The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

The Tourist (2010) – Turistul

Marturisesc ca nu imi place Angelina Jolie. Ca actrita, mi se pare ca nu face nimic in sensul de a-si folosi mai mult talentul actoricesc decat felul in care arata, iar felul in care arata… Ei bine, nu este genul meu si nu sunt probabil genul ei, si nu imi pasa deloc despre povestea ei de dragoste cu Brad sau despre copiii lor adoptati. Pe de alta parte, il admir foarte mult pe Johhny Depp, m-a facut sa urmaresc chiar si filme despre pirati si este unul dintre actorii care, din punctul meu de vedere, nu poate face nimic gresit. Asa ca mi-am asumat riscul si am apasat pe butonul ‘Record’ al canalului de cablu pentru a inregistra ‘The Tourist’ si apoi pe ‘Play’ pentru a-l viziona.

De ce? Poate ca a fost numele regizorului care m-a facut sa ma decid – este vorba de Florian Henckel von Donnersmarck si, in cazul in care vi se pare ca este un nume german prea lung, intrati pe IMDb pentru a vedea intregul sau nume – si motivul este acela ca, in nu prea lunga sa filmografie, se afla unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei post-comuniste despre Europa de Est – ‘The Lives of Others’.

Nu numai ca ‘The Tourist’ putea fi facut totusi de un alt regizor decat cel al filmului ‘The Lives of Others’, dar putea de asemenea fi produs pe o alta planeta. Este o capcana turistica si am cazut in ea aproape de bunavoie. Este un alt thriller despre identitati ascunse, cu o poveste care incepe in Paris pentru a continua in Venetia prin intermediul unui tren de mare viteza, cu prea multe referiri la Hitchcock si epigonii sai si prea putin suspans si emotii reale. Baietii rai sunt prea schematici, asa ca nu simtim nici bucurie, nici parere de rau cand acestia sunt doborati in doar cateva secunde.

As recomanda acest film? L-as considera o pierdere de vreme? De fapt, nici una dintre acestea. Angelina Jolie joaca asa cum ma asteptam, cu alte cuvinte ca o papusa de lemn frumos impachetata. Depp nu este la nivelul sau cel mai inalt, pare un pic amuzat sa fie in acest film, dar in final el reuseste sa il salveze de la dezastrul total. Povestea nu este rea, iar cinematografia si peisajele sunt suficient de bune pentru a permite filmului sa fie numit divertisment acceptabil. Nu este prima mea alegere sau recomandare, dar nu este nici un film de evitat.

Nota: 5/10

Contraband (2012)

Bineinteles ca nu am stiut ca aceasta pelicula se bazeaza pe precedentul film  “Reykjavik-Rotterdam”- 2008 – , scris de ARNALDUR INDRIÐASON şi ÓSKAR JÓNASSON (si regizor) si unde Baltazar Kormakur a fost protagonist si producator. Si ca “Doi ani mai tîrziu, Kormákur a propus agenţilor săi refacerea filmului pentru publicul vorbitor de engleză. Aceştia s-au îndreptat către producătorii britanici Tim Bevan şi Eric Fellner, care au decis să dezvolte proiectul prin intermediul companiei lor de producţie, Working Title.”

Toate acestea le-am aflat din Mapa de Presa pusa la dispozitie de Ro Image 2000, distribuitorul filmului in Romania.

Un film construit pe povestea de multe ori spusa despre baiatul rau, in acest caz  Chris Farraday (Mark Wahlberg), care s-a cumintit, a devenit familist si munceste cu spor, insa trecutul il ajunge din urma si trebuie sa intre din nou in cursa, de data aceasta motivul fiind salvarea familiei, pentru ca Andy (Caleb Landry Jones), fratele nevestei sale  Kate (tot o Kate, dar Kate Beckinsale) calca stramb intr-o actiune de contrabanda cu droguri si trebuie sa returneze un purcoi de bani.

Si pana la urma, pentru ca e chiar greu sa mai spui spui o poveste nestiuta si neuzita, important este cum faci un astfel de film, cum atragi atentia spectatorului, astfel incat sa ramana in fotoliu cu ochii lipiti de ecran.

