Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste?

Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange- pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.

Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele.

Patrick McGuinness

Versiunea românească a cărţii presupune un risc destul de mare tocmai pentru că noi, românii, cam ştim (sau măcar avem iluzia) ce s-a întâmplat în anul 1989, de aceea nu putem să nu remarcăm numeroasele inadvertenţe istorice pe care autorul le livreaza cititorilor (Euronews ar fi transmis Revoluţia din decebrie 1989, “În faţa gării, o statuie a Tovarăşului, din marmură albă, domină puţinătatea împrejurimilor”[1]- nu ţinem minte ca România să fi fost împânzită de statuile lui nea Nicu, nu încă, urma, probabil, “Pe vremuri, ţăranii care trăiau în apropierea de graniţe îşi construiau bisericile pe roţi, ca să le poată muta ori de câte ori erau călcaţi de turci”[2] un cutremur devastator de pământ ar fi avut loc în ajunul revoluţiei, oferind regimului communist un nou prilej pentru a dărâma vechiul centru istoric al Bucureştiului, grevele muncitoreşti din Timişoara ar fi declanşat evenimentele din capitala Banatului „lucrătorii de la uzina petro-chimică Timis oferiseră armatei un ultimatum: alaturaţi-vă nouă sau părăsiţi oraşul; dacă nu, detonăm uzina şi, odată cu ea, mare parte din oraş”[3] şi ar fi fost urmate de alte greve muncitoreşti în Bucureşti; în ajunul Revoluţiei Constantin Manea, nomenklaturistul umanist de la Interne care mirosise bine de unde bătea vântul schimbării, foloseşte metoda fostului ministru al Apararii, Victor Stănculescu, pentru a fugi de răspunderea implicării în represiune- piciorul în ghips- iar la reşedinţa acestuia, zăpada era dată cu lopată în zilele premergătoare revoluţiei când toată lumea ştie ce vreme frumoasă a fost atunci, fără strop de zăpadă! etc.)

Este drept, acest talmeş-balmeş istoric, condimentat totuşi şi cu informaţii exacte despre evoluţia României din acele momente,  poate fi scuzat cu uşurinţa prin recurgerea la argumentul că volumul nu este unul de literatură memorialistică sau o analiză istorică exactă ci un roman în care ficţiunea poate lucra aşa cum doreşte, recompunând elemente disparate pentru a oferi imaginea de ansamblu dorită de autor. De acord, însă atunci când jonglezi cu date şi evenimente istorice uşor verificabile, o minimă coerenţă trebuie avută în vedere. Măcar eludezi anumite informaţii de care nu eşti sigur!

Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastruoasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere, dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat.

Coperta editiei engleze

Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.”Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”[4] „Aici, în România lui Ceauşescu, totul era lipsă şi absenţă, spaţiu neumplut, iar lumea suprabundenţei materiale părea la fel de extraterestră precum legile fizicii în Star Treck”[5] Autorul descrie pertinent complotul care a dus la preluarea puterii de către forţele nomenklaturist reciclate dar marşează şi pe ideea existenţei a două tendinţe în Securitatea lui Ceauşescu, Securitatea bună şi patrioată versus Securitatea vicioasă, violentă, sadică, ceea ce este greu de dovedit chiar dacă o întreagă pseudo-literatură apologetică al cărei cap de afiş a fost, în mod incontestabil, Pavel Coruţ, a făcut totul pentru a demonstra existenţa unei Securităţi patrioate! De asemenea, este imposibil de precizat  care din cele doua a învins (daca au existat două), cert este doar că Securitatea a reuşit să se substituie oricărei forme de justiţie popular-revoluţionară, ba mai mult, să preia o bună parte din controlul României politice şi economice postdecembriste (care este ponderea este deocamdată prea devreme de stabilit!)  Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne…la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”[6]

Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să descoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut, însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

După doar trei ani, în 1956, se consemna practic sfârşitul oricăror iluzii legate de natura şi intenţiile regimurilor impuse de sovietici: revolta maghiară înăbuşită în sânge de tancurile Armatei Roşii. Lăsăm la o parte întregul bogat parcurs al lui Geo Bogza în noua lume comunistă, cu toate suişurile şi coborâşurile, chiar dacă nu putem să nu remarcăm faptul că “sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i lumineze, să-i cristalizez privirea”[2]şi ne vom concentra doar asupra viziunilor şi imaginilor zugrăvite de Bogza în urma călătorilor sale prin URSS în intervalul 1950-52.

