Our Idiot Brother (2011)

Ca sa il parafrazez pe Mihai Petre, asa cum spunea el in cadrul emisiunii “Romanii au talent”, sunt momente in care fiecare dintre noi are cateodata mici placeri vinovate. Pentru mine, una dintre acestea este vizionarea comediilor romantice, care chiar inexistente ca opere de arta, pot aduce zambetul pe buze, melancolia in suflet si o stare de binedispozitie, stari care te pot urmari mult timp dupa ce filmul s-a sfarsit. Un astfel de exemplu este “Our Idiot Brother”, o comedie care imprumuta clisee de peste tot pentru a inchega ceva original despre o persoana care poate aparea in orice familie. Poate fi fratele idiot, sora idioata, prietenul cretin, asa cum se spune si pe posterul filmului: “Everybody has one”.

Paul Rudd este in mod cert omul perfect pentru comedii, dar am fost destul de aproape ca, de aceasta data, sa nu il recunosc. El este Ned, un barbat ajuns in a doua etapa a vietii sale, cea in care trebuie gasit un rost, cea in care trebuie sa iti asumi responsabilitati, in care trebuie ca viata sa fie luata un pic in brate, stransa bine si intrebata “Incotro?”. Numai ca el nu este in stare sa faca nimic din toate acestea, problema fiind personala, adanca, tinand de propria personalitate si inteligenta. Inca de la primele momente ale filmului, il “ghicim”: la piata din oras, vinde diferite legume, produse de ferma unde lucreaza impreuna cu prietena sa; un politist cunoscut vine la el si, cu tristetea in suflet, il intreaba daca ii poate vinde niste droguri; Ned idiotul cade in capcana si ii vinde iarba, fiind trimis in inchisoare.

Curand, la iesirea din inchisoare, ii cunoastem si familia (mama si cele trei surori): mama locuieste singura si spera sa il aduca si pe el langa ea, fiind construit psihic dupa acelasi capapod; Miranda (Elizabeth Banks) este o persoana peste masura de ocupata, un ziarist care isi cauta afirmarea profesionala, fara a realiza ca foarte aproape de ea se afla cel care ii poate readuce zambetul; Natalie (foarte simpatica Zooey Deschanel) este implicata intr-o relatie homosexuala, dar in acelasi timp este atrasa si de barbati; in sfarsit, Liz (Emily Mortimer) este cea mai plafonata dintre ei, fiind inchistata intr-o casatorie cu un sot care o inseala si avand doi copii asupra carora trebuie (singura) sa isi concentreze toate eforturile, fara a mai tine seama de propria persoana.

Iar in momentul in care Ned se intoarce din inchisoare, descopera ca prietena sa si-a gasit un alt barbat, nu il mai primeste la ferma si trebuie sa se integreze cumva inapoi in propria familie. Trecand pe la fiecare dintre surorile sale, el face gafe dupa gafe, fara intentie, ci doar izvorate din idealismul sau, din sinceritatea cu care vede orice relatie, din increderea pe care o starneste in jurul sau si pe care o investeste in oamenii pe care ii cunoaste. Este, in acelasi timp, inconstient si dragut, enervant si simpatic, implicat si bun ascultator, idiot si demn de a fi iubit. Un film frumos, vi-l recomand.

Alte impresii: FilmSinopsis, Life is mOnO.

Nota: 8/10

We Bought a Zoo (2011) – Avem un zoo!

Cuvinte frumoase am auzit despre acest film cu putin timp inainte sa il aleg spre vizionare, venite din partea prientenilor mei din blogosfera. Am inceput astfel vizionarea cu sperante, iar filmul nu a dezamagit. El se incadreaza perfect in ceea ce a dorit sa fie, nu o capodopera, nu un film care vaneaza premii, ci un film de si despre familie, care se poate incadra perfect in orice tipologie a spectatorului de orice varsta. Nu numai copiii vor fi satisfacuti de frumusetea gradinii zoologice, adolescentii se vor bucura de analiza psihologiei unui baiat rebel, dar si de prima lui dragoste, in timp ce adultii vor fi pusi in fata unei adevarate drame a unei familii destramate, a unei incercari de revitalizare financiara si morala, dar si in fata unei povesti de dragoste, trecuta prin toate etapele sale.

