Recenzii filme si carti

-Dupa cum am mai anuntat aici, anul acesta la Cannes au fost mai multi corespondenti din randul blogurilor din Romania. Cele mai asteptate cronici pentru mine au fost cele ale Adinei, de pe blogul Marele Ecran. Iata ce spune dupa vizionarea atractiei speciale (pentru noi), filmul “Dupa dealuri” al lui Cristian Mungiu: “După dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex, deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări necesare în România.” Citeste continuarea »

Colegii de la BookMag ne atrag atentia asupra unei noi si interesante reviste din spatiul cultural romanesc – Alecart.  Am mers pe fir si am descoperit ca la http://www.alecart.ro/ pot fi citite in varianta PDF numerele tiparite ale revistei. Urmeaza doua surprize. Prima pe a doua pagina: ‘Revista este realizată de elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” și ai Colegiului Național Iași, în parteneriat cu elevi ai Colegiului Național ”Petru Rareș”, Suceava, cu sprijinul Universității ”Petre Andrei” din Iași.’ A doua este maturitatea si consistenta revistei combinata cu o grafica atragatoare. Iata de exemplu fragmente dintr-o recenzie la ‘Cinematograful gol’ a lui Daniel Cristea Enache semnata de Astrid Bagireanu ‘Îmi place oralitatea Cinematografului gol. Îmi place când o carte nu mă plictisește într-atât încât să trebuiască să inventez formule laudative în care nu cred. Și cel mai mult, îmi place când o carte e scrisă într-un tuș ironic, pentru că atunci mă regăsesc cel mai bine în ea. Bună, Cinematografule, ai fost scrisă pentru mine? În timp ce citeam, mi-am dat seama că recenzia pentru DCE nu va fi altceva decât o discuţie, o conversaţie între doi oameni care împart aceleași amintiri. Ei bine, da, eu nu l-am așteptat cu pancarte pe Ceaușescu în buza fabricii de lapte, dar și eu râd de blogerii obosiţi care postează secundă cu secundă ce film au mai văzut, cum e ciclul neveste-sii, care-i treaba cu Modafenul. E mare lucru când o carte nu e un monolog fastidios și agasant, ci dezlănţuie reacţii. Adverse, nescontate! Dar să fie reacţii. ‘ Citeste continuarea »

Noul Val Francez, de Michel Marie
Editura IBU Publishing, Bucuresti, Colectia “Filmul pentru toti”, 2010
Traducere de Laurentiu Dulman, Prefata de Magda Mihailescu

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii IBU Publishing.

Cu trei-patru ani in urma cinematecile si festivalurile de film din intreaga lume au celebrat jumatate de secol de la aparitia pe scena cinematografiei franceze si internationale a fenomenului numit Noul Val Francez – o generatie de creatori in mare majoritate tineri grupati in jurul revistei Cahiers du Cinema care au inceput sa creeze simultan filme personale si directe, care puneau sub semnul intrebarii multe dintre formulele cinematografiei clasice – productia, scenariul, distribuirea, tehnicile de filmare, alegerea actorilor si a tematicii. Cu aceasta ocazie s-au scris si destul de multe articole in revistele de specialitate si carti, printre care apare in traducere romaneasca in seria ‘Filmul pentru toti’ a editurii IBU Publishing, 2010 cartea din 2007 a profesorului universitar Michel Marie ‘Noul Val Francez – O scoala artistica‘. Traducerea ii apartine lui Laurentiu Dulman, prefata Magdei Mihailescu.

Citeste continuarea »

