Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

Prizzi’s Honor (1985) – Onoarea familiei Prizzi

Daca am continuat seria filmelor cu Jack Nicholson, am fost constient ca, odata cu inaintarea acestuia in varsta, calitatea filmelor a scazut intrucatva. Nu o spun eu, o spun criticii de film si adevaratii cinefili, care ii recunosc acestuia “varsta de aur” a filmelor de calitate undeva prin anii ’70 si inceputul anilor ’80. Asa cum fac, de exemplu, si pentru Al Pacino, pentru Robert De Niro sau pentru Woody Allen. E ceva normal, pentru ca, odata cu varsta, vin si altfel de roluri, nu mai poti lupta atat de usor cu noua generatie de actori pentru rolurile de Macho sau pentru cele de luptator neinfricat. Nu ca Jack ar fi facut asta in tineretea lui, dar este normal sa avem un altfel de actor, care trece usor in varsta a doua si are o altfel de perspectiva asupra propriei persoane.

Asa cum spuneam si cu alte prilejuri, nu am o simpatie deosebita pentru filmele cu Mafia. Nu stiu din ce deriva acest sentiment, dar filmele cu acest subiect le aleg pe spranceana, dupa mai multe esecuri anterioare, astfel incat numai clasicele isi mai strecoara cateodata coada si ma obliga sa apas butonul ‘Play’. “Prizzi’s Honor’ nu este un film obisnuit al acestui gen: daca regulile din renumita familie Prizzi se bazeaza inca pe onoare, pe crime atunci cand este necesar, pe relatii bine stabilite si pe afaceri cu multi bani, intinse pe mai multe aspecte ale vietii orasului, atunci totul ar fi pe fagasul normal al acestui gen. Dar nu este asa: greseala unuia din membri de frunte este ca se indragosteste de altcineva, de o persoana care pare, la o analiza atenta, un adversar.

Charlie Partanna (Jack Nicholson) nu pare un om prea inteligent, se afla in familia Prizzi mai mult din cauza prieteniei dintre tatal sau si Don Corrado, Nasul, si nici nu pare a avea mari perspective. Este surprinzator ca este chemat inca la marile decizii, ca este consultat in problemele majore, ca este implicat in actiunile mafiote criminale. Nu este idiotul din alte filme, dar nici cel mai atent dintre mafioti. Pare doar ca locul sau nu este aici. Si asa se si dovesteste in timp: la o nunta, se indragosteste de o blonda perfecta (o Kathleen Turner in anii ei de glorie, cand putea fi visul oricarui barbat), care se dovedeste, cum spuneam mai sus, adversarul sau. Devenita sotia lui, dupa o serie de incidente care ar fi dat inapoi orice persoana, este angajata pentru a-l ucide. Si viceversa. Incitant, nu?

S-a spus despre ‘Onoarea familiei Prizzi’ ca este exact genul de film care i-ar fi adus impreuna pe Bogart si Bacall. Poate acesta este unul dintre motivele transformarii lui Jack Nicholson: cu un accent de New York inconfundabil, el a avut ideea de a juca tot filmul cu buza de sus umflata si cu o garderoba impresionanta, ciudata, un kitch perfect mafiot, cumparata personal de catre Jack din magazinele second-hand. Iar rolul si interpretarea acestuia sunt pe masura: pe langa aspectul fizic, el reuseste sa ilustreze perfect diferenta dintre vechea generatie de mafioti (inteligenti, articulati, reci si amuzanti, aproape perfecti) si cea noua, una plina de lichele, fara compromisuri si, mai ales, fara prea multa minte. O realitate pana la urma, pe care multi au recunoscut-o ca atare, o comedie amara asupra gruparilor criminale ale acelor ani.

Alte impresii: FilmSinopsis, Zoso.

Nota: 7.5/10

Mabul (2011) – The Flood – Potopul

O drama familiala, in care fiecare entitate se izoleaza, se instraineaza, se invaluie in propria durere, neliniste si neputinta de comunicare. Si fiecare, in acest cocon al insingurarii, pare a nu mai astepta ceva de la viitor. Familia Roshko este apasata de multi ani de autismul primului nascut, Yoni, care este ingrijit intr-un asezamant de specialitate. Parintii sunt sfasiati de propria neputinta de a depasi problemele vietii. Tatal – Gidi – pilot intr-un serviciu utilitar, abuzeaza de marijuana si este lasat la sol de cateva luni, mama – Miri – conduce o gradinita si se culca cu tatal uneia dintre fetite … cei doi sunt doar “colegi” in familie, aerieni, usor iresponsabili.