Benjamin Mee (un nume interesant pentru personajul interpretat de Matt Damon, un actor pe care l-am placut intotdeauna) nu isi revine dupa moartea sotiei sale. Nici sustinerea patronilor sai nu mai este aceeasi, in jobul sau de jurnalist al extremelor, iar grijile sale pentru cei doi copii sunt din ce in ce mai mari, el fiind cel care era protejatul familiei si nu avea responsabilitati in acest sens. Iubirea pentru sotia sa nu va disparea niciodata. Dylan, baiatul, este la varsta adolescentei si teribilismului, un rebel in adevaratul sens al cuvantului, caruia nu ii este jena sa faca scandal la scoala, iar desenele sale (pline de sange si de capete de mort) sunt doar dovada lasata la indemana spectatorului cu privire la gandurile de moment. Pe de alta parte, adevaratul sprijin vine de la fiica Rosie, o scumpica de fetita, care se ocupa de treburile gospodaresti intocmai ca un adult.

In tentativa lui Benjamin de a acorda o eliberare propriei familii din chingile trecutului, de a oferi copiilor un nou inceput, hotaraste sa caute o noua casa, iar sansa care se iveste este cumpararea unei case de care apartine (si cu care se vinde la pachet) o gradina zoologica. Incepe o perioada de aventuri, atat familiale, dar si finanaciare pentru a asigura sustinerea gradinii zoologice in fata apropiatei inspectii din partea statului, dar si a deschiderii catre public. Kelly, sefa echipei, este atat simpatica, cat si o apriga sustinatoare a supravietuirii in bune conditii a animalelor, iar restul echipei este o adevarata familie care spera ca Benjamin sa fie cel care, in sfarsit, va vedea in zoo nu numai partea financiara, ci si sensibilitatea animalelor si apartenenta lor la o adevarata familie.

Filmul este sensibil, dragut, impresionant in sentimentele descrise, fiind perfect pentru o dupa-amiaza de weekend alaturi de cei dragi. Iar cand printre cei dragi se afla si un copilas, care cu siguranta va aprecia foarte mult animalutele care apar in cadru, de la ursul grizzly care scapa la plimbare prin oras pana la tigrul suferind, filmul va deveni un preferat al familiei. Daca mie personal mi-ar fi placut o dezvoltare a relatiei dintre Benjamin si Kelly (aici o foarte simpatica Scarlett Johansson), desi pana si un sarut a fost suficient, pentru ceilalti filmul a fost suficient de atractiv pentru a aduce, odata cu finalul acestuia, zambetul pe buze.

Alte impresii la: Raluk, FilmSinopsis, Klausen.

Nota: 7,5/10

The Polar Express (2004)

Am ales pentru acest Craciun trei filme pe care doream sa le revad (in cazul lui Polar Express) sau sa le vad pentru prima data, in cazul celorlalte doua, pe care o sa vi le prezint zilele urmatoare, avandu-l in primplan pe un actor ce nu are nevoie de prezentare, este vorba de Jim Carrey. “The Polar Express” este un film de familie, perfect pentru cei care au uitat aroma sarbatorilor de iarna, cei care nu mai sunt cuprinsi de spiritul Craciunului si au nevoie de un stimulent pentru a se intoarce la credinta in Mos Craciun.

“The Polar Express” este un film sublim, potrivit atat pentru cei tineri, care vor regasi aici toate personajele minunate ale iernii (Mos Craciun, renii, elfii), dar si pentru cei ajunsi la varsta adulta, cand nu mai au timp de nimic si, pentru ei, Craciun nu mai este decat un prilej de odihna inaintea iuresului de la munca de la inceputul anului urmator. In Ajunul Craciunului, sunt multi copii care nu mai cred in sansele aparitiei lui Mos Craciun. Printre acestia si personajul nostru principal, un baietel care este dezamagit de toata aceasta tevatura a Craciunului si nu isi doreste nimic, banuindu-i pe parintii sai ca aduc pe ascuns cadourile pentru el si pentru surioara lui.

