The Dictator (2012) – Dictatorul

Pentru ca a fost primul film pe care l-am vazut,  Borat ramane pentru mine punctul de referinta in ceea ce-l priveste pe  nonconformistul Sacha Baron Cohen si specia rara pe care o reprezinta. In aparenta un rebel, in esenta un dramatic si fara crutare analist extrovertit al vremurilor pe care le traiste. Cu toate cele incluse in aceste vremuri.

Nici in Dictatorul, S.B.C. nu face rabat de la conceptele care ii calauzesc actul artistic. Critica caricaturala este in elementul ei si ataca toate ciudateniile, racilele si putregaiurile organizarilor statale, religioase, economice, sociale si culturale contemporane: de la dictaturi la dictatori tiranici de la democratii la democrati farisei, de la religii la stereotipii religioase, de la sexualitate la sex de diferite orientari, de la feminism la fetisism, de la culturalitate la multiculturalitate, etc, etc, etc, intr-o cavalcada presarata de sageti ascutite care isi nimeresc fara mila tintele.

Fara doar si poate un film care trebuie vazut cu repetitie (ca si in cazul lui Borat), pentru a prinde toate fineturile acestor sageti. Pentru ca trebuie sa spun ca sunt momente a caror savoare scapa la o prima vizionare – poate si din cauza ritmului naucitor al actiunii, dar poate si din cauza necunoasterii sau neintelegerii  in principal a subtilitatii limbajului utilizat .

Pentru ca Sacha Baron Cohen foloseste la greu yiddishul si ivritul! Marele General-Amiral Alladeen, “lider suprem, general atottriumfător, asupritor iubit şi  poporului Republicii Wadiya” si bineinteles, antisemit pana in varful firului de par, isi presara copios dialogurile cu expresii yiddish (nu de alta, dar americanii le folosesc la greu) si ivrit (vezi: meshuga = nebun sau mazel tov sau esrim bananas), mergand pana la faza in care discutia pe care o are cu Nadal in avionul care il poarta in „scop turistic” catre un punct strategic esential, limba de baza folosita este ebraica, spre stupefactia perechii americane martora.

De unde i-a venit lui S.B.C. ideea acestui scenariu, ce l-a inspirat pe el? Nu ca n-ar exista la fiecare pas – jur-imprejur – motive de inspiratie .  Saddam Hossein şi Muammar Gaddafi au fost fara doar si poate surse puternice si mai ales romanul de mare succes “Zabibah and the King”, scris de Saddam Hussein. De acolo a prins viata Generalul-Amiral Alladeen, dictatorul “hotărât să-şi dea viaţa pentru ca democraţia să nu învingă niciodată”!

Asa cum si Chaplin si-a cladit filmul Dictatorul pe sinistra personalitate istorica a lui Hitler. Din pacate, iata, istoria se repeta!

Ca sa nu mai vorbesc de acea replica mortala „ in loving memory…” (of Kim Jong-il – of course), pentru ca – nu-i asa – „o lume mai buna nu se poate lipsi de iubire”, ca si scena memorabila (de promovare – of course) petrecuta pe covorul rosu de la Oscars’.

Sigur ca se inregistreaza proteste din toate partile contra acestui film, de la comunitatile arabe americane: “Dictatorul” pe cămilă îi deranjează teribil pe arabii din SUA,,  la inalti reprezentanti ONU.

Sigur ca fiecare rasa umana ridiculizata prin caricaturizarea unor aspecte specifice, poate protesta, la fel si feministele, la fel si oamenii loviti de diferite dizabilitati, la fel si cetatenii de diferite orientari sexuale, la fel si pudibonzii, la fel si politicienii, la fel si teroristii (de ce nu? ), dar pana la urma aceasta este lumea reala in care traim!