Exceptia o reprezinta pustiul Yoni, aflat in pragul implinirii a treisprezece ani si angrenat in pregatirea ceremoniei de Bar-Mitzva. Extrem de inteligent si ambitios. O inteligenta vie, dar dureros de matura insa, pentru ca pe de o parte ii ascute perceptia starii de fapt din familie si pe de alta parte ii determina si lui un fel de insingurare, o retragere intr-o lume proprie, bine construita si motivata. Motivatia este de a creste mai repede, de a se dezvolta in graba, poate din dorinta de a se elibera din familie, de a nu mai fi puntea fragila de legatura dintre parinti si de a-si urma propriul destin. De aceea face exercitii fizice temeinice, dupa care isi masoara si inregistreaza meticulos intaltimea (pe cadrul usii), insa, mai mult decat atata, gaseste o cale stupefianta de a castiga bani seriosi pentru a-si cumpara ratii de dopaje proteinice, adjuvante in crestere si dezvoltare. Zilnic pregateste in caietele lenesilor colegi de scoala, teme la matematica, literatura si alte materii, caiete inmanate in grupul sanitar al scolii, contra platilor adunate intr-o punga de plastic. Pentru Yoni semnul maturitatii il reprezinta si schimbarea vocii, asa ca urmeaza cu naivitate, sfatul antrenorului de la care se alimenteaza cu suplimentele chimice: merge pe malul marii si zbiara din toti rarunchii – bineinteles in contra vantului. Induiosator amestec de de comic si tragic, de copilarie si de maturitate.

Acolo, pe malul marii, o surprinde pe fiica rabinului cu care se pregateste pentru Bar-Mitzva si care fata – probabil – fara stirea tatalui ei, face surfing cu un grup de prieteni. Istetul Yoni o santajeaza pe fata si ii obtine acordul ca il va initia in surfing, pentru el un mod ideal de a simti valurile si forta marii din care spera sa se impataseasca.

Dar vine momentul dificil cand Tomer, fratele bolnav este readus in mijlocul familie, dat fiind faptul ca institutia in care se afla isi inchide portile pentru ca trece printr-o grava criza financiara. Un cutremur in echilibrul  si asa atat de fragil al familiei. Un moment in care fiecare isi da seama ca se confrunta cu o  responsabilitate stringenta, alta decat cea a propriei persoane. Si personajul care receptioneaza impactul impotentei maturilor din familie de a administra situatie, este Yoni. Yoni este pentru noi, adultul din familia descompusa. El este acela care frustrat de ciudatenia comportamentului fratelui pe care nu l-a cunoscut pana acum vreme de zece ani, amenintat de iminentul dezastru al Bar-Mitzvei sale, privindu-si critic si dezamagit parintii, confruntat si cu o criza scolara iminenta in contextul activitatii sale “out of standards”, gaseste in el puterea de intelegere a situatiei si descopera modalitatile prin care vindeca raul care i-a dezbinat familia.

Raul si dezastrul sunt indepartate si viata simpla si curata reinvie aidoma povestii biblice a lui Noe si a Arcei sale in vremea potopului. Pentru ca tema  discursului Bar Mitzvei lui Yoni este tocmai aceasta poveste a lui Noe. O poveste pe care tot auzind-o din gura lui Yoni, ii devine lui Tomer mantra care ii va reuni pe cei doi frati. Mantra care va reuni familia, iesita din furtuna si diluviu  si purificata de ploaie. O ploaie datatoare de speranta de viitor. Stropii de apa ejectati de avioneta utilitara condusa de Eli, colegul lui Gidi, cad asupra ceremoniei reusite de Bar Mitzva. Acum Yoni a devenit barbat in randul barbatilor. Si nicio grija, va creste si se va maturiza intarit de aceasta experienta framatica de viata. Insa toate la vremea lor!

Extrem de sensibil subiect, tratat exemplar si cu o valabilitate universala, sub orice reper etnografic sau geografic. Nevoile speciale ale fiecarui membru al familiei , indiferent daca sunt puse sub lupa medicala sau sub lupa firescului, sunt nevoile umanitatii: intelegere, sprijin, iubire!

Exemplara cinematografia -  Philippe Lavalette, cu imaginile superbe ale cerului – reflexie ale momentelor psihologice cheie, dar si cu prim-planurile figurilor celor doi frati.

Excelenta distributia in care se disting Yoav Rotman (Yoni) – atat de copil, dar atat de matur prin ironie trista si prin replica usturatoare, Ronit Elkabetz (Miri) – cunoscuta actrita isrealiana, cu calitati dramatice puternice si Michael Moshonov (Tomer)- care a jucat si in filmele Lebanon, Lost Islands, For My Father.

Coloana sonora apartine lui Patrick Watson si iata-l cu tema principala din film.

Nota: 7.5/10

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10

Or noir (2011) – Black Gold – Aurul negru

Cred ca s-a ajuns la momentul (sau poate exista mai demult) incat un producator considera ca, in situatia in care pe afisul filmului, exista un nume mare, filmul va fi mare, iar spectatorii se vor ingramadi la portile cinematografului. Asa s-a ajuns la paradoxul ca mari actori – si pot enumera aici macar pe De Niro sau pe Al Pacino – ajung sa figureze in distributia unor filme, iar noi, cei care ii apreciem, sa ne intrebam cum au acceptat sa joace in niste roluri minore, in filme care nu au calitatea la care ne-am fi asteptat. Aparent, si in cazul lui “Or noir” ne aflam in aceeasi situatie, fiind distribuit, intr-un rol usor atipic, Antonio Banderas: caci ce altceva ne putem inchipui despre un spaniol pur-sange, cu acccent specific, aflat intr-un rol de arab autentic, sultan in orasul său si conducator al “revolutiei aurului negru”. Iata un dezacord al filmului fata de realitate.

