“Siegfried. O idilă neagră”, de Harry Mulisch

Moto:   „De ce nu mă ia dracul? La el e sigur mai frumos decât aici” (Eva Braun, Jurnal)

Este clar că Harry Mulisch a dorit cumva senzaţionalul prin publicarea acestui roman profund ficţional, dar care şi-a extras rădăcinile dintr-o realitate pe care o cunoaştem cu toţii. De-a lungul timpului, am avut astfel de autori care şi-au dorit, unii chiar au reuşit, să aducă în atenţia publicului personalităţi de seamă, punându-le în cărţi de ficţiune şi alocându-li-se fapte, sentimente sau intenţii care nu au existat niciodată, dar, în foamea anumitor cititori pentru senzaţional, au căpătat accente şi impresii de adevăr. Numai un exemplu pot da pentru a ilustra ceea ce îmi doresc să spun: Codul da Vinci, scris de Dan Brown.

Harry Mulisch încearcă aplicarea aceleiaşi teorii, la un nivel mult mai mic, asupra unui personaj asupra căruia s-au scris o mulţime de volume, dar care, spune el, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită sub aspect uman, ci numai din punct de vedere istoric.

Personajul său este un scriitor olandez, care se bucură de apreciere în toată lumea literară, inclusiv în Berlinul în care se află acum. Îşi aşteaptă cu încredere nouă inspiraţie pentru noua sa carte, nu disperă, ştie că la un moment dat va veni, deşi un interviu dat unui post de radio îi dă un indiciu: să scrie marea carte despre Hitler, deşi nu ştie de unde să înceapă şi unde să termine. Până şi fiul său îl întreabă într-o zi, aparent fără nicio legătură: „Ieri, Marnix m-a întrebat aşa, dintr-o dată, cine-i Hitler. A auzit el ceva. I-am spus una, alta, şi-atunci el a zis: „Hitler este în iad. Dar pentru că-i plac răutăţile, el se simte acolo ca-n cer. În rai sunt toţi evreii, aşa că pentru el acolo este iadul. Ca să fie pedepsit, ar trebui de fapt să ajungă în rai.” Ce zici? Şapte ani. Am avea ceva de învăţat de la el.”

Vâlva se stârneşte în momentul în care este abordat de doi bătrânei şi rugat să vină la azilul unde aceştia locuiau, pentru a se găsi acolo în faţa unor dezvăluiri senzaţionale: Hitler şi Eva Braun au avut un copil, Siegfried, în bârlogul de la Berchtesgaden, pe care dictatorul nazist nu l-a recunoscut niciodată, care a fost prezentat ca aparţinând servitorilor săi, Falk şi Julia, cei doi bătrânei care spun acum adevărul cu limbă de moarte.

Harry Mulisch

Cartea ne prezintă felul în care acesta a crescut, ataşamentul său faţă de părinţii adoptivi, precum şi disperarea Evei Braun că micuţul nu o recunoaşte drept mamă. Pentru Hitler, Siegfried a reprezentat pe rând mândria de a fi tată, ignoranţa dată de treburile războiului şi dorinţa sa de a nu se ataşa de oameni, voinţa ca, după încheierea războiului să se retragă de la conducerea statului, într-o reşedinţă de la Viena şi să îl desemneze pe Siegfried drept succesor: „Spre mâhnirea domnişoarei Braun, logodnicul ei nu s-a arătat imediat prea interesat de fiul lui. O fi fost el Fuhrerul suprem care îşi pusese în cap să cucerească toată lumea, însă rolul de tată se vede treaba că nu-l prea prindea: fusese el însuşi prea răsfăţat de propria-i mamă. În plus, probabil că pentru el copilul era încă prea mic şi semăna prea mult cu alţi bebeluşi şi copii mici.

O dată i-a spus lui Falk că foarte probabil n-o să se aleagă mare lucru din băiat, căci era cunoscut faptul că marii bărbaţi aveau întotdeauna fii obscuri: un exemplu era August, fiul lui Goethe. Dar, în acest caz, obscuritatea lui avea să fie pusă pe seama lui Falk.”

Toate bune şi frumoase, Mulisch jonglează frumos între realitatea întruchipată de Hitler şi de acoliţii săi, îi prezintă pe rând pe aceştia cu toate trăsăturile lor pozitive şi negative, o reliefează sub aspecte noi şi inedite pe Eva Braun, încercând să îi descifreze adevăratele sentimentele pe care le-a avut în preajma Fuhrerului. Romanul se încheie, de altfel, cu un presupus Jurnal al acesteia, ţinut în ultimele zile din buncărul din Berlin, înaintea căsătoriei cu Hitler şi a sinuciderii forţate dinaintea căderii Berlinului.

