The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

Tinker Tailor Soldier Spy (2011) – Un spion care stia prea multe

Intamplarea face – sau NU intamplarea – pentru ca observ ca din ce in ce mai des  mi se leaga in mod ciudat cartile ce-si asteapta randul pe masuta, cu filmele la care blogul nostru este invitat sau catre care ma poarta altunde curiozitatea!.

Asa se leaga si volumul ce ma asteapta spre a fi citit, “Premiantul –The Honourable Schoolboy (1977) si care este cel de-al doilea roman dupa Cartita din trilogia PE URMELE LUI KARLA a lui John Le Carre. Si in care George Smiley a devenit seful Serviciului Secret britanic, intr-un moment in care tradarile unui agent dublu sovietic au zguduit din temelii reteaua de spionaj.

Hotarat sa restabileasca onoarea si faima de odinioara ale serviciului, Smiley doreste razbunare. Metoda lui e atacul, prada urmarita este Karla, terenul de batalie este Hong Kongul, iar arma aleasa – onorabilul Jerry Westerby, un agent secret abil si nesabuit. Si astfel incepe un joc terifiant “(coperta a 4-a a volumului aparaut la RAO in 2007).

Citind acum vreo doi ani primul volum, Cartita si afland despre ecranizarea sa in 2011, am fost foarte curioasa sa vad cum va reusi filmul sa prinda atmosfera acelei perioade, tensiunea caracteristica romanelor lui Le Carre, dar si densitatea actiunii desfasurate pe atat de multe planuri geografice si cu atatea personaje implicate.

Pentru ca sa ii placa un roman de-al lui John le Carre cititorul rebuie sa fie familiarizat cu problemele politicilor de suprafata si de adancime, la vedere si nevazute ale perioadei Cortinei de Fier, cu substanta densa a cartilor sale, cu mentalitatile si tehnicile transfrontaliere ale activitatilor de spionaj si pana la urma, sa aiba acel ochi mental cu ajutorul caruia sa vezi imaginativ paginile citite.

Filmul vine sa transpuna vizual perceptia echipei de realizatori. Si uneori – poate de cele mai multe ori, cititorul nu este intru totul multumit.de viziunea cinematografica. Va sigur ca nu este cazul meu! Si o sa incerc sa va spun si de ce!

Trecerea pe ecran a romanului, realizata de catre Bridget O’Connor (ingrozitor de scurta viata) si  Peter Straughan si regizata de catre Tomas Alfredson (implicat in multe proiecte cinematografice cu tematica politica) mi s-a parut o realizare meritorie, pentru ca a reusit sa imi acapareze atentia maxima, sa imi solicite coparticiparea mentala si sa-mi creasca nivelul adrenalinei, intr-un mod intens-gradat, inteligent motivat si cu mult respect pentru reconstituirea atmosferei si psihologiei timpurilor si personajelor. Nu mi-au lipsit sub nicio forma ultratehnologiile moderne, de la sofisticate Iphon-uri la bolizii supradotati cu CaiPutere, ba din contra, simplele cabine telefonice stradale sau batranelele centrale telefonice ascultate cu sarg de functionare apatice m-au impresionat cu nostalgie si mi-au relevat faptul ca inteligenta si determinarea umana au fost mereu deasupra gadgeturilor si progresului tehnologic. Si ca aceasta inteligenta si pregatire profesionala a maestrilor spionajului – si incontestabil, britanicii au fost si sunt (probabil, inca!) maestri, au lucrat la turatie maxima in timpurile in care tehnologia nu atinsese nivelul de azi.

Suntem in anii Razboiului Rece, Serviciul Secret al Marii Britanii (SIS), codificat MI6, aflat din pacate in nu foarte bune relatii de colaborare cu “verii” sai din Statele Unite – se confrunta cu o grava problema interna care pune intre paranteze veridicitatea informatiilor, stabilitatea structurii, viata unor colaboratori si mai presus decat orice loialitatea unora dintre cei aflati inauntru si mai ales – la varf. “In momentele grele, Marea Britanie avea tendinta sa se bizuie pe spioni mai mult, nicidecum mai putin” (citat din volumul Premiantul)

Sahul este JOCUL REGILOR, iar spionii de elita sunt regii din umbra ai guvernelor, prin urmare, in consecinta si inevitabil, problematica filmului se ordoneaza sub imperiul inteligentei, tacticii si strategiei jocului in cauza.