În mod firesc, primul capitol al cărţii de reportaj este dedicat părintelui fondator, fără de care, însăşi plimbarea autorului nu ar fi avut loc. Lenin este deificat. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba: – Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred că i-am putea răspunde:- Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.(…)Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.” Greaţa se extinde. “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.”[3]Observăm paralelismul inconştient între “cazul” învierii lui Isus Hristos şi posibila înviere a lui Lenin, alesul lumii muncitoreşti pentru apoteoza finală. Chiar şi după alte douăzeci de pagini, Bogza rămâne sub influenţa lui Lenin, desigur. “De dincolo de moarte, Lenin pare că gândeşte încă. Spre fruntea-i palida privirile rămân aţintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează.”[4]

Relatarea lui este mult diferită faţă de litaniile călătorilor occidentali importanţi căci Bogza îşi foloseşte din plin talentul literar pentru a transforma călătoria sa şi ceea ce a observat la faţa locului într-o epopee fără egal, în care nu face deloc economie de elogii deşănţate. Vizitează inevitabil Moscova şi orice trecere prin capitala sovietică presupunea şi trecerea pe lângă mumia lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie, folosirea metroului,  vizitarea diverselor şantiere care continuau să-i uimească pe călători atât în anii 1930 cât şi la începutul anilor 1950 căci, ştim bine, sistematizarea nu se termină decât atunci când nu mai există nici urmă de casă, nici urmă de grădină particulară, idealul comunist fiind o mare masa de betoane gri uniforme. “De la zeci de metri sub pământ, până la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoiala, cel mai grandios şantier din lume.”[5]O altă odă este închinată măreţului canal Moscova-Volga “Energia unor uriaşe hidrocentrale, alimentate chiar de apele fluviului, pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit” căci Moscova, după cum ştim bine, este port la cinci mări.[6] Fluviile geografice sunt însoţite, evident, de fluviile umane care “însufleţite de Marea Revoluţie, s-au puse ele însele în mişcare.”

Autorul român a fost dus să vadă şi Muzeul Gorki, experienţă expusă în capitolul ‘Chipul lui Maxim Gorki”, un bun prilej pentru un alt omagiu deloc discret “Ca un munte în jurul căruia gravitează o tară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfânt spre care se întorc toate privirile..” sau “În ţara sa, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi unul din precursorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei pământurile bătrânei Rusii.”[7]

Autorul sovietohagiografiei ajunge şi la Leningrad unde petrece adevărate nopţi albe ce-i oferă prilejul unor profunde meditaţii asupra destinului lumii sovietice, pagini greu lizibile acum, ca de altfel toate paginile cărţii pentru care cititorul întârziat trebuie să se înarmeze cu o răbdare de fier. La Leningrad, Bogza a fost lovit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Aminteşte tunurile crucişătorului cult al Revoluţiei bolşevice, Aurora, vizitează Palatul de iarna, aduce din condei un portret idilic ţarului Petru cel Mare ale cărui înfăptuiri istorice cadrau cu noua perioadă expansionistă sovietică postbelică. “Petru cel Mare este, printre atâtea glorii ale istoriei, o figură unică pentru că a coborât, cu prestigiul purpuriu şi al sceptrului cu care fusese investit, în lumea celor mai umile unelte, ridicându-se prin aceasta la nivelul puternicului său tron.” Pe lângă tendinţele lui expansioniste, avea şi ceva proletar şi asta plăcea (şi, propagandistic, era folositor) !  La Leningrad, sub influenţa impresiilor puternice, autorul este izbit frontal de o nostalgie lirica “Într-una din acele nopţi, în apele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cât era de gol!”

Bogza a fost dus şi în Caucaz, la fel precum mulţi alţi scriitori. Caucazul scăpase uşor de pe urma tăvălugului celui de al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Ucraina sau Bielorusia sau chiar Rusia Occidentala, un motiv în plus pentru a fi expus “Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atâtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.”[8]Un alt torent. Urmat de altul şi altul şi altul. “Se face ziuă în Caucaz; şi ca tot ce se întâmplă pe aceste pământuri, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăţie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit ciocârliile.”

În mod firesc şi explicabil, autorul vizitează in zona Caucazului Georgia, ţara natală a dictatorului sovietic. De aceea portretul Georgiei este sublim “georgienii ocupă cel dintâi loc în lumea Caucazului, prin gradul lor de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe (….)Înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe e de asemeni multimilenară. Cei ce sosesc în Georgia dau de un întreg popor ai cărui oameni par, între munţii de granit şi porfir, statui nesfărâmate ale unei frumuseţi ideale.” Însă şi această lume a fost transformată “Georgia are acum înfăţişarea unei ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atât de aproape de inima geografică a Orientului.”[9]Poetic, îşi încheie relatarea etapei georgiene cu aceeaşi revenire la elementul primordial: ciocârlia. “Deasupra bulevardului Rustaveli, ciocârliile cântau.”

O alta odă este închinată avionului şi aerogării din Moscova. “Rând pe rând avioanele îşi iau zborul spre atât de depărtate şi felurite oraşe, încât cei ce au venit din Moscova până aici în lungul aceleiaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, o dată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decât electronii unui atom: unii vor fi în curând în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kamciatka. În tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parcă o sugestie despre miracolul energiei nucleare. În fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distanţe continentale”[10] Chiar dacă Bogza a mutat cadrul, o pasăre rămâne “La acea oră, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi – cum au vestit cu mii de ani în urma popoarelor scite – sosirea dimineţii. Sub ciocârlii şi sub avioane, câmpiile se trezesc la viaţă” Autorul zboară pe deasupra Rusiei, Munţilor Urali, Siberiei observând oraşele survolate în viteză, descoperind că în jumătatea de secol care a trecut, pe pământurile Rusiei au apărut oameni atât de măreţi, încât oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patrie sovietice. Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu numai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine”[11]