Si cineva trebuie sa ne atraga atentia! Chiar daca o face din spatele unei enorme barbi negre (cu care, de altfel, a venit pe lume, bebelusul Alladeen, in anul 1973), fie din spatele gestului crud care indica retezarea capetelor supusilor, fie din spatele fetei tineresti si aparent inocente care arajeaza metodic si meticulos pe rafturile magazinului bio produsele visului american si mondial de asigurare a sanatatii, fie din spatele unui Alladeen care ridiculizeaza lumea hollywoodiana si institutia Oscarurilor  si fie din spatele unui Alladeen care – stupefiant indragostit – declara ca “democratia nu e perfecta, dar opteaza pentru o reala constitutie si alegeri libere”. (Parca am mai auzit asta, de curand, pe meleaguri mioritice)

Si acesta, din spatele tuturor mastilor, este Sacha Baron Cohen si echipa care ii sta alaturi! Acelasi Larry Charles (Borat, Bruno), inepuizabil alaturi de S.B.C, dar si alaturi de Seinfeld si acelasi frate Erran Baron Cohen (Borat, Bruno, The Infidel), vinovat pentru coloana sonora originala, dar in care se regasesc si piese interpretate de Jalal Hamdaou & Driver, Jalal Hamdaoui & Cheb Raya, Mohamed Amer, Mc Rai, Khaled, Michelle J. Nasser,  etc, din care puteti asculta aici si aici.  Lista completa a pieselor o gasiti pe Youtube.

Distributia este excelenta, Ben Kinsley (un Tamir – nume de origine atat evreiasca cat si araba – viclean, perfid, razbunator, duplicitar) si Anna Faris (bine determinata), dar si Jason Mantzoukas, stau umar la umar cu debordantul Sacha Baron Cohen. Ca sa nu mai vorbesc de doua aparitii fulgurante si copioase,  Megan Fox  şi  Edward Norton – in popriile roluri.

Trebuie sa vedeti acest film, pentru ca sa descoperiti singuri tot ceea ce eu am uitat sau am am omis deliberat sa va semnalez (de exemplu si citarea Romaniei pe lista lui Alladeen ). Si bineinteles, ca sa radeti!

In promovarea filmului, RoImage ne-a transmis de la Biroul de Propaganda al Dictatorului urmatorul comunicat, special pentru noi romanii :

Data:     9 mai 2012

De la:    Biroul de Propagandă

RE: COMUNICAT EXTRAORDINAR PENTRU ROMÂNIA DE LA EXCELENŢA SA AMIRAL GENERAL ALADEEN – LIDER SUPREM, GENERAL ATOTTRIUMFĂTOR, ASUPRITOR IUBIT ŞI OFTALMOLOG-ŞEF AL POPORULUI REPUBLICII WADIYA

MESAJUL EXCELENŢEI SALE, GENERALUL ALADEEN, SPECIAL PENTRU ROMÂNIA

Ştiu că experienţa voastră anterioară cu un dictator nu a fost grozavă, dar, să fim sinceri, nici cu democraţia nu vă este mai bine.

Aşa că iată-mă aici pentru a vă arăta avantajele unei tiranii adevărate.

Vă voi garanta:

O rată a şomajului de 0% pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani.

Uniforma militară, gratuită, pentru toţi bărbaţii de peste 12 ani şi aceleaşi drepturi pentru femei, ca şi pentru bărbaţi. Nici unul.

Dacă vreti mai multe indicii, veniţi să vedeţi noul meu film “Dictatorul”, care va fi scos în curând, nu de turiştii ăia pe care i-am prins că au călcat graniţele ţării mele.

Hafla!

Excelenţa Sa şi-a rupt din preţiosul său timp pentru a vorbi direct românilor, aşa că va urmări personal dacă acest mesaj va ajunge la poporul vostru, căci Facebook, blogurile, tot internetul şi alte agenturi străine de spionaj şi-au pus cu generozitate la dispoziţie serviciile de supraveghere în secret a naţiunii voastre în slujba celui mai iubit Dictator.

Dacă vreţi ca democraţia să fie interzisă, drepturile omului să dispară şi dictatura de tip Wadiyan să fie instaurată şi în ţara voastră, daţi mai departe mesajul Liderului Suprem.

Pentru fapta voastră veţi fi „pedepsiţi” cu 72 de virgine din garda de corp personală a Preaiubitului Aladeen!

Nota: 8/10

X-Men: First Class

Nici n-a trecut multă vreme de când am analizat Wanted (2008), un alt film cu numele lui James McAvoy pe firmament; nici nu mi-e de mirare, mie cel puțin, întrucât adorația față de stilul actorului cu pricina pare a fi insațiabilă. Astfel încât, amintindu-mi doar vag experiența cu primul film al francizei, X-Men (2000), am sărit câteva etape (respectiv celelalte trei filme lansate ulterior: X2, X-Men: The Last Stand și prequel-ul Wolverine) și am atacat miezul problemei, întocmai cum au ocazia să facă fanii recenți ai universului Star Wars. Am vizionat First Class și nu am regretat nici măcar o secundă.

