The Polar Express (2004)

Am ales pentru acest Craciun trei filme pe care doream sa le revad (in cazul lui Polar Express) sau sa le vad pentru prima data, in cazul celorlalte doua, pe care o sa vi le prezint zilele urmatoare, avandu-l in primplan pe un actor ce nu are nevoie de prezentare, este vorba de Jim Carrey. “The Polar Express” este un film de familie, perfect pentru cei care au uitat aroma sarbatorilor de iarna, cei care nu mai sunt cuprinsi de spiritul Craciunului si au nevoie de un stimulent pentru a se intoarce la credinta in Mos Craciun.

“The Polar Express” este un film sublim, potrivit atat pentru cei tineri, care vor regasi aici toate personajele minunate ale iernii (Mos Craciun, renii, elfii), dar si pentru cei ajunsi la varsta adulta, cand nu mai au timp de nimic si, pentru ei, Craciun nu mai este decat un prilej de odihna inaintea iuresului de la munca de la inceputul anului urmator. In Ajunul Craciunului, sunt multi copii care nu mai cred in sansele aparitiei lui Mos Craciun. Printre acestia si personajul nostru principal, un baietel care este dezamagit de toata aceasta tevatura a Craciunului si nu isi doreste nimic, banuindu-i pe parintii sai ca aduc pe ascuns cadourile pentru el si pentru surioara lui.

Numai ca intreg filmul sta sub semnul lui “Believe” (Crede) si tocmai necredinta sa ii schimba viata si viitorul: un tren, Polar Express, se opreste la usa casei sale si conductorul il invita in calatoria care poate sa il faca “sa creada”. O calatorie spre Polul Nord, spre tinutul unde locuiesc elfii si Mos Craciun, in Ajunul Craciunului este tot ceea ce si-ar dori orice copil din lume, confruntat astfel cu lumea cadourilor, locul unde copiii cuminti sunt ascultati si urmariti, unde cadourile sunt impachetate si unde, la ora 0.00, in Noaptea dintre Ajun si Craciun, Mosul pleaca cu sacul plin spre copiii din toata lumea. Ce altceva poate constitui momentul in care baiatul nostru poate incepe sa creada?

Calatoria este feerica si nimic nu ne poata impiedica sa visam ca putem trai o astfel de aventura: fantome buclucase, care pot constitui atat forte diavolesti care ne pot impiedica sa credem, dar si ajutorul nesperat in momente grele, trenul care inainteaza prin tinuturi fantastice, prin curbe periculoase, munti si poduri impresionate si chiar pe sinele ascunse sub un lac inghetat. Finalul: un Pol Nord pe care il putem intalni doar in vis, in care ne-am dorit sa ajungem intotdeauna si unde, ca spectatori, ne regasim fantasmele copilariei si locurile pe care le-am pierdut odata cu dezvoltarea ca adulti. Sa visam! Sa credem!

Nota: 10/10

The Last Waltz (1978)

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Cu siguranta, multe dintre melodiile din acest film le-ati ascultat de multe ori, fara sa stiti cu siguranta cine le canta, considerand ca fac parte din melodiile clasice, ale caror amintire nu se va sterge niciodata. Cu siguranta, multi dintre noi nu au auzit de “The Band”. Poate suna doar ca o sintagma, poate fi doar un semnal al unei alte formatii de rock, care s-a sfarsit prin anii ’70, fara ca numele sau sa insemne ceva pentru iubitorii muzicii. Nu este doar atat, este chiar numele unei formatii americane (la momentul 1976, formata din Rick Danko, Robbie Robertson, Richard Manuel, Levon Helm, Garth Hudson), care a ramas in istoria muzicii şi, prin acest documentar, merita sa fie dusa mai departe si pentru cei care nu auzit de ea.

Am ascultat si vazut acest DVD de multe ori, inainte sa ma pronunt asupra acestuia. Poate nici nu e cazul sa spun prea multe, poate este necesar doar sa va aleg cateva momente din acest concert, dar cu precizarea ca este nevoie, pentru a-l savura pe deplin, de un sistem audio bun, fara de care muzicalitatea extraordinara a pieselor acelor ani poate suferi. Dar, sa va spun cate ceva despre The Band: dupa cum spun criticii muzicali ai acelor timpuri,“The Band” a fost o formatie de turneu, care a fost de-a lungul timpului (16 ani de turnee continue) mai populara intre jurnalistii de muzica si colegii de turneu decat pentru publicul larg, desi au ramas peste timp o formatie admirata si cu mare influenta in muzica.

Cateva dintre influentele muzicale asupra melodiilor lor reies atat din melodiile de pe DVD, dar si din artistii care au venit la ultimul lor concert in calitate de prieteni:  muzica country, rock and roll, chiar si soul sau blues, desi sunetul ne aduce aminte de rock-ul clasic, exceptional interpretat si pus in scena. Dupa 16 ani de turnee insa, unul dintre cei cinci membri ai trupei (Robbie Robertson) se saturase si impreuna decid sa renunte la scena si la formatie, urmand ca ulterior carierele lor sa continue pe propriul drum.

