The Rescuers (2011) – Salvatorii

In cadrul Conferintei de Presa a BJFF – 2012 – care a a avut loc in 20 aprilie 2012 la Hotel Intercontinental, gazdele noastre ne-au facut surpriza  prezentarii  filmului documentar The Rescuers -2011 (prin intermediul Departamentului de Stat al SUA), avandu-i ca invitati in mijlocul publicului, pe Michael King (regizor si coscenarist) si pe Joyce Mandell (producator executiv).

O personalitate impresionanta acest regizor, cu un background formativ bogat (Connecticut College, apoi un MA in Studii de Film la Universitatea din Amsterdam, apoi o licenta in regie de film la Scoala de Arte din Amsterdam, studii postuniversitare), cu o activitate profesionala deja recunoscuta prin castigarea unui premiu Emmy si membru al bordului “The International Documentary Association”.

Cu un inteligent simt al istoriei si un  real talent dramatic, Michael King vine in fata publicului contemporan pentru a-i spune ca omenirea este departe inca de a invata si de a aplica lectiile aspre ale nenorocirilor care au zguduit si ranit umanitatea, pentru ca iata , in zilele noastre, pe glob se petrec genociduri inspaimantatoare. Rwanda … Darfur …spiritul umanitatii continua sa fie inecat in sange nevinovat.

Pornind de la acest camp contemporan insangerat, prin intermediul  activistei impotriva genocidului, Stephane Nuombayire (a carei mare parte dintre membrii familiei a pierit ucisa in Rwanda) si a coechipierului ei Sir Martin Gilbert (istoric de prestigiu al Holocaustului – care odata cu premiera filmului Rescuers in 2011 şi-a lansat şi cartea sa: „Diplomaţi nobili: Salvând viaţa unor evrei în perioada nazistă”), Michael King vine sa ne vorbeasca despre “dreptii intre popoare”, despre acei oameni intre oameni, care in vremuri de restriste, nu au abdicat de la umanitate – si au actionat curajos si inteligent, singular sau in echipa, riscandu-si atat viata lor cat si pe aceea a familiilor lor – reusind ca pe baza statutului lor de diplomati, sa salveze vietile  a zeci de mii de evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Un film de mare emotie, care ridica astazi mai ales intrebarea relativa la nepasarea, ineficienta si inertia diplomatiei internationale.  Astazi cand omenirea dispune de organizatii internationale menite sa vegheze la pacea mondiala si dispune de mijloace de comunicare in masa si de canale de propagare a pericolelor care apar si a ororilor savarsite oriunde in lume, astazi exista genociduri in masa!

Filmul documentar al lui Michael King utilizeaza un material bogat de arhiva, graitor prin introducerea atmosferei apasatoare epocii, intercalat cu destainuri miscatoare ale supravietuitorilor (si pe calea fireasca – a urmasilor lor) salvati de perspectiva inerenta a lagarelor si a camerelor de gazare  prin actiunile incredibile ale celor 13 diplomati ai tarilor beligerante sau nebeligerante.

Filmul acesta, sustinut de prezenta lui Michael King si a producatoarei executive Joyce Mandell, sub organizarea Departamentului de Stat al SUA, intreprinde un circuit prin tarile ale caror diplomati – salvatori – trebuie sa fie facuti cunoscuti conationalilor lor!

Figurile, personalitatile si actiunile intreprinse de:
-Printesa Alice – Grecia – nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii si bunica Printului Charles (a asigurat refugiu familiei Cohen din Atena, ascunzand-o in palatul ei din Atena in perioada nazista)
-Selahattin Ülkümen – consul al Turciei in Rodos
-Aristides de Sousa Mendes – Consul-General al Portugaliei n Bordeaux
-Georg Ferdinand Duckwitz –membru al Partidului Nazist – atasat al Ambasadei germane la  Copenhaga
-Hiram Bingham IV – United States – Vice-consul la Consulatul american din Marsilia
-Varian Fry – United States – american – jurnalist – a activat in Marsilia in The Emergency Rescue Committee
-Frank Foley – capitan – Anglia – Ofiter Control Pasapoarte in Berlin
-Chiune Sugihara – Consul al Japoniei in Kaunas, Lithuania
-Jan Zwartendijk – Holland – reprezentant consular al Olandei in  Kaunas, Lithuania
-Henryk Slawik – Polania  – diplomat in Ungaria. Singurul diplomat executat de catre germani, datorita refuzului de a-l trada pe Jozsef Antall
-Carl Lutz – Switzerland – Vice-consul al Suediei in Budapesta
-Raoul Wallenberg – Prim secretar reprezentant al Guvernului suedez la Budapesta
-Angelo Rotta – Cardinalul catolic reprezentantul Vaticanului la Budapesta

Doua morti/disparitii dureroase, a lui Slawik (Polonia) si Wallenberg (Suedia), una alaturi de cealalta – ilustreaza absurdul – si germanii si rusii au ucis “salvatorii”!

Pe situl Rescuersdoc  puteti sa accesati date privind biografiile si aportul celor 13 personalitati enumerate mai sus. Si la http://www.rescuersdoc.com/Home veti putea gasi numeroase alte informatii privind acest film documentar!

La fel de emotionante rezida din film marturiile supravietuitorilor acelor timpuri: atat ale rudelor “salvatorilor”, cat si a celor salvati sau a urmasilor acestora, dar si a reprezentantilor Yad Vashem – Ierusalim sau a H.M. President Paul Kagame
 Republic of Rwanda.

Dupa cum spuneam, sub mana lui King si a directorilor  sai de cinematografie, dramatismul este subliniat si prin imagini de neuitat, precum cele ale trenurilor atat de pasnice astazi, dar atat de tragice vehicule ale mortii in acei ani ai terorii naziste, precum cele ale padurilor rasunand de zgomotul impuscaturilor si ciuruite de gropile comune inca nu toate descoperite pana astazi. Sau “The Shoes on the Danube Promenade” un memorial creat de Gyula Pauer si Can Togay.