Una peste alta, pelicula de fata a reusit “sa ma tina”, pentru ca firul narativ este antrenant, pentru ca intriga este construita inteligent, pentru ca actiunea are ritm si nu apeleaza la excese prea tehnicizate si pentru ca pana la urma joaca pe valori umane in contrapartida cu tradari, lacomii si violente. Iar in fata acestor tare, tradarea fiind cea mai murdara dintre ele, inteligenta personajului, vointa si determinarea sa de a-si apara si salva familia – inving! Si inving intr-un mod surprinzator pentru spectator (eu una nu am intuit rezolvarile finale – ceea ce a fost foarte bine J). In plus, personajele “bune” scapa cu viata, cele “rele” si-o iau pe coaja si “malaiul” – colitele ci bancnotele false – iese la suprafata J. Nu este nimic de ras, nu glumesc, filmul este in ansamblu un thriller reusit, tensionat, miza e “pe bune”, lumea din Panama e frumoasa dar extrem de periculoasa, mai periculoasa poate decat New Orleansul lui Tim Briggs (Giovanni Ribisi). Si am tras o invatatura, daca mai era cazul dupa experienta mea de viata: INSTALATORII sunt cei mai importanti meseriasi din lume .

Imaginea cinematografica este bogata si filmarile (New Orleans si Panama) au culoare si ritm. Directorul de imagine  Barry Ackroyd a reusit sa surprinda caracteristicile si importanta locurilor in arhitectura momentelor intrigii. Scenele  extrem de realiste de port si de parcurs oceanic au fost realizate in portul New Orleans si pe un  vas aflat sub steag american, S.S. Bellatrix, ancorat la Marrero, Louisiana. (chestii aflate tot din Mapa de Presa – trebuie sa multumesc  odata pentru cat de multe amanunte se straduiesc distribuitorii sa ne puna la dispozitie).

Si tot camera de filmat reuseste sa comunice catre spectator, talentul si efortul unor foarte buni actori, experimentati in productii de valoare. Mark Wahlberg, Kate Beckinsale si Ben Foster, dar si Ribisi, Caleb Landry Jones si Lukas Haas au fost alegeri perfecte: baieti buni/ baieti rai/ incrancenati / inteligenti / devotati familiei, etc. O distributie buna, care si-a facut treaba! In evolutie clara, Kate Beckinsale!

Coloana sonora a lui Clinton Shorter face un serviciu bun filmului, subliniaza tensiunea si mesajul actiunii acestui thriller. Si iata mostre ale pieselor pe care le-am ascultat in film.

Si totul sub mana acestui regizor Baltasar Kormakur, se pare unul dintre cei mai apreciati exponenti ai tinerei generatii de actori islandezi si care are deja multe nominalizari la Festivaluri internationale de gen, ba si cateva premii.

A produs deja si vreo 13 pelicule si a regizat 9 si astept sa ma mai intalnesc cu pe ecranele noastre cu viitoarele sale acte artistice. Si chiar imi proun sa reusesc sa vad cat de curand un film islandez realizat cu contributia sa.

Nota: 7/10

J. Edgar (2011)

Pentru ca sa cunosti si sa intelegi o perioada din istorie, este necesar sa ii cunosti si sa incerci sa ii intelegi pe acei oameni care prin personalitatea lor, prin munca si prin devotamentul lor, au contribuit esential la constructia si progresul epocii.

Acest nou film al lui Eastwood aduce in fata perceptiei publicului de cinema un astfel de personaj, deopotriva sclipitor in ceea ce priveste perceptia socio-istoriei si in mod special a nevoilor privind o democratie abil controlata pentru asigurarea stabilitatii in timp, dar pe de cealalta parte – un personaj atat de complex in constructia sa psihologica.

Un personaj cu un ego extrem de dezvoltat,  cu o inteligenta si o o ambitie mari si constante de-a lungul intinsei sale vieti si activitati si cu imaginea precisa a locului si contributiei sale in istoria Americii. Un loc si o contributie pe care si le-a proiectat/construit/manageriat undeva la limita sensibila a umanului cu dumnezeiescul si cu maleficul, aparandu-si propriile slabiciuni, strafunduri si secrete la adapostul arhivei de secrete ale celorlalti.

J. Edgar Hoover a fost omul care, constientizat si pe filonul istoriei – de la antichitate, medievalism si pana in prezent (nenumarate exemple stau marturie), a inteles ca informatia bine selectata, pazita si folosita reprezinta plapuma puterii. Si a procedat metodic in consecinta, pentru a-si conserva puterea, insa o putere pe care si-a pus-o in slujba unui scop care a condus spre progres. Sigur ca probabil s-a lasat imbatat de aceasta putere, sigur ca a fost tentat adesea si chiar a incercat si chiar a actionat pentru a modifica clipe ale istoriei. Sigur ca a tras cu siretenie si brutalitate psihologica sforile tarelor personajelor politice de la varful piramidei vietii americane, sigur ca si-a aparat cu aceeasi siretenie si putere a informatiei – propria institutie si pe oamenii devotati, sigur ca s-a jucat cu perceptia publicului in ceea ce priveste propria si reala contributie in anihilarea activitatii unor mari gangsteri sau bande de raufacatori…Insa,  in linii mari istorice,  rezultatul benefic nu poate fi contestat.

