe tot parcursul acestuia, ne asteptam poate la un altfel de De Niro. El insa nu se dezminte: sunt prea putine peliculele in care el pare macar un personaj agreabil, daca nu chiar simpatic, il regasim mereu taciturn, greu de inteles si de acceptat de cei din jur, dornic nu sa comunice sau sa socializeze, ci sa fie altfel, antipatic si cat mai singuratic. Desi momentele din film il ajuta, incepem sa il uram foarte repede, vazand cum se poarta cu simpatica lui sotie si cu prietenii sai apropiati.

Jimmy Doyle (Robert De Niro) nu pare un barbat prea simpatic din punct de vedere al personalitatii. Imediat ce se termina cel de-al doilea razboi mondial, el se schimba in haine civile si face lucrurile pe care simte ca ii stau in sange: agata prin fraze intortocheate, vraji si insistenta aproape toate femeile care ii stau in cale si incearca sa isi constuiasca o cariera in jazz ca saxofonist si apoi conducator de trupa. Atentia ii este atrasa din prima clipa de Francine Evans (Liza Minnelli), venita la randul ei din armata, visatoare si extrem de timida. Cateva momente de respingere stau la inceputul unei relatii care evolueaza intr-o casatorie, mariaj naucitor din pricina problemelor de comportament ale lui Jimmy si acceptarii acestora de catre Francine.

Nu e greu sa ne dam seama ca Ea este cea care conduce cu adevarat atat casatoria, cat si trupa pe care si-au format-o. Ea ii accepta nebuniile, ii accepta in liniste pana si amantele, sperand ca momentul ce a aparut, sarcina ei, sa devina si motivul pentru care se vor impaca si vor fi impreuna mereu. Pe plan muzical, nimeni nu poate intrece vocea ei. Desi formatia pe care Doyle a inchegat-o este bunicica, nu rupe gura targului si este nevoie de ceva mai mult: acest ceva este Francine, care are succesul asteptat, constituie motorul grupului si aduce siguranta financiara. Dar filmul nu se opreste aici, cariera lor o poate lua pe drumuri diferite.

Poate esenta filmului ne este exprimata cel mai bine de Scorsese, care a spus despre acest film: “Vedem in personaje lucruri care sunt legate de noi. Filmul vizeaza acea perioada a vietii cand esti pe cale sa reusesti; stii ca ai talent, ca esti asa si pe dincolo, doar ca nu prea iti iese, cel putin in urmatorii patru-cinci ani… Iar oamenii indragostiti nebuneste unul de celalalt nu sunt capabili sa traiasca impreuna.” Si nu trebuie de asemenea sa uitam melodia care a dat titlul filmului, cantata superbe de Liza Minnelli.

Nota: 7.5/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘New York, New York‘.