Sau, intorcandu-ne in zilele noastre, imaginea superba a tinerei activiste rwandeze, rasfranta intr-un geam si exprimand toata durerea pierderii familiei, prietenilor  si conationalilor ei in genocidul  de la Darfur, dar si speranta!.

Balanta atat de sensibila dintre CURAJ si LASITATE a salvat sute de mii de vieti!

Dinamica diplomatiei  lucide a salvat sute de mii de vieti.

Fara luciditate si fara atentie ascutita asupra ridicarii capetelor unor nebuni pe scena internationala, omenirea isi semneaza o noua condamnare. Pentru ca “nebunii se tin intotdeauna de cuvant!”

Pentru informarea generala, consider ca este cazul sa citez cateva  impresii din media internationala privind filmul Rescuers:
“Provocative and genuinely inspiring.”
- John Hartl, film critic, Seattle Times

“The Rescuers is an important and timely film. It has a global message that speaks to our shared humanity. These incredible stories will inspire you and your family. Take a journey into the mystery of goodness!”
- Vicangelo Bulluck, Executive Director, NAACP Hollywood Bureau & Executive Producer Image Awards

“An extraordinary film…adding an historic and important film to the lexicon of memory.”
- Rabbi Abraham Cooper, Associate Dean, Simon Wiesenthal Center

“Fascinating. Emotional. Pace hopping. Heightens the modern relevance for young viewers.”
- Dennis Harvey, Variety

Si iata si un interviu cu Michael King.

Nota: 10/10

Intouchables (2011) – Invincibilii

Superb, un must see, o lectie exemplara de film francez, o raza luminoasa, curata, cinstita si plina de speranta in umanitate!

Un film care dupa proiectie a starnit aplauze puternice in sala! Si se intampla rar asa ceva!

Un film care a intrunit deopotriva aprecirea criticii de specialitate, dar si a publicului.

Si va trimit sa il vedeti neaparat si va doresc o ora si jumatate incantatoare, un timp pe care l-am trait si eu cu emotie, cu zambete si cu o lacrima in geana.

Fiecare scena a filmului ne pune in mana o cheie pentru deschiderea portilor mintii si sufletului. Cu multa inteligenta, delicatete si umor patrundem in problematica atat de grava a handicapului unei tetraplegii, un handicap care pare a reduce universul social si psihic al bolnavului. Dar care bolnav se dovedeste a-si surmonta neputinta datorita unei surprinzatoare relatii cu cel mai fascinant ajutor angajat in urma unei selectii. Un angajat care nici macar nu-si dorea postul, ci doar respingerea aplicarii sale, pentru a-si putea cucerii ajutorul social si a haladui prin viata fara griji si responsabilitati. Insa aristocratul inteligent, educat si stilat – Phillippe, intuieste in franco-senegalezul Driss, tanar si expus capcanelor periferiei – rezerva de umanitate, sufletul cald si ascutimea nativa a mintii. Astfel incat cele doua personaje, diametral opuse din multe puncte de vedere: rasa, extractie sociala, educatie, cultura, preocupari de viata, gusturi estetice (si sa nu mai vorbim de gusturi muzicale ) ajung sa se cunoasca profund, sa se ajute reciproc simbiozand in momente in care tragicul imbraca haina comicului savuros (dar de o gingasie si un bun simt extraordinar de echilibrat).

Introspectie fina psihologica, dar si sociala, pentru ca povestea atinge doua lumi opuse ca stare materiala si culturala. Pe de o parte lumea bogata si stilata a aristocratiei franceze, pe de cealalta parte lumea periferiei, lumea imigrantilor de culoare, a celor care muncesc din greu, a tinerilor expusi tentatiilor de orice fel si de la orice colt de strada: droguri, furtisaguri, talharii, condamnari, crime. O relatie angajator-angajat care se transforma intr-o relatie simpla si curata de prietenie si respect reciproc. O relatie in care cele doua personaje se salveaza unul pe celalalt, invatand unul de la celalalt dragostea de viata, perspectiva corecta a prezentului si al viitorului pe care si-l merita fiecare dintre ei. Si in spiritul plin de umor al filmului, o relatie in care Driss ajunge sa il guste pe Vivaldi si Phillippe pe Earth & Wind and Fire .

O relatie in care Phillippe fumeaza un joint impreuna cu Driss, o relatie in care Driss ii ofera lui Phillippe o sedinta inedita de sex (masaj asupra singurei zone erogene functionale – urechile) si cireasa de pe tort – un salt extraordinar cu parapanta. Oh – sa nu uit sa va atrag atentia asupra scenei barbieritului lui Phillippe, o plina de umor incursiune in stilurile de barbi si de mustati, culminand cu „musca” lui Hitler – menita sa ridice tonusul psihic al invalidului care se abandonase depresiei.

Relatia dintre cei doi culmineaza cu un moment de mare emotie romantica, in care Driss „pragmaticul”, dar romanticul incurabil, pune la cale intalnirea decisiva dintre Phillippe si destinatara misivelor pline de poezie si visare. Privirile pe care le schimba cei doi prin fereastra mare a restaurantului de pe malul oceanului sunt extraordinare: recunostinta si lacrimi in ochii lui Phillippe, prietenie, intelegere si devotament in ochii lui Driss.

Si daca am ajuns sa vorbesc mai sus despre parapanta, trebuie sa spun ca scenariul si filmul scris si regizat de Olivier Nakache si Eric Toledano se bazeaza pe povestea adevarata a lui Phillippe Pozzo di Borgo “succesorul unei familii franceze de aristocraţi, un colecţionar de artă, care avea o viaţă perfectă: o soţie minunată, doi copii frumoşi, funcţia de director al unei companii producătoare de şampanie… până în momentul în care a suferit un accident de parapantă, care l-a lăsat invalid… înainte ca soţia lui să moară de septicemie trei ani mai târziu” si a lui Abdel, senegalez din periferii, pe care Phillippe “l-a învăţat să îşi găsească echilibrul, să trăiască în societate şi să îşi construiască o viaţă moderată”

Si finalul filmului ni le prezinta pe cele doua personaje reale, la o reintalnire a lor peste ani, in Maroc, unde Phillippe alesese sa traiasca,  recasatorit si tata a doua fete. Iar Abdel Sellou, a ajuns la randul sau, cap de familie, tata a trei copii si seful unei intreprinderi.