Filmul acesta reuseste sa ne aduca pe ecran toata aceasta complexitate a personajului plasat in jumatate de secol american al carui participant activ a fost. Si ne lasa sa judecam!

Scenariul construit de Dustin Lance Black si regia lui Clint Eastwood, documentate pe acele informatii bogate privind realizarile profesionale ale personajului, dar sumare si mai mult intuite in ceeace priveste viata personala a lui, reusesc sa plaseze totul in  istoria bogata a epocii parcurse si mai ales reusesc sa ne informeze la nivel artistic, lasandu-ne pe fiecare sa intelegem, sa judecam si sa continuam sa ne informam – daca simtim aceasta nevoie.

Filmul reuseste sa ne prezinta un personaj, un OM, care a lasat ceva in urma trecerii sale prin viata. Si de fapt nu numai un singur om, pentru ca alaturi de Edgar Hoover stau peste 50 de ani si Helen Gandy si Clyde Tolson si un intreg sistem numit FBI. Si mi-am pus intrebarea: oare mai exista astazi astfel de oamenii care sa isi canalizeze viata si realizarile spre binele celorlalti – cu buna credinta? Pentru ca a fost vorba – fara tagada – despre buna credinta!

Cunoscandu-l pe Edgar, tanarul licentiat în drept la Universitatea George Washington, care probabil se familiarizase in timpul studiilor cu noile tehnici si metode propuse de antecesorii criminalisticii, ii intelegem pas cu pas determinarea, sprijinita si de incadrarea sa in Ministerul Justitiei. Incepand din 1919 ca Director al General Intelligence Division a Departamentului Justiției si continuand cu functia de director adjunct in proaspatul BOI, Bureau of Investigations, mai este un pas pana cand in 10 mai 1924, la varsta de 29 ani devine Director al acestui BOI. Iar din 1935 si pana in 1972, este director al FBI, institutia fondata prin eforturile sale.

Si filmul J. Edgar ne prezinta, alternand momentele din trecut, cu cele ale prezentului (1972), in care J.Edgar Hoover isi dicteaza memoriile unui tanar agent al FBI. Personajele istoriei si faptele conjuncturale trec prin fata noastra: Roosevelt, Robert Kennedy, Nixon, Ginger Rogers, Lindbergh, Eisenhower, Martin Luther King…

Dar realizatorii filmului ne aduc in fata si omul J. Edgar Hoover, omul care scormonind in secretele celorlalti, a invatat sa isi pazeasca cu mare strasnicie propriile secrete. Si viziunea lui Eastwood, pe seama scenariului lui Dustin Lance Black a fost  sa ne sugereze mereu cate o ipoteza bazata pe zvonuri sau pe intuitii si rareori pe fapte concrete. Si spectatorul incearca sa il cunoasca si sa il inteleaga pe erou. Contexul sau familial probabil ca a fost mai larg, au existat frati, a existat un tata, insa realizatorii se concentreaza numai asupra relatiei eroului cu mama sa, o relatie edificatoare si freudiana ca structura, pentru ca releva constructia prihologica a lui Edgar sub dominatia ambitiilor femeii care i-a dat viata si care a investit in el toate asteptarile sale (de ordin, uman, social, politic). O dominatie insinuanta in caracterul lui Edgar, pentru care probabil orice femeie intalnita in viata, nu rezista comparatiei cu modelul matern. O dominatie adac inradacinata si cu puternice accente teatrale, care ii distorsioneaza impulsurile sociologice si sexuale probabil, pentru ca el balanseaza in aceste directii… nici nu respinge, dar nici nu implineste … Unitatea personala, a iubirii de oricare ar fi, a propriei experiente este in dezechilibru si intr-o totala intimitate ascunsa lumii. Sigur ca ne punem intrebari, impuse de scenariu si de realitatea istorica, privind viata intima a personajului, orientarea sa sexuala. Intelegem ca a avut o atractie pentru lumea artistica, ca a frecventat tinerele actrite la moda, ca a avut chiar intentia unei casnicii cu Heddy Lamar…Suntem si martorii unei incendiare confruntari intre Hoover si  adjunctul sau, tanarul, inteligentul si aratosul Clyde Tolson … dincolo de care insa, ramane prietenia si colaborarea lor de o viata. Iar triunghiul prieteniei, profesionalismului si loialitatii este completat de secretara/ sefa de cabinet, Helen Gandy – un la fel de singuratic personaj, dedicat in totalitate carierei profesionale.