First Class se încadrează, în universul X-Men, ca prequel (anterior deci) al evenimentelor din trilogia lansată între 2000 și 2006. Acțiunea se petrece în 1962, în timpul Crizei rachetelor din Cuba. Ideea centrală nu o reprezintă atât conflictul armat și iminentul al treilea Război Mondial pe care mutanții ”buni” reușesc să îl anihileze, cât relația cu adevărat deosebită dintre doi fondatori, precursori – părinți – ai conceptului X-Men: profesorul Charles Xavier (McAvoy) și Eric Lensherr (Fassbender), cei care sunt cunoscuți drept Profesorul X și Magneto.

Fără a trăda prea multe detalii ale intrigii – altfel care ar fi sensul savurării unui film? – nu insist nici pe efectele speciale, costume sau machiaj. Așa cum e firesc în cazul oricărei pelicule din categoria ”super-eroică”, beneficiind de un buget bunicel, First Class nu se lasă cu nimic mai prejos decât alte reprezentante ale genului. Am fost însă plăcut impresionată de jocul actorilor și de inspirația scenariștilor, aspecte concentrate pe reliefarea celor doi protagoniști; aflați la polii opuși ai manifestărilor și intențiilor, sunt prezentați nu doar inteacționând, ci și în relație cu alte personaje, tocmai pentru a oferi publicului prilejul de a încerca să le dibuiască mentalitatea.

Ca fan ocazional al universului X-Men, am fost încântată să deslușesc, în sfârșit, povestea lui Beast – alias Hank McCoy (Nicholas Hoult, într-un rol cu totul diferit de cel din Skins, care i-a adus consacrarea). În aceeași măsură am descoperit o afinitate față de Mystique/Raven (Lawrence), personaj care îmi scăpa printre degete în alte filme sau versiuni animate. Relația dezvoltată între ea și Charles Xavier, psihologia ei de outsider, revelația de a găsi un suflet-pereche (la un anumit nivel) în Magneto, și mai ales reacțiile sale simple, sincere și directe pe parcursul construirii primului nucleu X-Men – această sumă de revelații mi-au apropiat-o mult, ca personaj, și m-au ajutat s-o îndrăgesc și pe actriță (pe care o apreciasem în Jocurile Foamei, fără a mă extazia).

Scenele amuzante și ironia mai mult sau mai puțin cizelată nu lipsesc. Emoțiile de tot felul abundă; pentru prima dată de când sunt implicată în fenomenul fandom, am descoperit o relație de bromance (relație apropiată între două personaje de sex masculin, fără conotații sexuale) reală și palpabilă. Iar pentru un lingvist pasionat, asemeni mie, First Class poate deveni un mini-festival: printre altele, o germană americanizată, dar corectă, și imnul Rusiei pe fundal.

Nota: 9/10

Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10

Wanted (2008)

Faptul că m-am hotărât să văd Wanted nu a venit ca urmare a pasiunii mele pentru gen; dimpotrivă, mă feresc de obicei cât mai mult de filme ale căror trailere sau simple fotografii îmi arată urmăriri dotate cu pistoale super-sonice şi maşini coborâte direct din viitor. Ideea cu Wanted mi-a venit, însă, sâmbăta trecută – prea multă muncă susţinută îmi împinsese mintea să plângă după ceva simplu de urmărit.

În plus, JamesMcAvoy. Iar cu acest argument am spus totul, în opinia mea

Wesley (zisul James) este un funcţionar obişnuit, un soi de contabil, veşnic terorizat de şefa lui directă şi dublu înşelat, atât de iubită cât şi de cel mai bun prieten. Viaţa lui anostă, marcată doar de atacurile de panică, ia o turnură neaşteptată când Wesley este prins la mijloc într-un schimb futuristic de focuri. Scăpat de abilitatea lui Fox (Angelina Jolie), este dus la sediul unei organizaţii vechi de sute de ani – Ordinul Ţesătorilor. Aceştia, în esenţă, se ghidează după modelele ţesute de ceea ce ei numesc soartă, care le transmite într-un cod secret numele diverselor persoane mai mult sau mai puţin influente care trebuie să moară. Fostul funcţionar se află deci în pragul unei experienţe care îi va schimba viaţa, purtând pe umeri şi povara de fi urmaşul tatălui său, unul dintre cei mai faimoşi asasini ai Ordinului.