Pentru aceasta, organizeaza la San Francisco concertul de adio intitulat “The Last Waltz“, la care ei vor chema si foarte multi prieteni pentru a canta impreuna pe scena, dar au si buna idee de a filma acest concert si a-l distribui ulterior ca un documentar. Regizorul chemat pentru a pune in scena un film care devine memorabil (revista Rolling Stone l-a numit “cel mai bun film despre rock filmat vreodata) a fost Martin Scorsese, inca la inceput de cariera, dar care, dupa cum dovedeste si documentarul “Revisiting The Last Waltz”, a organizat tot spectacolul, l-a pus pe tabla si a facut o treava extraordinara. Momente filmate exceptional, umbre si lumini pe interpreti, un decor fabulos si momente de interviu despre momentele de glorie.

Nu trebuie uitati si invitatii: Joni Mitchell si Neil Young, Ronnie Hawkins si Bob Dylan (doi muzicieni care au avut o mare importanta pentru istoria formatiei), Muddy Waters, Dr. John, Van Morrison, Ringo Starr, Eric Clapton, Ronnie Wood, Paul Butterfield, Neil Diamond, Emmylou Harris, The Staple Singers. Concertul a avut loc la data de 25 noiembrie 1976, iar documentarul a fost lansat doi ani mai tarziu pe piata. Nu ramane decat sa va las in compania muzicii.

Nota: 10/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The Last Waltz’.

Ben-Hur (1959)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

A trecut multa vreme de cand un film clasic m-a impresionat asa de mult. Desi cunosteam anvergura lui “Ben-Hur”, stiam de desfasurarea impresionanta de forte care a contribuit la realizarea lui (de exemplu, nu mai putin de 100.000 de costume) sau aflasem cu totii de cele 11 premii Oscar pe care le-a primit, performanta neegalata decat de doua filme in istorie, Titanic si partea a III-a din The Lord of the Rings, nu il vazusem niciodata, poate din nestiinta, poate din frica celor peste 3 ore si jumatate a filmului. Am gresit, este un film obligatoriu de bifat pe lista oricarui cinefil autentic, daca nu pentru modalitatea de concepere, macar pentru frumusetea povestii.

Este sau nu un film despre crestinism sau despre persoana lui Iisus Hristos? El nu este aratat niciodata la chip, desi persoana sau prezenta lui este deseori in cadru, pentru a influenta actiunile personajelor din prim plan sau desfasurarea de forte a Imperiului Roman, pe atunci conducatorul de facto al Regatului Iudeii. El este sustinatorul intregii povesti, el este cel care determina actiunile lui Judah Ben-Hur in a-si apara poporul, in a fi aproape de mama si de sora sa (inchise din ranchiuna neobisnuita a fostului sau cel mai bun prieten), in a jura razbunare romanilor dupa tot ce a patimit, de a-si ajuta semenii cu bunatate si recunostinta fata de cel care l-a salvat cu mult timp in urma.

Prietenia dintre Messala (Stephen Boyd) si Judah Ben-Hur (o exceptionala interpretare a marelui actor care a fost Charlton Heston) sufera o schimbare odata cu reintoarcerea sa in taramul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunatatea de altdata, devine un indoctrinat al imparatul, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare ca nu sta in calea lui si este bine ca nici Judah si familia lui sa nu fie prin preajma, desi multi ani s-au considerat prieteni de sange. In clipa in care Judah nu vrea sa ii acorde sprijinul pentru a-si trada propriul popor, el isi semneaza propria condamnare. O mica problema de constructie (cateva caramizi il ranesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transforma intr-o vina fara putinta de rascumparare: este condamnat la galere, un loc din care in mod obisnuit nu se poate scapa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este vesnic insa. Va avea loc si o salvare, va avea loc si o recunoastere a bunatatii sale in marele oras al Romei, dar el nu isi poate uita trecutul si datoria. In final, el se confrunta cu Messala in celebra scena a cursei de care romane, pe care am vazut-o (si merita revazuta) de atatea ori. O scena grandioasa, asa cum sunt multe altele in film, care a reusit sa transpuna atat cruzimea romanilor, lipsa oricarei reguli in asemenea festivaluri antice, care doreau sa aduca faima unora si distractia spectatorilor, cat si modalitatea de distractie a romanilor, spre napastuirea localnicilor, care nu puteau sa isi desfasoare activitatile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vietii, fara niciun drept si fara libertati.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premiera pentru acele timpuri si care nu au fost niciodata intrecute, doar de doua ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor in rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor in rol secundar (Hugh Griffith) si multe altele. Cu siguranta, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmari acest film. O poveste frumoasa (chiar daca fictionala), o apropiere de valorile crestinismului autentic, dragoste si patriotism, incredere in valorile traditionale si o dorinta de a-si apara tara chiar si impotriva dorintelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Forrest Gump (1994)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Multi ani am considerat ca “Forrest Gump” este filmul meu preferat, asa ca am decis sa ii ofer inca o sansa , sa ma dumiresc daca alegerea mea de acum cativa (multi) ani a fost corecta. Am regasit aceeasi splendoare, aceeasi relatare despre viata umana si destinul ei, aceeasi apropiere de sufletul uman, care, deja descurajat de soarta si de modul in care el se poate exprima intr-o lume prea dura, poate renaste si isi poate gasi locul propriu, isi poate construi propria forma de fericire fara sa ii pese prea mult de descurajarea celorlalti. Pentru ca, nu-i asa, “viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata, nu stii niciodata ce vei primi”.