Incontestabil este faptul ca J. Edgar Hoover “a fost catalizatorul pentru folosirea  tehnicilor criminalistice moderne şi tot el a creat un sistem de legi federale care au transformat ţara într-o multitudine de moduri ce rămân până azi la fel de relevante” si prin ochii lui, in acest film, vedem istoria…si prin intermediul altor personaje, aducem si corectiile necesare personalitatii sale.

Clint Eastwood spune (conform mapei de Presa) ca acest film “este o poveste despre relaţii, interacţiuni intime dintre Hoover şi cei apropiaţi lui, de la cei mai apropiaţi—Clyde Tolson, Helen Gandy, mama lui—până la Robert Kennedy şi alte personalităţi politice, inclusiv preşedinţi. Dacă ar fi fost un simplu film biografic, nu cred că m-ar fi interesat. Îmi plac filmele despre relaţii, îmi place să explorez motivele pentru care oamenii fac sau au făcut anumite lucruri de-a lungul vieţilor lor.”

„Închipuiţi-vă că fiecare cetăţean din ţară ar putea fi identificat fără echivoc, după carnetul şi numărul său, după amprentele sale. Închipuiţi-vă ce repede ar putea fi găsiţi dacă ar comite o crimă”, spune la un moment dat, la inceputul carierei sale in Congres, Edgar Hoover. Si astazi Statele Unite are la indemana acest instrument, FBI! Si are si CIA. Si totusi s-a intamplat un 11.09. Si se mai intampla si altele. Ce lipseste? Aceasta este intrebarea!

Filmul aduce in discutie si problematica rasismului american in anii epocii prezentate, cu radacini existente inca in mentalitatea oamenilor. Insa mi-am pus intrebarea, Ce ar spune astazi Hoover? Cum ar gandi? Si-ar putea schimba reperele si structura mentala?

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre distributia filmului, ar trebui sa spun ca Eastwood are o mare inteligenta si perspicacitate in a-si selecta actorii si in functie de datele fizice, dar si in functie de dimensiunea talentului cu care acestia pot intra in personaje. Si distributia aleasa este de mare clasa! De la cele patru personaje principale – Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench si pana la  aparitiile in roluri episodice in film, dar substantiale in istorie.

Eu am pornit acum cativa ani (dupa Titanic), cu ideea fixa ca nu sunt fan DiCaprio si omul asta, parca a vrut cu fiecare film al sau sa imi dovedeasca ca l-am judecat pripit si gresit. Asa este si recunosc ca descopar calitati si valente actoricesti de reala calitate la acest artist si pe undeva, incet-incet, va ocupa o dimensiune asemanatoare  poate cu a lui Orson Welles! A muncit foarte mult in ultimii ani si cu fiecare pelicula realizata, si-a adaugat galoane noi. In mod sigur ca si-a studiat mult si inteles personajul acesta complex (Edgar Hoover) – si chiar recunoaste ca s-a informat tenace, pentru ca, incepand de la contopirea sa fizica cu infatisarea realului Hoover, pana la incapatanarile, incruntarile, derutele, sentimentele, frustrarile eroului – DiCaprio le-a stapanit pe toate, cu echilibru si cu dedicatie.

Langa el si completandu-se reciproc, este Armie Hammer, pe care eu recunosc ca, desi l-am vazut in The Social Network si probabil si in Desperate Housewives si in Gossip Girl, nu l-am remarcat. Insa in J. Edgar are o interpretare buna, o eleganta si o stralucire detasata – implicata, totul la pachet cu un farmec personal incontestabil. Femeile de alaturi, din spatele  si din umbra lui J. Edgar Hoover, doua doamne ale ecranului american, Judy Dench si Naomi Watts si-au gasit personajele perfecte sub mana lui Clint Eastwood.

Realizarea vizuala a varstei pe infatisarile celor trei personaje urmarite in timpul celor peste 50 de ani este o incontestabila si laborioasa performanta si pe undeva mi-a amintit de David Fincher cu al sau The Curious Case of Benjamin Button. Cu sublinierea faptului ca echipa departamentului de make-up a trebuit sa aiba si o viziune privind autenticitatea infatisarii  personajelor de pe ecran, in comparatie cu personajele din viata reala.  Cu toate posibilitatile oferite de adaosurile de latex si de trusele de machiaj ale secolului 21 si poate si cu sprijinul tehnicilor digitale, obositoarele ore de munca ale echipei si ale actorilor au condus la o performanta demna poate de un viitor Oscar! Iar felul in care actorii au stiut sa-si joace varstele, este din nou o performanta de toata lauda. Pentru ca degeaba make-up ul, daca gestul, privirea, expresia, miscarea … daca anii pana la urma, nu sunt asumati actoriceste!