Iata ce ne spun regizorii despre intalnirea lor cu Phillippe Pozzo di Borgo:

“O.N.: Înainte de a începe să lucrăm la scenariu am vrut să îl întâlnim pe Philippe Pozzo di Borgo în Essaouira, Maroc, unde se recăsătorire. Pentru a vedea dacă dorinţa noastră de a face un film despre povestea lui se va intensifica odată ce îl vom cunoaşte.

E.T.: Am reuşit să îl contactăm cu uşurinţă pentru că şi-a scris adresa de email chiar la sfârşitul cărţii pe care a scris-o, “Le second souffle.” A răspuns foarte repede, spunând că nu era prima dată când regizorii vroiau să facă o adaptare după povestea lui pentru a o ecraniza, că a citit chiar şi scenarii, dar că ar fi încântat să ne întâlnim.

O.N.: Acea întâlnire a fost decisivă!”

Acesti doi scenaristi-regizori Olivier Nakache si Eric Toledano au fost atinsi de o aripioara a geniului, atat de superb le-a reusit filmul. Dialoguri, echilibru perfect intre zambet si lacrima, cinematografie (Mathieu Vadepied) si coloana sonora (Ludovico Einaudi).

Vorbind despre coloana sonora, importanta ei este deosebita, pentru ca vine sa sublinieze si sa completeze atmosfera si conturul personalitatii eroilor. Sountrack-uri originale, din care exemplific cu Una Mattina.

Sau piese renumite interpretate de George Benson, Nina Simone sau Terry Callier, fac deliciul spectatorului, alaturi de clasice fragmente din Vivaldi sau Weber.

De altfel, iata ce puteti downloada de aici spre bucurie si delectare.

Olivier Nakache si Eric Toledano au avut si stiinta de a-si alege extraordinar interpretii, doi actori dotati nu numai cu talent, dar si cu charisma, pentru ca ne patrund in suflet si ne transmit “invincibilitatea” prieteniei si respectului! Faptul ca au lucrat foarte serios si cu multa sensibilitate asupra acestor personaje s-a concretizat in aceea ca mi-au transmis, dupa cum spuneam si lacrima si zambetul si intelegerea profunda a mesajelor pline de autentica umanitate.

Ne rezervam surpriza de a va posta cat de curand, din cuprinsul Mapei de Presa pusa la dispozitie de Media Pro Distribution, un edificator  INTERVIU CU OLIVIER NAKACHE SI ERIC TOLEDANO.

Acest film a doborat atat recorduri de premii, cat si de box-office, fiind al treilea cel mai vizionat film din toate timpurile in Franta si primind 10 nominalizari la Premiile Cesar, premiul Cesar pentru cel mai bun actor (Omar Sy), premiul pentru cel mai bun actor (pentru Omar Sy si Francois Clouzet), precum si Tokyo Grand Prix pentru cel mai bun film la Tokyo International Film Festival.

Nota mea fara rezerve: 10/10

Sorok pervyy (1956) – The forty-first – Al 41-lea

Daca rezonanta numelui acestui film este cunoscuta de aproape toata lumea, Al 41-lea fiind unul dintre filmele care au rulat mult timp in cinematografele de la noi in perioada comunista, putini cunosc si subiectul acestuia, dar mai cu seama prestanta sa in randul criticilor de film. Trecand peste acestea si peste faptul ca am ales sa vizionez acest film la recomandarile facute de Tudor Caranfil in ultimul volum din “Istoria cinematografiei in capodopere”, trebuie sa recunosc ca acest film m-a surprins cu adevarat, fiind unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vizionat in ultima vreme: o poveste simpla, un cadru istoric, o adevarata invitatie spre cunoastere umana si spre motivatiile personalitatii in situatii specifice, o adevarata impletire intre razboi, ideologie si iubire.

Filmul era in sine doar un remake dupa cel realizat anterior de Iakov Protazanov, in 1927, ambele variante fiind adaptari pentru marele ecran a nuvelei lui Boris Lavreniov. Numai ca senzatia care a produs-o in epoca (luand premiul special al juriului la Festivalul de filme de la Cannes, din 1957) nu a fost doar ceva temporar, filmul pastrandu-si aroma de prospetime, de poezie, de realism si autenticitate pana in zilele noastre. Dar si o imagine extraordinara, pe care putine filme in epoca o aveau. De unde toate aceste arome? Subiectul este chiar neasteptat pentru cinematografia sovietica a acelor timpuri. Daca suntem la inceput in fata razboiului, subiectul real se afla undeva ascuns, pentru a fi aratat in adevarata splendoare in a doua jumatate a filmului: dragostea dintre o tanara luptatoare “rosie” (bolsevica) si un ofiter “alb” (tarist), in valtoarea evenimentelor revolutionare din 1917. Cum a trecut de cenzura? Poate doar din cauza finalului.

Aflam chiar de la inceput ce inseamna “al 41-lea”. Un regiment bolsevic infrant si decimat se taraste prin desert, sperand sa supravietuiasca pana la Marea Aral (si, in fata imaginilor, nu ne putem invinge mirarea fata de starea actuala a acestui lac, aproape in intregime secat, fata de momentele in care s-a realizat acest film). Dintre acestia, se distinge Maria Filatovna, maestra grupului in manuirea armelor de foc, care ajunsese pana atunci sa ucida 40 de oameni. Al 41-lea se dovedeste insa un “alt fel” de om: nu este ucis, glontele trece pe langa el si este luat prizonier. Vadim se dovedeste a fi un ofiter superior “alb”, care poarta cu el secrete importante. Asa incat Maria este cea care trebuie sa il aiba in grija si sa il calauzeasca spre locurile detinute de bolsevici, peste Marea Aral.