“Forrest Gump” nu este doar un film despre Forrest Gump. Este un film despre America si visul american, pentru ca aflam de aici, prin intermediul unui personaj altfel sters, cu un IQ sub medie, cu putine oportunitati in cariera, dar care este sfatuit de mama sa in mod exceptional: “Nu esti altfel decat ceilalti”. Cu aceste cuvinte, porneste la drum, spre a-si construi o viata la fel de fericita ca a celorlalti si profitand de toate oportunitatile oferite de aceasta: o alergare pe camp se transforma in sansa ajungerii la colegiu, profitand de inrolarea in echipa de fotbal american; o (aceeasi) alergare il transforma in erou in Vietnam, atunci cand si-a salvat mai multi colegi de la moarte; o minge ajunsa la picioarele lui il transforma intr-un perfect jucator de ping-pong, etc.

Intalniri cu presedintii SUA de-a lungul timpului, cu mari personalitati ale timpului (John Lennon, Martin Luther King) il fac pe Forrest Gump un fel de Uncle Sam modern: un om care a supravietuit tuturor generatiilor (sa nu uitam ca in film nu a mai avut loc o scena savuroasa cu George Bush, care ar fi asigurat desigur o continuitate) si care poate fi liantul intre America de ieri si cea de azi. El este intruchiparea, cum spuneam, a Americii si a visului american, cel care ne marturiseste ca nu este nevoie de prea multa minte (suficienta ca sa cunoasca dragostea) pentru a reusi, pentru a realiza ceva, pentru a insemna ceva pentru viata celorlalte.

“Forrest Gump” nu a fost un film usor de realizat. Pentru anul 1994, a insemnat mult atat din punct de vedere al mesajului, dar si al realizarilor tehnice: am avut in fata un DVD pe doua discuri, in care partea a doua a fost preponderent tehnica. Daca de scenele din epoca imi aminteam de la prima vizionare (fiind foarte greu sa il introduci in scena pe Tom Hanks alaturi de, de exemplu, John Lennon sau Richard Nixon), am descoperit ca majoritatea scenelor au cuprins elemente “decorate” pe computer, cum ar fi scenele din Vietnam sau cele privind celebra “Run, Forrest, run”.

Sase premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun actor in rol principal. Nu vreau sa va spun mai multe, decat ca merita sa il vedeti, este cu adevarat un film de nota 10.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Scent of a Woman (1992) – Parfum de femeie

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Nu este prima data cand vad acest film si, cu siguranta, nu este nici ultima. Pentru mine, acest film este o capodopera, chiar m-am mirat de ce nu a fost inclus in cele “1001 filme de vazut intr-o viata”, astfel incat consider ca impresiile mele nu sunt atat de importante, pentru ca la fiecare vizionare raman fara cuvinte. Cu un rol exemplar al lui Al Pacino, pentru care, de altfel, a fost si recompensat in anul 1993 cu premiul Oscar pentru cea mai buna interpretare masculina, este un film care poate impresiona pe oricine, chiar de la primele cadre ale filmului (asa cum m-a impresionat si pe mine, inca de la prima vizionare de acum cativa ani). Am dorit foarte mult sa il revad, astfel incat oferta celor de la FilmExpress.ro a venit la momentul oportun.

Al Pacino il interpreteaza aici pe Frank Slade, un fost colonel din Armata SUA, devenit orb, o fiinta ranchiunoasa, parand ca uraste lumea care il inconjoara, chiar si pe familia sa, care il adaposteste intr-o anexa a casei si il ajuta sa supravietuiasca. Intr-o Zi a Recunostintei, familia sa pleaca din localitate si are nevoie de o persoana care sa il supravegheze. Astfel, dau un anunt la avizierul liceului din apropiere si apare Charlie Simms (Chris O’Donnell), un elev sarac, care are nevoie de bani pentru a putea sa-si permita o vacanta acasa de Craciun in indepartatul Oregon.

Filmul se centreaza pe complexa personalitate a lui Slade, care ascundea un trecut intunecat si o formidabila atractie fata de femei. Memorabile, de altfel, raman scenele din avion, cand acesta incepe o adevarata pledoarie despre frumusetea femeilor sau scena tangoului, cunoscuta de toti spectatorii de cinema, chiar daca multi dintre ei nu au vazut decat aceasta scena din intregul film. Incredibila coordonare pentru un om orb, apropierea pana la marginea atractiei sexuale dintre el si frumoasa femeie pe care au “acostat-o” intr-un restaurant din New York. De fiecare data cand vad filmul, imi doresc si sper ca scena sa continuie, ca tanara sa reapara mai tarziu pentru a reinnoda relatia care promitea sa se infiripe cu Charlie.

Calatoria initiatica (si neasteptata) la New York il transforma pe Charlie intr-un adevarat barbat. Si surprinzator pentru el este ca reuseste sa capete si sa aprecieze doar trasaturile pozitive ale lui Frank, desi acesta are si momente cand poate fi dezgustat pentru reactiile si atitudinile sale fata de cei din jur. Relatiile cu fratele sau si familia sa sunt total nepotrivite, iar cuvintele sunt deplasate, asemanator cu cele fata de familia la care locuieste temporar si care, un moment destul de greu pentru el, l-a ajutat sa supravietuiasca. Insa bunele sale maniere sunt ireprosabile, relatiile cu femeile sunt pline de un romantism greu de atins, lucruri care se inoculeaza treptat si tanarului sau invatacel, care este timid si stangaci.

Dar toate trasaturile sale negative, Frank este un adevarat model si un mentor pentru viitorul lui Charlie, il ajuta pe acesta sa isi indrepte caracterul, mai ales intr-o perioada cand avea nevoie de o recomandare pentru plecarea la Harvard, iar directorul scolii o conditiona de tradarea unor colegi, fapt ce contravenea principiilor sale, dar si ale lui Frank Slade.

Un extraordinar film cu o exceptionala interpretare a lui Al Pacino si voi incheia cu frumoasele sale cuvinte despre femei: “Women! What can you say? Who made ‘em? God must have been a fuckin’ genius. The hair… They say the hair is everything, you know. Have you ever buried your nose in a mountain of curls… just wanted to go to sleep forever? Or lips… and when they touched, yours were like… that first swallow of wine… after you just crossed the desert. Tits. Hoo-ah! Big ones, little ones, nipples staring right out at ya, like secret searchlights. Mmm. Legs. I don’t care if they’re Greek columns… or secondhand Steinways. What’s between ‘em… passport to heaven. I need a drink. Yes, Mr Sims, there’s only two syllables in this whole wide world worth hearing: pussy. Hah!”

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Evenimentul nr. 11 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film cu o estetica poetico-cinematografica superba si cu o sensibilitate care te atinge la suflet!

Povestea unei familii de emigranti evrei din Rusia, fugari din fata pogromurilor tariste, ajunsi in 1892 dupa o lunga calatorie, in Buenos Aires. Si mama da nastere celui de-al treilea copil, pe puntea de coborare pe tarm. Nu numai ca copilul, nascut in afara Argentinei, nu poate obtine imediat cetatenia, dar pe deasupra, nu este baiatul mult asteptat, ci este o fata. Ceea ce face ca inima mamei sa nu primeasca cu dragoste copilul, care isi capata numele de Gertrudis din partea  functionarului de la biroul de imigratie. Copila inteligenta si sensibila, uratica in ochii mamei in contrast cu surorile ei, tratata undeva la periferia familiei, dar inteleasa si iubita de catre tata, Gertrudis creste atenta la lumea din jurul ei, pe care si-o transpune cu multa imaginatie, intr-un univers personal. Viseaza iubire, culoare, zbor…

La camara oscura

Aveti in arhiva familiei fotografii vechi in nuante sepia, in care strabunici, bunici, copii, maturi, pozeaza in straie de epoca, coafuri, botine si mustati incredibile? Fotografii care emana parfumul desuet al unor alte vremuri? Ati observat ca mai intotdeauna exista cate un personaj rebel, care incearca sa fenteze ochiul “camerei obscure”? Acesta este si cazul fotografiilor din familia stabilita in colonia Villa Clara: Gertrudis nu priveste catre obiectiv, ci catre varful pantofilor.

La camara oscura

Anii trec, copiii cresc, fetele trebuie maritate si iata ca se iveste o oportunitate nesperata si pentru Gertrudis. Leon, un barbat in putere si cu o gospodarie frumoasa, proaspat divortat de o femeie aratoasa, dar cam rea de musca, o alege pe Gertrudis sa ii fie mireasa. Trei zile dureaza petrecerea de nunta. Mireasa, cu capul plecat, rataceste prin spatiile vaste si minunate ale campurilor, apoi isi sufleca manecile rochiei si incepe sa trebaluiasca in noua sa gospodarie. Tacuta, destoinica, gospodina desavarsita, anii trec si familia are de acum multi copii adolescenti, fete frumoase si baieti ca brazii. Tatal si baietii mai mari muncesc pe pamantul fermei intinse, praslea isi vede de scoala, fetele dau o mana de ajutor mamei. Viata unei familii evreiesti integrate in peisajul si in lumea Argentinei. Universul familiei se sprijina pe contributia tacuta, dar atat de importanta a lui Gertrudis. Mancarea careia numai ea stie sa ii dea savoare, inobiland-o cu aromele plantelor pe care le culege, dulceturile si compoturile care stau cuminti aliniate pe rafturi, prospetimea rufelor intinse la uscat pe lungi franghii, straturile minunate de flori ale caror culori se impletesc in palete de culori feerice, Gertrudis este aceea care tine tihna si confortul si ordinea acestei familii. Dar ea continua sa-si acorde momentele ei de ragaz si fericire si visare, dis de dimineata, in puritatea zorilor sau tarziu, in noapte, respirand linistea campurilor. Si regizoarea gaseste cea mai potrivita impletire intima intre viata si personalitatea eroinei si plastica filmului, inserand scene de animatie de un mare impact poetic. Un refugiu pentru mintea si sufletul atat de frumoase ale lui Gertrudis, o frumusete interioara care reuseste sa ii infrumuseteze si inobileze trasaturile.