Designul ambientelor (James Murakami) si cinematografia asumata de Tom Stern au reconstituit  o indelungata etapa vizuala a inimii politice americane, cu grija la detaliu si autentic. In Mapa de Presa am citit ca “Aspectul de epocă este rezultatul cercetărilor noastre ( spune Owen.). Am fotografiat locurile, apoi le-am modificat pe computer. Ne-a fost mult mai simplu să le recreăm pe calculator decât să le reconstruim pe platou.” Pentru a reface locurile unde Hoover şi-a petrecut mare parte din timpul său, Murakami şi echipa sa au construit decoruri reale. Este cazul vastului hol şi al mai multor birouri din Departamentul de Justiţie, toate reconstruite pe Stage 16 de la Warner Bros. Studios.  Numai coridorul principal avea o lăţime de 4 m, o înălţime de 5,5 m şi trebuia să fie cam de 36,5 m pentru desfăşurarea acţiunii.”

Clint Eastwood isi dovedeste extraordinara clasa si longevitate artistica, dar si implicarea adanca in subiecte si tematici profund americane si atasamentul pentru istoria scurta dar atat de complexa a acestei natiuni. Si ca si alta data vine, in calitatea sa de muzician cu vechi state de serviciu -  si cu coloana sonora a filmului.

Un film foarte bun, fara a fi unul dintre capodoperele dupa care nu incetam sa privim mereu si mereu. Dar un film foarte bun, pe care il recomand cu toata convingerea! Si pentru ca eu notez in cu totul alt contex decat criticii profesionisti sau decat carcotasii pusi pe gasit noduri in papura, notez in functie de felul in care filmul ma emotioneaza,  imi atinge mintea si sufletul si ma face sa gandesc multa vreme dupa ce ies din sala de cinema, ii dau o nota mare!

Nota: 9/10

The Ides of March (2011) – Ziua tradatorilor

2012 este an electoral in Statele Unite si fiecare sezon electoral american este precedat cu cateva luni de un sezon de filme electorale. Trebuie sa fie cateva luni in avans care face ca anul de filme electorale sa fie un pic diferit de anul calendaristic, dar sa nu uitam ca exista si anul financiar, ca sa nu mai vorbim de varietatea anilor religiosi, toti acestia diferiti. Sunt doua motive imporante pentru care sezonul de filme electorale este diferit de sezonul electoral – in primul rand, desigur, sezonul premiilor Oscar si faptul ca, pana in iunie sau septembrie, realitatea devine prea interesanta pentru americani pentru a le mai pasa de filme. Asadar, timpul de a urmari filme electorale a venit si ‘The Ides of March’ este probabil primul film semnificativ al anului electoral 2012 .

George Clooney se afla din nou in fata camerelor in rolul guvernatorului Morris, candidatul la presedintie al democratilor, dar si in spatele camerelor ca regizor al ‘Ides of March’. Mi-a placut munca lui in ‘Good Night, and Good Luck’ si mi-a placut si aici. Are o mana precisa, un bun simt al cinematografic, este inspirat in alegerea distributiei si isi conduce bine actorii. Cu toate acestea, spectacolul ii apartine cu totul lui Ryan Gosling, actorul care pare sa domine sezonul si este din ce in ce mai bun cu fiecare film pe care il vizionez.

Intr-o interpretare concentrata, Gosling reuseste sa aduca pe ecran viziunea, sperantele, indoielile, ambitiile managerului de campanie politica Stephen Meyers, care aparent, in doar cateva zile de campanie, face tranzitia de la idealism la politica reala si trebuie sa puna intr-o balanta delicata adevarul personal si scopurile marete ale politicii. Philip Seymour Hoffman, care a disparut din raza mea dupa cateva roluri importante, se intoarce cu un rol cheie in aceasta poveste, Marisa Tomei are un rol mai mic decat mi-ar fi placut, dar este intotdeauna o placere sa o vad, Paul Giamatti si Evan Rachel Wood sunt superbi intr-o distributie echilibrata si bine regizata. ‘The Ides of March’ este un film bun fara sa iti ia respiratia.

Pasionatii genului si ai politicii americane, fanii lui George Clooney si ai lui Ryan Gosling vor iubi acest film. Noi restul il putem privi ca un thriller politic bine facut si bine interpretat, ca o poveste a sistemului politic american care a ajuns la maturitate, dar si ca un semn fara putinta de indoiala ca sezonul filmelor electorale a inceput deja. Exista o linie a povestii care mi s-a parut neglijata in totalitate si aceasta este tragedia personala a tanarului ucenic, care este doar pretextul dezvoltarii dramei personajelor principale. De aceea, cred ca ceea ce ii lipseste cu adevarat filmului este o mica doza de melodrama.

