The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

Nasa (2011) – The Godmother

Iesind din sala, dupa ce am vazut filmul, eu m-am gandit – asa – cu mintea aia a mea atat de “agresata”, ca cel mai potrivit titlu al peliculei ar fi fost Nas(p)a .

E punctul meu de vedere, bineinteles – subiectiv – adica format pe stratul de cultura, educatie si simt estetic personal, asa ca in mod sigur – nu voi fi in asentimentul multora – pentru ca nu suntem cu totii la fel croiti si indestulati la minte si la suflet .

In acelasi timp, filmul mi-a amintit de acele susanele de pe vremuri (si nu numai atunci), cand la o injghebare a unui „spectacol” la botu’ calului, erau puse pe afis vreo doua nume valoroase (care uneori nici habar nu aveau de eveniment) si apoi erau inghesuiti pe scena „artisti” de Doamne-ajuta!

Nasa

Ei, de fapt in cazul de fata chiar a aparut in film Dragos Bucur, dar intr-un rol sters si lipsit de substanta.

In schimb galeria pseudo-actorilor a fost bogata si menita sa atraga o anume categorie de spectatori gata sa isi vada favoritii zilei. Macar daca acesti favoriti ar fi excelat in ceea ce stiu ei sa faca mai bine…da’ NU, nici vorba, ei au vrut sa joace intr-un film . Ori protagonistii showbizului romanesc nu sunt intotdeauna capatuiti de Dumnezeu si cu talent actoricesc

Un film cu un scenariu la care a contribuit Tudor Voican. Poate este vorba despre alt Voican, nu despre cel de la Periferic, sau Medalia de onoare, sau California Dreamin’. Un alt Voican, care amesteca fara har si umor, realitatea romaneasca cu cliseele americane si face din ele baloane de sapun fasaitoare! Intentia de a scrie comedie se ineaca intr-un esec total pentru mine, deoarece nu am reusit nici macar sa zambesc la vreo replica sau la vreo situatie care sa conduca la o postura comica. Ca sa nu mai zic si ca ideea naucitoare a „vorbirii” in engleza „cu accent à la Iliescu” a fost mai mult decat nefericita!

The Godmother

Si cand ai un scenariu secat de haz si de o minima coerenta credibila, nici regia nu poate repara mare lucru, poate doar sa ii lase pe protagonistii selectati dupa criteriul „oamenii zilei” sa isi exerseze improvizatiile demne de scena unui camin cultural.

Ceea ce mai salveaza este ritmul destul de alert – desi si acesta contribuie la totala confuzie a povestii.

Si tot salvatoare a fost pentru mine imaginea, cinematografia filmului, culoarea, claritatea, plasticitatea camerei de filmat. Inceputul si finalul filmului, cu cei doi copii atat de naturali si firesti, intr-un decor coborat parca dintr-o poveste fantastica. Interioarele superbe ale Palatului Ghica, frumusetea arhitecturala a vilei bucurestene alese pentru filmari… Meseria lui Viorel Sergovici.

Jojo

Si din nou, revin si spun ca nu inteleg de ce se opteaza pentru distributii in mare parte  neprofesioniste, lipsite de talent, dar dolodora de cabotinism, cand scena si filmul romanesc au extraordinari actori tineri sau mai copti – atat de capabili sa inobileze cu interpretarea lor chiar si partituri mai putin fericite. Se vede treaba ca MediaProPictures este  „una famiglia” la statutul careia nu poate sa aceeada orice actor . Si totusi, iata ca a intrat in familie si o actrita din State, dar perfect corespunzatoare: nici cine stie ce frumoasa, nici talentata, nici cu sare si piper .

Pe de alta parte, cred ca se vor inghesui multi sa vada filmul si sa-si dea ghionturi: „uite-l ma, pe Smiley, ce misto joaca” .