Un aspect pe care nu m-am putut abţine să-l remarc este coloana sonoră; nu doar că îmbracă precum o mănuşă efectele speciale şi scenele de acţiune, dar aş asculta-o şi independent. Printre numele care se regăsesc pe ea se află Nine Inch Nails şi Sarah Brightman – aşadar, nici o surpriză.

Trecând peste aspectul de credibilitate vagă (Cum Să Transformi Funcţionarii În Asasini. Ghid de 6 săptămâni), filmul ar putea să placă în mod deosebit pasionaţilor de: efecte speciale – mai ales dacă implică urmăriri de maşini şi confruntări înarmate cu mişcări matrixiene; violenţă dusă la extrem – filmul poate fi descris cu uşurinţă drept sângeros, conţinând suficiente scene de tortură inutilă şi poate prea multe detalii scabroase.

Twist-ul de mijloc era previzibil, sau ar fi pentru oricine a urmărit vreodată filme de gen. Reacţia lui Wesley este suficient de lipsită de consistenţă, la fel ca şi finalul, pe care, personal, l-aş fi văzut cu totul altfel. Cred însă că James McAvoy, în esenţă un actor de construcţie, de filme psihologice, de emoţie transmisă cu uşurinţă, natural, şi-a dorit să încerce şi un asemenea rol. Trebuie spus că este, oricum, cel mai interesant personaj, şi poate singurul care trece printr-o schimbare oglindită nu doar de acţiune, ci şi de modificarea caracterului său.

Per ansamblu, 6/10. Observ că nu este departe de 6,7 obţinut pe IMDB.

Nota: 6/10

The Rescuers (2011) – Salvatorii

In cadrul Conferintei de Presa a BJFF – 2012 – care a a avut loc in 20 aprilie 2012 la Hotel Intercontinental, gazdele noastre ne-au facut surpriza  prezentarii  filmului documentar The Rescuers -2011 (prin intermediul Departamentului de Stat al SUA), avandu-i ca invitati in mijlocul publicului, pe Michael King (regizor si coscenarist) si pe Joyce Mandell (producator executiv).

O personalitate impresionanta acest regizor, cu un background formativ bogat (Connecticut College, apoi un MA in Studii de Film la Universitatea din Amsterdam, apoi o licenta in regie de film la Scoala de Arte din Amsterdam, studii postuniversitare), cu o activitate profesionala deja recunoscuta prin castigarea unui premiu Emmy si membru al bordului “The International Documentary Association”.

Cu un inteligent simt al istoriei si un  real talent dramatic, Michael King vine in fata publicului contemporan pentru a-i spune ca omenirea este departe inca de a invata si de a aplica lectiile aspre ale nenorocirilor care au zguduit si ranit umanitatea, pentru ca iata , in zilele noastre, pe glob se petrec genociduri inspaimantatoare. Rwanda … Darfur …spiritul umanitatii continua sa fie inecat in sange nevinovat.

Pornind de la acest camp contemporan insangerat, prin intermediul  activistei impotriva genocidului, Stephane Nuombayire (a carei mare parte dintre membrii familiei a pierit ucisa in Rwanda) si a coechipierului ei Sir Martin Gilbert (istoric de prestigiu al Holocaustului – care odata cu premiera filmului Rescuers in 2011 şi-a lansat şi cartea sa: „Diplomaţi nobili: Salvând viaţa unor evrei în perioada nazistă”), Michael King vine sa ne vorbeasca despre “dreptii intre popoare”, despre acei oameni intre oameni, care in vremuri de restriste, nu au abdicat de la umanitate – si au actionat curajos si inteligent, singular sau in echipa, riscandu-si atat viata lor cat si pe aceea a familiilor lor – reusind ca pe baza statutului lor de diplomati, sa salveze vietile  a zeci de mii de evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Un film de mare emotie, care ridica astazi mai ales intrebarea relativa la nepasarea, ineficienta si inertia diplomatiei internationale.  Astazi cand omenirea dispune de organizatii internationale menite sa vegheze la pacea mondiala si dispune de mijloace de comunicare in masa si de canale de propagare a pericolelor care apar si a ororilor savarsite oriunde in lume, astazi exista genociduri in masa!