Îşi doreşte moartea, dar plânge în acelaşi timp despărţirea de fiul său, lăsat în urmă şi pentru care Hitler dăduse un ordin de exterminare, aşa cum fuseseră aproape toate ordinele sale. Eva Braun nu îl înţelesese, bănuia existenţa unui complet, însă cel mai important era că se afla alături de bărbatul pe care îl iubea, indiferent de consecinţe şi de împrejurări: „Mai bine de-o săptămână n-a fost afară, ştiu că n-o să mai văd niciodată soarele, dar m-am împăcat cu gândul ăsta. Am trăit treizeci şi trei de ani şi am avut aproape tot ce mi-am dorit – de ce ar trebui să mai ajung la optzeci şi opt de ani ca să prind anul 2000, într-o lume animalică, sălbăticită de bolşevici? Nu, sunt extrem de fericită că pot să mor aici, alături de iubitul meu.”

Şi, într-un acces de mare bucurie, în ziua căsătoriei:

„Sunt doamna Hitler! Asta-i cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Eva Hitler! Eva Hitler! Doamna Eva Hitler-Braun, soţie a Fuhrerului! First lady a Germaniei! Sunt cel mai fericit om de pe pământ! Astăzi este şi ultima zi a vieţii mele – dar ce-i mai frumos decât să mori în cea mai frumoasă zi a vieţii tale?”

Partea mai puţin construită şi cu atât mai puţin verosimilă din roman este paralela dintre Hitler şi Nietzsche şi consideraţiile despre puterea malefică a lui Hitler dinaintea naşterii acestuia şi după moarte, fiind considerat un spirit malefic care îşi întinde existenţa peste veacuri şi a găsit în Hitler doar o formă de întrupare. Cu atât mai puţin realistă, cu cât aparent îşi găseşte în scriitorul olandez viitoarea formă de existenţă, acesta murind neaşteptat în momentul când spune că „el este aici”.

Paginile despre această legătură între moartea ca autor a lui Nietzsche şi naşterea lui Hitler doreşte să ne trimită de pe tărâmul senzaţionalul pe tărâmul construcţiei logice, însă nu reuşeşte, în ciuda frazelor intersectate cu amănunte detaliate asupra vieţii celor doi, decât să strice aparenţa de autenticitate de pănâ atunci cu siguranţa că totul nu este decât o ficţiune:

Hitler „a fost conceput în iulie 1888 – exact în momentul când a început degradarea stării de sănătate a lui Nietzsche. Iar nouă luni mai târziu, când s-a născut Hitler, nu mai exista niciun Friedrich Nietzsche. Creierul în care apăruseră toate aceste idei a fost distrus în lunile în care personificarea, nu, depersonificarea lor trecea prin faza fetală. Iată dovada mea ontologică a neantului. (…)

Cu câteva zile înaintea prăbuşirii definitive – nenăscutul Hitler era pe-atunci de şase luni în burta mamei sale –, Nietzsche a scris literalmente că-şi cunoaşte soarta: că numele său avea să fie legat vreodată de amintirea unei monstruozităţi, a unei crize cum nu mai fusese alta pe pământ, de cel mai profund conflict de conştiinţă, de o decizie luată împotriva a tot ce se crezuse, se ceruse şi se sanctificase până atunci.(…)

Siegfried

S-a dovedit a fi obsesia lui capitală: Endlösung der Judenfrage (soluţia finală a problemei evreieşti) – exterminarea fizică a evreilor, cu care Wagner ameninţase primul şi pentru care Nietzsche îl dispreţuise. De altfel, ştim de la un prieten de tinereţe că viitorul ucigaş de popoare citise literă cu literă scrierile antisemite ale lui Wagner. Nietzsche le-a citit şi el în tinereţe, însă palavragiul incorigibil – fapt destul de semnificativ – n-a vrut să discute acest subiect cu prietenul său; îl afecta prea tare, desigur. De altfel, n-a fost niciodată prietenul filosofiei şi al literaturii; era pasionat de arhitectură şi teatru muzical, mai ales de operele lui Wagner, iar în aceste opere, mai cu seamă de decoruri şi de punerea în scenă.(…)

Şi-atunci să mai cred eu că această coincidenţă exactă între naşterea lui Hitler şi moartea lui Nietzsche este doar o întâmplare? Tot întâmplare să fie şi faptul că amândoi au murit exact la aceeaşi vârstă: cincizeci şi şase de ani? Tot întâmplare este şi că nebunia lui Nietzsche a durat tot atât cât dominaţia lui Hitler: doisprezece ani?”

Este un roman care se citeşte relativ uşor, trecât peste construcţia uneori alambicată a frazelor, dar în acelaşi timp, aparţinând speciei de fantezie istorică, este nevoie de cunoaşterea, măcar în sens larg, a perioadei istorice şi a personajelor care au populat lumea germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Harry Mulisch a încercat să impresioneze, să atingă senzaţionalul care a adus popularitate altor scriitori, dar nu a reuşit decât parţial, în special datorită faptului că şi-a construit romanul pe mai multe planuri şi nu doar pe cel care avea capacitatea să atragă publicul.