Numai ca intreg filmul sta sub semnul lui “Believe” (Crede) si tocmai necredinta sa ii schimba viata si viitorul: un tren, Polar Express, se opreste la usa casei sale si conductorul il invita in calatoria care poate sa il faca “sa creada”. O calatorie spre Polul Nord, spre tinutul unde locuiesc elfii si Mos Craciun, in Ajunul Craciunului este tot ceea ce si-ar dori orice copil din lume, confruntat astfel cu lumea cadourilor, locul unde copiii cuminti sunt ascultati si urmariti, unde cadourile sunt impachetate si unde, la ora 0.00, in Noaptea dintre Ajun si Craciun, Mosul pleaca cu sacul plin spre copiii din toata lumea. Ce altceva poate constitui momentul in care baiatul nostru poate incepe sa creada?

Calatoria este feerica si nimic nu ne poata impiedica sa visam ca putem trai o astfel de aventura: fantome buclucase, care pot constitui atat forte diavolesti care ne pot impiedica sa credem, dar si ajutorul nesperat in momente grele, trenul care inainteaza prin tinuturi fantastice, prin curbe periculoase, munti si poduri impresionate si chiar pe sinele ascunse sub un lac inghetat. Finalul: un Pol Nord pe care il putem intalni doar in vis, in care ne-am dorit sa ajungem intotdeauna si unde, ca spectatori, ne regasim fantasmele copilariei si locurile pe care le-am pierdut odata cu dezvoltarea ca adulti. Sa visam! Sa credem!

Nota: 10/10

Cats & Dogs – The Revenge Of Kitty Galore (2010)

Desi pare a fi o productie destinata copiilor de varsta frageda, ma indoiesc ca acestia pot intelege parodia suculenta si pot surprinde toate trimiterile hazoase catre pelicule celebre precum Men in Black, The Silent of Lambs,  Lethal Weapon, etc, etc, sau ca pot evalua reusita – zic eu – a impletirii caracteristicilor speciilor animale cu apucaturi, determinari si mimici specifice oamenilor. Si totul ambalat intr-un umor si ironie ascutite.

Spre deosebire de Dogs & Cats din 2001 (regizor Lawrence Guterman), secquelul in discutie ne  conduce in plin secol 21, catre o tehnologie avansate de spionaj, comunicatii si lupta pusa in mana a doua specii: cainii si pisicile, ambele hotarate sa-si apere pozitiile castigate de veacuri alaturi de oameni, dar sa ii si apere pe acestia de nebunia planurilor de suprematie si subjugare a planetei.

Butch & Diggs

„What Can’t Be The Friends”? Intrebare veche pe acest Pamant si cu raspunsul – din fericire – in momente de mari crize -  Putem fi prieteni!, atunci cand o cauza primordiala o cere! Recte „Pacea Mondiala” – deviza si scopul pisicilor de la agentia M.I.A.U. (M.E.O.W.) – organizatia de spionaj a felinelor (care protejeaza pisicile de „potai”)

Si aici exista o astfel de cauza, pentru ca pisicuta Galore, din razbunare pentru pierderea frumoasei podoabe blanoase, tradeaza agentia M.I.A.U. si se arunca intr-o lupta supertehnicizata pentru a ingenunchea rasa canina si pentru a subjuga felinelor rasa umana.