Numai ca barca lor naufragiaza pe o insula, iar Maria si Vadim sunt singurii supravietuitori. Si aici, neaspteptat pentru duritatea si implicarea ei in spiritul revolutionar, cei doi incep sa se apropie, sa se indragosteasca, sa se certe, sa se impace. Un altfel de calatorie, spre sufletul propriu al fiecaruia, isi are punctul de plecare, pentru ca, pana atunci, erau cuprinsi de un ideal, de o temere de apropiere de ceilalti, de o departare suficienta de oameni pentru a se apropia cu adevarat de cineva. Tarmul unei mari agitate devine adevaratul teren al fericirii lor, desi, in sinea lor, isi dau seama ca fericirea lor este temporara, ca imaginile statice, idilice se vor estompa la un moment dat, cand vor vedea prima nava apropiindu-se, cand trebuie sa se decida daca vor ramane impreuna sau se vor intoarce la “arme”. Un film PERFECT, al unei cinematografii careia este necesar sa ii redescoperim mereu capodoperele.

Nota: 10/10

Autumn Gold (Herbstgold – 2010) – Aurul toamnei

Motto: “Keep on Movin’”

Un film care m-a impresionat profund prin lectia pe care o transmite: fara ca sa ai un scop in viata, aceasta poate deveni monotona si trista.

Pentru cele 5 personaje ale acestui film documentar, sportul a fost si a ramas pana la varsta senectutii, scopul vietii, acel suport care le-a conturat personalitatea, care i-a sustinut sa isi invinga propriile limite fizice si psihice si care i-a ajutat sa isi depaseasca singuratatea.

Sportul le-a conferit echilibru psihic si le-a dat energia mentala si fizica necesara pentru a sarbatori viata cu fiece zi care le este daruita. Si probabil ca tot o viata sportiva i-a inzestrat si cu un simt al umorului debordant, pentru ca pe tot parcursul filmului (realizat pe o intindere de mai multi ani), aceste personaje fabuloase au replici copioase, spontane, de un haz si de o autoironie spumoasa.

Camera de filmat ii urmareste cu multa dragoste si discretie in viata lor zilnica, in aspectele domestice dar si in antrenamentele  dedicate participarii la editia din anul 2009 din Finlanda -  Lahti, a “World Masters Athletics Championships”.

Cu o energie si o determinare pe care rareori o gasesti la persoane in jurul varstei de 60 sau 70 de ani, acesti atleti simbol ai genei geriatrice, se antreneaza zilnic sub ochii camerei de filmat nonabuzive, dand dovada de o mobilitate si o forta emotionante. Fara acest imbold, dar si fara caracterele formate intr-o viata de sportivi, probabil ca cei cinci, fiecare in felul sau, ar fi clacat fizic, psihic si social.

“We can still rest after death.” Este una dintre replicile superbe ale filmului.

Referitor la varsta senectutii din punct de vedere psiho-sociologic, am putut face diferentierea intre varsta feminina si cea masculina .

Daca barbatii inca mai au amintiri proaspete, ba chiar si imboduri sexuale, despre care vorbesc cu nonsalanta (si exista in film o scena superba in care Herbert Liedke – 93 de ani -  face o alergare de antrenament alaturi de o varstnica vecina despre care gandeste El ca EA “nu da semne de erotism, nu este nimic intre noi, nu m-as culca cu ea chiar daca si-ar ridica fusta”, iar in alta scena austriacul Proksch sarit de suta de ani vorbeste despre pana de curand activitatea sa sexuala multumitoare ), femeile – recte atleta Ilse Pleuger ii pastreaza sotului o amintire excesiv platonica, in ipostazele caracteristice acestuia, de mare vanator si de dedicat mancau! Chestie de psihologie!

Insa figura speciala a filmului a fost pentru mine Herbert Liedke. Daca nu am vazut niciodata un ELF in carne si oase, Liedke chiar reprezinta personificarea acestei siluete legendare scandinave. Si cu un umor si o malitiozitate iesite din comun!!!! Si cu o exemplara stiinta a fair-playului, de a accepta infrangerea si de a-l felicita pe italianul Samsonetti, razandu-si insa plin de haz in barba, cand acesta din urma, sus pe podium, intoneaza fals imnul tarii sale .

“Nici nu stii cand pe neasteptate, ajungi la 100 de ani!” spune unul dintre eroii acestui film.

Autorul filmului, Jan Tenhaven, ne-a spus ca a incercat sa tempereze intoarcerea spre trecut a personajelor sale. Numai zecile si zecile de medalii si cupe reprezinta imaginea trecutului lor. Filmul sau este despre Viitor! Un viitor pe care trebuie sa invatam sa ni-l dorim fiecare dintre noi.

“A story of winning and losing, triumphs and setbacks, Autumn Gold is a beautiful testament to never giving up on life no matter what your age. Tenhaven proves that age is not a number, it is how you feel. - Jesther Entertainment”

“A celebration of life force!”

Keep on movin’ – piesa inclusa de catre Andy Baum in coloana sonora a filmului sprijina rotund mesajul acestui inteligent si emotionant documentar.

Nota: (bineinteles ) 10/10

Our School (2011) – Scoala noastra

Motto: “Şcoala noastră este unul dintre acele documentare de preţ la finalul căruia amuţeşti pentru că ceva nou şi impresionant ţi s-a dezvăluit.”   (Contributors.ro & HotNews.ro)

Eu nu fac parte dintre aceia care au amutit in fata ineditului situatiilor dezvaluite de acest film, pentru simplul fapt ca apartin la randul meu unei identitati etnice care “s-a bucurat si se bucura” in timp si din pacate si astazi, de prejudecati, ipocrizii si discriminare. De aceea, dar nu numai din aceste considerente, am dezvoltat un interes, un inteles si un spirit de comunicare si conlucrare cu alte minoritati etnice si in mod special cu rromii. Pentru ca intelegerea, comunicarea si respectul traditiilor si valorilor celorlalti, ma fac mai bogata spiritual, imi cresc autorespectul si ma intregesc ca om.

Sunt om si trebuie sa il privesc si sa il tratez pe cel de langa mine tot ca pe un om.