Despre dragoste si alte intamplari
Editura Univers, Colectiile Cotidianul, Bucuresti, 2008

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Cand te hotarasti sa lecturezi despre dragoste si alte…sentimente adiacente, este bine sa te intrebi mai intai cat de bine faci fata amalgamului de trairi si simtaminte pe care le incerci cu fiecare fraza citita. Si asta pentru ca, indiferent de particularitatile si unicitatea povestii traite personal, este imposibil ca macar una din cele 17 povestiri si 54 de scrisori de dragoste cuprinse in antologia pe care Colectia “Literatura” a ziarului Cotidianul a publicat-o nu de mult, sa nu te atinga exact in acel punct sensibil pe care il credeai uitat, acceptat sau asumat.

500 de pagini de povestiri de dragoste selectionate cu grija ne prezinta iubirea sub toate aspectele ei, clasice sau contemporane, prin ochii si, as indrazni sa spun, prin inimile catorva scriitori de exceptie.

Stendhal in “Despre Dragoste” o teoretizeaza, o abordeaza psihologic privind-o ca un fenomen care cristalizeaza in timp bucuria care ne-o da relatia cu o anume persoana, evoluand de la prima scanteie “cel mai mic fir de speranta care poate face sa se nasca iubirea” la iubirea adevarata ” imbinarea tuturor sentimentelor de multumire, a tuturor momentelor de fericire care au putut lua nastere succesiv” cu privire la persoana iubita.

De departe insa cel mai mult mi-a incantat sufletul corespondenta intre Mihai Eminescu si Veronica Micle, fragmente reproduse din colectia de scrisori inedite aparute sub titlul ” Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit”. Contrar parerilor care au spus ca publicarea acestor scrisori l-au demitizat pe marele poet, l-au coborat in banal, eu cred ca in aceasta corespondenta mai mult decat orice alta scriere se vede izvorul geniului iubirii care s-a revarsat in acele sublime poezii de dragoste. Vedem un Eminescu obisnuit, plin de griji si framantari interioare, nefericit, bolnav insa mai presus de toate indragostit, poate de Veronica, mai mult ca sigur de o iluzie cu chipul Veronicai, iluzie numita “dulcea mea copila”, ” sufletul si amorul meu”, “momoti draga” ba chiar si “ingerul meu blond”. O iubire tragica, neimplinita care rabufneste cu putere in declaratii emotionante “Un om ca mine, care într-adevăr nici n-a crezut ceva nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva. Nu înţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de a crede şi iubi? Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin raţiune cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă. Te iubesc, te iubesc cu toată privaţiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viaţa mea a fost un pustiu, tocmai că nimeni nu m-a iubit în adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea şi iubirea ta am căutat-o pe pământ şi pentru că ceea ce am dorit mai mult, am şi aflat. – 5 ianuarie 1880″.

Adam si Eva

Daca simtiti ca sentimentele va coplesesc mai dati cateva pagini si Mark Twain va reusi cu siguranta sa va binedispuna cu al sau ” Jurnal al lui Adam si al Evei”.Vorbind tot depre iubire, dar avand o abordare ironica, faimosul scriitor american ne prezinta lungul drum spre dragoste al cuplului primordial in Gradina Raiului. De la constientizarea propriei persoane, la descoperirea partenerului si traiul in comun sunt tot atatea subiecte tratate cu umor, si uneori cu duiosie accentuata in ultima fraza, suprema dovada de iubire – epitaful Evei – ” Oriunde te-ai dus, acolo este paradisul.Adam”

Despre iubirea pasionala, nefericita si in final fatala ne povesteste Prosper Merimee in a sa “Carmen”, in care a creat un tip literar nou acela al femeii fatale care isi exploateaza sexualitatea si misterul pentru a subjuga persoana iubita dar care isi gaseste moartea starnind gelozia acestuia.

In ” Calul dracului “ al lui I.L. Caragiale, intalnirea, langa o fantana, a unei babe cu un misterios personaj diavolesc, se transforma intr-o cavalcada nocturna, la lumina lunii, romantica, in care baba devine o frumoasa fata de imparat, revenind la starea initiala odata cu ivirea zorilor.

“Lucidor” are ca subiect o iubire ascunsa. Este povestea doamnei “von Murska” si a celor doua fiice ale sale, cea de-a doua obligata sa se imbrace si sa se comporte ca un baiat de mama sa, convinsa ca in societatea in care traiau este foarte complicat sa mariti o fata, despre doua nici nu putea fi vorba. Aparitia tanarului Wladimir complica situatia prin interesul pe care il manifesta pentru Arabella, sora mai mare care insa nu-i impartaseste sentimentele. Lucile, devenita Lucidor pentru restul lumii, se indragosteste de junele adorator al surorii sale prilej sa-i trimita numeroase scrisori de dragoste semnate cu numele acesteia. Incurajat de corespondenta primita dar descurajat de atitudinea zilnica a presupusei indragostite Arabella, Wladimir nu poate decat sa pluteasca in incertitudine, neintelegand dubla natura a logodnicei sale, nebanuind nici o secunda ca Lucidor este cea indragostita de el dar care nu se putea implica.Odata misterul rezolvat, autorul lasa insa deschis finalul, fara a mentiona daca Wladimir alege sa iubeasca sau sa fie iubit.