Trecand mai departe, suntem in fata unui film incitant, care ne infatiseaza o lume araba antecivilizatoare, in fata primei sale sanse spre propasire, spre dezvoltare, spre bogatie, adusa odata cu aparitia primelor puturi de petrol, construite cu acceptul autoritatilor locale de catre o firma americana. Daca vedem coplesitoarea “mare” de bani care se raspandeste in palatul sultanului, este doar pentru a ne distrage cateva momente atentia (pe fond istoric) de la adevarata drama a filmului, aceea a unor copii rapiti din sanul familiei, luati ca prizonieri de razboi in schimbul pacii cu un trib rival si incercarea celor doi frati de a descifra tainele sufletului lor, de a intelege care este locul unde se simt acasa si care este adevarata familie. O drama autentica, pe fundalul unui razboi al teritoriilor pierdute si al unei bogatii care tinde sa acapareze regiunea.

Doi sultani, Nesib (Banderas) si Amar (Mark Strong), sunt dusmani de cand se stiu. Insa, la momentul inceperii filmului, ei se afla in fata unor tratative fortate de pace. Amar este de acord sa isi trimita fiii in sultanatul lui Nesib in schimbul pacii si a garantiei ca se va pastra neutralitatea culoarului (Yellow Belt) dintre cele doua tinuturi. Suntem imediat transportati in alt timp, cand cei doi fii, Auda (Tahar Rahim) si Saleeh (Akin Gazi), deja adulti si constienti de trecutul lor, sunt in fata alegerii vietii lor. Daca atunci cand erau mici, au fost purtati de pe un taram pe altul in ciuda refuzului lor, neluat in seama, acum este momentul sa aleaga singuri, intre tatal lor natural, inchistat in vechile traditii si obstacol in calea expansiunii “aurului negru” si cel adoptiv, dornic de bogatie, concesionar pe nedrept al Culoarului Galben si gata de razbunare, de un nou razboi.

Nu putem avea mari pretentii de la acest film. Pana la urma, seamana sau chiar este un film de televiziune, care ne istoriseste, pe alocuri cu accente documentare, dar si cu aplecare spre traditiile locului, despre o perioada interesanta a omenirii (mai ales daca privim din perspectiva prezentului, cand Golful Persic este locul unde civilizatia patrunde din ce in ce mai repede si unde se construieste intr-un ritm cu adevarat diavolesc), cea in care apar primele sonde in Golf, in care conducerea araba trece de la viata nomada la cea modern-civilizata si prinde gustul banilor, banilor multi. O incercare interesanta, o adevarata splendoare din punct de vedere al imaginilor, cu actori care isi fac treaba cu migala (in special, Tahar Rahim), dar si cu unii care puteau lipsi, cum ar fi Banderas. Anyway, un mic like pentru acest film, in ciuda lungimii sale.

Alta impresie: Anzhela.

Nota: 6/10

My Australia (2011) – Australia mea

Majoritatea filmelor prezente la Bucuresti in cea de-a doua editie a Festivalului de Film Evreiesc 2012, s-au aplecat asupra suferintei copiilor evrei din tarile cotropite de nazisti, distrugerii inocentei lor si asupra metodelor abjecte, cinice si inumane elaborate spre uciderea in masa a peste 1,5 milioane de vieti fragede. Este cazul lungmetrajelor: Elle s’appelait Sarah/Sarah’s Key,  In Darkness, Korczak, Esther’s Diary, La Rafle/Round Up, Child Prodigies, Lea & Darija, Joanna.

Exceptie de la acest fir rosu tematic fac cateva filme de alta factura si printre ele este si acest My Australia, al carui scenariu reflecta propria experienta de viata a lui Ami Drozd (regizor/scenarist).

Ami Drozd s-a nascut in Polonia in 1953; in 1964 a emigrat in Israel. Este absolvent al Facultatii de Film si TV la Saddle Back College Los Angeles. In the perioada 1980 – 1995 a fost regizor si  editor la Israel Television Network. Drozd a scris si a regizat peste 30 documentare and programe de TV. A lucrat de asemenea, cu Andrzej Wajda ca asistent regie la filmul  Korczak.

In My Australia, din nou este vorba despre universul copilariei, de data aceasta insa, despre descoperirea originilor si a identitatii religioase si despre asumarea lor constienta. Un proces laborios si dureros, cu mult mai subtil in cazul varstelor mici, decat in cazul maturilor (tratata in comedia The Infidel – prezentata pe blogul nostru).

Intr-o Polonie a anilor ’60, contorsionata inca – la peste 15 ani de la sfarsitul razboiului – de ura viscerala,  de antisemitism si de neo-nazism, o tanara mama evreica, greu incercata de experienta ghettoului si poate si a lagarelor, hotaraste sa ascunda copiilor ei, Andrzej – 14 ani si Tadek – 10 ani, originea etnica a familiei, ba mai mult decat atat, ca masura asiguratorie, ii creste si ii educa in spiritul crestin catolic practicat fervent. Faptul ca pustii adera la o banda de tineri de cartier, antisemiti si adulatori ai insemnelor naziste, banda care inarmata cu instrumente de bataie, se organizeaza in atacuri violente impotriva altor tineri de varsta lor, dar stigmatizati drept evrei, reprezinta o mare lovitura pentru mama singura care incearca sa-si educe copiii in spiritul muncii, dar intr-o moralitate cel putin discutabila. Un dus rece pentru Halina, un moment hotarator in care nu are puterea sa le spuna adevarul copiilor, dar un moment in care i-a decizia sa paraseasca Lodzul, sa plece din Polonia si sa emigreze in Israel, acolo unde avea deja o parte a familiei, pe sora si cumnatul ei. Adevarul insa le este revelat copiilor, in fragmente faramitate si greu de inteles, astfel incat Tadek chiar exclama: “cum naiba au intrat evreii astia in familia noastra” .