Bogza ajunge în Asia Centrală “După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsându-şi puterea în arterele lumii socialiste. Câte un vultur cenuşiu (frumoasă şi delicată translaţie de la ciocârlie la vultur!-n.m) luându-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.”[12] Aventurierul ideologic ajunge până la Vladivostok, o destinaţie rară în peregrinările tovarăşilor de drum, un alt motiv de extaz ideologic în faţa superiorităţii şi amplitudinii geografiei sovietice “De neînchipuit este, prin vastitate, oceanul aerian sovietic,” si “Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, la acele popoare felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă, întemeind, la adăpostul măreţului acoperiş al lumii-cum numesc ele munţii Pamirului – înfloritoare republici sovietice. Unul din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei (…)” Bogza reia obsesiv pe parcursul multor pagini ( cel puţin un sfert din materia cărţii) aceeaşi  idee, înfăşurând-o, îmbrăcând-o în alte forme. Reciclând farmecul absolut al călătoriei cu avionul. Însă avionul este folosit de Geo Bogza şi ca un mijloc de a demonstra superioritatea lumii sovietice. O posibilă concluzie “Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor.”dar şi “Cel dintâi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoare. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane.”

Literatura din lungul reportaj scris de Geo Bogza este una torenţială, dominată de nenumărate torente de imagini alcătuite prin intermediul unei fantastice inflaţii de metafore, hiperbole şi alte figuri de stil. Volumul se sfârşeşte abrupt, cu un elogiu deşănţat lui…Prometeu care este strâns legat de noua societate muncitorească. “Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă!…”“Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!”[13]

“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

George Bernard Shaw

Până la urmă, oportunitatea de a vizita tărâmul promis, raiul sovietic, i s-a ivit şi dramaturgului de origine irlandeză, stabilit în Marea Britanie căci în anul 1931 lordul si lady Astor, alţi doi proeminenţi simpatizanţi comunişti, au ales să se îmbarce într-o călătorie ghidată, invitându-l şi pe Shaw, cu care erau prieteni din anii 1920. Acesta nu a ezitat căci, la cei 75 de ani ai săi, se temea că nu va mai avea mult timp pentru a descoperi Uniunea Sovietica. Grupul astfel format şi-a început aventura călătorind cu trenul către Berlin iar de acolo la Varşovia. La 20 iulie 1931 se aflau la frontiera polono-sovietica.[1] Intrând în tărâmul promis, grupul, considerat extrem de important de VOKS şi aparatul de propagandă sovietic a fost întâmpinat după tipicul calatorilor ghidate gen VIP: baluri, banchete, ceremonii, fanfare triumfătoare, kolhozuri model, fabrici, şcoli speciale etc. Delegaţia britanică a fost cazată de-a lungul şederii în capitala sovietică la luxosul şi înţesatul cu microfoane Hotel Metropol. Shaw, alături de companionii săi, printre care şi cei din lume nobiliară pur sânge britanică (lordul si lady Astor!) au luat de bune toate realizările măreţe pe care ghizii speciali ai VOKS se grăbeau să le prezinte.

Ulterior, Shaw a mărturisit în cadrul unei şcoli de vară a Partidului Laburist că “mi-am ţinut ochii deschişi pentru lucrurile pe care doream să le văd. Lucruri pe care niciodată nu s-ar fi gândit să mi le arate (pot să adaug că tot ceea ce oamenii de rahat spun, că vei vedea doar ceea ei vor să-ţi arate este rahat)”. La 26 iulie 1931 Shaw a avut deosebita onoare să-şi serbeze aniversare în Uniunea Sovietică, fiindu-i oferit un banchet strălucitor, la care s-a servit şi mâncare vegetariană, preferata scriitorului britanic. Shaw nu a rămas dator, rostind un discurs în care sublinia speranţa lui că civilizaţia va fi transformată de conducerea sovietică. În seara de 29 iulie, Shaw a mai primit un cadou de răsunet din partea puterii staliniste: o întrevedere cu însuşi zeul stăpânitor, Stalin. Prezenţi au mai fost şi lady şi lord Astor, lord Lothian, un alt fost diplomat englez dar şi Litvinov care vorbea fluent limba engleză dar şi alţi doi oficiali sovietici, descrişi drept interpreţi. Întrevederea programată să dureze doar douăzeci de minute s-a întins la două ore şi jumătate. “Mă aşteptam să descopăr un muncitor rus şi am găsit un gentleman georgian. Deţinea arta de a ne înlătura temerile. Era într-o dispoziţie fermecătoare. Nu era deloc maliţios dar nici credul.” Însă cutremurul s-a produs atunci când lady Astor l-a întrebat abrupt “Când aveţi de gând să opriţi să-i mai împuşcaţi pe oameni după cum aţi făcut-o cu ţarul?” Stalin ar fi driblat răspunsul, punând natura represivă a regimului său pe seama ostilităţii internaţionale la adresa comunismului. “Când va fi pace, le vom opri” şi, mai mult, a contraatacat, întrebând-o pe lady Astor când vor înceta englezii sa-si mai bata copiii in sistemului lor de educaţie. Nu putem rămâne decât melancolici la auzul unei astfel de replici, rostită de cel mai crud dictator al secolului trecut.