Montesquieu

“Scrisorile persane” desprinse din primul roman epistolar scris de Montesquieu ni-i prezinta pe Rika si Usbek, cei doi persani sositi la Paris, care sustin o bogata corespondenta cu compatriotii lor, pe care ii informeaza cu privire la realitatile, oamenii, institutiile si moravurile societatii franceze, primind la randul lor variate informatii din lumea persana. Scrisorile povestesc intamplari si intrigile din haremul lui Usbek din Persia, corespondenta prin care Usbek doreste sa se asigure asupra fidelitatii femeilor din harem in timpul lipsei sale fiind doar un prilej pentru autor de a confrunta doua civilizatii diferite.

Iubiri de basm ne ofera Ion Creanga in “Povestea porcului” si povestea japoneza “Taietorul de bambus si printesa lunii”, cu aparitii misterioase a printului dintr-un porc si a printesei dintr-o tulpina de bambus, cu incercari, piedici, perseverenta si incredere in depasirea obstacolelor care stau in calea gasirii iubirii desavarsite.

In “Ligia”, Edgar Allan Poe ne vorbeste de dragoste in stilul sau propriu, macabru, gotic, o dragoste maladiva care depaseste barierele vietii si mortii. Personajul masculin traieste o iubire perfecta cu Ligia, primele pagini descriind in detaliu pasiunea impartasita de cei doi ale caror suflete parca se contopesc. Imbolnavindu-se, in pragul mortii Ligia nu renunta si ultimile sale cuvinte vin ca o promisiune a iubirii eterne: “Omul nu cedeaza in fata ingerilor, nici cu totul in fata mortii, fiind salvat de slabiciunea palidei sale vointe”. Ravasit, naratorul deplange indelung disparitia Ligiei, insa in timp se recasatoreste cu Rowena. Boala acesteia si iminenta moarte il fac sa suspecteze cauze nenaturale insa ramane la capataiul Rowenei pana la decesul ei, departe insa de a simti cu aceeasi intensitate pierderea ca prima data. O pregateste de inmormantare conform obiceiului si ramane l-a capataiul ei intr-un scaun motaind. trezit brusc din somn vede corpul miscandu-se si decopera cu oroare ca nu Rowena inviase ci sufletul Ligiei se intorsese asa cum promisese.Dragostea se dovedeste mai puternica decat moartea.

De Edith Warthon recunosc ca nu citisem nimic pana la aceasta nuvela despre dragoste si spre rusinea mea habar nu aveam ca este “acea” Edith Warthon care a scris “Varsta inocentei” fiind prima femeie care a castigat premiul Pulitzer pentru aceasta creatie. O alta poveste, un alt fel de iubire… Satula de viata searbada pe care o traieste, eroina noastra isi ia viata inghitand otrava si ajunge intr-un fel de rai, departe insa de cel zugravit de religii, aproape terestru unde intalneste Spiritul Vietii. Discutiile purtate cu acesta ne releva o persoana sensibila, intelectuala, care traise captiva intr-o casnicie alaturi de un sot blazat, mediocru care au transformat-o intr-o fiinta interiorizata si intr-un final au facut-o sa se sinucida. Drept recompensa pentru viata care n-a trait-o, Spiritul Vietii ii ofera oportunitatea de a inatalni perechea ideala, sufletul pereche alaturi de care sa traiasca adevarata dragoste, plenitudinea vietii. Perspectiva noii vieti o face insa sa se gandeasca la fostul sot, la singuratatea si nefericirea lui cand va muri si nu o va intalni in paradis, la asteptarea si dezamagirea lui si paradoxal descoperind ca de fapt ea este plenitudinea vietii fostului sot, renunta la oferta Spiritului alegand fericirea omului de langa ea cu care se obisnuise, pentru care era totul si care intr-un final … ii lipsea.

Despre o alta dragoste, prima dragoste, incandescenta, imprevizibila citim in “Scrisorile calugaritei portugheze” de Mariana Alcoforado. Presupusa poveste de dragoste intre Mariana si capitanul Bouton a fost o simpla aventura pentru el si un extaz transformat in agonie pentru ea. Intre zidurile manastirii patima si durerea calugaritei si-au gasit alinarea in scris.Scrisorile o fac sa retraiasca cele mai frumoase momente ale iubirii, isi cheama iubitul inapoi, rememoreaza momentele fericite pentru a le fxa in memorie, trece prin deznadejde, reprosuri, spaima de nu fi uitata, nevoia de a se simti din nou iubita.Dupa ce a imortalizat pe hartie iubirea sa amara, calugarita s-a retras in anonimatul manastirii lasand randurile sale sa rascoleasca sufletele cititorilor de peste veacuri, consacrandu-se printre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile.