Tudor Mirica continua in ‘Atelier LiterNet’ seria notelor sale de calatorie abordand de aceasta data intrebarea ‘De ce calatorim?‘: ‘“Uniformizarea omoară turismul, ne explica acum vreo 45 de ani Piki Petraşcu, profesorul nostru de Teoria arhitecturii: la ce bun să mai călătoreşti dacă, urcat în tren la Braşov, dintr-o gară, cobori la Constanţa în aceeaşi gară?” Am reţinut formularea mai ales pentru paradoxalul ei, căci cele două nume purtau pentru noi simboluri distincte: nu conta că erau la fel gările, dacă în spatele lor apărea o dată muntele, altă dată marea! Şi oraşele erau diferite, şi drumul, oh, drumul… Ba chiar îmi spuneam că tocmai uniformitatea serviciilor transmite siguranţa reperului familiar, valorificând diversitatea locurilor. Însăşi nevoia de a raporta noul la ceva cunoscut ne fereşte de efectul dizolvant al lipsei de criterii: dacă totul ar fi diferit, eventual fără să ştim cum funcţionează, am fi dezorientaţi şi ne-am construi imagini false cum cred că aş fi păţit eu pe-atunci în America. Dar America a îndepărtat de noi astfel de temeri, împânzind lumea cu stilul ei. De când am ajuns să găsesc peste tot aceleaşi mall-uri şi supermarket-uri, aceleaşi fast-food-uri cu chiflele lor insipide, acelaşi mediu agresiv aseptic în aceleaşi clădiri care-ar putea fi oriunde, i-am dat dreptate profesorului vizionar: de ce să mai călătoreşti? S-ar părea că există un prag dincolo de care uniformizarea mediului începe să capete o ciudată putere asupra noastră, a oamenilor. Căci în spatele ei întâlneşti mereu acelaşi zâmbet sintetic, aceeaşi solicitudine rece şi aceeaşi engleză sumară. Sunt automatisme ale relaţiei care nu au nimic în comun cu relaţia, o străinătate acută prezentă oriunde, inclusiv la tine acasă. În faza ei actuală, civilizaţia globală este o sumă de clopote de sticlă faţă de care doar drumurile mai păstrează unele puncte de contact cu exteriorul. Însă tot mai puţine şi mai şubrede, căci mărirea vitezei le închide şi pe acestea. Deplasarea pe autostrăzi, sau prin aer, sunt mijloace eficiente de securizare a mediului tot mai aseptic şi mai uniform în care trăim. Probabil că punctul final în această direcţie va fi teleportarea instantanee, deocamdată doar o idee SF, când nu vom mai ieşi în lume. Vom trăi în acelaşi loc, peste tot. În acelaşi şi acelaşi loc…’ Citeste continuarea »

Teatrul cu adevarat interesant de multe ori nu se petrece in marile teatre de repertoriu, ci pe micile scene, in cluburi si in cafenele.  Acest adevar cunoscut de iubitorii de teatru din intreaga lume incepe sa se petreaca si in Bucuresti. In conditiile in care la spectacolele bune de la Bulandra sau National gasirea unor bilete are cam aceeasi probabilitate de reusita ca si castigul la loterie mai ales pentru vizitatorii ocazionali, teatrele mici, independente, cele pe care in New York le-am numi off-Broadway sau chiar off-off-Broadway au din ce in ce mai multa cautare, succes si dupa cum arata acest spectacol si reusita artistica. De fapt  ArCuB nu poate fi caracterizat chiar ca un teatru mic si in plus beneficiaza de o locatie ultra-centrala in fosta sala ARLUS. Cum-necum saptamana trecuta a fost prima data cand am ajuns in acea sala, spre rusinea mea de bucurestean la origine. Rau nu mi-a parut. Citeste continuarea »

-Articolul saptamanii este clar “cineretrospectiva anului 2011 by Cinesseur“, chiar daca nu este decat partea intai. Filme superbe, filme pe care acum le redescoperim sau pe care le intalnim prima data. Si o introducere pe masura: “A fost bogat şi darnic cu noi, cinefilii, anul ce, iată, a trecut (se fac patru luni de-atunci). Un an cu o sumedenie de filme aproape de perfecţiune, lucru care, alături de comoditatea mea natural dobândită, mi-a obstacolat vizibil selecţia. Dar iată că, acum, când colţul ierbii nu mai e deloc clorotic iar temperaturile ating cote văratice, ierarhia asta de la care, poate, v-aţi luat gândul, e gata. Am tot amânat-o, refăcut-o, cizelat-o etc. Mai ales etc. Buuuuuuun! E definitiv(at)ă aşadar, dar vă spun din capul locului (care nu e spart şi nici nu prezintă echimoze violacee): nu-i veţi găsi pe Almodovar sau pe Woody Allen, deşi ultimele lor isprăvi sunt mult peste penultimele (Los Abrazos Rotos, respectiv You Will Meet a Tall Dark Stranger). De Cronenberg sau van Sant nici nu poate fi vorba (lor le-am rezervat loc în altă celulă, aflată permanent în renovare).” Citeste continuarea »