Filmul documentar al lui Michael King utilizeaza un material bogat de arhiva, graitor prin introducerea atmosferei apasatoare epocii, intercalat cu destainuri miscatoare ale supravietuitorilor (si pe calea fireasca – a urmasilor lor) salvati de perspectiva inerenta a lagarelor si a camerelor de gazare  prin actiunile incredibile ale celor 13 diplomati ai tarilor beligerante sau nebeligerante.

Filmul acesta, sustinut de prezenta lui Michael King si a producatoarei executive Joyce Mandell, sub organizarea Departamentului de Stat al SUA, intreprinde un circuit prin tarile ale caror diplomati – salvatori – trebuie sa fie facuti cunoscuti conationalilor lor!

Figurile, personalitatile si actiunile intreprinse de:
-Printesa Alice – Grecia – nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii si bunica Printului Charles (a asigurat refugiu familiei Cohen din Atena, ascunzand-o in palatul ei din Atena in perioada nazista)
-Selahattin Ülkümen – consul al Turciei in Rodos
-Aristides de Sousa Mendes – Consul-General al Portugaliei n Bordeaux
-Georg Ferdinand Duckwitz –membru al Partidului Nazist – atasat al Ambasadei germane la  Copenhaga
-Hiram Bingham IV – United States – Vice-consul la Consulatul american din Marsilia
-Varian Fry – United States – american – jurnalist – a activat in Marsilia in The Emergency Rescue Committee
-Frank Foley – capitan – Anglia – Ofiter Control Pasapoarte in Berlin
-Chiune Sugihara – Consul al Japoniei in Kaunas, Lithuania
-Jan Zwartendijk – Holland – reprezentant consular al Olandei in  Kaunas, Lithuania
-Henryk Slawik – Polania  – diplomat in Ungaria. Singurul diplomat executat de catre germani, datorita refuzului de a-l trada pe Jozsef Antall
-Carl Lutz – Switzerland – Vice-consul al Suediei in Budapesta
-Raoul Wallenberg – Prim secretar reprezentant al Guvernului suedez la Budapesta
-Angelo Rotta – Cardinalul catolic reprezentantul Vaticanului la Budapesta

Doua morti/disparitii dureroase, a lui Slawik (Polonia) si Wallenberg (Suedia), una alaturi de cealalta – ilustreaza absurdul – si germanii si rusii au ucis “salvatorii”!

Pe situl Rescuersdoc  puteti sa accesati date privind biografiile si aportul celor 13 personalitati enumerate mai sus. Si la http://www.rescuersdoc.com/Home veti putea gasi numeroase alte informatii privind acest film documentar!

La fel de emotionante rezida din film marturiile supravietuitorilor acelor timpuri: atat ale rudelor “salvatorilor”, cat si a celor salvati sau a urmasilor acestora, dar si a reprezentantilor Yad Vashem – Ierusalim sau a H.M. President Paul Kagame
 Republic of Rwanda.

Dupa cum spuneam, sub mana lui King si a directorilor  sai de cinematografie, dramatismul este subliniat si prin imagini de neuitat, precum cele ale trenurilor atat de pasnice astazi, dar atat de tragice vehicule ale mortii in acei ani ai terorii naziste, precum cele ale padurilor rasunand de zgomotul impuscaturilor si ciuruite de gropile comune inca nu toate descoperite pana astazi. Sau “The Shoes on the Danube Promenade” un memorial creat de Gyula Pauer si Can Togay.

Sau, intorcandu-ne in zilele noastre, imaginea superba a tinerei activiste rwandeze, rasfranta intr-un geam si exprimand toata durerea pierderii familiei, prietenilor  si conationalilor ei in genocidul  de la Darfur, dar si speranta!.

Balanta atat de sensibila dintre CURAJ si LASITATE a salvat sute de mii de vieti!

Dinamica diplomatiei  lucide a salvat sute de mii de vieti.