Sub mana rechematului de la timpuria si fortata pensionare, George Smiley,  porneste o ancheta mai mult sau mai putin oficiala, comandata de un inalt demnitar guvernamental, Oliver Lacon, in scopul devoalarii “cartitei” existente in inima si la varful MI6. Pentru ca asa cum ii spune Lacon lui Smiley este vorba despre: “Generatia ta, mostenirea ta! Rezolva!”.

Cartita a fost semnalata anterior inca de Control, fost sef al Serviciului, a carui moarte recenta resuscita vechile intrebari. O cartita pentru care agentul britanic Jim Prideaux cazuse victima la Budapesta, cu un an in urma, atras intr-o capcana. O cartita infiltrata de serviciile sovietice de spionaj, o cartita – englez tradator aflat sub bagheta lui Karla, o mai veche “cunostinta” a lui Smiley, inca din anul 1955. Karla este o eminenta cenusie a spionajului sovietic, despre care insa la fel de stralucitul sau inamic Smiley stie ca “poate fi invins, pentru ca e un fanatic si fanaticul ascunde intotdeauna un secret”.

Pe tabla de sah din apartamentul lui Control, piesele jocului poarta pe ele figurile celor de la varful spionajului britanic, “Witchcraft” este numele de cod al vanatorii dezlantuite pentru a-l depista pe acela care are “abilitatea de a schimba taberele” si de a sluji un stapan dusman al tarii sale. Insa, asa cum se dovedeste, Witchcraft este o operatiune otravita!

Alleline (Tinker – Carpaciul), Esterhaze (Poorman – Sarmanul), Haydon (Tailor – Croitorul), Bland (Soldier – Soldatul) – sunt figurile de pe tabla de sah, pe care George Smiley alaturi de tanarul agent Peter Guillam le tin in vizor, aduna indicii, dezleaga ghemul incalcit al aparentelor (“pentru ca lucurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”). Toate acestea intr-un soi de plutire eleganta, sumbru-intunecata, dar incarcata de tensiune si mai ales presarata de semnale pe care spectatorul trebuie sa fie atent si sa le observe si sa le decodifice la timp, pentru a crea tabloul realitatii din spatele aparentelor. Adevarul la care ajunge echipa celor doi agenti, varstnicul Smiley si tanarul Guillam este mocirla blamabila a unui individ care isi tradeaza tara si conationalii si colegii si care in mod sinistru spune ca “sunt cineva care si-a pus amprenta!” “Cineva” care pentru natura faptelor sale isi primeste plata meritata: un glont in fata fara de obraz! “Tradarea unui ii disturba pe toti!” – o replica superba. Inscaunarea lui George Smiley de drept, in fotoliul parasit de Control, la conducerea Serviciului, este incununarea si sfarsitul filmului. O incununare trista, multe rani si multe destine zguduite, dar o incununare care anunta continuarea luptei si mai ales continuarea vanatorii impotriva lui Karla.

O echipa de actori selectionati unul si unul, nici nu-mi puteam inchipui si dori altceva in fiecare dintre roluri si pentru mine au existat nu una, ci trei bomboane pe tort: Gary Oldman, Colin Firth si Benedict Cumberbatch (Sherlock Holmes din proaspata serie difuzata si pe micile noastre ecrane). Dar daca ma gandesc bine, distributia acestui film este in totalitate o minigalerie a valoroasei garnituri de actori englezi contemporani.

Aceasta distributie evolueaza in decoruri  care readuc pe ecran atmosfera epocii: cladiri administrative specifice, spatii private traditional britanice, interioare si exterioare cenusii si intunecoase… Lumea spionajului actioneaza in acest film intr-o realitate lipsita de caldura si de culori vii. In mod edificator, prin contrast, numai cele cateva scene in care apar pusti scolari alaturi de Jim Prideaux, irizeaza caldura si culoarea unei lumi nepervertite.

Camera de filmat (Hoyte Van Hoytema – Director cinematografie) lucreaza in unghiuri stranse, urmareste amanuntul, miscarea scurta, sta indelung pe figurile personajelor, tocmai pentru a grada lent tensiunea si pentru a ne ajuta sa intelegem, sa patrundem semnalele, sa gandim din pozitia jucatorului de sah care are in fata tabla, figurile si vede cu ochii mintii miscarile urmatoare. Leit motivul liftului (de persoane sau de documente), urcand sau coborand in cladirea Serviciului este plin de simboluri ascunse ale trecutului si ale prezentului, ale framantarilor personajelor, ale urcusurilor si coborasurilor cinstei si ale tradarilor eroilor-figuri-de-sah, adunati in jurul si in slujba  Reginei. Sunete scurte si imagini scurte, fulgurante se dovedesc a fi chei care descuie usile viitoare: o bricheta, niste picioare sub masa, care incearca sa intre in pantofi., ochelarii abandonati pe pat…echipa de productie joaca si ea sah cu spectatorii.