La camara oscura

Calator prin continentul american, fotograful francez, nascut in Marsilia, Jean-Baptiste, ajunge si la ferma lui Leon si a lui Gertrudis, invitat de catre stapan pentru a-i imortaliza familia. Umblat de-a lungul si de-a latul mapamondului, oripilat de ororile razboaielor in care a fost reporter fotograf de front, sensibil deopotriva la hidosenia lumii, dar si la extraordinara ei frumusete, Jean-Baptiste este un impatimit al fotografiei, pe care o considera o noua forma de arta. Sigur ca traiul si-l asigura prin aceste imortalizari ale scenelor de familie, insa dincolo de aceasta, el surprinde viata si natura si chipul omului, cu ochiul artistului. Ochi caruia nu putea sa ii scape aura deosebita pe care o degaja Gertrudis, simtul ei estetic deosebit, iubirea ei pentru natura si pentru flori, flori cu care isi umple sufletul si cu care isi inconjoara familia. Din nou, in fotografiile de familie, executate de Jean-Baptiste, Gertrudis se fofileaza, isi ascunde fata dincolo de suvitele de par, isi intoarce chipul intr-o fuga laterala…Prin contrast cu sotul ei – mandru si tantos, cu tinerele vlastare dezinvolte, cu totii dornici si fericiti cand pozeaza si cand se autoadmira in fotografiile inramate de catre Jean-Baptiste.  Insa complet neintelegatori si buimaciti atunci cand fotograful le prezinta alte lucrari ale lui, compozitii artistice si poetice, cu mesaj filozofic.

Este fascinanta legatura tacuta si subtila care se creaza intre cele doua spirite artistice, Gertrudis si Jean-Baptiste. Ochiul fotografului stie sa priveasca dincolo de aparente, el vede interiorul atat de frumos al acestei femei.

Odata indeplinita comanda stapanului fermei, fotograful urmeaza sa isi vada de drumurile sale, isi strange toate ustensilele, aparatele si materialele, le incarca in caruta sa si participa la o masa si o petrecere de adio in familia mare si primitoare. In familia in care Gertrudis era numai umbra care le asigura confortul zilnic si pe care – tot zilnic – ei toti, inconstient, o vaduveau de comunicarea aprecierii si a iubirii.

Dupa petrecere, tarziu, in noapte. Jean-Baptiste isi ia ramas bun si pleaca in drumul sau. Resturile festinului raman pe masa. Leon si copiii sai se retrag in dormitoare.

Insa dimineata…supriza… masa nu e debarasata, micul dejun nu ii asteapta… Gertrudis nu raspunde chemarilor.

Undeva, pe malul unei ape, in mijlocul unei naturi idilice, Jean-Baptiste face fotografii. In cadru apare Gertrudis, care ii pozeaza cu degajare barbatului. Fetele amandurora sunt calme si zambitoare, ochii lor se cauta unul pe celalalt, isi vorbesc fara cuvinte, simti sufletelor lor intr-o comuniune senina.

Viata lui Gertrudis a pornit fara sa primeasca iubire si a trait multi ani fara dragoste si probabil acum si-a gasit sufletul pereche si iubirea impartasita.

La camara oscura

O poveste care te atinge la suflet, atat prin firul narativ, cat si prin mijloacele cinematografice de o poezie  si de o plastica desavarsita sub mana regizoarei si scenaristei argentiniene Maria Victoria Menis, care ne ia de mana si ne introduce intr-o lume de mult apusa ca repere socio- temporale, dar valabila si azi intru umanitate. Iata ce ne spune insasi regizoarea: “Acum doisprezece ani am citit nuvela <La Camara Oscura> de Angelica Gorodischer. Imediat m-a tentat sa o transpun pe ecran. Povestea este o meditatie profunda asupra modului in care oamenii vad lucrurile. Povestea este spusa din perspectiva relatiei intense dintre o femeie considerata <urata>, obligata de mic copil sa priveasca in jos, si un fotograf caruira nu-i scapa nimic. Povestea are loc intr-o alta perioada de timp, ceea ce m-a ingrijorat pentru ca totul trebuia sa para credibil. Au trecut mai multi ani de cand am citit povestea, dar uneori exista lucruri care te obsedeaza si nu-ti dau pace. Intre prima lectura si realizarea filmului, am mai facut alte doua filme, dar am simtit ca eram datoare fata de Gertrudis, personajul principal si cumva, povestea ei m-a determinat sa fac acest film.”

Distributia este inspirata, o Gertrudis de mare finete, interpretata de Mirta Bogdasarian cu un minim de mijloace artistice, dar cu o expresivitate care nu are nevoie de cuvinte.

Si observati ce prezente si premii a acumulat aceasta pelicula:

FESTIVALURI:

Pays de Caux International Latin Film Festival – 2009 – GRANDE PRIZE
International Jewish Film Festival of Uruguay – 2009 – Best Film – WINNER
Argentinean Film Critics Association Awards – 8 nominations (Best Film, Best Director, Best Adapted Screenplay, New Actress, Best Supporting Actress, Best Art Direction, Best Costume Design, Best Music)
Leipzig Argentine Film Festival – 2009 – Honorable Mention
New Jersey Jewish Film Festival 2010
San Diego Jewish Film Festival 2010
Washington Jewish Film Festival 2009
San Diego Jewish Film Festival 2009
Jerusalem International Film Festival 2009
Toronto Jewish Film Festival 2009–Opening Night
Oaxaca Latin American Film Festival (Mexico) 2009

De la acest link, se poate downloada filmul.