Unele din declaraţiile şocante pe care le-a făcut Shaw la întoarcerea din turneul sovietic au rămas legate ca o cutie de tinichea de renumele său, devenind uşor o exemplificare a prostiei şi naivităţii multor intelectuali occidentali faţă de totalitarismul comunist.“Marele experiment comunist care se va răspândi în întreaga lume va împiedica prăbuşirea şi falimentul civilizaţiei.” dar şi celebra afirmaţie “Nu am văzut nici o singură persoană subnutrită, tânără sau bătrână. Erau căptuşiţi? Le erau împinşi obrajii goi cu bucăţi de cauciuc înfipte în gură?” Culmea delirului l-a atins însă punerea sub semnul întrebării a libertăţii religioase din Marea Britanie, spre deosebire de Uniunea Sovietică.[2]Obscurul ziar australian Barrier Miner din oraşul Broken Hill din New South Wells titra în ediţia sa din 4 august 1931, pe prima pagină[3]o informaţie relevantă, cu un titlu incitant „Bernard Shaw s-a întors din Rusia” reproducând o parte din declaraţiile exaltate ale celebrului scriitor britanic „Rusia va fi un succes de răsunet. Rusia îşi face ordine în casă în timp ce toate celelalte naţiuni se comportă precum nebunii. I-aş sfătui pe tineri să meargă şi să se stabilească în Rusia.” Corespondentul continuă mai puţin convins „A adăugat că are multe de spus despre vizita sa dar că o va face după ce îşi va cântări cu atenţie cuvintele. Stalin, dictatorul sovietic, cu care Bernard Shaw a avut o întrevedere de două ore şi jumătate săptămâna trecută, este un om de o mare abilitate şi mult mai capabil decât toţi cei care conduc capitalismul.”

Militantismul procomunist al lui Bernard Shaw a continuat şi chiar a luat amploare după vizita ghidată. Ziarul The Manchester Guardian a publicat în ediţia sa din 2 martie 1933 o scrisoare iniţiată şi semnată de către dramaturgul britanic, alături de alţi douăzeci de simpatizanţi filocomunisti, în care se clama, fără rezerve, dragostea şi ataşamentul pentru Uniunea Sovietică. “Creşterea şomajului şi eşecul capitalismul de a rezolva această situaţie în întreaga lume stârneşte interesul unor persoane din toate clasele sociale şi din toate partidele pentru progresul Uniunii Sovietice către care-şi întorc ochii cu mult interes (…)Deosebit de ridicolă şi jignitoare este renaşterea vechilor încercări de a prezenta condiţiile de viaţă ale muncitorilor ruşi drept unele dominate de sclavie şi foamete, Planul Cincinal drept un eşec, noile întreprinderi falimentare iar, în ansamblul său, regimul comunist apropiindu-se de momentul dezintegrării. Chiar dacă aceste afirmaţii inflamante şi iresponsabile sunt rizibile, trebuie să ţinem cont de faptul că sunt în continuare mulţi oameni insuficient informaţi şi pregătiri din punct de vedere politic şi că avem destui diplomaţi conservatori care sunt în continuare mari doritori să aţâţe oriunde şi oricând câte un război contra-revoluţionar dacă ar reuşi să provoace panică în opinia publică prin intermediul presei. Greutatea momentul este dovedită şi de sfârşitul acordului comercial pe care-l avea guvernul britanic cu cel sovietic precum şi de întrebările şi răspunsurile provocatoare din Camera Comunelor.[4]

Noi, subsemnaţii, tocmai ne-am întors din URSS. Câţiva dintre noi au călătorit prin cea mai mare parte a acestui teritoriu civilizat. Dorim să se înregistreze că nu am observat nici o dovadă a sclavagismului economic, lipsurilor, şomajului, sau disperării cinice care sunt acceptate ca inevitabile şi ignorate de presa din ţările noastre pe considerentul că nu au valoare ca ştiri. Peste tot am văzut doar o clasă muncitoare entuziastă şi plină de speranţă, liberă atât cât i-o permite natura şi teribila moştenire a tiraniei şi incompetenţei foştilor ei stăpâni, construind lucrări publice, dezvoltând sistemul de sănătate şi cel educaţional, oferind femeii independenţă economică şi siguranţă copilului în ciuda multor dificultăţi şi greşeli inevitabile unui experiment social care ne-ar îmbogăţi şi pe noi foarte mult dacă sistemul nostru i-ar încuraja în acest sens pe muncitorii noştri. Considerăm un dezastru faptul că acestei campanii de minciuni i se oferă spaţiu de exprimare fără a fi negată, înrăutăţind astfel relaţiile dintre ţara noastră şi URSS. În acest sens, solicităm imperios ca toţi bărbaţii şi toate femeile de bună credinţă să profite de orice posibilitate de a se informa asupra faptelor reale a situaţiei şi să susţină mişcarea care promovează pacea, comerţul şi relaţiile strânse, înţelegând măreţia Republicii Muncitorilor din Rusia.”