Diggs, caine „aproape politist”, dar retrogradat si condamnat la un amarat de trai obisnuit, primeste o oferta”aidoma unui puscarias” care are la activ ½ de viata in inchisoare si sanse identice pentru viitor, spuneam deci ca primeste o oferta uluitoare de a se alatura „asilor” si ajunge alaturi de Butch la „Dog World Headquarters” – baza operatiilor de spionaj si actiune, unde se construieste „linia fina dintre oameni si haosul total”

Si de aici incolo se rostogoleste o actiune ametitoare, plina de inventivitate si haz.

Catherine & Seamus

Pentru ca pisicuta Galore impreuna cu acolitii sai se pregateste sa lanseze in eter – cu ajutorul unei imense antene satelit,  „Chemarea Salbaticiei” – sunetul pe care il vor auzi numai cainii si care inebunind, vor decadea din gratiile oamenilor…. ha, ha, ha si astfel oamenii, fara protectia rasei canine, vor fi subjugati de feline.

O multime de personaje – caini si pisici, dotate cu caracteristici, reactii, expresii si sentimente umane, evolueaza intr-un ritm antrenant. Exceptionali porumbelul Seamus, cu zapaceala lui si replicile traznet (aflat chiar „intr-o calatorie epica” alaturi de Butch si Diggs „invatand unii de la ceilalti”), Catherine, pisica „agenta” la MIAU (acceptand „premiera relatiei dintre agentii” – ca unica solutie salvatoare), Kitty Galore – furand tehnologii de la NASA, Pentagon si chiar si de la Gates (de la care subtilizeaza Windowsul ), motanul Tinkles – geniul malefic – care din celula sa de la Alcatraz susura precum Hannibal Lector „ n-o sa gasesti iubirea adevarat” – si care in finalul filmului se relaxeaza in libertate, pe o plaja exotica cu bautura sub mustati J, amaratul de soricel Scremptius folosit pe post de „mouse” ….

Replicii vii, istete, amuzante, incheiindu-se cu cea finala, dupa victoria comuna asupra diavolitei pisicute Galore: „in regula baieti, sa mergem sa dam din cozi”.

Kitty Galore

Vocile unor actori de marca: Nick Nolte, Christina Applegate, Roger Moore, Bette Midler, James Marsden, Katt Williams se pliaza perfect pe profilul personajelor carora le aduc calitatea umana a comunicarii.

Coloana sonora extrem de inspirata:  Get the Party Starting si  Atomic Dogs, pe care o puteti asculta si pe situl oficial (soundtracks), este incantatoare.

Extraordinari sunt “actorii” animalele care “joaca” in acest film, animalute care apartin companiei specializate “Boone’s Animals for Hollywood”, antrenate sub mana dresorului Boone Narr si care exprima uneori exemplar, prin scanteierea ochilor, prin sifonarea boticului, prin mustaciri sau prin miscari ale corpurilor, ceva in plus decat reusesc colegii lor umani

In acelasi sens este de admirat departamentul de animatie si efecte speciale, care au creat o Kitty Galore splendida in goliciunea suprema a pielii sale lucioase si incretite, cu o mutrita malefica, cu joc de maini/labute antrenat pe tastatura computerelor si pe bietul “mouse” si absolut mortala infasurata in finalul filmului in cochilia lipicioasa a rozaliei vata de zahar. Kitty Galore, impreuna cu armata ei de motani ninja! Admirabile efecte vizuale!

Din punctul meu de vedere, echipa de productie, in frunte cu regizorul Brad Peyton, a creat un film pentru intreaga familie, la care se pot amuza deopotriva copiii, cat si maturii, acestia din urma cu ceva peste, pentru ca stiu mai mult si inteleg mai multe. Ca sa parafrazez o replica din film, cei mici nu au invatat inca multe de-ale vietii, prin urmare, ferice de ei.

Eu una m-am distrat vreo doua ore la acest film, dupa care mi-am vazut  cu un tonus mai ridicat de cele curente ale vietii , asta  a mea, de om! Insa mi-am luat pisica in brate si m-am uitam cu luare aminte in ochii ei. M-a infiorat ce am vazut acolo, in galbenul-verzui al lor!