Personajele din mica comunitate rroma de pe Dileu, asezare aflata la patru kilometri de Targu-Lapus in Maramures, sunt urmarite de catre echipa de realizatori, pe parcursul anilor 2006 – 2010. Oameni sarmani, nestiutori de carte, dar muncitori si cu un bun simt inascut care da adeseori clasa vecinilor lor oraseni romani. Oameni care isi construiesc casele cu bratele lor, care trebaluiesc in batatura, care lucreaza in oras la intreprinderea de salubritate, care cred in Dumnezeu si isi cresc cu dragoste puzderia de copii. Copii pe care si i-ar dori la scoala, invatand carte, pentru a reusi in viata lor viitoare de adulti. Copii pe care ii cunoastem si noi, cu precadere atentia realizatorilor fiind focusata pe trei dintre ei. Alin de 8 ani in 2006, o zgatie in vesnic freamat, mereu murdarel (dar hotarat sa se spele in mijlocul noptii – pe la ora 1 ), cu replici istete si cu un simt al umorului inascut, Beni de 12 ani, introvertit, cu un zambet fermecator si mare, mare amator de fotbal si Dana, o adolescenta de 16 ani, zvelta si frumusica, care paste vitele comunitatii pe campuri. Toti vor sa invete la scoala, le-ar placea sa fie alaturi de alti copii si sa afle lucruri noi, insa scoala de pe Dilau este o ruina.

Si acum trecem la aspectele legate de politicile Comunitatii Europene – la care si Romania este conectata, programele de integrare in scoala a copiilor rromi. Drept pentru care, in cadrul programelor europene, Primaria Targu Lapus beneficiaza de fonduri pentru reconstructia scolii din comunitate.

Pana cand scoala va fi insa ridicata si pregatita sa-si primeasca elevii, acestia sunt afiliati unitatii de invatamant din centrul orasului. Printre scolari romani.

Si acum vedem acea fata ipocrita a societatii romanesti, a acelora care nu se pot debarasa de ancestralele prejudecati, de falsele zambete condescendente si de limbajul scrasnit pe care il considera ca obligatoriu in a-si exprima atasamentul politic corect. De la discursurile primarului mandru si gaunos, la discursurile intelectual limitate ale directorului scolii si pana  la atitudinea nervoasa si nepedagogica a profesoarelor. Si culmea, la atitudinea si discursul preotului si consoartei sale: mici boiernasi de provincie, cu gospodarie chivernisita, dar cu mentalitate feudala. Pentru acestia, Dana, ca si ceilalti rromi, reprezinta inca robii, o mana de lucru ieftina, cumparata cu un blid de mancare si cu o haina veche. Iar drept incurajare, Dana mai primeste si ingaduinta de a-si face temele pentru scoala, undeva intr-un colt de sopron din curtea preotesei (nu in casa, Doamne-fereste). Este miscatoare, dar si revoltatoare scena in care preoteasa isi declama marinimia, in timp ce da indicatii Danei care freaca ingenunchiata dalele pavimentului proaspat al curtii “feudale” . O scena desavarsita a fariseismului unei parti din preotimea Romaniei.

Cu toate piedicile unui drum anevoios catre scoala din oras si cu toate dificultatile integrarii unui nivel de cunostinte net superior celor pe care rromii il pot atinge, Alin si Beni si Saveta si Dana se bucura sa fie printre romani, sunt fericiti sa bata mingea in recreatii cu prietenul lor blond si deschis la fire – Boga, fac eforturi pline de vointa sa infloreasca pe caiete litere sau sa desluseasca misterul cifrelor dintre parantezele rotunde sau patrate. Chiar si atunci cand datorita nivelului slab al cunostintelor lor sunt izolati intr-o clasa cu structura eminamente rroma, desi sunt mai tristi, sunt totusi mandri si dornici de invatatura.

Cladirea noua a scolii si gradinitei de pe Dileu este gata, insa politicile desegrationiste in invatamant afiliate programelor internationale nu permite copiilor din comunitate sa fie singurii beneficiari ai acestei constructii. Si nu le permite nici sa invete in clasa cu structura rroma din oras. Apare solutia naucitoare pusa in practica de catre sistemul administrativ local: scolarii rromi sunt inregimentati in scoala speciala pentru copii cu dizabilitati din Targu Lapus, o scoala cu programa speciala adaptata pentru diverse cazuri de afectiuni psihomotorii. Si astfel, intr-o scena dureros de absurda, vedem cum o profesoara (daca se poate numi astfel), il indruma pe Beni la cei 17 ani ai sai, sa coloreze cu grija, in culoare verde, fara a depasi marginile, iarba dintr-un desen copilaresc.

Dupa cei patru ani plini de sperante, care au urmarit aceasta problematica comunitara si evolutia celor trei copii/adolescenti/tineri, situatia pare fara iesire.

Eu zic ca nu, ca zicerea acestei experiente a resusit sa trezeasca niste constiinte intepenite si ma gandesc la cuvintele pline de amara tristete, dar si patrunse de un fir de speranta ale tatalui Beni si ma gandesc la Dana, care a renuntat la scoala, s-a maritat, are deja doi copilasi si macar pentru acestia va incerca sa-si doreasca in continuare o viata mai buna si ma gandesc la Alin, zgatia cu ochii atat de expresivi si cu mintea vioaie.

Si ma gandesc la faptul ca in minunata cladire a scolii acum goale, in acea comunitate de pe Deliu, se poate edifica un invatamant, sub obladuirea asociatiilor si fundatiilor rrome (“AMARE RROMENTZA” de exemplu), in care copiii locului sa-si descopere cu mandrie identitatea si valorile culturale. O scoala bilingva, in care copiii rromi sa invete limba romana dar si limba traditionala, sa invete  asumarea corecte a identitatii, trezirea stimei de sine etnice si mai ales sa invete cum sa se  integreze la nivelul majoritatii. Trebuie doar vointa, organizare, profesori devotati! Ar fi o solutie.