Maestrii sunt regizorul Tomas Alfredson (prea putin cunoscut spectatorului roman de cinema ) si Gary Oldman (cu peste 70 de roluri la activ in productii cinematografice si TV – 14 premii si 26 nominalizari la festivaluri de gen) in rolul lui George Smiley, cu resurse fizice minime puse la bataie, dar interiorizare, concentrare si comunicare maxime.

Si sa nu-l uit pe Alberto Iglesias, mare surpriza pentru mine, cu o coloana sonora meritorie, din care nu lipseste si Julio Iglesias in finalul filmului, cu interpretarea piesei „La Mer” ( a lui Charles Trenet).

Iata si soundtrackul numit „George Smiley”.

De altfel, filmul acesta  a primit deja11 nominalizări la premiile BAFTA 2012, si enumar doar  categoriile Cel mai bun regizor, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat şi are si 3 nominalizări la premiile Oscar 2012: Cel mai bun actor într-un rol principal (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună coloană sonoră original (Alberto Iglesias)

Va ofer si placerea de a naviga pe situl ingenios al  filmului.

Nota: 8.5/10

The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

The Help (2011) – Culoarea sentimentelor

Nu agreez traducerile excesiv de creative ale titlurilor filmelor străine. „Culoarea sentimentelor” este însă o excepţie notabilă. „Ajutorul” sau „Servitoarele” ar fi fost alternative mai fidele titlului original, „The Help”, dar mult mai fade, deci mai puţin atractive. Iar un film ca acesta – captivant, ba chiar tulburător – merita un titlu inspirat.

Filmul surprinde procesul anevoios al depăşirii unor prejudecăţi şi ipocrizii legate de culoarea pielii într-un oraş din sudul Statelor Unite, în anii 60. La un secol după Războiul de Secesiune – dar şi cu vreo 50 de ani înainte ca America să-l aleagă pe mulatrul Obama drept preşedinte –, convieţuirea dintre albii şi negrii din Jackson a evoluat doar în aparenţă, nu şi în esenţă. Elita albă le consideră pe menajerele de culoare suficient de bune pentru a le încredinţa lor creşterea şi educarea copiilor, dar nu şi pentru a le conferi dreptul de a le folosi toaletele. În unele cazuri, doamnele albe chiar ţin la servitoarele lor – care le-au crescut şi de care au fost în copilărie mai ataşate decât de mamele lor –, dar îşi înăbuşă sentimentele pentru a nu-şi periclita poziţia într-o societate dominată de snobism.

Pentru a zgudui din temelii această stare de lucruri este nevoie de entuziasmul, ambiţia şi curajul tinerei Skeeter, dar, mai ales, de deschiderea ei (de fapt, dorinţa sinceră de a ”asculta şi cealaltă parte”). Abia revenită în oraşul natal după absolvirea facultăţii şi dornică să devină scriitoare, Skeeter alege ca subiect al primei sale cărţi viaţa servitoarelor afro-americane din Jackson. Povestirile acestora sunt pe cât de şocante, pe atât de emoţionante. Rasismul nedeclarat, dar omniprezent, este pus în lumină într-o manieră deloc ostentativă, plină de umor, care a smuls în câteva rânduri ropote de aplauze în sala de cinema, situaţie cu care eu unul nu m-am întâlnit de mai bine de un deceniu (şi niciodată la mall).

A scrie o carte nu inseamnă a asterne pe hârtie ce ştii deja, ci a descoperi pe măsură ce scrii. Nu doar cititorul are parte de o călătorie în necunoscut, ci şi autorul. Aşa se întâmplă şi cu Skeeter, care a dorit pur şi simplu să afle cum se văd lucrurile din perspectiva servitoarelor de culoare şi a fost uluită de ce i-a fost dat să afle. A mers însă până la capăt, asumându-şi riscul pierderii poziţiei in societate. De altfel, încrederea în forţele proprii, curajul de a gândi independent şi sensibilitatea la problemele celorlalţi i-au fost inoculate de bona ei de culoare din copilărie.