Nota: 6.99/10

The Bishop’s Wife (1947) – Sotia episcopului
Regia: Henry Koster
Actori: Cary Grant, Loretta Young, David Niven

Atunci cand intrebi o persoana despre momentele care o fac fericita, dam de obicei de doua tipuri de raspunsuri. Primul dintre acestea este cel aflat sub impulsul momentului si al realizarii profesionale: spune ca vrea sa termine marele proiect inceput, sa faca o cariera, sa termine lucrarea de licenta sau facultatea, sa obtina permisul de conducere, sa ajunga sef peste o mare institutie. Al doilea tip de raspuns este cel sincer, indelung gandit si niciodata uitat: fericirea este familia, fericirea sunt prietenii, fericirea este definita de apropierea si fericirea celor dragi noua.

Cam despre lucrurile mentionate mai sus, intr-o versiune mult mai romantioasa si mai apropiata de pragurile credintei in Dumnezeu, se discuta si in “The Bishop’s Wife” (si chiar ma uitam acum cu surprindere ca filmul nu se afla printre cele 1001 filme pe care trebuie sa le vezi intr-o viata). Cary Grant este un inger care vine pe pamant in urma unei puternice rugaciuni, dar tocmai pentru a lamuri ce isi doreste cu adevarat un episcop. Un barbat normal, care are o familie frumoasa, bunastare materiala si cam tot ce isi doreste. Sotia sa ii este mereu alaturi, fiica sa ii intelege departarea, el trebuie sa se concentreze la drumul spre adevarata fericire.

Numai ca el pleaca din partea din care nu trebuie, din primul raspuns la intrebarea noastra de mai sus:  isi paraseste treptat familia pentru a se concentra asupra singurului lucru care merita, cel putin dupa parerea lui si anume construirea unei catedrala de proportii, pentru care cauta cu greutate banii necesari. In rugaciunea lui pentru finantare, apare ingerul Dudley ce reprezinta luminarea pentru toti cei din jur, mai putin pentru episcop, gelos pe succesul lui si pe apropierea fata de cei din jur, mai ales fata de sotia sa.

Si ingerii pot gresi, nu-i asa? In clipa in care ei devin sentimentali, afectuosi si incepe sa ii invidieze pe oameni, atunci este pericol sa doreasca sa ramana pe pamant si sa le influenteze viata celor de acolo. Asa se intampla si cu Dudley: afla si el raspunsul la intrebare-fericirea este in cei din jur, in familie, prietenie si iubire. Filmul devine astfel profund moralizator, religia se gaseste in spatele oricarui mesaj de acest fel, filmul terminandu-se de altfel cu o ultima intrare in biserica, in ziua de Craciun. Venind dupa “It’s a Wonderful Life”, ”The Bishop’s Wife” sufera tocmai din cauza aceastei comparatii cu un film perfect.

Nota: 9/10

It’s Complicated (2009) – E tare complicat!
Regia: Nancy Meyers
Actori: Meryl Streep, Alec Baldwin, Steve Martin

Meryl Streep este una din favoritele premiilor Oscar din 2010 pentru cea mai bun actrita in rol principal, pentru rolul special pe care l-a realizat in Julie & Julia. Pe langa aceasta interpretare exceptionala, ea a mai avut un rol agreabil, plin de caldura intr-un film de familie, de incercare de reunire a ei, de acordare a unei ultime sperante si, in acelasi timp, o comedie cu destule calitate si buna dispozitie -It’s Complicated.

Meryl Streep si Alec Baldwin

Jane (Meryl Streep) se obisnuise cu ideea divortului de zece ani si traia doar pentru micile placeri ale vietii si pentru cei trei copii. Cu Jake nu se intalneste decat rareori, mai ales dupa ce acesta s-a recasatorit. Numai ca, la ocazia absolvirii unuia dintre copiii lor, ei se reintalnesc, iau cina impreuna si, intr-o atmosfera de nostalgie amestecata cu romantism si alcool, incep o relatie clandestina, el devenind de aceasta data sotul adulterin, iar ea amanta fostului sot. Si, in acelasi timp, “e tare complicat” pentru ca mai exista un pretendent si anume arhitectul Adam (Steve Martin).