In articolul de la linkul alaturat, e o mica perla din punctul meu de vedere. Relatarea jurnalistului/jurnalistei monden/mondene se refera la faptul ca Jojo era imbracata cu o „rochie feminina” . Sunt curioasa cum arata o „rochie masculina”. Poate daca s-ar fi exprimat in legatura cu „linia” tinutei, ocolea umorul fara voie

Prin urmare, cu parere de rau:

Nota: 5/10

The Way Back (2010)

Trailer:

Marti, dupa Craciun (2010)

Radu Muntean, in calitate de regizor si co-scenarist, reuseste alaturi de echipa sa de productie sa ne ofere si de aceasta data un film interesant si cu o viziune originala asupra unor momente de viata cu care fiecare dintre noi s-a intersectat in lumea reala – pe propria piele cateodata. Pentru ca nimeni nu este vaccinat apriori, nimeni nu este imun unei tentatii in decursul casniciei, chimia interioara a nimanui nu ramane incremenita intr-un tipar alcatuit la un moment dat al vietii. Se intampla pur si simplu ceva in structura noastra interioara, mentala si sufleteasca, ceva care zguduie si rastoarna calmul caldut, asezat si linistitor al unei casnicii, poate tocmai senzatia de „caldut” in comparatie cu aceea de „fierbinte”, face ca unul dintre soti (indiferent care – „el” sau ‚ea”) sa-si elibereze valentele feromonilor si sa se indragosteasca de o alta persoana. Si din acel moment incolo, rezolvarea situatiei poate avea o multime de fatete: ambiguitate, duplicitate, echilibristica sentimentala sau – ca in cazul povestii din „Marti dupa Craciun” – chirurgie dureroasa dar onesta.

Marti, dupa Craciun

Un subiect aparent banal, acela al adulterului, o rezolvare aparent banala, aceea a asumarii unei hotarari care rastoarna ordinea unor destine, insa aceste banalitati sunt convertite cu multa inteligenta, sensibilitate si buna credinta, intr-o morala sanatoasa a contemporaneitatii atat de nesanatoasa moral.

Intr-o societate care patineaza cu multa dezinvoltura pe gheata sentimentelor, in care protagonistii multor casnicii jongleaza cu partenerul oficial in paralel cu relatia sau relatiile adulterine – fara mustrari de constiinta sau fara contractii existentiale,  Paul Hanganu, personajul filmului, sot cazat confortabil intr-o casnicie inchegata din iubire pentru Adriana, tata atent si iubitor, dar si barbat indragostit puternic de o alta femeie, debusolat, framantat si stanjenit de minciuna sa fata de familie si  iremediabil atras de Raluca, hotaraste sa dea cartile pe fata.

Si calitatea scenariului si a intregii constructii cinematografice rezida in aceea ca pasii pana la acest deznodamant sunt extraordinar de bine dozati si justificati, discreti, dar mustind de informatie.

Aflam inca din debutul filmului despre relatia de dragoste, care se consuma intre Paul si Raluca, in cateva cadre de nuditate explicita, care nu deranjeaza absolut deloc pentru ca ochiul camerei de filmat aluneca inspirat pe liniile frumoase ale celor doi protagonisti si pentru ca aceeasi camera de filmat intarzie cu simpatie pe figurile lor fericite in timp ce isi consuma clipele de intimitate. Suntem introdusi apoi in universul domestic, in viata de zi cu zi si in preocuparile casnice comune ale cuplului Paul si Adriana si aici incepem sa avem indoieli. Indoieli privind comportamentul lui Paul, indoieli privind absoluta incredere a Adrianei. Dialogurile cat se poate de firesc acordate care se desfasoara intre personaje, contureaza cadrul general al povestii, dar si caracterele celor doi soti, solid ancorati in casnicie, in preocuparea comuna pentru fiica lor, in pregatirea evenimentului major care urmeaza, sarbatorirea Craciunului. O falsa ancorare in casnicie, caci scena pe care Paul nu poate sa o evite, intalnirea de gradul 3 intre sot / sotie / iubita – in cabinetul stomatologic al Ralucai, este o incercare grea si intimidanta pentru cei doi „vinovati”, care isi gasesc cu greu cuvintele si firul normal al conversatiei alaturi de martorii inocenti. O falsa ancorare in casnicie, caci Paul – ars de dorul Ralucai si ingrijorat ca o va pierde, face dintr-o rasuflare drumul catre Constanta, pentru a o vedea si a-i duce darul lui de Craciun.

Si aici are o loc o scena in care inteligenta dialogului laconic dintre Paul si mama Ralucai este edificatoare – poate – pentru traiectoria ulterioara a eroului. „Altceva ne doream pentru Raluca” sunt cuvintele mamei acesteia. Si poate ca Paul se simte din nou vinovat! Filmul sugereaza si spectatorul este liber sa judece!