În alte ediţii ale Ghidului Femeii Inteligente, Shaw a dezvoltat subiectul adeziunii sale totale la comunism. În capitolul dedicat lumii sovietice, Shaw scria că nu-şi aducea aminte să fi văzut orori în timpul vizitei sale ! Pentru că, evident, nu le-a văzut. E drept, nici nu a căutat urme, Shaw fiind până la urmă reprezentantul tipic al călătorului idologic care pleacă chiar din ţara sa natală convins de superioritatea regimului stalinist, odată ajuns în URSS căutând doar confirmări ale adevărurilor dinainte ştiute. Amuzant şi paradoxal, o palmă pe care istoria o dă uneori celor prea orbi să vadă semnele timpului, în timp ce aceste noi ediţii vedeau lumina tiparului, în măreaţa Uniune Sovietică se derulau celebrele procese de la Moscova.[5]

Scriitorul britanic William Gerhardie chiar a făcut apel la Shaw să pună o vorbă bună la Stalin pentru cumnatul său, cetăţean sovietic, arestat probabil pentru că ar fi încercat să-l asasineze pe însuşi Stalin, o acuzaţie frecvent folosită pentru a executa sute de mii de oameni. Shaw a preferat să-şi păstreze distanţa rece, scriind, la 11 august 1938 că “ideea că sunt persona grata pe lângă dictatori este un alt mit Shaw. Rezultatul nu este altul decât că înrăutăţeşte soarta nefericitei victime, după cum o intervenţie străină devine o probă suplimentară a vinovăţiei.”  Ştim bine (vezi cazul doctorului Hartokh dar şi a nenumăratelor intervenţii ale lui Maxim Gorki, e drept, pe la începuturile terorii roşii) că singura şansă pe care o mai avea condamnatul era tocmai această intervenţie din străinătate, fapt ce s-a perpetuat rapid după cel de al Doilea Război Mondial în toate ţările comuniste din lume, singura şansă pentru ca un disident să nu dispară în mod miraculos şi fraudulos în bezna chitului. Mai mult, Shaw i-a luat apărarea lui Stalin în timpul Marii Terori “Chiar şi în opinia celor mai necruţători duşmani ai Uniunii Sovieice şi a guvernului (britanic), procesele epurărilor au demonstrat fără tăgadă existenţa unor conspiraţii active împotriva regimului…Sunt convins de acest adevăr şi sunt convins că el va fi cunoscut şi în Europa de vest chiar şi cititorilor ostili.” Chiar dacă Shaw nu avea cum să cunoască toate detaliile şi procedeele specifice prin care se obţineau mărturiile, aceasta este o nouă declaraţie descalificantă căci „Din momentul în care acuzatul este zdrobit de tortură şi gata să semneze orice “mărturie”, începe redactarea piesei, căci desfăşurarea marilor procese ţine de un text redactat cuvânt cu cuvânt, pe care acuzatul şi acuzatorul îl vor învăţa pe dinafară şi îl vor recita în timpul judecăţii. Perfecţiunea spectacolului creează această impresie de“firesc”care i-a frapat pe spectatorii independenţi şi i-a făcut pe naivi să creadă într-o justiţie liberă”[6]

În vara anului 2003 un document aparţinându-i celebrului dramaturg de origine irlandeză, stabilit la Londra a fost scos la licitaţie de către celebra casa Sotheby, un chestionar de presă prin care i se solicitau răspunsuri la câteva întrebări. Nu se ştie dacă acestea au fost publicate. La întrebarea dacă revoluţia bolşevică a atras tipuri umane degenerate, după cum proclamau liderii Partidului Laburist Independent, o grupare britanică de stânga anticomunistă, Shaw răspundea “dimpotrivă, a atras tipul uman superior de peste tot din lume, într-o proporţie nemaivăzută. Însă vârful scării este un loc foarte obositor pentru vechii revoluţionari care nu aveau experienţă administrativă, nu aveau experienţă în domeniul financiar, care au trăit o viaţă de fugari fără un ban în buzunar, cu Karl Marx în creier şi nu ca oameni de stat. Deseori trebuie să fie împinşi din vârful scării cu o funie în jurul gatului”[7] Oare dacă ar fi fost gâtul lui ar mai fi fost la fel de sigur?

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Se pare că, în orice epocă, există un număr impresionant de intelectuali de mare anvergură care abia aşteaptă să cadă în capcanele istoriei. Le caută uneori cu lumânarea şi nu se lasă până nu le găsesc… Cum se produc aceste prăbuşiri voluntare şi, foarte adesea, lucrative ne  descrie, într-o manieră relaxată, dar extrem de bine documentată, Lucian Boia în „Capcanele istoriei”.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950, în care regimurile politice s-au succedat cu repeziciune, fapt ce ajută la punerea în lumină a modului în care mulţi oameni de mare prestigiu intelectual au înţeles să se comporte în raporturile lor cu deţinătorii vremelnici ai puterii. După cum scrie chiar Lucian Boia, intelectualul „ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice.

Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totali­tar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Să ne oprim, de pildă, la momentul iunie 1940, când marii oameni de cultură se întreceau în a-i înălţa ode lui Carol al II-lea. Mihail Sadoveanu scria că „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”. Camil Petrescu îi făcea şi el un portret spectaculos monarhului: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii…”. Tudor Arghezi se exprima în versuri: „De-a pururea de-aci `nainte/Au să ni-l ţie vremurile minte./ O să-şi aducă-aminte vântul/Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul/Vântul acela, care de la cer/L-a pogorât pe un vultur de fier.” „Vulturul de fier” este avionul cu care Carol al II-lea a revenit în România în iunie 1930! Liviu Rebreanu şi George Călinescu publicau şi ei articole care pot fi încadrate în acelaşi tipar.

Peste doar câteva luni, Carol al II-lea – căruia Lucian Boia îi face un portret interesant şi nuanţat, diferit de postura de „oaie neagră” a dinastiei în care este adesea plasat, mai ales când este comparat cu înaintaşii săi Carol I şi Ferdinand sau cu fiul său Mihai –  a fost forţat să renunţe la tron. În consecinţă, mulţi dintre cei care îl lăudaseră aveau să întoarcă armele din dotare (a se citi condeiele), orientându-se către legionari, mareşalul Antonescu sau comunişti. Ori către toţi aceştia, în ordinea cronologică a preluării puterii…

Cameleonismul politic desăvârşit al lui Mihail Sadoveanu, care a culminat cu graba sa de a scrie „Lumina vine de la Răsărit” încă din 1945 – poate tocmai pentru a nu i-o lua alţii înainte –, este bine cunoscut. Dar ştiaţi că George Enescu a fost şef al subsecţiei de muzică a Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)? Că filosoful Rădulescu-Motru, mereu dispus să sară în barca celor care se află la putere, nota în toamna lui 1944 că „dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”? E adevărat însă că pentru alţii nici vârsta n-a fost un obstacol…

Marii oameni de cultură sunt şi ei oameni, iar talentul, oricât de mare ar fi, nu aduce neapărat cu sine şi coloană vertebrală.

Nota: 9.5/10

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil, notabil, lăudabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al studiului [1] îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100 000 lei). Cei dintâi premianţi au fost, în 1934, Tudor Arghezi şi George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puţin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”[2]

Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliştii, simpatizanţii legionari, simpatizanţii de stânga, puţin numeroşi dar totuşi liberi să profeseze şi să trăiască, naţionaliştii antonescieni) se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuşi, în condiţii de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puţin în graniţele României din 1940 şi nu în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria) chiar decât cel carlist. Odată cu instaurarea comunismului foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte.”

Interesant şi relevantă faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri “Strategia comuniştilor este de a aduna cât mai multă lume şi cu deosebire exponenţii credibili al elitei. Sunt intransigenţi faţă de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de naţional-ţărănişti. Aceştia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al ţării.”[3]“Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, că susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.”[4]

Există însă totuşi şi vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume). Îl aşează pe Carol II pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent şi ironic “Nu-l vom aştepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.”[5] Care în anul 1939 editează la Iaşi Jurnalul literar refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanţă naţionalistă”[6]Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu (îşi vor fi spus cuvântul şi originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca şi frustrările acumulate în dificila şi nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalţă la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi “Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”[7]Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci şi inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri şi laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel şi înainte şi după), intelectualii evrei au fost când subreprezentaţi, când suprareprezentaţi (uneori, şi una şi alta), din cauze care ţin de istorie şi de situaţia lor specifica. Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă şi mai numeroşi printre intelectuali. Pentru simplu motiv că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea româneasca. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroşi (dacă sintagma “foarte numeroşi” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puţini membri).”[8]Simpatic şi revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”[9] Şi, de altfel nici cadrele evreieşti nu s-au simţit deloc bine după eliminarea Anei Pauker şi noua direcţie impusă de Stalin în preajma morţii sale.  De remarcat şi faptul că, prin forţa lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii şi Antonescu) spre deosebire de mulţi intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Şi, de asemenea, este uşor explicabilă aderenţa acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani şi ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puţin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Umbrele lui H.G. Wells (II)

Prima parte aici.

Din călătoria lui Wells nu putea lipsi, fireşte, întâlnirea cu Maxim Gorki, cel care a jucat un rol important în ademenirea scriitorilor occidentali cu simpatii comuniste. Wells l-a întâlnit pe Gorki pentru prima oară în 1906. Descrierea laudativă a lui Gorki nici nu mai miră „A câştigat încrederea şi respectul celor mai mulţi lideri bolşevici şi a devenit un fel de salvator semi-oficial al noului regim. Deţine un sens pasionant al valorii ştiinţei şi culturii occidentale, a necesităţii păstrării vieţii intelectuale în Rusia şi în timpul acestor ani de foamete, război şi zbucium social. A găsit un sprijin hotărât în Lenin.” Rolul lui Gorki în acele momente a fost şi cel de salvator al intelectualităţii ruse care nu apucase să emigreze şi încă nici nu murise de foame, de glonţ, sau de ger).

Wells recunoaşte că „mortalitatea în rândul intelectualilor distinşi ai Rusie a fost foarte mare datorită dificultăţii vieţii dar în multe cazuri cred ca a fost de vină şi mortificarea marilor calităţi spirituale care au devenit inutile. Ştiinţele, arta şi literatura sunt ca nişte sere care au nevoie de căldură, respect şi îngrijire. Cruda filozofie marxistă care împarte oamenii în burghezi şi proletari, care consideră toată viaţa socială drept o stupidă şi simplă luptă de clasă, nu cunoaşte condiţiile necesare pentru o viaţă mentală colectivă.(…) În ceea ce priveşte viaţa intelectuală a unei comunităţi, se poate descoperi că marxismul comunist nu are planuri sau idei. Comunismul marxist a fost întotdeauna o teorie a revoluţiei, o teorie căreia îi lipsesc ideile creative şi constructive.” Tocmai acest amestec de critici şi previziuni fondate, această intuiţie, amestecată cu girarea guvernului sovietic reprezintă nota distinctă a relatării şi concepţiei lui Wells despre comunism.