Meryl Streep si Steve Martin

Care sunt impresiile? In primul rand, ca ne aflam in fata unei mari actrite, ce poate face orice rol sa para bine jucat si perfect incadrabil in scenariu, ca Baldwin pare ca imbatraneste frumos si este in forma. Sa nu il uitam pe Steve Martin, care este protagonistul unui rol extrem de serios, cel putin fata de ce ne obisnuisem de la el. Si nu rateaza momentul.

In al doilea rand, nu este un film extraordinar si scenariul este salvat aproape in intregime de distributie. Nici nu imi imaginez ce nota as fi dat in lipsa lui Meryl Streep. Momentele comice sunt savuroase pe alocuri si exista o simbioza binevenita intre un film de familie si o comedie autentica, dar nu adolescentina, ci cu adulti trecuti de prima tinerete (care sunt la fel de amuzanti si peste ani, sa nu uitam macar scena cu laptopul si webcam-ul). De urmarit alaturi de partenerul de viata si intr-o singura portie.

Nota: 7.5/10

Up in the Air (2009) – Sus, in aer
Regie: Jason Reitman
Actori: George Clooney, Vera Farmiga, Anna Kendrick

Va scriam zilele trecute despre o meserie care poate parea dintre cele mai grele din lume. Era vorba despre militar in Departamentul de Instiintare a Victimelor, din filmul “The Messenger”. Nu peste mult timp, dau peste unul dintre filmele despre care se spune ca are multe sanse la Oscarurile din 2010-Up in the Air. Aici ne aflam in fata unei meserii din civilie, care are consecinte dramatice pentru viata oamenilor cu care ea ia contact: aceea de consilier de anutare a disponibilizarilor (pentru ca, aflam, “dat afara” nu este un cuvant ce trebuie pronuntat).

George Clooney este Ryan Bingham, unul dintre cei care se ocupa de aceasta meserie grea, care calatoreste de-a lungul si de-a latul Americii pentru a da afara, fara consecinte dificile, cat mai multi oameni. Pentru el, aceasta meserie nu este epuizanta, nici macar psihic. Are alte idealuri: pastrarea unei distante sentimentale fata de cei mai multi oameni si scopul suprem: atingerea celor 10 milioane de mile in zborurile aeriene, ceea ce ii va aduce intrarea intr-un club extrem de exclusivist.

Eu nu l-am privit nicio clipa ca fiind un om nefericit sau nemultumit de propria viata: ii place calatoria aeriana, ii plac hotelurile, tine conferinte despre rucsacul cu amintiri si se refugiaza des in bautura, aventuri de-o noapte si flirturi. Nu va ajunge niciodata mai departe, dar viata se poate schimba prin aparitia a doua femei: de una se indragosteste fara a o spune niciun moment, este imaginea sa din oglinda, femeia de cariera care are agenda la fel de plina ca a sa, cu care isi programeaza partidele de sex dintre avioane si care nu vrea o relatie serioasa.

A doua femeie este cea care ii poate darama idealurile: ea vrea sa schimbe lucrurile in firma, pare impersonala si nu ii pasa nici de drama celor pe care ii concediaza, dar nici de drama colegilor care si-au construit viata in jurul calatoriilor de serviciu. Ryan hotaraste sa o poarte prin aeroporturi si institutii, cu scopul de a o determina sa renunte la propriile idei si sa lase totul sa mearga in aceeasi directie ca pana atunci.

Sub multiple aspecte, Up in the Air este un film modern sau macar adaptat modernitatii. Plecand de la chiar tara societatii moderne si anume completa aservire a omul de catre cariera, slujba, ban. Nimic nu mai are sens fara acestea si in afara acestora, astfel incat Ryan si partenera sa nu sunt decat modele de comportament in cadrul corporatiilor, roluri pe care si le asuma si le interpreteaza cu mare acuratete.