Nota: 6/10

In Time (2011)

Un alt film vazut in vanzoleala de la Revelion a adus cu sine placerea de a urmari o pelicula care merita macar categorisirea unui blockbuster de calitate: actiuni pline de suspans, o constructie initiala interesanta a scenariului, o poveste calma in aparenta, dar care determina din partea protagonistilor incercari miraculoase de a supravietui si de a-si asigura “zilele, orele, minutele si secundele”. Pare doar un alt viitor, cel in care se situeaza actiunea acestui film, care se poate intampla si noua, cel in care cel care este tranzactionat, cautat si reprezinta cauza oricarei lupte sau interactiuni dintre oameni este… TIMPUL.

Pana la varsta de 25 de ani, toata lumea este linistita si traieste la fel ca si in prezent. Apoi, pe neasteptate, la aceasta varsta, ceasul aflat pe mana fiecarui om se activeaza si toata lumea porneste intr-o cursa infernala pentru supravietuire, pentru acumularea de zile, ore, saptamani, luni, ani, care sa ii ajute sa isi duca mai departe viata. Nimeni nu mai imbatraneste, toata lumea pare de aceeasi varsta, dar pe strazi sunt tineri de 25 de ani morti, biruiti de faptul ca secundele de pe propriul brat s-au terminat. Exista mai multe zone de securitate, poti intra dintr-una in alta, dar resursele tale de timp trebuie sa fie mari pentru a ajunge, de exemplu, in New Greenwich, unde se afla cei bogati, cei care au in stapanire mii si mii de ani.

Eroul nostru, Will Salas (Justin Timberlake, care se pare ca are mai mult succes in actorie decat in muzica, parerea mea), este un astfel de personaj, cu o mama care pare de aceeasi varsta ca si el, care traieste de pe o zi pe alta, munceste si petrece timpul prin baruri impreuna cu prietenii. Intr-o zi insa, viata lui se schimba complet: un barbat necunoscut tocmai ii daruieste, inainte de moarte, un secol. Nimic nu mai este la fel, desi Will nu este tipul care cheltuieste timpul fara masura si iresponsabil. Dupa moartea mamei sale, cauta sa schimbe lumea impreuna cu Sylvia Weis (Amanda Seyfried), fiica unui mare proprietar (de timp), pe care a rapit-o si de care, normal, s-a indragostit. Din acest moment, filmul devine o versiune stiintifico-fantastica a celebrului “Bonnie si Clyde”: Will si Sylvia au acum suficient timp, fura de la bogati (inclusiv de la tatal ei) si distribuie la cei saraci, incercand astfel sa schimbe lumea corupta din viitor. Daca vor reusi, vom afla din film.

Actiunea este interesanta, scenele curg frumos, iar importanta razvratirii lui Will este poate motivul ascuns al filmului: oricand este necesar sa existe un haiduc modern, o persoana care sa incerce schimbarea prezentului, fie pentru bunastarea personala, fie altruist, pentru ca toata lumea sa supravietuiasca fara sacrificii care nu isi au sensul.  Un film comercial, care poate fi incadrat in randul filmelor de urmarit din 2011, chiar daca nu reuseasca sa isi depaseasca propria conditie, aceea de adrenalina, actiune, fara mari valente artistice.

Nota: 7.5/10

Drive (2011)

In mod sigur, ‘Drive’ este un thriller. Un tip diferit si neasteptat de thriller. Oricine a vazut acest film isi va aminti poate linia povestii si cateva secvente ale actiunii, unele dintre ele extrem de violente. Spectatorii isi vor aminti in primul rand cele doua personaje principale si povestea lor de dragoste aproape ireala, isi vor aminti privirea calma si concentrata a lui Ryan Gosling (nu aflam niciodata numele personajului, el este doar Soferul) care se transforma in tandrete ori de cate ori intalneste zambetul controlat al lui Irene (Carey Mulligan). Un sarut urmat de o ucidere violenta, acesta este singurul contact fizic dintre cei doi pe parcursul filmului.

Pot trece mai mult de 30 de minute pentru ca spectatorul sa realizeze despre ce este vorba in film, dar apoi lucrurile devin clare. Este cea mai neobisnuita si cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care am vazut-o in ultima vreme, deghizata intr-un violent film de actiune. El este un cascador si un potential pilot de curse care nu ajunge insa pe circuitele de curse, in schimb conduce pentru jefuitori, ajutandu-i sa scape de la locul infractiunii. Ea este vecina lui, are un copil, iar sotul se afla in inchisoare.