Emma Stone este foarte credibilă în rolul lui Skeeter, oferindu-i personajului o combinaţie subtilă de forţă şi vulnerabilitate. Viola Davis şi Octavia Spencer (recompensată recent cu Globul de Aur pentru rolul secundar din acest film) interpretează excelent rolurile menajerelor de culoare care îndrăznesc să i se destăinuie lui Skeeter. Cred însă că acest film n-ar fi transmis atât de multă emoţie dacă regizorul Tate Taylor şi scriitoarea  Kathryn Stockett, autoarea romanului ecranizat, nu ar fi copilărit în Jackson şi n-ar fi fost crescuţi de servitoare de culoare, pe care le-au considerate adevărate mame.

Nota: 9.5/10

The Ides of March (2011) – Ziua tradatorilor

2012 este an electoral in Statele Unite si fiecare sezon electoral american este precedat cu cateva luni de un sezon de filme electorale. Trebuie sa fie cateva luni in avans care face ca anul de filme electorale sa fie un pic diferit de anul calendaristic, dar sa nu uitam ca exista si anul financiar, ca sa nu mai vorbim de varietatea anilor religiosi, toti acestia diferiti. Sunt doua motive imporante pentru care sezonul de filme electorale este diferit de sezonul electoral – in primul rand, desigur, sezonul premiilor Oscar si faptul ca, pana in iunie sau septembrie, realitatea devine prea interesanta pentru americani pentru a le mai pasa de filme. Asadar, timpul de a urmari filme electorale a venit si ‘The Ides of March’ este probabil primul film semnificativ al anului electoral 2012 .

George Clooney se afla din nou in fata camerelor in rolul guvernatorului Morris, candidatul la presedintie al democratilor, dar si in spatele camerelor ca regizor al ‘Ides of March’. Mi-a placut munca lui in ‘Good Night, and Good Luck’ si mi-a placut si aici. Are o mana precisa, un bun simt al cinematografic, este inspirat in alegerea distributiei si isi conduce bine actorii. Cu toate acestea, spectacolul ii apartine cu totul lui Ryan Gosling, actorul care pare sa domine sezonul si este din ce in ce mai bun cu fiecare film pe care il vizionez.

Intr-o interpretare concentrata, Gosling reuseste sa aduca pe ecran viziunea, sperantele, indoielile, ambitiile managerului de campanie politica Stephen Meyers, care aparent, in doar cateva zile de campanie, face tranzitia de la idealism la politica reala si trebuie sa puna intr-o balanta delicata adevarul personal si scopurile marete ale politicii. Philip Seymour Hoffman, care a disparut din raza mea dupa cateva roluri importante, se intoarce cu un rol cheie in aceasta poveste, Marisa Tomei are un rol mai mic decat mi-ar fi placut, dar este intotdeauna o placere sa o vad, Paul Giamatti si Evan Rachel Wood sunt superbi intr-o distributie echilibrata si bine regizata. ‘The Ides of March’ este un film bun fara sa iti ia respiratia.

Pasionatii genului si ai politicii americane, fanii lui George Clooney si ai lui Ryan Gosling vor iubi acest film. Noi restul il putem privi ca un thriller politic bine facut si bine interpretat, ca o poveste a sistemului politic american care a ajuns la maturitate, dar si ca un semn fara putinta de indoiala ca sezonul filmelor electorale a inceput deja. Exista o linie a povestii care mi s-a parut neglijata in totalitate si aceasta este tragedia personala a tanarului ucenic, care este doar pretextul dezvoltarii dramei personajelor principale. De aceea, cred ca ceea ce ii lipseste cu adevarat filmului este o mica doza de melodrama.

Nota: 6/10

La vida de los peces (2010) – Viata pestilor

Ati vazut vreodata un film chilian? Eu nu si acest prim contact a fost o fericita surpriza pentru mine si pentru ca nu sunt egoista, vreau sa va bucurati si voi, cititorii acestui blog, de cele 84 de minute ale filmului lui Matias Bize, asa ca mergeti la cinema!

Dupa cum spuneam, anul meu de spectator de cinema a inceput bine si La Vida de Los Peces se inscrie in aceasta stare. Si ca o coincidenta, este vorba din nou despre un film a carui actiune se petrece in timp real, intr-o constructie teatrala si  intr-un spatiu limitat strict.

Este un film poezie, un film eseu, un film fabula, un film despre frumusetea si autenticitatea prieteniilor vechi si a iubirii de neuitat, dar si despre trecerea timpului, a fugii din fata raspunderilor, a cautarilor unor noi provocari (dar fara implicari majore) si a limpezirilor optiunilor personale. Pentru ca trecerea timpului si inteleptirea anilor aduce si intrebarea referitoare la „cu ce ramai?, care este sensul vietii?”.