Povestea lui “Amy Foster” scrisa de Joseph Conrad ne prezinta diferite fete ale dragostei care se manifesta intre aceleasi personaje: Yanko si Amy si care se schimba pemasura ce relatia intre cei doi evolueaza. La inceput este compasiune, care se transforma in pasiune, insa dupa nasterea fiului lor dragostea se estompeaza, astfel incat Amy nu mai e in stare sa-l sutina pe Yanko in planurile sale. Iubirea se transforma apoi in indiferenta si fara ajutorul si atentia sotiei sale Yanko moare.

“Fiica lui Rappaccini” este o nuvela fantastica al carei subiect urmeaza povestea povestea unui tanar care se indragosteste de femeia pe care o vede intr-o gradina, care seamana cu o floare ai mult decat intr-un singur fel, dar datorita interventiei stiintei in natura dragostea lor indeplinindu-se are un final dezastruos. Este o poveste de dragoste tragica care imbina teme fundamentale precum umanitatea, interventia in natura cu scopul de a o perfecta precum si iubirea romantica si manifestarile ei.

Decameron

Intalnim apoi o iubire sortita sa ramana neimplinita, asa cum sunt dealtfel iubiile lui Turgheniev, apoi dintre cele o suta de povestiri ale Decameronului lui Boccaccio savuram doua, astfel cum sunt povestite de personajele care se intalnesc in biserica Santa Maria Novella din Florenta (in 1348) in timp ce ciuma se abatuse catastrofala peste oras, umpland casele si strazile de cadavre si de sufletele de teroare. Iubind viata si dorind-o cu atat mai mult in mijlocul unor asemenea nelinisti si terori, acesti tineri se retrag intr-o vila hotarati sa petreaca acolo cateva zile, in mijlocul dansurilor, al jocurilor si al placutelor conversatii, retragandu-se si aflandu-si scaparea de orori in povesti de dragoste. In fiecare zi aleg cate un rege sau o regina si in fiecare dupa-amiaza se aseaza intr-o livada pentru a spune fiecare cate o poveste care sa intre intr-o tema generica.

Despre dragoste prin corespondenta se vorbeste in scrisorile pe care Kafka le trimite Milenei Jesenska, pe vremea aceea jurnalista, un spirit liber adept al “Noii directii in dragoste” ce presupunea acordul libertatilor partenerilor cu alte persoane. Legatura dintre Kafka si Milena se infiripa rapid, manifestandu-se strict prin corespondenta in care Kafka isi afiseaza iubirea curtenitoare, cu duiosie si mai ales fara inhibitii.

“Doamna cu catelul” ilustreaza evolutia unei relatii interzise, adulterine petrecut intr-o statiune balneara, catre o iubire adevarata, dureroasa, fara iesire. Provenind din mariaje de convenienta, monotone, Anna si Dimitri se trezesc la viata intr-o relatie blamata de societatea in care traiesc. Macinata de sentimentul de vina, fragila si vulnerabila Anna nu isi gaseste si fericirea , sentimentul de vina depasind in intensitate dragostea.

Despre dragoste… ce ar mai fi spus oare, probabil nimic sau probabil foarte multe… Lasati-va imaginatia in voia literaturii si in mod sigur veti simti, veti trai, veti visa. Lectura placuta!

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

“Inima întunericului”, de Joseph Conrad

În următorii cincisprezece ani, Conrad a fost pe mare şi prin porturi, făcând şi contrabandă, şi datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia in 1878. A scăpat, dar a fost oblogat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. Şi-a dat examenele, şi-a luat un certificat de navigatie, a devenit cetăţean englez, şi tot atunci şi-a schimbat şi numele. A invatat limba engleza abia cand avea douazeci de ani si de-a lungul intregii sale vieti a avut un accent polonez pronuntat fapt ce nu l-a impiedicat sa scrie bine in limba engleza. Stilul lui narativ a infleunta multi scriitri anglofoni precum Ernest Hemingway, D.H. Lawrence, F. Scott Fitzgerald, Graham Greene, William S. Burroughs, Joseph Heller sau J.M. Coetzee.

Joseph Conrad

Recent a aparut în cadrul colecţiei Cotidianul la Editura Univers volumul „Inima Întunericului“ unul dintre cele mai controversate cărţi a lui Joseph Conrad. În acest volum este relatată experienţa avută de Conrad în postura de comandant de vas cu aburi în apele fluviului Congo, cel mai mare fluviu din Africa. In acea perioada zona Congo-ului era organizată sub forma unui aşa-zis Stat Liber al Congo-ului (Free State of Congo), in facto, o colonie belgiană. Ca în multe alte romane Conrad se foloseşte de vocea lui Charles Marlow, un personaj, pentru a depăna firul narativ. Cruzimea şi haosul unui ţinut străin şi înspăimântător, continentul negru şi ostil, au bruscat sensibilităţile contemporanilor şi continuă să intrige şi azi, deşi pe temeiuri diferite.