Mai mult decat atat, visul cel mai fierbinte al copiilor este sa ajunga in Australia, tara viselor lor si tara cangurilor , asa ca – pe vaporul care ii duce in Israel, ei inca cred ca destinatia lor este Australia.

Si o data cu debarcarea in Israel si  inceputul unei noi vieti, atat spectatorii, cat si familia celor trei, luam contact cu realitatile unei tari tinere, in dezvoltare, cu problemele legate de invatarea unei limbi noi si a unei mentalitati diferite, cu modalitatile specifice de educare a tinerilor in cadrul kibbuzului (munca, moralitate, socializare, scolarizare).

Andrzej este pe muchea trecerii in adolescenta si releva un spirit de fronda, de inadaptare, se revolta, fura organizat din casele kibbutzului, nu munceste, nu studiaza limba, dar isi intalneste constant fratiorul mai mic si petrece cu acesta ceva timp. El penduleaza intre identitatea lui poloneza si chemarea Poloniei, in contrast cu lumea exterioara in care se afla si in care nu se regaseste. Pe de cealalta parte, Tadek este o plamada care – culmea – in pofida varstei mai mici – sau poate de aceea – se modeleaza mai usor. Mai usor, insa constient, in ciuda gravitatii si sensibilitatii trairilor acestui copil bulversat de dualitatea din care inca nu se poate desprinde. In momentele de cumpana emotionala Tadek se refugiaza intr-o veche transee din spatiul kibbutzului, unde agata intr-un cui imaginea reprezentand-o pe Maria cu pruncul Iisus, in fata careia se roaga si isi cauta sprijinul si vechiul echilibru. Transee care la un moment dat este astupata de un buldozer, ingropand adanc trecutul lui Tadek.

Momente dramatice din care transpar si unde de umor, mai ales legate de faptul ca cei doi copii stiu care este diferenta fizica si definitorie dintre ei si ceilalti baieti evrei: ei nu sunt circumcisi. Ori, pana la atingerea si asumarea constienta a noi lui identitati, micul Tadek hotaraste sa isi asume schimbarea fizica, actul fizic, dar profund religios de aderare la iudaism, asa ca cere sa fie circumcis. Andrzej opteaza insa pentru fuga din kibbutz si din Israel. Cum-necum, ajunge in port si se suie – pasager ilegal – cu gandul de a ajunge in Australia. Bine insa ca este descoperit la timp, mai ales ca destinatia vasului era China .

Cei doi baieti revin alaturi de mama si hotarasc in acord tripartit sa isi acorde sansa inceperii unei vieti in comun, cu efortul depasirii trecutului si asumandu-si radacinile si viitorul intr-o societate si o tara a lor. Ca si Ami Drozd, Andrzej si Tadek vor invata sa fie evrei.

Micul Jakub WRÓBLEWSKI  in rolul lui Tadek este extrem de convingator si induiosator, dovedind un talent si o candoare impresionanta, ca de altfel si Łukasz Sikora in rolul lui Andrzej.

Opinia criticilor:

‘This story is one that has not often been told in Israeli cinema — that of the postwar generation born in Europe, and their relationship to Jewish and Israeli identity. Raised as a Catholic Pole, influenced by the norms of an anti-Semitic environment, Tadek’s every thought and emotion comes from that set of beliefs. Yet Tadek’s carefully constructed ‘Australia’ suggests that there was always a desire to be elsewhere, to find refuge in an imaginary world, somewhere far away, different, exotic — a place with the freedom to create, to be different, to be someone other than the Tadek of the streets’.  (Ayelet Dekel, The Jewish Daily Forward)

Nota: 8/10

Shame (2011) – Rusine

Am vazut acest film acum doua zile si inca ma gandesc ce as putea sa scriu despre el. Am vazut, de asemenea, ca foarte multa lume l-a laudat ca fiind o capodopera a lui Steve McQueen (creatorul lui Hunger, un alt film foarte apreciat) si ca Michael Fassbender este unul dintre actorii in voga, simpatizat de everybody, nu si de catre mine. Am citit, dupa vizionarea filmului, la Saramon, despre faptul ca este aproape inevitabil sa iti placa Shame,  daca anterior ti-a placut Drive. Si, dupa toate aceste considerente, inca ma gandesc care sunt motivele pentru care acest film nu m-a entuziasmat, desi subiectul este interesant, solutii pentru a atrage publicul sunt, distributia este aleasa cu mare tact si inspirat, iar regizorul face o treaba minunata. Sa vedem!