Fara luciditate si fara atentie ascutita asupra ridicarii capetelor unor nebuni pe scena internationala, omenirea isi semneaza o noua condamnare. Pentru ca “nebunii se tin intotdeauna de cuvant!”

Pentru informarea generala, consider ca este cazul sa citez cateva  impresii din media internationala privind filmul Rescuers:
“Provocative and genuinely inspiring.”
- John Hartl, film critic, Seattle Times

“The Rescuers is an important and timely film. It has a global message that speaks to our shared humanity. These incredible stories will inspire you and your family. Take a journey into the mystery of goodness!”
- Vicangelo Bulluck, Executive Director, NAACP Hollywood Bureau & Executive Producer Image Awards

“An extraordinary film…adding an historic and important film to the lexicon of memory.”
- Rabbi Abraham Cooper, Associate Dean, Simon Wiesenthal Center

“Fascinating. Emotional. Pace hopping. Heightens the modern relevance for young viewers.”
- Dennis Harvey, Variety

Si iata si un interviu cu Michael King.

Nota: 10/10

The Raven (2012) – Corbul

Cand am recenzat volumul “Umbra lui Poe” scris de Matthew Pearl si aparut la Editura Humanitas Fiction 2008 in traducere din limba engleza a Alina Cârâc, am inceput astfel:

“Dintre marile nume ale literaturii americane, cel dintai intrat in aria literaturii universale a fost Edgar Allan Poe. El se numara printre primii scriitori din lumea noua receptati masiv pe batranul continent si pretuirea lui a fost de un ordin mult asemanator aceleia harazite de Europa germanului E. T. A. Hoffman. Ceea ce l-a impus in randurile unui anumit public a fost nu arta sa complexa si complicata, nu viziunea lui atat de amestecata asupra lumii, tinand deopotriva de un fel de rationalism analitic iluminist si de o sete de cunoastere si de sinteza romantica, nici mestesugul poetic stralucit, ci continutul sumbru, senzational al operei, inrudita de aproape cu romanul “negru”,  gotic” englez de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si cu unele filoane ale romantismului tenebros german, din acelea care il influenteaza si pe S.T. Colleridge, romanticul englez, la vremea lui.” Am prezentat acest citat cu care isi incepe Zoe Dumitrescu-Busulenga Studiul sau introductiv la editia din anul 1963 a operelor lui Edgar Allan Poe (traducere: proza Ion Vinea, poezie: Emil Gulian si Dan Botta) – Editura pentru Literatura Universala, pentru a face o scurta introducere erudita in personalitatea sciitorului – eroul caruia se dedica Matthew Pearl in ultimul sau roman Umbra lui Poe.

Si am mai spus ca: “Inca din copilarie si din adolescenta am avut o atractie pentru scrierile lui Poe si o placere nebuna ori de cate ori reuseam sa pun mana pe cate un volum editat in Romania. Spun copilarie, pentru la varsta de 9 ani – si imi amintesc cu precizie asta, am citit “Carabusul de Aur”. Au urmat apoi  neuitatele “Crimele din Rue Morgue”, “Prabusirea casei Usher”, “Manuscris gasit intr-o sticla”, “Hruba si pendulul”, “Jucatorul de sah al lui Maelzel”, “O pogorare in Maelstrom”, “Ochelarii” si nu in ultimul rand poeziile “Corbul”, “Lenore” si multe altele.”

Bineinteles ca m-au subjugat si nemuritoarele lui poeme, frisonantul “Corbul” si  romantica “Annabel Lee”

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

(Traducere de Mihu Dragomir)

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
în mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

(Traducere de Mihu Dragomir)

Prin urmare, sigur ca am dat navala sa vad acest film, asteptand sa intru in atmosfera tenebrelor gotice specifice lui Edgar Alan Poe, sub aripile negre desfasurate ale obstinantului sau Corb!

Si Matthew Pearl si acum si scenaristii Ben Livingstone si Hannah Shakespeare, fiecare in viziune proprie, ne propun un parcurs al ultimelor sale zile in Baltimore si o explicatie romantica a mortii sale “misterioase”.