Andres a fugit cu zece ani in urma din Santiago, din mijlocul familiei si al prietenilor si de langa iubita sa, pentru a deveni „un turist prin viata”. Devenind scriitor si jurnalist in domeniul turismului, stabilit in Europa, la Berlin, strabate lumea si minunatiile ei despre care scrie si povesteste celor interesati sa calatoreasca si sa viziteze cele mai atractive locuri.

O problema de familie, vanzarea caminului parintesc il readuce in Chile si casa lui Pablo, la a carui aniversare este invitat reprezinta prilejul de a-si reaintalni prietenii lasati in urma si pe fosta iubita parasita fara nicio explicatie.

Si ceea ce ni se releva pas cu pas este o impresionanta introspectie psihologica a trecerii individului de la tineretea putin exaltata, putin lasa, putin aventuroasa, catre maturitatea responsabila care discerne intre valorile vietii.

Casa in care Andres fusese primit intotdeauna cu bratele deschise isi traise adolescenta si tineretea alaturi de prietenii sai, devine scena reinvierii amintirilor si sentimentelor personajului, dar si ale celorlalti oameni din viata sa pe care a abandonat-o la un moment dat. Este timpul amintirilor pentru toti!

Este o petrecere in acea seara in casa lui Pablo, o petrecere de la care Andres va pleca apoi din nou la viata sa din Europa, rupand definitiv cordonul ombilical care il leaga de Chile.

Si chiar este gata sa iasa pe usa si sa plece, cand se reintoarce pentru a-si recupera haina si cand incepe plutirea lui prin multele camere, culoare, trupuri si fete omenesti ale acestei case, casa care pare nesfarsita si care ii ofere mereu si mereu amintiri, stari noi, experiente noi si edificatoare …personaje foarte tinere, personaje in varsta … totul intr-un fel de liniste nelinistita a cautarii de sine. Intrebari si framantari apar din adancuri „cui ii pasa de vietile altora? Celor carora le pasa de tine!” Imensul acvariu cu pesti tropicali inotand lenesi in fulgerarile colorate ale apei este ecranul pe care adeseori se reflecta dialogurile lui Andres, privirile sale si gandurile care incep sa ii transpara pe figura. Si asemenea unuia dintre pestisorii din acvariu, Andres isi continua alunecarea prin ungherele casei – acvariu, ajungand fata in fata cu Beatriz, ca o compensatie a amintirii ei, de care nu se poate vindeca. Introspect, nehotarat, nostalgic, Andres este alaturi de Beatriz  si in fata lor micutii pesti in traiesc viata, insingurati oamenii, insingurati pestii… Imagini superbe ridicate la o mare emotie artistica de muzica extraordinara a lui Diego Fontecilla si a grupului Inverness:

Si va puteti delecta coborand soundtracksurile acestui film de la adresa de aici.

Plutirea lui Andres continua, urca si coboara scarile casei, cauta…mereu cauta… intra in camera prietenului Francisco, fratele lui Pablo, inca in familie, ca o fantoma-amintire…casa e plina de amintiri care revin in mintea si in sufletul lui Andres.

Aparent fara niciun scop, asa cum inoata pestii in acvariu, asa strabate si Andres taramul magic al casei amintirilor.El trage cu ochiul la viata celorlalti si incepe sa isi puna intrebari privind viata sa. „Ce-ti doresti?” este intrebarea care pluteste intre Andres si Beatriz.

Apoi cei doi pornesc alaturi, mana ei este deasupra mainii lui, acum sunt doi pesti inotand alaturi, hotararea pare luata…calatoria de limpezire in labirintul amintirilor  pare a lua sfarsit. Acum Beatriz zambeste si Andres pare a se insenina.

Sfarsitul filmului trebuie inteles de catre fiecare…dupa intelegerea si simtirea fiecaruia.

Superb si original film! Si nu pot sa nu apreciez faptul ca Transilvania Film se consacra aducerii in fata spectatorului roman a unor pelicule meritorii din spatii mai putin cunoscute.

Am descoperit un actor de mare frumusete fizica si resurce ale talentului, Santiago Cabrera si un la fel de frumos-bizantin chip al Biancai Lewin.

Am descoperit un Director de imagine Barbara Alvarez care a reusit sa ne aduca in fata unei minunate si plastice metafore viata-pestilor/viata-oamenilor.