Sub titlul ‘Despre Frumusetea timpului care trece’ Ceasca de Cultura publica un interviu cu academicianul Solomon Marcus: ‘Despre farmecul “trecerii” (timpului) – “In ce consta farmecul trecerii? Sa prinzi o clipa magica, care sa te marcheze, sa-ti staruie in amintire, sa cauti sa te agati de ea. Asta face tot timpul! Frumusetea trecerii cred ca sta in a savura clipa. Cei care rateaza in a sesiza frumusetea trecerii se recruteaza in primul rand dintre cei care acopera o coaja de banalitate, de rutina. Cum spunea Walt Whitman, in “Fire de iarba”: fiecare centimetru patrat este acoperit de o minune, dar trebuie sa o vezi, sa te apleci asupra ei, sa nu lasi sa se astearna rutina, banalitatea peste aceste minuni.” Citeste continuarea »

-Ca de obicei, articole frumoase, interesante si cu multe amanunte pe Istoriafilmului.ro. De data aceasta, despre Starea de fapt a filmului romanesc de dupa revolutie: “Până la a se pune cu adevărat pe treabă, realizatorii noştri au „lâncezit” profesional, din diverse motive: împărţirea patrimoniului Studiourilor Buftea, prin „redistribuirea” şefiei caselor de filme; lupta pentru cine şi de ce să turneze primul şi cât mai mult; angajări şi angajamente politice diverse, motivate public de cele mai bune intenţii; răfuieli cu iz ideologic ş. a. m. d. Slăbiciuni lumeşti în locul organizării şi elaborării unei strategii care să vizeze interesele pe termen lung ale cinematografiei române, nu ale cineaştilor români ai momentului. Aşa se face că, într-o simetrie nebănuită atunci cu 2000, în primul an de după Revoluţie nu s-a produs niciun film românesc: „Esenţialul «semn»al paradoxalului an cinematografic 1990 a fost acela că, în primul an de libertate, nu a fost realizat, practic, niciun film de lungmetraj cu actori (fapt care nu s-a întâmplat de multe decenii încoace!), deşi cineaştii şi-au dobândit relativ repede, aşa cum şi-au dorit, independenţa artistică şi administrativă.” Citeste continuarea »

Cezar Gheorghe scrie in ‘Observator Cultural’ despre cartea lui Livius Ciocârlie, ‘La foc mărunt’: ‘Cititorul se află în faţa unui „jurnal“ care îşi asumă însă un pact ficţional. Un jurnal scris nu în termenii jurnalului, ci un „jurnal“ care este creaţie. Situaţia descrisă are consecinţe dintre cele mai interesante. Dacă propria interioritate este refuzată celorlalţi, ea fiind inaccesibilă, jucată, recitată în cadrul interumanităţii, atunci chiar şi jurnalul va trebui să abandoneze uneltele sale clasice pentru a îmbrăca veşmintele literaturii. Interioritatea, întotdeauna schimbătoare, întotdeauna alta, întotdeauna incomunicabilă celorlalţi, trebuie să-şi asume în reconstrucţia sa jocul teribil de „serios“ al imaginaţiei. ‘ Citeste continuarea »

Horatiu Malaele este una dintre acele personalitati artistice complexe care resping categoriile si categorisirile. Unul dintre motive este desigur multitudinea de talente si de ocupatii artistice – actor, regizor, caricaturist, patron de galerie, poet. Alt motiv este ca talentul sau (ma sfiesc dar sunt nu departe de a folosi cuvantul G….) transcende genurile.

L-am vazut acum o saptamana pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. Norocul face sa fi avut ocazia de a ma ‘intalni’ cu el si cu ocazia turneului sau in Israel acum doi ani, si in vizitele mele in Romania, desigur el in rolul de creator, eu in cel de consumator, amator si avid, al artei sale, fie ca spectator in sala, fie ca vizitator al Atelierului de Caricatura pe care l-a infiintat in zona renascuta a Lipscanilor si Blanarilor. Citeste continuarea »