Pornind de la povestirile politiste si crimininaliste ale lui Poe, pline de originalitate, intuitie psihologica, veridicitate si atmosfera, producatorii isi propun un thriller  cu potential mare. Desi ideea lor nu este prea originala  (pentru ca am mai vazut o serie de thrillere in care misteriosii faptasi  replicau crime petrecute in trecut sau nascocite de imaginatia unor scriitori) si desi potentialul mare oferit de personalitatea si scrierile lui Poe – nu este fructificat la grad inalt, din punctul meu de vedere si in contradictie cu criticile exprimate, filmul nu este slab.

Ba din contra.

Macar pentru faptul ca are o puternica incarcatura misterioasa, se desfasoara intr-un ritm bine orchestrat, creioneaza interesant mediul, societatea, portretizeaza inchegat atat personajul lui Poe, conditia lui de scriitor ajuns si cantonat intr-un impas al creatiei, dar pana la final – iremediabil romantic si capabil sa iubeasca si sa se reordoneze pana la sacrifiul suprem.

Macar pentru cinematografia superba (Director imagine Danny Ruhlmann) care ne ofera un Baltimore intunecat, ploios, un ambient al geniului si suferintei si melancoliei (Black Dog) specifice lui Poe. Imaginea padurilor cenusii, imaginea pietrelor de caldaram ude sub copitele cailor, imaginea ochiului nebun al criminalului.

Macar pentru inspirata trecere in revista a catorva nemuritoare povestiri ale lui Poe, in conexiune cu crimele replica ale necunoscutului faptas.

Macar pentru compozitia inspectorului de politie Field (o replica a lui Auguste Dupin, dar si a lui Poe, intr-un mod subtil).

Macar pentru constructia explicatiei psihologice a determinarii criminalului. (Si aici m-a dus gandul la Stephen King cu a sa Misery).

Si macar pentru ca in sfarsit, John Cusack se desfasoara intr-un rol principal si pune la bataie calitati interpretative care ii ridica cota. Creaza un personaj credibil, emotionant, cu mult mai atractiv/romantic  la infatisare decat cel care a fost realul Edgar si pentru care esti gata ca spectator, sa exclami impreuna cu el in final “ Dumnezeu sa-mi aiba sufletul in paza!”

Recomandarea mea este sa vedeti acest film si apoi, daca nu l-ati citit pe Poe, sa o faceti fara intarziere. Iar daca l-ati citit demult, cum e cazul meu, sa reveniti si sa va verificati vechile impresii si emotii.

Coloana sonora compusa de Lucas Vidal (pe ecranele noastre este si The Cold Light of Day – 2012), are inspiratia in atmosfera gotica a filmului si il serveste exemplar, imbinand imaginea cu greutatea liniei melodice: Melodia 1, Melodia 2, Melodia 3.

Nota: 7/10

The Courier (2011) – Curierul

Suntem pusi, poate cu totii, din cand in cand in fata unui film pe care nu il intelegem (si nu vorbim aici de capodoperele neintelese diferitilor spectatori) si caruia nu ii vedem rostul. The Courier este un astfel de film, pe care l-am ales din putine motive: doream sa vad ce inseamna prezenta lui Mickey Rourke in distributia acestui film, imi place Anatomia lui Grey (si acolo Jefrey Dean Morgan face un rolisor interesant, undeva prin sezoanele 4-5, ca iubit al simpaticei Izzie Stevens), dar aveam nevoie si de un pic de relaxare cu un thriller-film de actiune, care nu imi punea mintea la contributie. Insa nu mereu socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ, nu?

De altfel, inca de la primele secvente ale filmului se vede (de la o posta) ca filmul a fost realizat special pentru lansarea pe DVD sau pentru lansarea pe piata televiziunilor. In aceasta ordine de idei, nu va mai dura mult pana il vom regasi undeva pe ProTV, in seriile cu filme “speciale” cu Steven Seagal, Lorenzo Lamas sau altii asemenea. Motivul dezamagirii mele: o scena destul de simpla, filmata pe un roller coaster, era filmata in modul cel mai grosier in studio, fara nicio problema, astfel incat de la inceput ne putem da seama de destinatia si de ambitiile filmului.