Si am descoperit un regizor, Matias Bize (nascut in 1979), care ne spune: „Am vrut să spun povestea într-un mod emoționant; folosind camera pentru a pătrunde în inima personajelor. Dialogul este foarte important în acest film, iar în anumite cazuri ceea ce nu este rostit – tăcerile, privirile – sunt chiar mai importante. Conceptul de “rămas bun” este un alt lucru despre care am vrut să vorbesc. Aici au loc cele mai importante momente dintr-o relație de orice fel. Astfel, tot filmul are loc pe măsură ce Andrés părăsește petrecerea și își ia rămas bun”.

Pentru edificare, iata si cateva referinte la Matias Bize, puse la dispozitie de catre Transilvania Film (casa de distributie): „Matías Bize a absolvit Școala Chiliană de Film. La 23 de ani a regizat filmul Sabado (2003), care a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film Mannheim-Heidelberg. Pelicula a câștigat 4 premii, printre care și Premiul Rainer Werner Fassbinder. A urmat En la Cama (2005), care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A câștigat Spicul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Valladolid, făcându-l pe Matías cel mai tânăr regizor care a obținut acest premiu. Filmul a strâns peste 36 de premii internaționale și a fost distribuit comercial la nivel mondial. Revista de specialitate Cahiers du Cinéma l-a descris pe Matías drept “cel mai promițător regizor din cinematografia chiliană.” A regizat în Barcelona Lo Bueno de Llorar (2007), o co-producție Spania-Chile care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A primit Premiul special al Juriului și Premiul criticii la Festivalul Internațional de Film de la Valdivia. A urmat apoi La vida de los peces (2010), selecționat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, câștigător în 2011 al uni premiu Goya pentru Cel mai bun film străin în limba spaniolă,  Premiul Juriului și Cel Mai Bun Regizor la Los Angeles Latino International Film Festival 2011.”

Nota: 9/10

Carnage (2011) – Doamne… ce macel!

Am inceput anul cu doua filme bune: Carnage si The Ides of March! Sper sa o tin tot asa!!! Acum voi vorbi despre Carnage, realizat de Roman Polanski  pe baza piesei de teatru  “Le Dieu du carnage” a Yasminei Reza.

Autoarea nascuta in 1959 (sau poate 1960 ) la Paris, din parinti de origine evreiasca (tatal iranian si mama unguroaica) este o talentata si plina de succes scriitoare de piese de teatru, scenarista, actrita si romanciera..

Piesele Yasminei Reza se joaca cu mult succes si pe senele romanesti in ultimii ani. Arta (la Teatrul Bulandra in regia lui Cristi Juncu) si Doamne… ce macel! (la Teatrul de Comedie,  premiera in 2010 – in regia lui Lucian Giurchescu si avandu-i in distributie pe Delia Nartea/Teodora Stanciu, Tania Popa, Marius Drogeanu si Alexandru Conovaru) Si teatrele din provincie au inclus-o pe Yasmina Rezi in repertoriul lor.

Piesa care l-a atras pe Polanski  in asemenea masura incat a transpus-o pe marele ecran s-a montat pe mari scene ale lumii. De exemplu, in anul 2006 sub regia lui Kurgen Gosch la Zurich, in 2008 la Paris avandu-I in distributie pe Isabelle Hupert si Eric Elmosnino, in 2008 la Gielgud Theater din Londra, in regia lui Matthew Warchus, cu Ralph Fiennes, Tamsin Greig, Janet McTeer si Ken Stott.

In 2009 tot Matthew Warchus a montat pe Broadway spectacolul avandu-i in distributie pe James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels si Hope Davis.

Fiecare dintre regizori si-a impus propria viziune acestui spectacol al naturii umane, al civilizatiei versus instincte, al haosului de sub conveniente.

<<Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nici o elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.”

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adatparea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn.

“Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.”>>

Pentru ca nu am fost in nici una dintre salile de teatru unde s-a jucat aceasta piesa si cu rusine spun, nici la Teatrul de Comedie – inca, singurul meu punct de referinta din care voi judeca mesajul si modul in care aceasta ajunge la spectator, va fi montarea realizata de Roman Polanski. Un nume greu de referinta in cinematografie si o structura psihologica care s-a calchiat perfect pe tematica profunda a scenariului. O tematica care se regaseste cu obstinatie in ultimul timp in preocuparile artistice exprimate de la literatura, pana la teatru si film.