Principalele critici care i se aduc azi lui Conrad vizează privirea tipic occidentală cu care autorul a ales să dezvăluie inima continentului african, unghi taxat de mulţi intelectuali devotaţi studiilor postcoloniale ca fiind viciat de prejudecăţi rasiste. Evident daca privesti acest volum din perspectiva political corect rişti să ai probleme, să fii indignat, să dispreţuiesti aşa-zisele prejudecăţi ale autorului însa trebuie subliniat şi amintit faptul ca Joseph Conrad nu stia ca peste un secol nu vor mai exista imperii coloniale, nu stia nici ca va fi foarte dificil sa depui marturie si nici nu stia ca statele africane se vor fi dezvoltat intr-o maniera atat de spectaculoasa, devenind cele mai performante democratii si economii din lume.

Este dureros, suntem siguri pentru intreaga ierarhie stiintifica din centrele universitare occidentale sa accepte imagini si povesti precum cele spuse de Conrad in intreaga sa opera nu numai din volumul „Inima intunericului” pentru ca arunca o lumina nu foarte favorabila asupra lumii celor oprimati , cuceriti de invadatorii crestini vest-europeni. Daca in alte zone ale lumii puteriile coloniale europene ( Anglia, Franta, Spania, Portugalia, Olanda si, mai tarziu chiar si Belgia, Germania sau Italia) au descoperit civilizatii demne de acest nume chiar daca din punct de vedere tehnologic ramase in urma Europei Occidentale, in schimb in Africa diferentele erau uriase. Probabil si aceasta este una explicatiile pentru care a fost initiat abominabilul comert cu scalvi din Africa si nu, de exemplu, din Asia. Una dintre explicatii.

Congo exploatat de Conrad

Descinderea în teritoriul tenebrelor, în care teama, nesiguranţa şi necunoscutul spulberă normele uzuale de vieţuire nu numai a individului cu semenii săi, ci chiar a sinelui cu sine, a alimentat o plajă generoasă de interpretări psihanalitice. Cunoscut este însă faptul că multe dintre ungherele care generează angoasă în cartea lui Conrad au fost explorate de scriitor însuşi, îmbarcat pe o navă franceză, finanţată de Societé Anonyme pour le Commerce de Haut Congo. Călătoria în Congo, din 1890, l-a zguduit pe polonezul călit deja în nenumărate voiajuri pe mările şi oceanele lumii. I-a slăbit sănătatea, şi aşa fragilă, şi l-a apropiat de punctul terminus al incursiunilor în cele mai îndepărtate porturi. Trăirile pe care i le-a declanşat descinderea în Congo sunt consemnate într-un jurnal de călătorie, transformat apoi în această carte.

Acest volum l-a inspirat şi pe celebrul regizor Francis Ford Coppola în realizarea filmului Apocalypse Now (1979). Coppola a schimbat locaţia geografică mutând-o în Vietnamul anilor 1960 în plin război necruţător, păstrând în mare actiunea: un ofiter american este trimis impreuna cu unitatea sa sa recupereze un alt ofiter american pierdut in jungla vietnameza care o luase razna, devenind zeul-conducator al unui trib inapoiat. Deranjanta pentru mediile universitare stangiste din Occident imaginea din inima Congo-ului este una plina de exotism, de farmec in care personajul principal se defineste in raport cu o situatia existentiala foarte primejdioasa. Dintr-o alta perspectiva, Conrad condamna fara drept de apel in acest volum lacomia celor implicati in afacerile coloniale ale timpului, sfaritul secolului al XIX-lea, implicare care de foarte multe ori a dus la moartea albilor colonizatori sau exploatatori. Pana la urma ii putem considera pe cei care au ales acest drum foarte riscant drept simplii oameni de afaceri care, de foarte multe ori, şi-au pierdut atât banii cât şi viaţa aiurea prin Africa sau Asia, fapt ce se spune mai putin de catre acest mediu academic mult prea grabit sa arunce vina in totalitate pe exploatatorul om alb. Judecată abruptă retrospectivă nu este cel mai bun garant al unei judecăţi de valoare indiferent dacă se pretează modelor în vigoare.

“Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi
Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti, 2009
Traducere de Emilia Comănici

Moto: “Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinica sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi, e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poate obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată.

Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce niciodată spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.” (Amos Oz)

Pledoarie pentru citit şi strigătul cărţilor
Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce niciodată spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.” (Amos Oz)

În zilele de tumult al cotidianului post-decembrist, timpul necesar pentru a citi o carte este din ce în ce mai restrâns. Avem timp să mergem la serviciu, avem timp să ne plimbăm cu maşina sau să bem o bere cu prietenii, avem timp să ne jucăm la ultima generaţie de PC sau să navigăm pe Internet, să stăm pe messenger sau pe twitter. Pentru toate ne găsim timp, numai pentru citit nu. Oare putem găsi şi cititului un pic de timp în realitatea vieţii de zi cu zi?

Nu cred că este imposibil, trebuie însă dorinţă şi încredere. Din facultate am învăţat, de la un profesor eminent, că e bine ca în fiecare zi a vieţii noastre să citim macăr o pagină, măcar zece pagini, oricât, aceasta să devină o deprindere, o obişnuinţă, astfel încât mereu să fim obişnuiţi cu ceea ce am realizat. Pe lângă acestea însă, trebuie ca în noi să există plăcerea de a citi, conştienţi că lecturarea unei cărţi ne apropie într-o măsură din ce în ce mai mare de cunoaştere.

Hikaru Okuizumi

Continuând pledoaria, consider că apariţia în ultimii ani a conceptului ziar+carte, iniţial la Cotidianul, apoi şi la Jurnalul naţional, Săptămâna financiară sau Adevărul, nu a făcut decât să faciliteze accesul la lectură a unui număr mai mare de cititori, chiar dacă, într-adevăr, unii doar cumpără aceste cărţi pentru a le avea în bibliotecă şi a se lăuda cu volumele îmbrăcate în piele.

Deunăzi, trebuia să găsesc timp pentru citit. Într-o zi ocupată, de-a lungul a mai mulţi kilometri şi aglomeraţie urbană, m-am strecurat printre amănunte pentru a citi „Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi, una din cărţile apărute de curând în Colecţiile Cotidianul. Nu te poate opri nimic atunci când îţi doreşti cu adevărat să citeşti, chiar dacă vorbim de o carte de puţin peste 100 de pagini: pe când aştepţi să ţi se facă revizia la maşină, în timp ce înfuleci un sandviş şi o cafea la McDonalds sau în parc, aşteptând să îţi apară prietenii. Şi reuşeşti, plecând cu satisfacţia că, într-o zi ce apărea a fi total ocupată, ai reuşit să termini o carte.

Pasiunea pentru pietre a personajului principal seamănă cu pasiunea multora dintre noi pentru cărţi: apărută dintr-o întâmplare de cele mai multe ori (căci sunt destui printre noi care nu am avut părinţi care să ne insufle acest dar al cititului şi nici o bibliotecă îndeajuns de cuprinzătoare), am sădit-o cu stăruinţă în suflet şi nu o vom pierde niciodată. Am început să căutăm cărţi, la început prin bibliotecile orăşeneşti sau judeţene, pentru ca apoi să cumpărăm, să primim sau să împrumutăm cărţi, aşteptând cu sârguinţă să vină momentul să le citim. Din când în când le clasificăm, le rânduim, le răsfoim, ştiind în fiecare moment unde se află fiecare şi unde trebuie să căutam ceea ce ne trebuie.

Şi ajungem să considerăm despre cărţi, la fel cum spunea Hikaru Okuizumi despre pietrele lui: “Până şi ultima pietricică din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Motivul pentru care Tsuyoshi Manase devenise un înfocat colecţionar de pietre îl regăsim întorcându-ne în timp la vorbele auzite de acesta de la un muribund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe la jumătatea lunii decembrie 1944, într-o grotă din mijlocul pădurii tropicale mai sus de Golful Carigara din nordul provinciei Layte”.

Savuraţi deci plăcerea de a strânge pietre (cărţi) şi de a simţi momentul când ele strigă pentru a fi pipăite, clasificate şi descrise, de a fi deschise, răsfoite şi citite cu dorinţa de a deveni mai aproape de cunoaştere.

“Următoarea poveste”, de Cees Nooteboom

O nouă „cărticică” de la Cotidianul pe care am apucat-o din bibliotecă pentru a-mi vindeca o după-amiază şi am sfârşit să îi citesc febril finalul depăşind pauza de masă, interesat să văd finalul. Pe ansamblu, nu m-a entuziasmat aşa de mult, însă povestea m-a prins, m-a acaparat, deşi rămân la părerea că felul cum a fost spusă a fost complicat şi de multe ori pe dinafara subiectului principal.

Despre autor ce sa spun, nu e foarte cunoscut sau cel puţin eu nu auzisem decât de această carte de la Cotidianul. Pe numele său întreg Cornelis Johannes Jacobus Maria Nooteboom, el este un scriitor olandez de succes, cu un motiv predominant al călătoriei în propria viaţă şi operă (regăsit şi în Următoarea poveste, între Olanda, Portugalia şi Brazilia). Romanul de faţă i-a adus şi un premiu important, respectiv Premiul European pentru Literatura Aristeion in 1993.