Din aceasta perspectiva, pot sa imi reafirm propria parere si anume aceea ca nu mi-a placut niciodata George Clooney. Chiar am avut momente pe parcursul filmului in care i-am asemanat rolul cu cel din “Michael Clayton”, film caruia i-am dat, la acea vreme, o nota mica, in pofida parerilor pozitive ale criticilor de cinema. Aici el face un rol corect, in nota obisnuita, fara indoiala fiind un actor de calitate si talent, dar care nu ma impresioneaza ca interpretare. Probabil este unul din motivele pentru care nu va lua premiul Oscar, desi va fi nominalizat.

Este insa un film cu un scenariu de calitate, care ne dezvaluie marile probleme ale vietii. Una dintre aceastea, in jurul careia se concentrează intreaga poveste, este tema singuratatii. Eroul se simte bine, fericit, dar  fara sa stie este cu adevarat singur, chiar daca se agata la nesfarsit de cariera si uneori de femeile din viata sa. El sfarseste ca un simplu spectator al listelor de plecari si sosiri din aeroporturi. Un film bun, de calitate, dar nu suficient pentru Oscarul din 2010.

Nota: 9/10

World’s Greatest Dad (2009)
Regie: Bobcat Goldthwait
Actori: Robin Williams, Daryl Sabara, Alexie Gilmore, Ellie Jameson

Desi am inteles unul dintre mesajele filmului si chiar daca acesta ar trebui sa mi se potriveasca, intitulat fiind “Cel mai bun tata din lume”, nu este un film care sa fie pe placul oricui, nicidecum pe placul meu. Robin Williams a reusit de-a lungul timpului sa provoace emotii si rasete, sa treaca din registrul comediei autentice in acela al dramei profunde, dar odata cu trecerea anilor devine un fel de saltimbanc, care prin stereotipuri merge din esec in esec.

La fel putem considera si acest ultim film vizionat, unul dintre cele mai noi, daca nu chiar cel mai nou, in care Robin Williams este un profesor de literatura, de poezie mai precis, care nu are, aparent, decat un scop in viata: acela de a deveni un scriitor de succes. Intre timp insa, se mai ocupa de doua lucruri banale, carora nu le da importanta cuvenita: educatia propriului fiu si relatia ascunsa si inflacarata cu o profesoara mult mai tanara.

In urma unui exercitiu de masturbare si mutilare fizica excesive, fiul sau moare si Lance Clayton, caci acesta este numele sau, trebuie sa suporte durerea aparenta, sa isi salveze fiul mort de la umilirea publica si insceneaza o sinucidere si un bilet de adio emotionant. Este lucrarea vietii sale si cuvintele care au impresionat cea mai mare audienta de pana atunci. Si, poate, acesta este si un mesaj ascuns al filmului: felul in care, dupa moartea unei persoane, cei din jur incearca sa profite cat mai mult de pe urma aceastuia: o carte despre decedat, aparitia unor prieteni sau rude ascunse, profitul imediat de pe urma operelor autume.

Din aceasta perspectiva, filmului poate castiga adepti, spectatori de calitate sau fani ai comediilor negre. Un haz de necaz invaluie scenele de dupa deces, insa cu toate acestea ne asteptam la o comedie autentice, care sa puna accentul pe umorul de calitate al lui Robin Willliams, exploatat pe acelasi palier in alte filme, si nu apetenta sa spre tragedie si falsitatea vietii contemporane si satirizarea ei.

Nota: 4/10

Couples Retreat (2009) – Vacanta All Inclusive
Regia: Peter Billingsley
Actori: Vince Vaughn, Kristen Bell, Malin Akerman, Jason Bateman, Jean Reno

In perioada de sarbatori, incercam si comedii romantice, si filme de animatie, si filme artistice pentru a ne mai odihni mintea obosita de peste an. Couples Retreat este un astfel de film usurel, capabil sa ne relaxeze, adunand laolalta minute de pur romantism, cateva glume bune (nu suficiente insa!), femei frumoase sau barbati, dupa gust, decor de basm pe care l-am vazut numai in prezentari Powerpoint.