Trei secvente din film:

Interviu cu Victoria Maria Menis:

Nota: 10/10

Evenimentul nr. 13 – ora 16– Cinema Studio

“Cultura si confuzia se intalnesc pe o strada din Brooklyn, in aceasta hilara si fermecatoare poveste despre asemanari in mijlocul diversitatii”.

O mica perla, exact asa cum trebuie sa fie un film de scurt metraj .

Realizat pe baza unei vechi glume evreiesti “Marcus Pincus the Tailor”, in maniera clasica a filmului mut american si avand un incontestabil parfum marca Woody Allen, aceasta incantatoare pelicula a slobozit hohote de ras in sala! Dar dincolo de zambete si ras, exista profunzimea si invitatia la meditatie si intelegere.

Sintagma “Marcus Pincus Factus”, incadrata in insertul scris, “pare” sa rezolve intrebarea tinerei calugarite, pe o strada din Brooklyn, unde se intretaie traiectoria tinerilor apartinand diferitelor religii: iudaica, catolica, musulmana

FESTIVALURI

Los Angeles Jewish Film Festival – 2011
Stockholm Jewish Film Festival – 2011
Los Angeles Comedy Festival
Toronto Jewish Film Festival
Indie Spirit Film Festival
Nashville Film Festival
Newport Beach Film Festival
Santa Barbara Jewish Film Festival
New Jersey Jewish Film Festival

Nota: 10/10

Trailerul cuprinde 6 minute din cele 8 ale filmului :

Evenimentul nr. 3 20 iunie 2011

„Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implorand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”

Iata o intrebare capitala pe care o pune – printre alte mari intrebari si probleme – acest film exemplar!

Zguduitoare fresca a anilor grei ai celui de-al doilea Razboi Mondial, undeva intr-o Polonie cutremurata de atrocitatile nemtilor deopotriva – mai apoi, cu ale rusilor, dar unde „o femeie mandra”, Franciszka Halamajowa din Sokal, si-a riscat viata ei si a copiilor ei, pentru a salva alte 16 suflete. 6000 de evrei numara acest orasel din estul Poloniei, la inceputul razboiului, pentru ca in final sa supravietuiasca numai 30, 15 dintre ei fiind salvati de catre aceasta extraordinara femeie, care si-a castigat recunostinta umanitatii.

De aceea subliniez cat de important a fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac.

Si iata ca pe lista „Dreptilor intre popoare” de la Yad Vashem, se afla si Franciszka Halamajowa impreuna cu fiica sa Helena!

Francisca, cu fiica sa Hela

Moshe Maltz, unul dintre „pensionarii” acestui refugiu, situat in podul crescatoriei de porci a familiei Halamajowa, a tinut in timpul celor  de 20 de luni de recluziune, un jurnal amanuntit al vietii si trairilor celor 13 suflete adapostite de prigoana fascista, fara sa stie nimic despre ceilalti 3 evrei din familia Krum ascunsi de aceeasi familie intr-o hruba sapata sub bucatarie. Si cu totii, neavand habar despre tanarul soldat german ascuns si el in podul sopronului!

Filmele sunt zguduitoare cand prezinta normalitatea distrusa, nostalgia vietii unei comunitati multiculturale (ucraineni, polonezi, evrei) cu relatii firesti de cooperare si intrajutorare. Imaginile de arhiva utilizate de producatorii filmului sunt crude si graitoare… raziile din 1941-1942 din Sokal, transportul a 2000 de evrei catre Belzec, ghetoul in care se inghesuiau 6000 de suflete…Insa cuvintele sunt cu mult mai dureroase. Cuvintele care descriu recluziunea intr-un spatiu parcimonios, care nu permitea decat pozitia ghemuita, care nu permitea glasul ridicat, sau plansul, sau rasul si unde frica era o stare permanenta. Unde boala si moartea unei persoane, dincolo de durerea familiei, putea fi o noua amenintare a vietii. Unde curiozitatea vecinilor, sau rautatea vecinilor putea fi o amenintare greu de surmontat.

Judy Maltz, Barbara Bird, Richie Sherman

Eforturile supranormale ale familiei Halamjowa – pentru ai hrani, pentru a-i ingriji, pentru a le asigura minimum nevoilor firesti intru salvarea acestor oameni sunt descrise prin intermediul supravietuitorilor, reuniti peste zeci de ani, pe locul desfasurarii acestei extraordinare povesti. Alaturi de nepoatele Halamajowei – stramutate si ele prin anii 70 in Statele Unite, au venit copiii ascunzatorilor de atunci – azi oameni in varsta, cu familii mari si vieti oranduite in Israel si in State. Familiile Maltz, Kindler si Krum au astazi peste 100 de descendenti in viata!  Aceasta femeie unica, Franciszka Halamajowa (impreuna cu fiica si fiul sau), salvand 15 persoane de la moarte, cu riscul pierderii propriei vieti, a dat dreptul recladirii acestor destine. Dupa 63 de ani, reunirea acestor oameni, alaturi de Judy Maltz, descendenta lui Moshe Maltz una dintre producatoarele filmului si despre a carei pregatire si activitate profesionala puteti citi la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html, reprezinta opera vietii „femeii inger”, Franciska Halamajowa. Spre sfarsitul vietii, lovita de fuga din Sokal, peste Bug, lovita de un atac cerebral, ea mesteca tutun si continua sa zambeasca bland si misterios, pe o banca in gradina.