Cand lucrurile par a se indrepta spre o drama domestica situata in zonele de periferie din Los Angeles, sotul se intoarce din inchisoare, intra in incurcaturi si Soferul este singurul capabil sa il ajute. Sau il poate conduce spre destinul sau. Din acest moment, a doua jumatate a filmului devine una dintre cele mai violente pe care le-am vazut pe ecrane in ultima vreme, intr-o realizare a regizorului Nicolas Winding Refn in stilul cinematografic al anilor ’70 amestecat cu traditionalele curse de masini.

Interpretarea sincera si simpla si aparitia zilnica a personajelor principale fac violenta (si exista destula violenta!) si mai impresionanta. Cu toate acestea, impresia generala pe care ‘Drive’ mi-a lasat-o este ca aceea ca este unul dintre cele mai sensibile filme vazute in ultimul timp, cu sentimente si emotii care apar dintr-un loc foarte neasteptat.

Singura mea problema este ca nu stiu cui ar fi recomandat acest film. Amatorii de filme de actiune risca sa-l gaseasca putin sentimental, iar cei de filme romantice pot fi socati de violenta sa. Tuturor, le recomand sa incerce!

Nota: 8/10

Carnage (2011) – Doamne… ce macel!

Am inceput anul cu doua filme bune: Carnage si The Ides of March! Sper sa o tin tot asa!!! Acum voi vorbi despre Carnage, realizat de Roman Polanski  pe baza piesei de teatru  “Le Dieu du carnage” a Yasminei Reza.

Autoarea nascuta in 1959 (sau poate 1960 ) la Paris, din parinti de origine evreiasca (tatal iranian si mama unguroaica) este o talentata si plina de succes scriitoare de piese de teatru, scenarista, actrita si romanciera..

Piesele Yasminei Reza se joaca cu mult succes si pe senele romanesti in ultimii ani. Arta (la Teatrul Bulandra in regia lui Cristi Juncu) si Doamne… ce macel! (la Teatrul de Comedie,  premiera in 2010 – in regia lui Lucian Giurchescu si avandu-i in distributie pe Delia Nartea/Teodora Stanciu, Tania Popa, Marius Drogeanu si Alexandru Conovaru) Si teatrele din provincie au inclus-o pe Yasmina Rezi in repertoriul lor.

Piesa care l-a atras pe Polanski  in asemenea masura incat a transpus-o pe marele ecran s-a montat pe mari scene ale lumii. De exemplu, in anul 2006 sub regia lui Kurgen Gosch la Zurich, in 2008 la Paris avandu-I in distributie pe Isabelle Hupert si Eric Elmosnino, in 2008 la Gielgud Theater din Londra, in regia lui Matthew Warchus, cu Ralph Fiennes, Tamsin Greig, Janet McTeer si Ken Stott.

In 2009 tot Matthew Warchus a montat pe Broadway spectacolul avandu-i in distributie pe James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels si Hope Davis.

Fiecare dintre regizori si-a impus propria viziune acestui spectacol al naturii umane, al civilizatiei versus instincte, al haosului de sub conveniente.

<<Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nici o elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.”

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adatparea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn.

“Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.”>>

Pentru ca nu am fost in nici una dintre salile de teatru unde s-a jucat aceasta piesa si cu rusine spun, nici la Teatrul de Comedie – inca, singurul meu punct de referinta din care voi judeca mesajul si modul in care aceasta ajunge la spectator, va fi montarea realizata de Roman Polanski. Un nume greu de referinta in cinematografie si o structura psihologica care s-a calchiat perfect pe tematica profunda a scenariului. O tematica care se regaseste cu obstinatie in ultimul timp in preocuparile artistice exprimate de la literatura, pana la teatru si film.

Roman Polanski reuseste in acest film, a carui actiune se desfasoara sub ochii nostri, in timp real, sa dea jos de pe personajele povestii, hainele poleite ale lustrului convenientelor sociale si ale coniventelor familiale. Iar ceea ce ramane la vedere, acea goliciune a sentimentelor, acea incapacitate de intelegere, iubire si respect pentru ceilalti si implicit pentru tine si nu in cele din urma – dramatica superficialitate si fragilitate a procesului de educatie in sanul familiilor  – conduce la o comedie satirica cu puternice accente tragice.

Bunele maniere ale membrilor celor doua cupluri reunite pentru a media civilizat un conflict intre pustii din dotarea fiecarei familii (dintre care unul paracios si celalalt violent cu urmari de “desfigurare”), pretentiile intelectuale ale numitelor cupluri (“cultura este o forta pacificatoare”), corectitudinea lor (doar la suprafata faptelor), atasamentul la valorile umanitatii (de la Kinshasa la New-York), precocuparea sustinuta pentru “educarea” progeniturilor …toate acestea …gradat, extrem de gradat si cu un extraordinar simt al umorului …dispar precum o perdea de fum! Si in fata spectatorului raman doar niste “ticalosi isterici” ale caror probleme psihologice – de cuplu si sociale – ni se dezvaluie printr-o ciudata cauzalitate – interconexiune – cu cei doi incisivi zgaltaiti in bataia dintre pusti. Doua casnicii versus doi dinti! Macar daca erau masele de minte .