Apoi aflam adevarata actiune: Curierul (Jeffrey Dean Morgan) este omul bun la toate, solicitat de diferite grupari pentru expedierea pachetelor-probleme spre destinatari, fiind apreciat pentru faptul ca mereu isi duce misiunile la bun sfarsit si nu pune niciodata intrebari. Numai ca ultima lui misiune este plina de probleme: trebuie sa duca o servieta (cu interior necunoscut) unui personaj controversat, Evil Sivle, presupus a fi mort si cautat de Politie de mai multi ani, fara a se cunoaste niciun indiciu despre acesta. Lupte, cautari, ucideri, tortura, o pasiune pentru colega care il ajuta, incuracaturi cu ucigasi. Cam atat.

The Courier este un film care putea fi interesant, chiar de succes, daca actiunea lui nu era dublata de cliseele tipice ale tuturor filmelor de acest gen, fara pretentia de a aduce nimic nou. Toate momentele le-am vazut in filme de succes, inventivitatea nu este la ea acasa si putem regasi aici exemple, pentru a enumera doar cateva, din The Lincoln Lawyer sau The Girl with the Dragon Tattoo. Deci, nimic nou, un film clar de categoria B, NERECOMANDAT.

Nota: 4/10

Our Idiot Brother (2011)

Ca sa il parafrazez pe Mihai Petre, asa cum spunea el in cadrul emisiunii “Romanii au talent”, sunt momente in care fiecare dintre noi are cateodata mici placeri vinovate. Pentru mine, una dintre acestea este vizionarea comediilor romantice, care chiar inexistente ca opere de arta, pot aduce zambetul pe buze, melancolia in suflet si o stare de binedispozitie, stari care te pot urmari mult timp dupa ce filmul s-a sfarsit. Un astfel de exemplu este “Our Idiot Brother”, o comedie care imprumuta clisee de peste tot pentru a inchega ceva original despre o persoana care poate aparea in orice familie. Poate fi fratele idiot, sora idioata, prietenul cretin, asa cum se spune si pe posterul filmului: “Everybody has one”.

Paul Rudd este in mod cert omul perfect pentru comedii, dar am fost destul de aproape ca, de aceasta data, sa nu il recunosc. El este Ned, un barbat ajuns in a doua etapa a vietii sale, cea in care trebuie gasit un rost, cea in care trebuie sa iti asumi responsabilitati, in care trebuie ca viata sa fie luata un pic in brate, stransa bine si intrebata “Incotro?”. Numai ca el nu este in stare sa faca nimic din toate acestea, problema fiind personala, adanca, tinand de propria personalitate si inteligenta. Inca de la primele momente ale filmului, il “ghicim”: la piata din oras, vinde diferite legume, produse de ferma unde lucreaza impreuna cu prietena sa; un politist cunoscut vine la el si, cu tristetea in suflet, il intreaba daca ii poate vinde niste droguri; Ned idiotul cade in capcana si ii vinde iarba, fiind trimis in inchisoare.

Curand, la iesirea din inchisoare, ii cunoastem si familia (mama si cele trei surori): mama locuieste singura si spera sa il aduca si pe el langa ea, fiind construit psihic dupa acelasi capapod; Miranda (Elizabeth Banks) este o persoana peste masura de ocupata, un ziarist care isi cauta afirmarea profesionala, fara a realiza ca foarte aproape de ea se afla cel care ii poate readuce zambetul; Natalie (foarte simpatica Zooey Deschanel) este implicata intr-o relatie homosexuala, dar in acelasi timp este atrasa si de barbati; in sfarsit, Liz (Emily Mortimer) este cea mai plafonata dintre ei, fiind inchistata intr-o casatorie cu un sot care o inseala si avand doi copii asupra carora trebuie (singura) sa isi concentreze toate eforturile, fara a mai tine seama de propria persoana.

Iar in momentul in care Ned se intoarce din inchisoare, descopera ca prietena sa si-a gasit un alt barbat, nu il mai primeste la ferma si trebuie sa se integreze cumva inapoi in propria familie. Trecand pe la fiecare dintre surorile sale, el face gafe dupa gafe, fara intentie, ci doar izvorate din idealismul sau, din sinceritatea cu care vede orice relatie, din increderea pe care o starneste in jurul sau si pe care o investeste in oamenii pe care ii cunoaste. Este, in acelasi timp, inconstient si dragut, enervant si simpatic, implicat si bun ascultator, idiot si demn de a fi iubit. Un film frumos, vi-l recomand.

Alte impresii: FilmSinopsis, Life is mOnO.

Nota: 8/10