Inteligent si de apreciat este faptul ca filmul nu este croit dur, in alb si negru – ci este nuantat, ni se sugereaza, nu ni se baga pe gat vreo opinie, dogma, prejudecata, suntem lasati liberi sa gandim cu propriile noastre resurse.

Astfel incat, suntem socati – sau poate doar eu am fost socata atunci cand in intimitatea bucatariei familiei Hanganu, fara niciun presentiment al celor ce urmeaza, apare sfasierea, ceea ce parea alb – devine negru, marturisirea lui Paul se revarsa suvoi, de acolo de unde acesta isi inghesuise toate minciunile, toate tradarile, toate indoielile, dar de unde ii inflorise si se dezvoltase si iubirea lui pentru Raluca. Emotia e puternica, e atat de puternica incat scena pare ireala, cuvintele par a nu fi fost rostite de catre Paul, pentru ca Adriana pare a nu le fi auzit. Apoi cuvintele percuteaza in mintea ei, urmeaza mica ei explozie emotionala de intelegere si neintelegere si revolta, pigmentata din abundenta de un verbaj direct-murdar (o forma de autoaparare), de lacrimi greu stapanite – dar stapanite in palmele fragile, de o incercare instinctiva de bruscare fizica – dar si aceasta stapanita. Totul cat se poate de veridic, de natural, de decent! In apartamentul care isi pierde din calitatea de cocon invaluitor al linistii si confortului casnic. In apartamentul din care Paul pleaca cu un minim bagaj, poposind obosit si stingher in garsoniera goala a Ralucai. Si asa dupa cum ii spune prietenul sau Cristi, „anul mortii a adus o schimbare in viata”. Nu stim daca aceasta schimbare va fi una buna sau va fi una rea, important este ca Paul si-o asuma cinstit si deliberat, cu mintea si cu sufletul. Sufera si el, sufera si ceilalti implicati emotional, dar aceasta este hotararea lui.

Superbe si sfasietoare in fond, sunt scenele ajunului de Craciun, in casa parintilor lui Paul, cand cei trei nestiutori, copilul si batranii sunt lasati si ajutati sa isi consume in liniste bucuria senina a sarbatorii. Scene de nota maxima prin mijloacele reduse de spatiu, timp, gesturi si cuvinte, dar care spun tot ce este de spus, simplu, decent si cu maturitate cinematografica.

Caci aceasta ultima creatie a echipei Muntean/Radulescu/Baciu – este o realizare matura, coapta. Cu o distributie in care fiecare actor se pliaza si se completeaza perfect unul pe celalalt. Pana intr-atata incat cele doua eroine – sotia si iubita – au aceeasi silueta gracila, acelasi aer diafan, dar care, ambele, stau bine si hotarat pe picioarele lor. Cu un Mimi Branescu (Paul), extrem de natural, cu un zambet cald in momentele de descatusare, dar si cu umbrele framantarilor si indoielilor bine conturate pe un chip deosebit de masculin. Nicio clipa insa, actorul nu etaleaza expresia vinovatiei, caci – nu-i asa? vina este intotdeauna colectiva! Acesta este lucrul pe care ni-l comunica filmul (scenariul, regia, actorii) – vina si greseala sunt colective, sunt umane si apartin vietii care apoi aproba sau dezaproba.

O placere revederea lui Victor Rebengiuc intr-un rol, care desi este redus ca intindere, are substanta si i-a dat ocazia realizarii portretului unui tata si al unui bunic perfect, cum de altfel este si in viata reala

O remarca speciala pentru interpretarea rolului Adriana, de catre Mirela Oprisor, care de altfel a primit si premiul de „cea mai buna actrita’ la prezentarea peliculei la festivalul de Film de la Sarajevo. Forta, stapanire, dar si foc launtric.

Nota: 9/10

Marti, dupa Craciun (2010)

Prin amabilitatea promotorilor filmului, am obtinut un trailer cu lansarea oficiala din Romania, precum si imagini din filmul “Marti, dupa Craciun”, ce se anunta de pe acum un film pe placul meu, datorita subiectului si sinceritatii cu care acesta este abordat.

Marti, dupa Craciun (2010)

Trailer: