Ploaia mocănească ce a căzut cu intermitenţă întreaga zi de duminică, 6 septembrie, nu ne-a împiedicat să dăm o fugă până la Râşnov pentru a asista la cea de a trei zi a Festivalului de Film Istoric organizat în acest fost burg săsesc. Cu nesimţirea care ne caracterizează am evitat ziua de vineri şi, din nefericire şi pe cea de sâmbătă. Vineri au fost proiectate filmele istorice ale celebrului regizor disident Sergiu Nicolaescu care, în programul concis de prezentare a Festivalului, tipărit în condiţii profesioniste, îşi prefaţa fiecare film istoric, repetăm, cu câteva fraze în care evoca amintiri despre realizarea lor.

Ne-a surprins să constatăm câte piedici i s-au pus de către refractarul aparat de stat comunist în turnarea filmelor lui istorice care nu erau deloc în concordanţă cu istoriografia falsificată de naţional-comunismul ceauşist. Nu! Nu revenim asupra consideraţiilor noastre asupra operei lui Sergiu Nicolaescu pentru că nu vrem să ne repetam (pentru poziţia noastră de principiu se poate merge uşor la link-ul http://enervari2009.blogspot.com/2009/08/sergiu-nicolaescu-nu-este-carol-i.html ).

Nu ne-a fost foarte uşor să găsim cinematograful din Râşnov. Iniţial ne-a cuprins mirarea la aflarea ştirii că un orăşel precum Râşnov mai are sala de cinema. Ne imaginam că este una ridicată de regimul comunist, o măgăoaia dărăpănată, insalubră dar nu, sala era mică, aparent multifuncţională, sală de conferinţe, eventual atunci când cei de la Judeţ mai imaginează vreo caravană a Fondurilor Structurale, destul de confortabila şi curată.

Cea de a treia zi a Festivalului de Film Istoric s-a concentrat asupra documentarelor cu nuanţe artistice care disecau perioada comunismului târziu, dominat de influenţa diabolică a celebrului cuplu dictatorial. Din cele patru proiecţii am urmărit ajungând la amiază doar Decreţeii, Marele jaf comunist si Război pe calea undelor (filmul Videograme dintr-o revolutie fiind prea de dimineaţă pentru nişte călători grăbiţi ca noi) şi nu am regretat nici un moment că am bătut atâta drum. Vizionarea acestor trei sau patru documentare unul după altul nu este deloc recomandabilă, te încarcă cu prea mult-intens cu emoţie, revoltă, ruşinea/ mândria de a fi român, amărăciune în faţa neputinţei noastre ancestrale de a ne elibera de chingile constrângătoare ale comunismului (mai ales când îi vezi pe alde Merce, Pleşiţă rânjind satisfăcuţi şi recunoscând cinstit, atât cât pot fi nişte generali de Securitate că ar fi vrut să-i ucidă pe toţi angajaţii români ai Europei Libere, în fond chestia asta era trecută în fişa postului său, la punctul 8, să omoare cât mai mulţi agenţi imperialişti), durere, scârbă. Rămâi însă cu două certitudini absolute (1) regimul acela a fost unul explicit criminal care funcţiona pentru a oprima şi chiar omorî la propriu oamenii asupra cărora se impusese prin intermediul acestui accident istoric, tancurile sovietice (vezi româncele obligate să procreeze cât mai mult pentru ca Ceauşescu să aibă un trib cât mai numeros sub ascultare) dar şi (2) consecinţele lui ne vor mai bântui încă mult timp, imposibil de precizat cât. Până la urmă Ceausescu asculta un îndemn al lui Cioran care, intr-unul din accesele lui din tinereţe ar fi dorit ca România să aibă populaţia Chinei. Am resimţit o mare amărăciune constatând că binevenita condamnare a regimului comunist de către Preşedintele Traian Băsescu din decembrie 2006 nu a fost urmată de alţi paşi mai importanţi decât tipărirea unui manual alternativ de istorie a comunismului. Oamenii care şi-au dat viaţa sau au fost bătuţi pentru vina de a fi menţinut flacăra speranţei în RSR nu trebuie uitaţi. Aşteptăm gesturi în acest sens pentru Bernard Noel, Vlad Georgescu (ucişi de Securitate) Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv etc.. Credem că măcar câteva bulevarde ar putea purta numele lor.

În mod paradoxal regimul comunist a avut întreaga reţetă a extremismului, atât de dreapta cât şi de stânga. Dacă într-adevăr a pornit iniţial ca o simplă imitaţie a regimului sovietic care-l năşise şi care îi oferise tancurile, spionii şi cadrele bine şcolite la Academia NKVD ulterior comunismul românesc a adăugat forme de extremă-dreapta precum antisemitismul mai soft, e drept, decât cel nazist (în sensul că nu au fost create lagăre de exterminare şi nici nu au fost selectaţi şi trimis în Transnistria numai în funcţie de apartenenţa etnica) dar documentarul Marele jaf comunist dovedeşte frustrarea evreilor din România, mulţi cu vechi state de plată în PCdR chiar şi în ilegalitate care, treptat s-au văzut înlăturaţi din posturile de răspundere, traşi pe linie moartă. În faţa greutăţilor care li se puneau pentru a imigra în Israel, stat inamic URSS căci fiind aliat al SUA, unii au acţionat naiv şi prosteşte cum o dovedeşte excelentul documentar al lui Alexandru Solomon. Securitatea a acţionat în felul ei cinic şi brutal, mii de oameni fiind anchetaţi în legătură cu acest jaf, unul dintre ei murind după un interogatoriu puţin mai bărbătesc. Omul era nevinovat, obvios. În al doilea rând am remarcat (suntem siguri că nu suntem noi primii care o fac) eugenismul ceauşit atât de asemănător cu cel nazist, manipularea sexuală şi eliminarea rezultatelor imperfecte, adică uciderea copiilor cu probleme. În mod paradoxal, atât Hitler cât şi Ceauşescu au acţionat în vederea distrugerii familiei tradiţionale, creştine, băgând politica şi rasa în patul oamenilor. Simpli supuşi ai unor bolnavi psihici. Cultul personalităţii este o altă caracteristică ce-i uneşte pe cei doi, nu întâmplător, amândoi cunoscând un sfârşit tragic, violent.

Filmele ne-au adus aminte de cuvintele lui Ion Caraion „Complexaţi de o teribilă frică instinctivă, superstiţioşi până la ridicolul monstruos, necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor, tributari prin structura negaţiei şi distrugerii, niciodată capabili de confruntarea prin argumente şi dialog, de nimic nu le este, de nimic nu le-a fost, de nimic nu le va fi comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului, de domeniul spectacolelor cerebrale (în faţa cărora se comportă ca triburile hominoide la vederea unor sticle colorate) şi de puterile aceluiaşi adversar de a-şi folosi deplin libertatea şi emanaţiile inteligenţei. În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat. Cine vrea să trateze cu comunismul altfel decât de pe poziţii de forţă, acela nu ştie ce e comunismul, acela e naiv, acela pierde. Fiindcă singura lege de care ştiu, de care ascultă, sub greutatea căreia comuniştii acceptă să-şi respecte cuvântul este frica. Dacă stiu de frica, ei devin  rezonabili şi uneori – nu întotdeauna – parolişti.” Ion Caraion, Ultima bolgie, Jurnal 3,Nemira, 1998. pag.25

Poate o idee inspirata ar fi ca un astfel de eveniment să nu fie organizat exact în acelaşi interval precum Cerbul de Aur din Braşov. Sunetul  a constituit o altă problemă fiind mult prea tare pentru o sală atât de mică, multe cuvinte tropăind periculos dincolo de uşă, ajungând sus la Cetate. Last but not least, organizarea, cel puţin din ultima zi a fost critică. Credeam că tematica grea a proiecţiilor va descuraja pre-adolescenţii  de 12 ani în a-şi exhiba ignoranţa şi lipsa totală a oricărui alt interes decât cel imediat (telefon mobil, gagică, eventual maşini şi fotbal) dar ne-am înşelat căci am fost deranjaţi încontinuu de astfel de copii. O iniţiativa remarcabilă în ciuda amestecului filmelor noii cinematografii româneşti cu vechii beneficiari ai sistemului comunist (recte Sergiu Nicolaescu), perfectibilă care, sperăm, să fie continuată şi anul viitor.