Si asa cum spune unul dintre personaje: “Penelope, eu cred in Zeul Macelului, care domneste peste noi decand exista lumea!” – acest carnagiu ne arunca in fata “problemele muritorilor de rand”. Sunt fericiti acei muritori de rand care nu se lovesc de aceste probleme, dar cu siguranta le-au observat si identificat la rude, prieteni, vecini, cunoscuti!

“Sa ne dam interesul colectiv pentru ceea ce se intampla in lume” – iata la ce fraze declarativ-ilare se ajunge in acest cvadrulater, in timp ce se vomita cu si fara eleganta (intr-o mana se afla paharul cu bautura si in cealalta – galeata pentru caz de pericol ), se ingurgiteaza  wisky de calitate la greu, se debiteaza platitudini, rautati si invidii, “casnicia e cel mai al naibii chin lasat de Dumnezeu” si telefonul suna, suna, suna neincetat, chiar si dupa ce a inotat intr-un acvariu si apoi a fost uscat cu foenul! Si din cand in can, cineva isi mai aminteste de copii sau de bietul hamster abandonat in parc!

Ah – si sa nu uit, domnul Alan Cowan – sotul lui Nancy Cowan si tatal lui Zachary, poarta la costumul sau de avocat, o fantastica cravata de culoare VIOLET!!!

O distributie traznet, as putea sa spun! Toti detinatori de Oscaruri (cu exceptia lui John C. Reilly – dar nu e timpul pierdut) si care toti mi-au parut ca fiind ele – personajele, chiar de acolo, intr-un mod atat de realist, incat eram gata-gata sa ii trag de maneca si sa ii intreb: “ce faceti oameni buni, de ce sunteti atat de debusolati, de ce va este frica?”.

A fost un privilegiu sa vad o Jodie Foster ascutita, dura, stupida si neiertatoare ca un tomahawk care odata lansat,  se reintoarce asupra-si; o Kate Winslet atat de convingator beata, un Christoph Waltz – aparent interesat, dar atat de avocat, atat de cinic si un John C. Reilly convingator in rolul mediocrului multumit de el si nemultumit de cravasa nevestei care il mana de la spate pentru a ajunge mereu mai sus, pentru ca mereu e loc de mai bine.

O interactiune perfecta intre personaje intr-un spatiu cu care s-au acomodat “ca la ei acasa”!

Si aici trebuie sa va citez cate ceva din materialele de presa ajuta mult la limpezirea unor impresii de vizionare:

“Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, el cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă. Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi. Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”

“Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile”, spune Winslet. “E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la înceut la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

De mare importanta in arhitectura acestui film a fost conceptia  ambientului in care se desfasoara actiunea, un apartament modern si “cu pretentii”.

Si tot prin intermediul RO Image 2000, distribuitorul filmului in Romania, aflam: ”Construite în studiourile din Bry-sur-Marne, în apropierea Parisului, decorurile au fost create de Dean Tavoularis, renumit pentru colaborările din ultimii 40 de ani cu Francis Ford Coppola la filme de neuitat, precum trilogia The Godfather, The Conversation sau Apocalypse Now. Tavoularis a conceput un plan al decorului care trebuia să fie cît mai autentic posibil, să permită deplasarea dintr-o cameră în alta, sau te uiţi dintr-o cameră în alta din coridor, la fel ca într-un apartament real. A conceput apartamentul astfel încît să aducă o dimensiune în plus poveştii, în anumite momente. A fost prima experienţă a sa cu un decor pentru un film care se petrece într-o singură cameră şi are doar patru personaje.”

Nu pot sa nu amintesc despre coloana sonora apartinand lui Alexandre Desplat, despre care am mai vorbit in cronicutele de pe acest blog si care a adunat la activ partituri pentru numeroase productii meritorii (The Ides of March, Harry Potter and the Deathly Hallows, A Better Life,  The Tree of Life, The King’s Speech, Coco Before Chanel, The Curious Case of Benjamin Button … asta asa … doar la o scurta privire):

Un Roman Polanski (si echipa sa), pe care nu trebuie sa il ratati! Din toate motivele pe care va las sa le descoperiti, poate si cu ajutorul recomandarilor mele de mai sus!

Nota: 8.5/10