Brandon (Michael Fassbender) este, din punctul de vedere al unei lumi intregi, un ciudat. Un organism care traieste doar pentru sex, pentru orgasm, pentru placerea sexuala, fara a incerca sa isi dezvaluie sentimentele (daca le are!), fara a incerca sa se implice intr-o relatie sau sa aiba o simpla prietenie cu oricare dintre victimele sale. Nu este nici cel mai frumos barbat, nici nu are cea mai interesanta modalitate de “agatare”, ci se bazeaza pe privirea sa, pe simtul sau de a se apropia de persoanele care au nevoie de un barbat in viata lor, fiind sigur pe sine si pe faptul ca, daca nimeni nu pica in plasa, are posibilitatea unui video chat, unei prostituate sau chiar varianta masturbarii (care nu lipseste de mai multe ori, repetate obsesiv, din film).

Scaparea sa nu pare a fi schimbarea dorita de sine insusi, pentru ca, sa recunoastem, el se complace in aceasta situatie, ii place, si-o doreste, face ce face si atrage persoanele de sex feminin din jurul sau. Sa ne amintim doar frumoasa scena din metrou, in care privirile dintre El si o Ea, blonda casatorita, duce la apropierea corpurilor, la atingerea “intamplatoare” a mainilor pe bara de sustinere pentru ca apoi Ea sa fuga cat mai departe, dornica de o aventura, dar in acelasi timp de evadare, constienta ca nu poate fi, pentru moment, mai mult. Insa el fuge, o cauta, vrea, constient ca nu va fi decat o alta aventura in numeroasele sale aventuri pe care le doreste (si de cele mai multe ori le are) zilnic. Deci Brandon nu este singur decat prin propria vointa, este o stare pe care o traieste pentru ca o doreste, este acelasi crez al vietii pe care l-a trait aproape tot timpul si Charles Bukowski.

Si atunci, in viata lui, apar dintr-o data, doua femei. In primul rand, Sissy, sora lui-Carey Mulligan, care este o persoana atat plina de viata (incat nu refuza o noapte de sex la prima vedere cu seful lui Brandon), dar si o persoana labila emotional, care a avut nenumarate tentative de sinucidere pana la acest moment, dar care nu isi doreste cu adevarat moartea, pentru ca altfel ar fi reusit-o pana acum. In al doilea rand, Marianne, o mulatra, colega de serviciu a lui Brandon, poate prima persoana pe care el o place cu adevarat si pentru care sufera, un adevarat soc. Cum sa ii placa de cineva, cum sa se simta conectat de o alta persoana? De unde vine si primul esec sexual, neasteptat.

Ce isi doreste el cu adevarat, ramane marea intrebare. Desi scena din metrou se repeta la finalul filmului, el pare schimbat: nu mai alearga dupa ea, nu isi mai alatura mana pe bara de la metrou. Dar schimbarea este aparenta, schimbul de privire pare mai intens, iar imaginea lui nu este de “calugar transfigurat”, ci de persoana sigura pe sine, care constientizeaza ca poate atrage doar prin simplul fapt de a fi el insusi. Pentru mine, nu a fost filmul interesant care se anunta dupa trailer si sinopsis. Slabut, plictisitor, drama unei persoane care nu reprezinta o necunoscuta pentru el, ci doar pentru noi spectatorii. Mi-a placut Drive, nu mi-a placut Shame. Poate doar ma asteptam eu la altceva: premisa superba, scenariu slabut.

Alte impresii: Marele Ecran, Raluk, Adina, Saramon.

Nota: 6/10

Like Crazy (2011)

Sa va uitati la primele 15 minute din acest film si s-ar putea sa va ia lesinul. De ce? Totul este dulce, chiar daca nu este un film despre ciocolata: o tanara studenta expune un curs despre Internet si ii face, in acelasi timp, ochi dulci unui coleg de-al sau; ii pune apoi o scrisoare pe masina, plina de cuvinte frumoase si poezii, iar el pica in capcana; se intalnesc la un ceai (!), vorbesc, nu isi gasesc cuvintele, este clar ca ea doreste mai mult, iar el este confuz cu privire la ceea ce simte; ajung acasa la ea si, in loc de primul sarut, el-viitorul designer de mobila face aprecieri asupra scaunul de pe care ea scrie si ii cere sa ii citeasca ceva personal; totul devine o relatie, cu zambete, imbratisari, sarutari si promisiuni de iubire vesnic. Dulceag, nu?

Apoi actiunea se dezvolta sau, cel putin, se intampla ceva: ea este din Anglia si trebuie, la terminarea facultatii sa se intoarca rapid acasa pentru ca ii expira viza de student. Nu o face, pentru ca iubirea si pasiunea sunt prea mari si amana plecarea spre casa pentru cateva clipe in plus (sau zile) alaturi de iubitul sau. Drept urmare, se trezeste la revenire ca nu i se permite intrarea in tara si relatia lor e pe curba descendenta. Daca acum ar trebui sa inceapa filmul, ar fi fost bine. In schimb, ne aflam in fata unei comedii de erori sentimentale, din care este posibil sa nu mai intelegem nimic. Cum se poate ca sa te impaci si sa te desparti cu o asemenea frecventa, cum este posibil sa intri in relatii fara sa stii nimic despre celalalt, cum este posibil ca sa iti inseli sentimentele pentru a intra intr-un cuplu de unde stii ca vei pleca la primul semn al celui plecat?