Roman Polanski reuseste in acest film, a carui actiune se desfasoara sub ochii nostri, in timp real, sa dea jos de pe personajele povestii, hainele poleite ale lustrului convenientelor sociale si ale coniventelor familiale. Iar ceea ce ramane la vedere, acea goliciune a sentimentelor, acea incapacitate de intelegere, iubire si respect pentru ceilalti si implicit pentru tine si nu in cele din urma – dramatica superficialitate si fragilitate a procesului de educatie in sanul familiilor  – conduce la o comedie satirica cu puternice accente tragice.

Bunele maniere ale membrilor celor doua cupluri reunite pentru a media civilizat un conflict intre pustii din dotarea fiecarei familii (dintre care unul paracios si celalalt violent cu urmari de “desfigurare”), pretentiile intelectuale ale numitelor cupluri (“cultura este o forta pacificatoare”), corectitudinea lor (doar la suprafata faptelor), atasamentul la valorile umanitatii (de la Kinshasa la New-York), precocuparea sustinuta pentru “educarea” progeniturilor …toate acestea …gradat, extrem de gradat si cu un extraordinar simt al umorului …dispar precum o perdea de fum! Si in fata spectatorului raman doar niste “ticalosi isterici” ale caror probleme psihologice – de cuplu si sociale – ni se dezvaluie printr-o ciudata cauzalitate – interconexiune – cu cei doi incisivi zgaltaiti in bataia dintre pusti. Doua casnicii versus doi dinti! Macar daca erau masele de minte .

Si asa cum spune unul dintre personaje: “Penelope, eu cred in Zeul Macelului, care domneste peste noi decand exista lumea!” – acest carnagiu ne arunca in fata “problemele muritorilor de rand”. Sunt fericiti acei muritori de rand care nu se lovesc de aceste probleme, dar cu siguranta le-au observat si identificat la rude, prieteni, vecini, cunoscuti!

“Sa ne dam interesul colectiv pentru ceea ce se intampla in lume” – iata la ce fraze declarativ-ilare se ajunge in acest cvadrulater, in timp ce se vomita cu si fara eleganta (intr-o mana se afla paharul cu bautura si in cealalta – galeata pentru caz de pericol ), se ingurgiteaza  wisky de calitate la greu, se debiteaza platitudini, rautati si invidii, “casnicia e cel mai al naibii chin lasat de Dumnezeu” si telefonul suna, suna, suna neincetat, chiar si dupa ce a inotat intr-un acvariu si apoi a fost uscat cu foenul! Si din cand in can, cineva isi mai aminteste de copii sau de bietul hamster abandonat in parc!

Ah – si sa nu uit, domnul Alan Cowan – sotul lui Nancy Cowan si tatal lui Zachary, poarta la costumul sau de avocat, o fantastica cravata de culoare VIOLET!!!

O distributie traznet, as putea sa spun! Toti detinatori de Oscaruri (cu exceptia lui John C. Reilly – dar nu e timpul pierdut) si care toti mi-au parut ca fiind ele – personajele, chiar de acolo, intr-un mod atat de realist, incat eram gata-gata sa ii trag de maneca si sa ii intreb: “ce faceti oameni buni, de ce sunteti atat de debusolati, de ce va este frica?”.

A fost un privilegiu sa vad o Jodie Foster ascutita, dura, stupida si neiertatoare ca un tomahawk care odata lansat,  se reintoarce asupra-si; o Kate Winslet atat de convingator beata, un Christoph Waltz – aparent interesat, dar atat de avocat, atat de cinic si un John C. Reilly convingator in rolul mediocrului multumit de el si nemultumit de cravasa nevestei care il mana de la spate pentru a ajunge mereu mai sus, pentru ca mereu e loc de mai bine.

O interactiune perfecta intre personaje intr-un spatiu cu care s-au acomodat “ca la ei acasa”!

Si aici trebuie sa va citez cate ceva din materialele de presa ajuta mult la limpezirea unor impresii de vizionare:

“Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, el cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă. Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi. Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”

“Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile”, spune Winslet. “E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la înceut la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

De mare importanta in arhitectura acestui film a fost conceptia  ambientului in care se desfasoara actiunea, un apartament modern si “cu pretentii”.