„Teoria marxistă le-a inculcat ideea că dictatura proletariatului, cea mai conştientă clasă, va aduce un nou rai şi un nou pământ. Dacă s-ar fi întâmplat asta chiar ar fi fost o revoluţie în lume. Dar vedem că în Rusia există în continuare vechiul rai şi vechiul pământ, acoperite cu ruine, mobile abandonate şi maşinării stricate, aparţinând vechiului sistem, cu vechea ţărănime care se agaţă încăpăţânată de pământ şi comunismul, conducând oraşele, curajos şi onest dar totuşi, în atât de multe privinţe, ca un scamator care, după ce şi-a abandonat iepurele şi porumbelul, nu mai are nimic de scos din pălărie.” Gorki a reuşit să-i aranjeze o întâlnire cu Lenin, de aceea Wells s-a deplasat la Moscova. Wells a vorbit în engleză cu Lenin. Întrevederea dintre cei doi s-a axat pe două întrebări esenţiale, una pusă de Wells ( „Ce credeţi că veţi face din Rusia? Ce fel de stat încercaţi să construiţi?”)  iar cealaltă, pusă de Lenin („De ce nu începe o revoluţie socială şi în Anglia? De ce nu luptaţi pentru o revoluţie socială? De ce nu distrugeţi capitalismul şi nu întemeiaţi un stat comunist?”) Lenin enumeră obsesiile lui legate de electrificare, schimbarea completă a Rusie, restrângerea oraşelor, dezvoltarea unor proto-cooperative imense, aflate în proprietatea statului. „Ţărănimea, egoistă şi analfabetă, nu va şti ce i se va întâmpla decât atunci când îi va veni rândul” idee programatică pe care o va duce la bun (ultim) sfârşit Iosif Stalin. Înainte de a se despărţi, Lenin l-a invitat pe scriitorul englez să revină în Rusia după zece ani, să revină să vadă ce au făcut comuniştii.

H.G. Wells

Greşeala, mare, pe care o face atât Wells cât şi mulţi alţi călători mai mult sau mai puţin naivi în Rusia Sovietică este de a da vina pe un cumul de factori care ar fi determinat dezastroasa situaţie a populaţiei civile (cu o mortalitate îngrozitoare) din care, în mod ciudat, tocmai puterea sovietică este exceptată. De vină este vechiul regim ţarist, blocada Antantei, Polonia, mişcările intervenţioniste ale Albilor, susţinute de către puterile Antantei, şi chiar ţăranii (verzii). Această radiere nu este una nevinovată căci pregătea terenul viitoarei propagande sovietice. „Au avut loc incendieri de castele şi adesea crime abominabile. O explozie a ceea ce este mai urât în natura umană şi pentru cele mai multe dintre acestea, guvernul bolşevic este tot atât de responsabil precum guvernul Australiei.”   

Denikin, Kolciak sau Wrangel, nefericiţii conducătorii ai Albilor, sunt executaţi rapid de Wells care-i consideră doar nişte tâlhari. De altfel, atunci s-a irosit singura şansă reală de anihilare a comunismului. „Partidul comunist, oricât de mult cineva l-ar putea critica, întruchipează o idee şi, cu siguranţă, va apăra această idee. Până în momentul de faţă este mult mai moral decât orice altceva ce s-a abătut asupra lui. (!) Teroarea roşie, care a fost crudă şi înfricoşătoare, a fost opera unor minţi înguste şi mulţi oficiali s-au inspirat din ura socială şi din resentimente contra-revoluţionare, dar chiar dacă a fost fanatică, a fost onestă. În afara atrocităţilor individuale, a comis toate acele crime având o motivaţie, pentru un scop.” Sublimă şi întortocheată gândire. ”Am descoperit că bolşevicii erau exact ceea ce clamau că sunt. Am fost obligat să-i tratez direct şi cinstit. Nu sunt de acord cu viziunile sau metodele lor, dar aceasta-i un alt capitol.” Unul important „Acest guvern bolşevic este unul din cele mai temerare şi puţin experimentate guverne din lume. În anumite domenii, incompetenţa lui este uimitoare. În marea lui majoritate ignoranţa este profundă. Dar, în mod esenţial, este onest.”  Poţi omorî oamenii fiind onest, nu-i aşa?