O experienta psihologica acest film, pentru oricare dintre noi, deoarece intrebarea: „Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implrand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”, ramane….

Festivalurile si premiile se pot urmari la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html

Foarte interesant-Conversations from Penn State – Judy Maltz:

Urmariti si situl filmului.

Nota: 10/10

Mammuth (2010)

Un film extraordinar, care il legitimeaza – daca mai era nevoie – pe Gerard Depardieu in galeria celor mai buni actori de film francezi ai momentului -  alaturi de Reno si Auteuil.

Un film-poem despre existenta acelor oameni simpli, obisnuiti, care traiesc o viata printre noi si pe care adeseori nu avem ochi sa ii vedem, nu avem comprehensiune si empatie sa ne apropiem de ei, nu avem urechi sa ii ascultam si pana la urma, nerespectandu-i intru egalitate, scadem in respectul fata de noi.

Acei oameni simpli care isi fac datoria in si pentru societate, muncesc o viata intreaga in conditii aspre, cuminti si dedicati, neatenti la drepturile legale pe care le au si pe care patronii/administratorii le codosesc in favoarea lor, nepriceputi intru interactiunea umana, dar pastrand in sufletul lor comori de gingasie si o anume intelegere originala, profunda si subtila a vietii.

Gérard Depardieu

Ajuns in pragul varstei de 60 de ani, Serge Pilardosse, muncitor de multa vreme intr-un abator, iese la pensie! Un moment de viata dificil pentru orice om obisnuit cu ritmul si rutina muncii de zi cu zi. Cu atat mai mult pentru Pilardosse poreclit „Mammuth” – dupa numele motocicletei sale, o recliva a anilor 70 si o piesa rara in lumea moderna. Cu atat mai mult pentru „Mammuth”, pentru ca el este inca un fel de copil inocent in lumea care il inconjoara, nu stie altceva decat sa munceasca constiincios sub indrumarea sefilor sai; neindemanatic in propria gospodarie, nepriceput la targuielile necesare casei, docil si linistit in relatia statica cu Catherine – sotia iubitoare si mamoasa.

Cadoul de consolare pentru retragerea la pensie, primit in cadru festiv din partea firmei si a colegilor, este un imens puzzle, pe care Pilardosse il priveste alaturi de nevasta sa, cu o usoara neliniste si teama .

Necazul lui Pilardisse insa este altul: pentru completarea anilor de munca si obtinerea beneficiilor financiare meritate la pensie, ii sunt necesare ceva acte si declaratii de la patronii pentru care asudate in anii tineretii sale.

Mammuth

Fireasca este hotararea de a pleca de acasa, de a porni in cautarea locurilor de munca din tinerete, de a-si obtine „declaratiile” necesare drepturilor financiare. Si de aici incolo, Serge Pilardosse porneste pe drumul regasirii sale, a celui ce a fost, a celui ce ar fi putut sa fie, a celui care a devenit si a celui ce se va redescoperi. Din acest moment, se contureaza firul dramatic al unui roadmovie, in care eroul porneste calare pe Mammuthul sau din tinerete, umplandu-si plamanii de iluzoria libertate a soselelor si a naturii. Un roadmovie in care este intovarasit de fantasma fostei iubite Yasmine, cea care odinioara ii deschisese baierele inimii insingurate, dar care il lasase la fel de singur dupa tragicul ei sfarsit intr-un accident.

Rand pe rand, Pilardosse calca pe locurile unde a muncit, intalneste personaje care mai de care mai dezumanizate, mai smechere, mai profitoare, este inselat, este umilit (caci fara un „bacalaureat” – a ramas doar un condamnat la victimizare), este talharit, dar este precum un buldozer lasat in libertate: nu cedeaza, continua incapatanat drumul, gustul libertatii este acum adrenalina sa, se imbaiaza in natura, doarme pe pamantul gol, este vegheat de fantoma fostei iubiri, aduna banuti detectati in nisipul plajei alaturi de un personaj ciudat, dar fermecator si pasii il poarta spre casa copilariei sale. Definitorie este intalnirea aici cu Miss Ming, fiica fratelui sau si cu varul sau -  tovaras de „sotii” din copilarie. Miss Ming, tanara traind in lumea ei originala a casutei roz de poveste, cu aleile gradinii flancate de pitici si papusi grotesti ii aduce lui Mamuth o infuzie de prospetime, de nonsalanta, de voir vivre si pana la urma…de speranta, de hotarare, de dor de intoarcere … spre casa si spre el!

Gérard Depardieu

Examenul de bacalaureat: proba la filozofie! Proba de foc pentru Serge Pilardosse. Inghesuita in banca minuscula de clasa, namila invesmantata in aceeasi comoda jellaba, isi pune pe hartie sufletul: „ Toata viata am muncit, am asudat an dupa an… am muncit si mi-am vandut sufletul doar pentru a uita… am trait ce a fost mai greu… de acum inainte singura mea menire este de a iubi…” Pilardosse si-a regasit speranta si stelele sufletului sau!