Pana atunci filmul acesta extraordinar trezeste constiinte si ne invata ca trebuie sa ne deschidem catre cei de langa noi, sa ii cunoastem si sa conlucram. Cunoaste-i pe cei de olanga tine, traieste impreuna cu ei si vei invata sa nu te mai temi!

De aceea m-am bucurat sa aud propunerea Marei Nicoara facuta Ministrului Invatamantului Catalin Baba (in cadrul discutiilor organizate post vizionare de catre ActiveWatch – Mircea Toma), de a organiza prezentarea acestui film in unitatile de invatamant din tara.

Nota: 10/10

13 martie 2010

Cinema Scala … Lume multa … invitati speciali si spectatori de toate varstele… Bineinteles si bere ceheasca

O seara dedicata filmului si personajelor care s-au implicat in organizarea acestui festival cu o traditie calitativa consolidata de-a lungul celor patru editii anterioare.

O seara in care i-am ascultat pe vorbitori povestind despre sprijinul si  implicarea profunda a lui Vaclav Havel in activitatile legate de drepturile omului (cu difuzarea unui ilustrativ spot), o seara in care am urmarit trailerul festivalului, care ne-a acomodat cu cele opt sectiuni ale acestui an si cu cele 50 de filme participante din 27 de tari, cu evenimentele conexe, interesante si originale… O seara in care am aflat cu stupoare ca oamenii sendvis, purtatorii pancardelor ilustrative apartinand expozitiei ambulante “Revolutii globale si miscari Occupy” au fost alungati din Pasajul Universitatii (desi manifestarea fusese autorizata anterior), Primaria exprimandu-si “alergia” fata de Festivalul One World Romania.

O seara care iata – ne arata si in strada, in Bucuresti, ca “filmul se intalneste cu represiunea”!

O seara care a venit sa ilustreze ca muzica este mereu aceea care reuneste si leaga oamenii, indiferent de etnia lor, de culoarea lor, de nivelul lor de educatie, de greselile pe care le-au facut in viata. Ii leaga, ii determina si ii ajuta sa isi cristalizeze si sa isi exprime sentimentele si protestul fata de discriminare, xenofobie, nedreptate sociala si politica. Si fiecare isi cere pasnic dreptul la egalitate de sanse!

Muzica da o sansa si celor care au gresit fata de societate. Celor care au golanit sau au talharit sau au calcat stramb sub diferite forme in fata legii si ordinii. Astfel ca pe scena au urcat membrii formatiei “Shamanelism”, detinuti din Penitenciarul pentru Minori si Tineri Craiova si din Penitenciarul Rahova. Muzica este aceea care le da o sansa de reabilitare! Si acest lucru este inteles si valorificat, dupa cum a subliniat Directorul Festivalului, Alexandru Solomon, de catre conducerea actuala a sistemului de penitenciare din Romania.

Am numarat ceva peste 10 interpreti care au urcat pe scena, mereu cu ochii si cu inima catre balconul salii, unde se aflau membrii familiilor lor, cantareti care la chitara, la clape, la djembe si darbuka, care vocal, au cantat cu tot sufletul, ba chiar si cu talent, dorul de libertate, dorul dupa iubirile lasate in urma, speranta regasirii si recuperarii. Si au reusit sa ridice sala in picioare!

Seara a continuat cu proiectia documentarului “THE FURIOUS FORCE OF RHYMES / HIP-HOP, PUTEREA RIMELOR”, realizat de Joshua Atesh Litle, coproductie Franta – SUA in 2010.

Filmul este o extrem de bine articulata poveste despre nasterea hip-hopului si propagarea acestei subculturi muzicale populare, din Bronxul New-Yorkului in anii ’74, unde “totul in jur era o scena” (Busy Bee, The Fantastic Five, etc), la Paris in Franta (Makeda – Les Nubians), in Berlinul Germaniei reunite, in West Bank Cisiordania sau Yaffo Israel, in Dakarul senegalez.

In toate limbile si interpretat de toate culorile raselor umanitatii, hip-hopul este un limbaj universal, o posibilitate de exprimare, un vehicul al sperantelor, o biografie a vietii de cartier a celor care se simt “valize abandonate intr-un colt”. Hip-hopul poarta in el ADN-ul Africii dar a devenit “un limbaj universal” care transmite mesajele sociale si politice si pana la urma aspiratiile firesti ale individului care isi cere drepturile la o viata normala in colectivitate. Cuvantul si miscarea cer dreptul la existenta: fara segregationism, fara discriminare de orice fel, fara intoleranta. Cuvantul si miscarea hip-hop pot deschide constiinte inchistate.

Un film care ne deschide ochii si ne ajuta sa ne conexam (daca pana acum nu am facut-o) la problemele reale globale si sa le intelegem prin intermediul mesajului hip-hop!

Nota acordata filmului: 10/10

Så som i himmelen (2004) – As it is in Heaven – Precum in cer

La recomandarea unui cititor al nostru, am decis sa vad acest film suedez din 2004, nominalizat in anul urmator la Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain (distinctie primita de unul dintre cele mai frumoase filme din toate timpurile – Mar Adentro). Si, asa cum se intampla din ce in ce mai des cu filme europene, m-a surprins, m-a lasat fara grai, m-a adus in fata uneia dintre cele mai frumoase povesti din ultimii ani. Si, din nou, incep sa laud frumusetea (ascunsa multora dintre noi) a filmelor europene, care se inspira din viata noastra, fara a aduce modificari, fara a metaforiza, fara a ne impinge spre fantastic sau spre mister, realitatea vietii fiind cea care poate inspiratia si cea care ne misca sufletele. Un film care incepe cu o baietel cu un vis si care se sfarseste cu o lacrima.Daniel Dareus (Michael Nyqvist) este deja un dirijor celebru in toata lumea, faima sa ii depaseste numele si este inconjurat pretutindeni de fani, studenti, impresari, prieteni aparenti, toti incercand sa fie in preajma “maestrului”. Nu este fericit, este bolnav si epuizat, este evident ca in curand va avea nevoie de o pauza, de odihna sau chiar de renuntare la singura meserie pe care o cunoaste. La sfatul mentorului sau, se intoarce in satul natal (pe care l-a parasit la doar 7 ani), departe in Nordul inghetat acum, in miezul iernii. Are nevoie de o sclipire, de o scanteie, de un lucru sau o persoana care sa ii determine descoperirea sensului vietii.