Începutul este o fantezie: o persoană adoarme la Amsterdam şi se trezeşte într-un hotel din Lisabona, în care mai fusese acum mult timp, în care se consumase o primă dragoste şi de care îşi aduce aminte acum ca o pedeapsă. În acest moment, ne aşteptăm ca totul să se îndrepte spre un roman psihologic, la limita raţiunii, chiar unul sci-fi. Pentru ca iniţial singura măsura care pare pierdută este a timpului. Profesorul Herman Mussert realizează că se află în cu totul alt timp decât cel de la care a plecat, îşi dă seama de eroarea timpului, dar concomitent existenţa este ordonată, nimic nu întrerupe ordinea ei şi viaţa curge ca şi cum totul ar fi normal. Numai el se află într-un loc unde trebuie să îşi regândească trecutul: „După părerea mea, ceasurile îndeplineau două funcţii. Prima era aceea de a le indica oamenilor ora exactă, cea de-a doua de-a mă convinge pe mine că timpul este un mister, un fenomen capricios şi nemăsurat care se sustrage cunoaşterii şi pe care noi, neajutoraţi, l-am însoţit cu iluzia ordinii. „Timpul este acel sistem care face ca lucrurile să nu se petreacă simultan.”

Povestea îşi schimbă sensul, totul se îndreptă, nici eu nu ştiu cum, spre istorisirea iubirilor personajului principal. Care nu au fost multe, chiar se rezumă la două persoane care au trecut prin viaţa lui şi pentru care abia acum, într-un moment de linişte a timpului, trebuie să îşi desluşească adevăratele sentimente. De altfel, abia în ultima frază a cărţii aflăm care este cea pe care a iubit-o întotdeauna, deşi a urât întotdeauna dragostea, a căutat să o evite, a dorit să nu existe în viaţa lui.

Cees Nooteboom

Care sunt cele două însă? Una este amanta lui, o femeie căsătorită pe care o întâlneşte pe ascuns, dar care reprezintă poate propriul drum spre aprecierea iubirii. Ea sa fie izbăvirea, când ea este cea care îl laudă, îi arogă merite pentru limbile lui moarte pe care le predă? Îl apreciază că povesteşte frumos (oare o stare incipientă a viitorului scriitor de ghiduri de călătorie în ţări în care nu a fost niciodată?), îl crede nebun, dar unul simpatic. O dragoste, aproape imposibilă şi asta pentru că Platon găsise o formulă magică: „Dragoste este în cel care iubeşte, nu în cel iubit.” Dar soţul ei, care o urmăreşte îndeaproape, îşi dă seama repede de adevăr, cu toate că profesorul simte că se îndrăgosteşte: „Pentru a fi aproape de ea, trebuia să suport umbra unui poet îmbrăcat în trening, însă cine a intrat în pielea unui îndrăgostit mănâncă şi bea tot, castroane de ciulini, butoaie de oţet.”

Cealaltă fiinţă feminină reprezintă întruparea unei dorinţe pe care o are aproape orice persoană: o iubire de-a dreptul imposibilă, între două persoane care nu pot fi împreună niciodată, motivele pot exista în orice loc: stare socială total diferită, relaţii profesionale apropiate, dar total nepotrivite pentru o relaţie, depărtare, stare familială sau diferenţe totale de religie. În cazul profesorului, motivul este simplu, dar în acelaşi timp complicat şi complex: cea care îl iubeşte şi pentru care nutreşte (doar?) o admiraţie este eleva sa.

Deşi încearcă să îşi cunoască destinul, după dedublarea temporală, chiar triplarea, pentru că o mare parte din carte ne găsim într-un vapor, care pare aruncat spre apele Infernului, adevărata iubire nu o poate găsi (şi probabil că fiecare din noi o vom cunoaşte tot acolo) decât în moarte. Şi cum finalul surprinde, rămâne să aflaţi voi care este adevărata dragoste a profesorului din carte.

Nu mai scriu, în final, decât o mărturisire suculentă a unui preot din carte, căruia i s-a făcut lehamite de spovedaniile oamenilor ce îi treceau prin biserică: „Mi se făcea rău de îndată ce păşeam în catedrală, după ce ieşeam din sacristie. Aveam senzaţia că sunt o cârpă întinsă pe jos pe care cei care veneau o foloseau ca să-şi cureţe vieţile. Dumneavoastră nu ştiţi de ce sunt în stare oamenii. Şi nici nu le-aţi văzut vreodată chipurile atât de aproape, ipocrizia, desfrâul, paturile lor puturoase, lăcomia de bani. Şi veneau mereu, şi eram mereu silit să le şterg păcatele. Dar astfel accepţi o complicitate oribilă, devenind o parte a acelei relaţii pe care ei nu au fost în stare să o curme, o parte e hidoşeniei caracterelor lor. Am fugit, m-am dus la mânăstire. Nu mai suportam vocile omeneşti decât atunci când le auzeam cântând.”