Cei doi sunt dulci, asa cum spuneam, iar relatia dintre ei, peste luni si ani, este ceea ce isi poate dori oricine: sentimentele nu dispar (desi ar trebui), cand sunt departe fiecare se gandeste la celalalt, iar cand sunt impreuna sunt pe rand simpatici, gingasi, gelosi sau conflictuali, se casatoresc si totusi sunt despartiti de un ocean si de alte relatii, pentru ca iubirea sa supravietuiasca tuturor obstacolelor. Ceea ce nu se intampla adevaratelor povesti de dragoste, nu-i asa?

Este un film ingandurat, plin de sentimente mai mult gandite decat rostite, aflandu-ne asadar in fata unei povesti tacute, in care rareori putem ghici privirea si adevaratele ganduri ale personajelor. Camera se misca in voie, pentru a ne prezenta expresia fetei acestora, iar spectatorul trebuie sa fie atent la spatiul temporal, la locul unde se desfasoara actiunea, cat si putinele cuvinte care se rostesc. Poate si de aceea interpretii par stersi (si nici nu am retinut numele acestora), pentru ca nu ei sunt importanti, ci gandurile acestora, sentimentele descrise, povestea unei iubiri fara granite. Un film interesant, o poveste frumoasa, din pacate aproape ireala.

Alte impresii: FilmSinopsis, Filme pe scurt.

Nota: 6/10

Citizen Kane (1941) – Cetateanul Kane

Istoria mea cu Citizen Kane este destul de neobisnuita. Aveam filmul in casa inca de acum aproape 10 ani si cunosteam multe topuri de calitate in domeniul cinematografiei, care il dadeau drept cel mai bun film din istorie. Curios lucru, era vremea cand vedeam doar blockbustere, era timpul cand evitam pe cat posibil filmele vechi, astfel incat sa fiu la zi cu toate noile experiente din cinema, atat bune, dar mai ales mai putin bune. La un moment dat, m-am impiedicat de acest DVD si i-am dat drumul pentru aproximativ 10-15 minute. Nimic, chiar mi se parea greu de inteles. Aceasta experienta insa merita reluata, sa fii cinefil pasionat si sa treci pe langa Citizen Kane, fara sa il vezi, sa il cercetezi, sa ii intelegi logica si sa ii cunosti povestea.

Asa ca am mai facut o incercare, determinata, dupa multi ani, de exceptionala incursiune a lui Tudor Caranfil in lumea lui Orson Welles in ultimul sau volum apărut la Polirom din “Istoria cinematografiei in capodopere”. Cele 200 de pagini ale capitolului consacrat lui Citizen Kane este o pledoarie pentru vizionarea acestui film, este o poveste a realizarii acestuia si a vietii celui care l-a inspirat pe Welles, magnatul presei William Hearst. Numai si prin citirea acestei povesti si cinefilul imaginativ poate descoperi resurse nebanuite, dar temeinice pentru constructia unei intrigi pline  de substanta, de natura sa fie baza unui film nemuritor. Si chiar asa a si fost.

Pentru Orson Welles, filmul trebuia sa fie rampa de lansare, pentru cel care pana atunci fusese un redactor de radio si om de teatru (cu un oarecare succes, dar si cu destule controverse, mai ales in domeniul radiofonic). Numai ca subiectul nu a fost unul tuşant pentru oamenii din epoca, deoarece asemanarile cu viata lui Hearst erau prea evidente, un om prea puternic in acea perioada pentru a sta impasibil, chiar daca Welles a negat mult timp acest imprumut din realitate. Hearst a determinat oprirea filmarilor, retragerea fondurilor necesare finalizarii filmului, a ordonat o campanie de presa impotriva subiectului delicat al acestuia, orice cu scopul ca numele si renumele sale sa nu fie intinate.

In orice caz, Orson Welles a ales o maniera neobisnuita de a-si construi filmul, cel putin pentru acea perioada: inceputul te poate baga in ceata, fiind in fata unui pseudo-documentar, o emisiune de televiziune despre moartea si viata lui Charles Foster Kane, unul dintre cei mai controversati oameni ai timpului, un personaj care si-a pus amprenta pe Statele Unite ale Americii in prima jumatate a secolului XX. Iar modul unic al lui Welles continua: dupa jurnalul de “actualitati”, urmeaza o analiza a vietii acestui om, prea putin din perspectiva proprie, ci din analiza discutiilor unui ziarist cu cele mai apropiate fiinte ale lui Kane. Pe rand, citim din jurnalul lui Walter Parks Thatcher, cel care l-a “salvat” de la o copilarie saraca pentru a deveni un protejat al băncilor; il descoperim pe Bernstein, un vechi prieten al lui Kane, dar si pe Leland, cel mai bun prieten al acestuia, care l-a insotit pe tot parcursul carierei sale, ca un supus fidel; surprindem marirea si decaderea lui Susan Alexander, a doua sotie, fara talent, a lui Kane, pe care acesta dorea sa o faca o mare cantareata de opera. Fara mult succes insa.