Asadar, suntem in fata unei calatorii initiatice a personajului principal, o calatorie care nu se poarta prin drumetii, plimbari pentru descoperirea coltului din lume unde se simte cel mai bine, ci este o calatorie launtrica, in propriul eu, cu singurul scop de a descoperi propria fericire, de a invata totul despre prietenie, de a schimba fata lumii. Nu este usor si nu ii este usor: daca toti dorim acest lucru, Daniel are toate sansele sa descopere ceea ce isi doreste. Inceputul este timid pentru ca nu stie sa reactioneze in fata unei comunitati aparent linistite si unite, dar treptat redescoperirea propriei persoane inseamna si cercetarea personalitatilor din jurul sau: un preot care doreste sa controleze vietile satenilor, o vanzatoare simpatica si blonda care isi schimba zilnic prietenii, un vanzator care incearca sa readuca veselia in comunitate, un consatean betiv si violent care isi traumatizeaza sotia fara ca cineva sa intervina, etc.

Pentru Michael, izbavirea vine tot prin intermediul muzicii, sens ca viata lui este construita in jurul artei care l-a consacrat si ca o parte din propriul eu apartine pentru totdeauna acesteia. Se angajeaza frenetic in proiectul de relansare a corului din localitate, in parte pentru a-si cultiva dorinta pentru muzica, in parte pentru a se implica in noua sa comunitate si de a fi alaturi de niste oameni care se pot transforma cu usurinta in prieteni. Iubire, prietenie, implicare, muzica, sentimente, toate acestea sunt ingredientele unui film care curge lin pentru ca un om (iar alaturi de el, toti ceilalti) sa-si intalneasca destinul. Un film care nu poate primi decat nota 10.

Nota: 10/10

The Girl with the Dragon Tattoo (2011) – Fata cu un dragon tatuat

Nu cunosteam scrierile lui Stieg Larsson, nefiind un pasionat nici al literaturii scandinave si nici un apropiat al literaturii de factura politista (desi filmele de calitate ale acestui gen le urmaresc cu mare placere). Nu am vazut nici filmul suedez lansat, din cate stiu, in anul 2009 avand ca subiect aceeasi adaptare a romanului lui Larsson, asa ca filmul despre care doresc sa va vorbesc astazi a fost o totala surpriza pentru mine, necunoscand nici personajele, nici povestea, lucru la care va sfatuiesc si pe dvs. Asa ca: duceti-va, urmariti filmul, nu cititi acum restul recenziei si reveniti cu impresii dupa ce veti urmari acest film in necunostinta de cauza. Merita sa faceti lucrurile in aceasta ordine!

Doua povesti paralele ale unor personaje unite doar printr-un singur fir ne sunt relevate in primele zeci de minute ale filmului. Pe de o parte, il avem pe Mikael Blomkvist, un ziarist de investigatie (interpretat de Daniel Craig, care se potriveste de minune si unui rol de investigator, fara o actiune violenta tipica agentului 007), care tocmai fusese concediat de la o revista pentru ca s-a bagat… unde nu-i fierbe oala. Dovada ca nu numai la noi interesele financiare sunt mai mari decat cele personale, puterea este mai importanta decat munca profesionista. Cu pregatiri necesare, i se ofera o slujba extrem de interesanta, dar in acelasi timp neasteptata: sa investigheze disparitia unei tinere care provine dintr-o familie aristocratica, din indepartatul Nord, disparitie inca nerezolvata de nimeni la peste 40 de ani de la producerea ei. Asa ca drumurile noastre ne duc spre Nord…

Pe de alta parte, aparitia care ne farmeca privirile, nu neaparat din cauza aspectului fizic, ci datorita unei personalitati reci si puternice, este tanara Lisbeth Salander (interpretata de necunoscuta pana acum Rooney Mara), ce ofera adevarata savoare a povestii si a filmului. Dintr-o familie dezorganizata, traind pe seama unui tutore care devine repede muribund (poate tocmai pentru a o descoperi pe Ea), este in acelasi timp detasata de orice se intampla in jurul ei, fiind preocupata mai degraba de avantajale imediate decat de violul careia ii este supusa, dar si una dintre mintile agere ale investigatorilor suedezi, fiind repede descoperita de Mikael, care o ia ca ajutor in cercetarea sa.

Nu le este usor sa se lupte cu cei din clanul Vanger, o lupta psihologica ce a fost dusa si de alti multi detectivi inaintea lor, dar farmecul rezida in faptul ca nu suntem in niciun momentul constienti de mersul anchetei, indiciile sunt putine si greu de descifrat dupa atata timp, iar actiunea nu este deloc previzibila. Cum altfel as fi reusit sa stau in miez de noapte cu ochii larg deschisi la un film de peste doua ore, daca el nu ar fi fost atat de antrenant si plin de mister. Lisbeth este priceputa in ale informaticii, iar pentru un om care este pasionat de asa ceva, in mod sigur povestea capata si mai mult interes, descoperind cat de usor accesibile sunt informatiile pentru cineva intr-adevar priceput. David Fincher (pe care nu mai este necesar sa il prezint) face aici o treaba excelenta, imbinand nota necesara de policier cu elementele de mister care imi permit sa spun ca, pentru mine, e un film aproape de perfectiune, caruia nu ma sfiesc sa ii acord:

Nota: 10/10

The Polar Express (2004)

Am ales pentru acest Craciun trei filme pe care doream sa le revad (in cazul lui Polar Express) sau sa le vad pentru prima data, in cazul celorlalte doua, pe care o sa vi le prezint zilele urmatoare, avandu-l in primplan pe un actor ce nu are nevoie de prezentare, este vorba de Jim Carrey. “The Polar Express” este un film de familie, perfect pentru cei care au uitat aroma sarbatorilor de iarna, cei care nu mai sunt cuprinsi de spiritul Craciunului si au nevoie de un stimulent pentru a se intoarce la credinta in Mos Craciun.