4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007)

Acest film impresioneaza, in primul rand, prin realismul si vitalitatea personajelor si felul natural in care actorii isi indeplinesc sarcinile. In asa fel, incat deseori mi s-a parut ca nu este un film regizat, ci unul filmat cu camera ascunsa. Lumea, discutiile, personajele, atmosfera din Iasi (sau oricare alt oras comunist) reconstituita (aproape) perfect, toate par foarte reale. Cele aproape doua ore ale filmului trec foarte repede, actiunea derulandu-se rapid, iar ca spectator nu mi-am dat seama cum au trecut minutele. Domnul Bebe-doctorul care face avortul este tipul de roman-tipic descurcaret al ultimilor 50 ani din Romania. El se va descurca in orice situatie, in orice regim si indiferent de mijloace. Dispretuieste femeile, misogin innascut, astfel incat in film, ajunge sa isi bata si mama pentru ca aceasta nu sta in casa cat e el plecat.

Un singur (aparent) defect are filmul: sonorizarea proasta. Ori sunt eu de vina ca urmaresc filmele acasa, ori este un defect al filmelor romanesti in general. Cateodata nu se aud replicile. Prin filme ca acesta, constientizeaza si generatia mea ca e bine ca nu am trait acea epoca si sa traim mai adecvat realitatea si libertatea zilelor de azi. Eu unul o sa recomand filmul celor din generatia mea, careoricum prefera un film cu Vandamme (sper ca asa se scrie). De asemenea, astept urmatoarele filme ale lui Mungiu din seria “Amintiri din epoca de aur”, pe care inca nu le-am vazut. Un film superb, de recomandat tuturor cunoscutilor.

Nota: 9.5/10

Marele jaf comunist (2004) – The Great Communist Bank Robbery

In anul 1960, apare pe marile ecrane bucurestene filmul “Reconstituirea”, in care povestea jafului este jucata chiar de cei implicati in evenimente. Chiar daca acum, peste ani, filmul ni se pare de un amatorism pregnant, totusi faptele raman fapte. Si, chiar daca regizorul acestui film aduce martori care sa ii dezincrimineze pe presupusii vinovati, intrebarile raman.

Mi s-au parut, personal, si acum, dupa foarte multi ani, ca fostii securisti, actuali pensionari sunt deosebiti de cruzi. Cruzimea razbate, dupa decenii, din ochii lor si din faptul ca nu le pare rau de ceea ce au patit, fie si vinovati, cei condamnati. Bataile din inchisori, arestul si tinerea la carcera nu trezesc nici o sensibilitate in sufletului celor aflati in varf in anii 1959-1960.

Am recunoscut in documentar si pe domnul Cioplea, pe care il cunosc in virtutea functiei pe care o detin. Un om, fost gardian al Bancii, care nu a mai avut liniste dupa comiterea jafului si a trebuit sa emigreze in Germania (dar revenit acum in Prahova), pentru a scapa de presiunile timpului care ii impuneau sa depuna marturii numai intr-un singur sens.

Un film documentar caruia, din principiu, nu ii pot da nota. Ca un film documentar poate reliefa mai bine sau mai rau realitatea, ca poate oferi informatii mai detaliate sau mai evezive, ca poate primi, in montaj sau in informarea documentare, influente subiective din partea partilor este adevarat. Insa “Marele jaf comunist” ramane un film de colectie, care dezvaluie prin propriile mijloace un moment foarte putin cunoscut din istoria comunismului romanesc. De urmarit, dar recomandat mai ales celor tineri, care nu cunosc amanunte din aceasta perioada ignorata de ei, indepartata, neguroasa, dar plina de eroism necunoscut. Un film de o inteligenta rara.

“Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori)

Să nu uităm că, spre deosebire de naţionalizarea industriei şi băncilor, care a durat doar aproximativ patru ani – 1948-1952, colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ  12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Cercetarea singulară este, cum am spus mai sus, extrem de grea, dar ea reuşeşte în cartea-document „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii din România (1949-1962)”, prin efortul unui colectiv, unui proiect de colaborare interdisciplinar, unor cercetători de mare probitate ştiinţifică, în număr de 20, amintind aici numai patru dintre ei şi anume editorii cărţii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi sau iniţiatorii Gail Kligman şi Katherine Verdery.

Pe de altă parte, nici materialul rezultat nu este simplu şi uşor de prezentat şi, în esenţă, de citit. Se adresează unui cititor avizat, care cunoaşte îndeaproape istoria comunistă a României postbelice, care este interesat de colectivizare, de lumea satelor, de ultimele împotriviri ale ţăranilor români de pe tot cuprinsul ţării împotriva deposedării de proprietăţile lor, câştigate cu greu în urma unor reforme agrare târzii. Unele articole sunt greoaie, la un moment dat situaţiile asemănătoare se repetă, dar pe ansamblu reprezintă un demers istoriografic de remarcat, într-un domeniu care merită cercetare amanunţită.

Cartea este structurată în trei părţi, respectiv Partea I-Colectivizarea agriculturii: aspecte generale, Partea a II-a-Centru şi periferie în campania de colectivizare şi respectiv Partea a III-a-Colectivizarea şi schimbarea relaţiilor sociale, prima punând accentul pe partea istorică şi ideologică a colectivizării, iar ultimele două pe studii de caz din diferite locuri ale ţării, cu stratificare etnică deosebită, cu ideologii şi mişcări alternative de împotrivire sau de aderare la comunismul sătesc. Ceea ce reuşeşte cu prisosinţă această carte este modalitatea de cercetare, respectiv îmbinarea istoriei orale, cu interviuri luate cu supravieţuitorii sau cu descendenţii acestora, cu munca de arhivă, o condiţie esenţială pentru înţelegerea sub multiple aspecte a vieţii, transformării societăţii şi complexităţii regimului comunist din acea perioadă de început. De altfel, şi definiţia colectivizării decurge din acest context, ea fiind „un aspect fundamental al formării partidului-stat în România, şi nu doar ca pe o simplă campanie auxiliară a procesului de industrializare şi urbanizare”.

Un capitol care ne-a interesat mai mult a fost cel semnat de Eugen Negrici, intitulat sugestiv Rolul literaturii în campania de colectivizare. El dezvăluie contribuţia unor scriitori de renume, cunoscuţi şi în prezent lumii literare româneşti, dar îndelung lăudaţi în perioada comunistă, la impunerea unei imagini denigratoare a satului precomunist şi la ilustrarea tezelor staliniste asupra ţărănimii, teze mult-laudate şi răspândite în acei ani. Vorbim aici, în principal, de A.E. Baconsky, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici şi chiar Mihail Sadoveanu.

Marin Preda, de exemplu, şi-a imaginat încă din 1952 un ţăran harnic (Ilie Barbu) care îşi doreşte să se separe de chiaburii din sat, în povestirea Desfăşurarea, chiaburi (care sunt o categorie aparte, greu de definit şi de autorităţile acelor vremuri, complex analizaţi în carte) care sunt menţionaţi şi în versurile lui A.E. Baconsky: „Trece o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.”

De remarcat este că Desfăşurarea a fost tipărită sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona Puterii şi a rămas în manuale până foarte târziu, când erorile colectivizării forţate deveniseră notorii, ulterior înlocuită tot de un roman ţărănesc, dar de data aceasta excepţional, Moromeţii.

Un alt scriitor care a aderat rapid la politica oficială a fost Zaharia Stancu. El va fi, de altfel, cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspetei înfiinţatei, după model sovietic, Uniuni a Scriitorilor. Prima variantă a romanului său, Desculţ, publicată în anul 1949, a servit excepţional politicii partidului, reflectând precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea satului.

În sfârşit, un caz aparte este Mihail Sadoveanu, aflat deja spre sfârşitul unei cariere excepţionale şi care trebuie doar să se adapteze regimului, la el fiind absentă tenta politică a ultimelor opere, care este înlocuită cu una profund boierească, de viaţă trăită în prea-plin. Totuşi, se remarcă o adeziune vizibilă la politica de rusificare, care, în opinia lui Eugen Negrici „trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă până atunci tihnită, cu împliniri numeroasă şi puţine clătinări sufleteşti”.

După terminarea colectivizării, în 1962, literatura propagandistică, ilustrată mai sus cu exemple notorii, îşi va schimba optica, de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării noii epoci şi a noilor realizări. Imaginea care va fi pusă în valoare este aceea a unui sat românesc „paradis terestru”, plină de belşug şi voie bună, cu ţărani care muncesc cu drag şi cu festivităţi impresionante (ne amintim încă de „Ziua recoltei”). Concluzia studiului este că „literatura pusă în slujba partidului nu a avut efectul scontat asupra conştiinţei ţăranilor, însă a înveninat climatul social.”

În afara literaturii, al studiilor de caz, specifice unor localităţi mici sau necunoscute din Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Banat, un alt aspect demn de luat în seamă este acela juridic. Aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat la colectivizare nu a fost lăsat pe seama întâmplării, modelul sovietic de legiferare fiind urmat îndeaproape şi cu câştiguri însemnate, atât pe termen scurt sau mediu, dar şi pe termen lung, şi avem în vedere în acest ultim caz perioada post-comunistă.

Nuanţând, pe termen mic sau mediu, puterea comunistă nu şi-a făcut probleme cu populaţia nemulţumită. Astfel, începând din 1947, nimeni nu putea să atace în justiţie o acţiune bazată pe Legea reformei agrare din 1945, deoarece, după cum prevedea Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la realizarea reformei agrare, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organe [...] şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie”. Prin urmare, preluând un articol din Constituţia din 1923, care prevedea că deciziile politice nu pot fi atacate în justiţie, autorităţile comuniste şi-au asigurat acceptarea oricărei forme de absorbire a proprietăţii private, pentru că orice acţiuni împotrivă erau respinse pe considerentele de mai sus, iar cei care le iniţiau erau aspru pedepsiţi, mii de ani de condamnare petrecuţi în închisoare şi lagăre fiind pronunţaţi în acea perioadă.

Foarte interesant este efectul pe termen lung al legislaţiei comuniste de colectivizare, respectiv pentru perioada postdecembristă, care a fost plină de acte normative privind fondul funciar, privind reîntoarcerea proprietăţilor, reconstituirea vechilor lăcaşe etc, proces care continuă cu dificultate şi în prezent. Astfel, la înscrierea în colectiv, sub oricare din formele sale, ţăranul trebuia să declare suprafaţa de pământ deţinută, locul acesteia, vecinii, forma de proprietare sau de dobândire. Unii dintre aceştia însă, în speranţa că tăvălugul va trece şi vor rămâne proprietari, au declarat mai puţin decât în realitate, acte care s-au păstrat peste timp şi pe baza cărora nu li se mai poate reconstitui (ceea ce ni se pare normal) adevăratele suprafeţe deţinute. Iată  un efect peste decenii la care nu se aştepta nimeni.

Privind peste ani, colectivizarea a avut un caracter în principal politic, nu neapărat economic sau sociale, aşa cum se dorea. De altfel, chiar în primul său număr, Scânteia preciza că împroprietărirea reprezenta cea mai arzătoare chestiune ce frământa masa ţărănimii şi că exproprierea se punea atunci „în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”. De asemenea, importanţa şi expansiunea colectivizării a suferit mult în perioada 1949-1952, când rolul politic s-a pus destul de puţin şi nu exista un proiect descentralizat de aplicare a tuturor directivelor şi dorinţelor venite de la conducerea centrală a partidului. Imediat cum planul politic s-a dezvoltat, activiştii locali sau centrali s-au înmulţit, directivele ajungeau repede şi antrenau un număr important de membri de partid, colectivizarea a reuşit, ceea ce motivează accentul pus pe caracterul politic al acestei acţiuni.

Toate elementele de mai sus au concurat la discursul ţinut la data de 27 aprilie 1962, menţionat în „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale”, care a reprezentat concluzia procesului de colectivizare a agriculturii în România: „Tovarăşi,

Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate. (Aplauze puternice, îndelungate).”