Absolut superb! Si posibil numai prin prezenta lui Gerard Depardieu, acest „urias” (la propriu si la figurat) om si artist, care a inobilat filmul cu prestatia sa, bineinteles, alaturi de  ceilalti actori – fiecare dintre ei cizeland pana la perfectiune personajele emblematice interpretate. Sub bagheta celor doi regizori si scenaristi Gustave de Kervern, Benoît Delépine. Atata poezie, naturalete, firesc, tragic – dar si atat de mult umor invaluit in abur de tristete. Un umor care razbate printre altele si din accentele fine de critica sociala, de apasare pe tarele si incorsetarile birocratiei. Si o lectie despre cum trebuie sa ne traim viata!

Mammuth

Realizatorii filmului ne spun:  „Bineînţeles că filmul este anacronic. Chiar şi imaginea este anacronică. Pe 8 mm, film vechi pe care nimeni nu îl mai foloseşte. De fapt, nimeni nu îl mai fabrică. Am avut un stoc, care ne-a fost de ajutor. Am dorit o frumuseţe reală a imaginii, am vrut altceva decât ceea ce vedem astăzi. E un alb-negru în culori. Nu am făcut niciodată making of, dar acum am făcut unul: a fost Fred Poulet, care a filmat în Super 8mm. Acesta va fi pe DVD.”

Si tot de la ei citire aflam ca: « Motocicleta condusă de Gérard în acest film este un Münch 1200 din 1972. Trebuie să fi rămas o duzină în toată lumea, aceasta fiindu-ne încredinţată de un colecţionar. Este o motocicletă germană din anii ’60, cum nu s-a mai văzut: inventatorul a luat un motor de maşină şi l-a pus într-un cadru de motocicletă. „

Fiecare dintre noi, la primii pasi „in pensie”, se elibereaza de „munca” cum poate, cum intelege…. Serge Pilardosse s-a eliberat si s-a regasit…pe motocicleta!

Nota: 10/10

City of Angels (1998)

Am revazut acest film zilele trecute in tren, printre picaturi. Este poate filmul pe care l-am indragit de-a lungul timpului cel mai mult, fiind, de altfel, singurul pentru care am mers la cinematograf de doua ori, in doua zile consecutive. Dulce, romantic, cu doi actori superbi, care se potrivesc si se completeaza reciproc, cu un subiect usor fantezist, dar incarcat de mesaje, este filmul caruia i-am urat cu tot sufletul finalul si mi-as fi dorit cu toata puterea sa il schimb, determinandu-ma la fiecare (re)vizionare sa ma opresc la momentul implinirii dragostei.

El este un inger. Unul negru (la imbracaminte), care are ca unica misiune, impreuna cu confratii sai, insotirea in ultimele clipe ale vietii a oamenilor muribunzi. Asta pana o intalneste pe ea: Maggie (Meg Ryan) este o doctorita care pune suflet in meseria sa, nu poate dormi noaptea, are o relatie ciudata (mai mult sexuala) cu un coleg de serviciu si are o mare dilema in privinta vietii pe care o duce: nu este fericita. Intalnirea cu ingerul Seth (Nicolas Cage) ii schimba aceasta perceptie: chiar daca este ciudat, chiar daca apare in si din locuri neasteptate, chiar daca adevarata lui “fiinta” se intrevede arareori, ea se gandeste numai la el si simte ca ii poate aduce fericirea.

Meg Ryan

Micile fraze fac deliciul acestui film, insemnatatea lor atat pentru viata celor doua personaje, dar si pentru cei care privesc filmul si care isi dau seama ce inseamna dragostea. De la sentimentele ingerilor (“La ce bun o pereche de aripi daca nu pot simti bataia vantului pe fatã?”) la gustul unui fruct, pe care el nu l-a simtit niciodata si pe care ea trebuie sa i-l descrie:

“-Cu ce se aseamana gustul? Descrie-l. Ca Hemingway.
-Are gust de…para. Nu stii cum e gustul unei pere?
-Nu stiu cum e gustul unei pere pentru tine.
-Dulce… zemos. Moale pe limba. Granulat… ca zahãrul care ti se topeste in gura. Cum a fost?
-Perfect.”

Toate aceste momente sunt puternice si foarte romantice. Incercarea de a descrie niste gusturi, simtiri, sentimente unei persoane care nu a aflat niciodata ce inseamna acestea, nici macar din punct de vedere abstract, este grea, dar ii reuseste pe deplin lui Maggie, Seth fiind fermecat pentru totdeauna si luand decizia cea mai grea, dar cea care il aduce pentru totdeauna in viata ei. Este momentul in care el “cade” pentru a deveni om, moment pe care, in ciuda finalului, nu il regreta niciodata:

“-Daca ai fi stiut cã se va întâmpla asta, ai mai fi facut-o?
-As vrea sã-i mai simt mãcar o datã, mireasma pãrului ei, un sãrut al gurii ei, o atingere a mâinii ei decat o eternitate fara ea.”

Nota: 10/10