“The Polar Express” este un film sublim, potrivit atat pentru cei tineri, care vor regasi aici toate personajele minunate ale iernii (Mos Craciun, renii, elfii), dar si pentru cei ajunsi la varsta adulta, cand nu mai au timp de nimic si, pentru ei, Craciun nu mai este decat un prilej de odihna inaintea iuresului de la munca de la inceputul anului urmator. In Ajunul Craciunului, sunt multi copii care nu mai cred in sansele aparitiei lui Mos Craciun. Printre acestia si personajul nostru principal, un baietel care este dezamagit de toata aceasta tevatura a Craciunului si nu isi doreste nimic, banuindu-i pe parintii sai ca aduc pe ascuns cadourile pentru el si pentru surioara lui.

Numai ca intreg filmul sta sub semnul lui “Believe” (Crede) si tocmai necredinta sa ii schimba viata si viitorul: un tren, Polar Express, se opreste la usa casei sale si conductorul il invita in calatoria care poate sa il faca “sa creada”. O calatorie spre Polul Nord, spre tinutul unde locuiesc elfii si Mos Craciun, in Ajunul Craciunului este tot ceea ce si-ar dori orice copil din lume, confruntat astfel cu lumea cadourilor, locul unde copiii cuminti sunt ascultati si urmariti, unde cadourile sunt impachetate si unde, la ora 0.00, in Noaptea dintre Ajun si Craciun, Mosul pleaca cu sacul plin spre copiii din toata lumea. Ce altceva poate constitui momentul in care baiatul nostru poate incepe sa creada?

Calatoria este feerica si nimic nu ne poata impiedica sa visam ca putem trai o astfel de aventura: fantome buclucase, care pot constitui atat forte diavolesti care ne pot impiedica sa credem, dar si ajutorul nesperat in momente grele, trenul care inainteaza prin tinuturi fantastice, prin curbe periculoase, munti si poduri impresionate si chiar pe sinele ascunse sub un lac inghetat. Finalul: un Pol Nord pe care il putem intalni doar in vis, in care ne-am dorit sa ajungem intotdeauna si unde, ca spectatori, ne regasim fantasmele copilariei si locurile pe care le-am pierdut odata cu dezvoltarea ca adulti. Sa visam! Sa credem!

Nota: 10/10

The Last Waltz (1978)

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Cu siguranta, multe dintre melodiile din acest film le-ati ascultat de multe ori, fara sa stiti cu siguranta cine le canta, considerand ca fac parte din melodiile clasice, ale caror amintire nu se va sterge niciodata. Cu siguranta, multi dintre noi nu au auzit de “The Band”. Poate suna doar ca o sintagma, poate fi doar un semnal al unei alte formatii de rock, care s-a sfarsit prin anii ’70, fara ca numele sau sa insemne ceva pentru iubitorii muzicii. Nu este doar atat, este chiar numele unei formatii americane (la momentul 1976, formata din Rick Danko, Robbie Robertson, Richard Manuel, Levon Helm, Garth Hudson), care a ramas in istoria muzicii şi, prin acest documentar, merita sa fie dusa mai departe si pentru cei care nu auzit de ea.

Am ascultat si vazut acest DVD de multe ori, inainte sa ma pronunt asupra acestuia. Poate nici nu e cazul sa spun prea multe, poate este necesar doar sa va aleg cateva momente din acest concert, dar cu precizarea ca este nevoie, pentru a-l savura pe deplin, de un sistem audio bun, fara de care muzicalitatea extraordinara a pieselor acelor ani poate suferi. Dar, sa va spun cate ceva despre The Band: dupa cum spun criticii muzicali ai acelor timpuri,“The Band” a fost o formatie de turneu, care a fost de-a lungul timpului (16 ani de turnee continue) mai populara intre jurnalistii de muzica si colegii de turneu decat pentru publicul larg, desi au ramas peste timp o formatie admirata si cu mare influenta in muzica.

Cateva dintre influentele muzicale asupra melodiilor lor reies atat din melodiile de pe DVD, dar si din artistii care au venit la ultimul lor concert in calitate de prieteni:  muzica country, rock and roll, chiar si soul sau blues, desi sunetul ne aduce aminte de rock-ul clasic, exceptional interpretat si pus in scena. Dupa 16 ani de turnee insa, unul dintre cei cinci membri ai trupei (Robbie Robertson) se saturase si impreuna decid sa renunte la scena si la formatie, urmand ca ulterior carierele lor sa continue pe propriul drum.

Pentru aceasta, organizeaza la San Francisco concertul de adio intitulat “The Last Waltz“, la care ei vor chema si foarte multi prieteni pentru a canta impreuna pe scena, dar au si buna idee de a filma acest concert si a-l distribui ulterior ca un documentar. Regizorul chemat pentru a pune in scena un film care devine memorabil (revista Rolling Stone l-a numit “cel mai bun film despre rock filmat vreodata) a fost Martin Scorsese, inca la inceput de cariera, dar care, dupa cum dovedeste si documentarul “Revisiting The Last Waltz”, a organizat tot spectacolul, l-a pus pe tabla si a facut o treava extraordinara. Momente filmate exceptional, umbre si lumini pe interpreti, un decor fabulos si momente de interviu despre momentele de glorie.

Nu trebuie uitati si invitatii: Joni Mitchell si Neil Young, Ronnie Hawkins si Bob Dylan (doi muzicieni care au avut o mare importanta pentru istoria formatiei), Muddy Waters, Dr. John, Van Morrison, Ringo Starr, Eric Clapton, Ronnie Wood, Paul Butterfield, Neil Diamond, Emmylou Harris, The Staple Singers. Concertul a avut loc la data de 25 noiembrie 1976, iar documentarul a fost lansat doi ani mai tarziu pe piata. Nu ramane decat sa va las in compania muzicii.

Nota: 10/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The Last Waltz’.