Fara indoiala, nu putem nega faptul ca Citizen Kane este o capodopera, unul dintre marile filme ale istoriei cinematografiei, avand toate ingredientele necesare pentru a fi o delectare autentica pentru orice iubitor de cinema. Are o poveste grozava, despre un om nascut in saracie, care cu un mare noroc reuseste in viata, dar care nu se opreste aici, ci isi concentreaza toata forta in vederea reusitei proprii, pentru a cade treptat in derizoriu din cauza ambitiile personale denaturate. Laitmotivul poate fi usor considerat “Aduc banii fericirea?”, dar este mult mai mult decat atat. Să nu uităm montajul extraordinar, o adevărata inovaţie a acelei perioade.  „Întreaga elocvenţă a cinematografului este fabrica sa de montaj. Acolo devine regizorul cu adevărat artist!”, spunea Orson Welles. Si mai sunt atatea de spus, incat e mai bine sa vizionati filmul.

Alte impresii: Mircea Diaconu, Liternet, Scoala de cinema.

Nota: 10/10

Bee Season (2005)

Pe calea fireasca  a “intamplarilor” mele literar-cinefile, a urmat acest film, care de altfel mi-a si fost recomandat in contextul unor conferinte desfasurate la Iasi primavara aceasta.

Nu este un film foarte bine cotat si comentat pe siturile de specialitate si aceasta pentru un motiv evident mie si anume acela legat de faptul ca spectatorul trebuie sa aiba un minimum de cunostinte care sa-l ajute sa asimileze tema. Dar pe de alta parte, atenti la firul rosu al povestii, care se trage din invataturile Kabbalah, acel concept al Tikkun Olam (Repararea  Lumii), trebuie sa recunoastem ca cele patru personaje ale filmului sunt fiecare in parte, dar si prin interactiune si interdeterminare, in cautarea definirii identitatii personale, o tema general valabila intregii umanitati.

Filmul s-a inspirat din romanul omonim al Mylei Goldberg, scriitoare si muziciana, o personalitate interesanta cu o experienta si perspectiva de viata cu radacini adanci in iudaism. Ea este de altfel si coscenarista a peliculei, alaturi de Naomi Foner. Pe albumul “Her Majesty The Decemberists”, The Decemberists au piesa “Song for Myla Goldberg”, care contine referiri la acest Bee Season.

Saul Naumann (Richar Gere), profesor universitar de mistica ebraica, cercetator al Kabbalah, este sotul lui Miriam (Juliette Binoche)  si tata a doi copii: adolescentul Aaron (Max Minghella) si micuta de 11 ani Eliza (Flora Cross). O familie in care se face muzica (tatal si fiul, la vioara si violoncel canta impreuna Bach) si se studiaza (tatal se retrage in birou – sanctuarul sau unde se apleaca asupra misterelor si invataturilor iudaismului).  O familie in care Eliza ne spune ca tatal sau a invatat-o ca “literele si sunetele detin secretele Universului, ca in litere si sunete pot gasi orice si pot vedea dincolo de mine. Si pot ajunge la urechea lui Dumnezeu”. Prin urmare, Dumnezeu este cuvantul. “Literele sunt expresia unei energii primare speciale si cand se combina in cuvinte – detin secretele Universului”.

Dar Dumnezeu Creatorul si Experimentatorul este tentat sa caute o cale pentru a darui mai mult omenirii. Astfel incat creaza un vas special pentru a primi lumina divina, dar se pare ca vasul si-a depasit limita rezistentei si s-a spart … “big-bangul creatiei”. Iar rolul omului a devenit acela de a cauta si a aduna toate piesele vasului spart (piese care fiecare in parte, precum fragmentele unei holograme, inmagazineaza imaginea si lumina totului), pentru a reintregi lumea. Teoria Kabbalah – Tikkun Olam,  ca omul, prin bunatate si altruism, poate indrepta ceea ce a fost distrus, sau macar este dator de a incerca, pentru ca Dumnezeu, dintre toate piesele distrugerii vasului/lumii, a lasat la indemana speranta.

In acest film, fiecare dintre cei patru eroi, personifica, intr-un fel sau altul acest sensibil vas (sufletul si mintea umana) pe care Dumnezeu il umple cu lumina sa divina. Sensibilitatea vasului fiecaruia, la scara micro, ameninta stabilitatea macrocosmica. Si fiecare este dator sa contribuie la repararea si echilibrarea sa si a lumii ( lumii sale si lumii universale).

Cel mai sensibil microcosmos / vas primitor este micuta Eliza, posesoarea unui talent alimentat de o minte ascutita si un suflet plin dragoste pentru familia sa. Pentru ca – angrenata in concursul scolar traditional american, acela al spellingului, ortografierea corecta a cuvintelor, ea parcurge o initiere subtila: inchide ochii si “vede” vocea cuvantului, isi deschide mintea  literelor si le lasa sa se materializeze in zbor. Asa cum o initiaza tatal sau, trairile ei corespund experimentelor si invataturile kabbalistului Abulafia, care credea ca “printr-un anumit fel de concentrare mintea se poate deschide  si poate atinge SHEIFFA, cea mai speciala cale de a fi impreuna cu Dumnezeu, iar pasii necesari se concretizeaza in exercitiu, in cuvinte, in litere”.O cale totusi periculoasa, care trebuie parcursa cu grija si pentru care, nu orice are dotarea necesara. Eliza, fara doar se poate ca o are! Si vrea sa ajunga la Urechea lui Dumnezeu! Pentru ca uneori, Dumnezeu ne asculta.