Si tot prin intermediul RO Image 2000, distribuitorul filmului in Romania, aflam: ”Construite în studiourile din Bry-sur-Marne, în apropierea Parisului, decorurile au fost create de Dean Tavoularis, renumit pentru colaborările din ultimii 40 de ani cu Francis Ford Coppola la filme de neuitat, precum trilogia The Godfather, The Conversation sau Apocalypse Now. Tavoularis a conceput un plan al decorului care trebuia să fie cît mai autentic posibil, să permită deplasarea dintr-o cameră în alta, sau te uiţi dintr-o cameră în alta din coridor, la fel ca într-un apartament real. A conceput apartamentul astfel încît să aducă o dimensiune în plus poveştii, în anumite momente. A fost prima experienţă a sa cu un decor pentru un film care se petrece într-o singură cameră şi are doar patru personaje.”

Nu pot sa nu amintesc despre coloana sonora apartinand lui Alexandre Desplat, despre care am mai vorbit in cronicutele de pe acest blog si care a adunat la activ partituri pentru numeroase productii meritorii (The Ides of March, Harry Potter and the Deathly Hallows, A Better Life,  The Tree of Life, The King’s Speech, Coco Before Chanel, The Curious Case of Benjamin Button … asta asa … doar la o scurta privire):

Un Roman Polanski (si echipa sa), pe care nu trebuie sa il ratati! Din toate motivele pe care va las sa le descoperiti, poate si cu ajutorul recomandarilor mele de mai sus!

Nota: 8.5/10

A Christmas Carol (2009) – O poveste de Craciun

Am ales de Craciunul care a trecut unul dintre cele mai apreciate filme despre Craciun, despre care am citit in numeroase articole ca ocupa un loc fruntas in topul filmelor de sezon. Tin sa precizez macar doua lucruri de la inceput: nu am citit cartea lui Charles Dickens si nu am vazut nicio alta ecranizare a ei (desi de-a lungul istoriei cinematografiei a fost una dintre cartile favorite la transpunerea pe marele sau micul ecran). De asemenea, Jim Carrey este unul dintre actorii mei favoriti, chiar daca unii ii neaga talentele (pe baza maimutarelilor din filmele de inceput), iar altii il considera un adevarat talent, reusind roluri de calitate atat in comedii, dar mai ales in drame.

Regizorul Robert Zemeckis a incercat in “A Christmas Carol” un nou succes, pe aceeasi formula (reusita) cu care a realizat si “The Polar Express” in 2004: o animatie computerizata, cu un subiect legat profund de sarbatorile de Craciun, folosind actori reali, care si-au imprumutat infatisarea si vocea unor personaje animate. Din nou o distributie de succes, daca ne gandim numai la cateva dintre numele din acest film, precum Jim Carrey, Gary Oldman sau Colin Firth. Numai ca, spre deosebire de primul film, dupa parerea mea nu mai exista aceeasi substanta, este prea multa fantezie pentru a sluji scopului.

“A Christmas Carol” devine astfel nu un film pentru copii, ci doar unul pentru adulti si in special pentru aceia care au avut norocul de a citi si cartea lui Dickens, pentru a intelege ceva din transpunerea pe Marele ecran. Asa ca am fost dezamagit. Nu ma intelegeti gresit, filmul este excelent realizat, grimasele si uratenia sufleteasca a personajului principal, Scrooge (Jim Carrey) sunt perfecte si ne dorim ca un astfel de personaj sa nu existe.

De asemenea, mesajul filmul este cel care isi castiga atat adeptii, cat si nota bunicica de care beneficiaza pe IMDb (6.8 la aceasta data): exista in fiecare persoana suficienta bunatate si aceasta poate fi adusa la suprafata, chiar daca cu greu si uneori destul de tarziu, spre amurgul vietii. La fel exista si in batranul avar Scrooge, care a dus mereu o viata asociala, nu a daruit nimanui nimic in viata, iar cei din jurul sau se simt stingheri si sunt mereu certati de catre acesta. Nimic nu pare sa il poate schimba, dar exista totusi Craciunul: porneste intr-o adevarata calatorie initiatica (la finalul vietii), alaturi de trei spirite, Spiritul Craciunului Trecut, Prezent si Viitor, pentru a-si recunoaste propriile greseli din viata.

Deci un mesaj important, o realizare frumoasa, dar actiunea propriu-zisa este plictisitoare, incalcita si cu siguranta nu este filmul pe care ni-l doream de Craciun.  Lipseste coerenta, lipseste coeziunea dintre cele trei spirite si poate lipseste lumina necesara unui film, pana la urma, pentru copii. Spiritul Craciunului nu inseamna, totusi, sa fii bun numai de Craciun, ci este necesar sa fii bun tot anul, toata viata.

Nota: 5/10