In rest, se repeta cliseele comediilor romantice ale ultimilor ani, fara prea multe schimbari in afara de ambianta, iar sfarsitul este acelasi tipic happy-end. Ne gasim in fata a patru cupluri in jurul a 30-35 de ani, care au trecut primii ani de casnicie fara incidente majore, cel putin majoritatea pentru ca in curand aflam si problemele lor: unul dintre ei a divortat deja si ”umbla” cu o femeie de doar 20 de ani, care inca vrea sa guste din placerile tineretii. Iar problema cea mai grea este a cuplului Jason-Cynthia, care nu reusesc sa faca un copil.

In clipa in care se hotarasc sa divorteze, apare o ultima sansa de salvare: un pachet de 4 bilete pentru 4 familii in Paradisul terestru, insula Eden, unde exista atat de multe distractii, all inclusive, incat aproape imediat toti ceilalti accepta si debarca spre paradis. Iar acolo sunt lucruri pe care nu vi le puteti inchipui, fetite sexy si apetisante, muzica, dansuri, terapie de cuplu (nu prea placuta pentru ei, insa). Il gasim acolo, ca instructor de cupluri, pe Jean Reno in rolul lui Marcel, nu la fel de simpatic ca intotdeauna.

Putea fi un film mai amuzant, dar nu reuseste decat rareori. Intra in categoria comediilor romantice, fara sa aduca schimbari spectaculoase, niciun scenariu cu elemente noi, care sa surprinda. Placut pentru zile de sarbatoare.

Nota: 6.5/10

It’s a Wonderful Life (1946) – O viata minunata
Regia: Frank Capra
Actori: James Stewart, Donna Reed, Lionel Barrymore

James Stewart

James Stewart, unul dintre actorii mei favoriti, este George Bailey, un om care incearca sa infrunte viata si sa ofere ajutor tuturor celor sarmani, prin actiuni voluntare in oraselul Bedford Falls. Desi viseaza sa calatoreasca si sa isi construiasca viata departe de micul oras monoton, de fiecare data exista un obstacol, fericit, care il impiedica sa plece si sa ajute o persoana sau un grup de persoane in micile lor intreprinderi cotidiene. Continua munca tatalui sau, care avea o firma de imprumuturi banesti si astfel, un cartier de case se construieste datorita stradaniilor lui in fata afaceristului local.

O familie fericita

In timp, totul pare ordonat. Se casatoreste cu frumoasa Mary (Dona Reed), care ii daruieste peste ani patru copii. Renoveaza o casa foarte veche, care devine caminul lor. Numai ca necazurile din afaceri il duce spre tentativa de sinucidere, din care este salvat de Ingerul trimis de Dumnezeu. In acele momente grele, afla cum ar fi fost viata celorlalti daca el nu s-ar fi nascut. Bunatatea lui a transformat in bine viata tuturor, orasul a inflorit, iar oamenii din jurul sau au devenit fericiti ca traiesc si au o persoana de incredere care sa ii duca pe drumul bun. Nu intamplator, el este acea persoana-cea mai bogata din oras, sufleteste vorbind.

Ingerul si George

Un amestec de comedie si drama, “It’s a Wonderful Life” este in primul rand un film de familie. Si nu este numai un film de Craciun, pentru ca este unul care rezista timpului, rezista filmului color si tehnologiei avansate de filmare. Si astfel devine un film favorit al oricarui moment de tandrete, de emotivitate, de caldura sufleteasca. Al oricarui suflet care isi pierde speranta in viata si in frumusetea ei, care crede ca banii aduc fericirea cand, de fapt, aceasta este adusa de familie, de prietenii adevarati. Pentru ca, in final, “no man is a failure who has friends”.

Nota: 10/10