Pe de cealalta parte, din punctul meu de vedere, povestea tanarului Aaron este mai complicata psihologic si conotatia ei se leaga de mitul nasterii eroului (aici fac referire la cartea lui Otto Rank, pe care tocmai ce am citit-o si recenzat-o). Aaron, mai mare cu cativa ani buni decat surioara sa, si-a creat din figura paterna, un erou, un model iubit, respectat si demn de urmat, insa tinde egoist  spre a-si dori atentia concentrata a acestuia. Astfel ca atunci cand tatal incepe sa petreaca mai mult timp cu Eliza, in discutii si studiu si antrenamente de spelling, in Aaron se nasc sentimente puternice de gelozie. De altfel ambii copii au, mai mult sau mai putin, astfel de gelozii, ambii se iscodesc reciproc atunci cand unul dintre ei este oaspetele sanctuarului eroului lor. Numai ca Aaron este la o varsta critica si periculoasa, cand eul sau tinde sa se razvrateasca tocmai impotriva modelului sau. Si ce alta razvratire mai potrivita este in acest caz, decat tradarea iudaismului parintelui si cautarea identitatii proprii, experimentarea sprijinului altundeva, mai intai in crestinism si mai apoi in buddhism. Buddhismul catre care il atrage o superba fata blonda Chali (Kate Bosworth) si care pare sa ii ofere linistea si echilibrul in contrapartida cu tensiunea si nemultumirile care il incearca in intimitatea caminului parintesc.

Un camin in care se si consuma drama (pe care incepem sa o inteleg ca patologie mocnita dar “lucrativa”) a mamei. Care poarta in ea o trauma mintala (depasind psihologicul si cantonata in psihiatric), venita din adolescenta, cand si-a pierdut ambii parinti intr-un accident auto si cand imaginea farului zdrobit al masinii … sute de mici cioburi stralucitoare …i s-a intiparit pe retina ochilor si a mintii. Aceasta imagine o urmareste obsedant, revine si revine cu obstinatie si atunci cand si-o aminteste o impinge elaborat catre actiuni bolnave (cleptomanii, patrunderi in domicilii straine si acumulari ciudate de sticlarii stralucitoare, fragmente ale unui big-bang intim).

Saul simte instrainarea sotiei si nu o intelege cu adevarat, asa cum nu intelege nici schimbarile destul de vizibile care se petrec cu fiul sau. Atentia, comunicarea  si controlul lui se focuseaza asupra Elizei, in pragul etapei nationale a concursului.

Eliza insa, depozitara unui vechi caleidoscop, daruit de mama sa, priveste lumea si oamenii dragi ei, totul rasfrant in rupturi miscatoare de imagini si se simte datoare sa reinchege imaginea unica, curata si senina a lumii. Pentru ca in pragul acestei ultime faze a concursului de spelling, lumea ei se frange: mama ajunge internata intr-o clinica psihiatrica, fratele ei ii paraseste si se incadreaza casei Hare Krishna, criza este dramatica si aceasta fetita de numai 11 ani atinge Tikkun Olam si Sheiffa, ii vorbeste lui Dumnezeu la ureche si alege echilibrat sa-si repare lumea: intre familie si titlul de campioana, alege  constienta familia. Sacrificiul unei litere, puterea cuvantului … pentru a fi impreuna.

Un superb melanj de mistic si profan, de cautarea a identitatii, de sacrificiu canalizat spre binele familiei … emotionant, senzitiv, dar si inteligent.

Cinci actori care mi-au transmis intelegerea dificultatilor specifice (dar si general valabile) cu care se confrunta personajele povestii. Si care evolueaza intr-o cinematografie (Giles Nuttgens) sensibila, incarcata de tensiunea creata de zone de lumina si intuneric (destul de prea multa intunecare) si pe o coloana sonora superba (Peter Nashel).

Vorbind despre coloana sonora, ascultam Sarabanda – Bach din Partita in B minor BWV 1002 si Chaccone din Partita II in D minor, dar si piese pline de mesaj si inspiratie precum  – “How Do You Love? (Collective Soul)”, “Two Tickets To Paradise – Eddie Money”,  culminand cu piesa finala “I’ll Be Near You (Ivy)”.

Cinci actori spuneam, care mi-au placut mult si care intr-un film atat de complicat ideatic, mi-au transmis mesajul unei povesti tulburatoare. Fiecare dintre ei a fost pentru mine cate o piesa a  acestui caleidoscop, insa micuta Flora Cross pare ca ajunge la “urechea lui Dumnezeu”, cu talentul si interpretarea ei. Am pus-o pe lista  celor de la care astept confirmari viitoare.

Cei doi regizori observ ca lucreaza constant impreuna si imi propune sa vad un alt film al lor, Uncertainty  din 2009, care mi-a fost recomandat.

Nota: 8/10