De altfel, de-a lungul timpului şi evoluţiei Uniunii Sovietice, acest guvern avea să devină din ce în ce mai competent şi experimentat dar din ce în ce mai puţin onest (asta numai dacă luăm de bună afirmaţia lui Wells şi ştim bine că nu a fost onest nici un moment, dorind inca de când au preluat puterea, aneantizarea fizică a duşmanilor) Ceea ce este paradoxal la Wells este că acele pasaje critice pe care le publică anulează pasajele în care nu numai că ia apărarea comuniştilor dar, mai mult, încearcă să explice şi să relativizeze masacrele comise de aceştia. În mod logic, nu se poate nici măcar ascunde după raţionamentul că nu a ştiut după cum o fac marea majoritate a călătorilor înregimentaţi.[1]

H.G. Wells nu a uitat invitaţia lui Lenin de a vizita URSS după zece ani chiar dacă nu a respectat cu stricteţe deceniul, Lenin oricum murise. În anul 1934 Wells a vizitat din nou, pentru puţin timp Uniunea Sovietică, în principal pentru că dat fiind statura sa intelectuală în lumea anglofonă îi fusese aranjat un interviu cu însuşi Stalin, un premiu care era acordat unui număr restrâns de camarazi de drum, şi, în principal, celor mai reprezentativi, de care aparatul propagandistic sovietic putea să se folosească cel mai bine. Iniţial, Wells a avut o părere mai degrabă critică faţă de Stalin, considerându-l un adept al unei ortodoxii înguste, percepţie ce avea să se schimbe, fireşte, în urma vizitei la Moscova.  La 23 iulie 1934 a avut loc întrevederea între scriitorul britanic şi dictatorul sovietic care a durat destul de mult pentru standardele în materie, între orele 16-18.50 fiind înregistrată de Constantin Umansky, şeful Biroului de Presa al Comisariatului pentru Afaceri Externe. Textul oficial a fost aprobat de ambele părţi şi a fost publicat în presa occidentală.

Discuţia dintre scriitorul britanic şi dictatorul sovietic a fost destul de vie, dar totuşi Stalin nu spune nimic nou, dând încă o dovadă a simţului sau intelectual extrem de versatil. Discuţia a fost publicată ulterior cu titlul Marxism vs. liberalism. Un interviu.[2] O mostră a gândirii lui Stalin “Capitalismul va fi desfiinţat nu de către organizatorii producţiei, nu de către elita tehnica ci de clasa muncitoare pentru ca sus-numita structura nu joaca un rol independent. Inginerul, organizatorul producţiei, nu munceşte aşa cum ar dori ci cum îi este ordonat pentru a sluji interesele angajatorului. Mai sunt experţi, desigur; mai sunt oameni din această categorie care s-au trezit din intoxicarea capitalismului. Elita tehnică poate, în anumite condiţii, întreprinde miracole de care să beneficieze întreaga umanitate. Dar de asemenea poate produce mult rău. Noi, sovieticii, nu avem o experienţă redusă în domeniul cunoştinţelor tehnice. După Revoluţia din Octombrie, o anumită parte din elita tehnică a refuzat să ia parte in noua societate; s-au opus construcţiei socialiste şi chiar au sabotat-o. dar noi am făcut tot posibilul pentru a aduce elita tehnică in această muncă de construcţie”

Russia in the Shadows

Este necesar ca din când in când să mai recitim astfel de pasaje pentru a ne readuce aminte de esenţa comunismului, prea repede şi uşor uitată. Wells era impresionat şi trebuia să-l flateze pe Stalin (doar îi făcuse un asemenea mare favor) “Abia am ajuns ieri dar deja am văzut feţele fericite ale unor oameni sănătoşi şi-mi dau seama de transformarea considerabilă care a avut loc aici. Contrastul cu 1920 este uimitor.” Stalin, obişnuit fiind, se vede, cu vizitele scriitorilor străini îl întreabă pe autorul britanic dacă nu va asista la lucrările Congresului Scriitorilor din URSS, punându-l în încurcătură pe Wells care trebuie să recunoască, spăşit, că avea alte angajamente  şi nu putea sta în URSS decât o săptămână. “Am venit să vă văd pe dumneavoastră şi sunt  foarte mulţumit de discuţia pe care am avut-o. Dar intenţionez să discut cu cât mai mulţi scriitori sovietici pe care îi voi putea întâlni posibilitatea aderării lor la P.E.N. club. Aceasta este o organizaţie internaţională a scriitorilor fondată de Galworthy. După moartea lui eu am devenit directorul ei. Organizaţia este încă slabă dar are filiale în multe ţări şi ceea ce este cel mai important, discursurile membrilor ei sunt amplu redate în presă. Insistă asupra libertăţii de expresie chiar şi a părerilor opuse. Sper să discut acest aspect cu Gorky. Nu ştiu daca sunteţi pregătiţi aici pentru atât de mult libertate.”

Trebuie să recunoaştem că această înţepătură spală mult din păcatele sale dovedind că indiferent cât de mult prosovietism încercau anumiţi scriitori prestigioşi să digere, ei continuau să gândească în termenii unei libertati personale imposibil de conceput în URSS. Stalin avea replică şi pentru acest gen de critică, deloc voalată “Noi, bolşevicii o numim auto-critică. Este foarte larg răspândită în URSS. Dacă vă pot ajuta cu ceva, voi fi fericit să o fac.” Interesantă este legătura între autocritica lui Stalin şi libertatea de expresie a lui H.G. Wells. În ciuda acestei mici divergenţe, Wells, odată întors acasă nu s-a putut abţine să nu scrie un articol în revista de stânga The New Statesman în care declara sus şi tare, despre Stalin “Nu am întâlnit niciodată un om mai cinstit, nevinovat şi onest”, fiind convins că “imaginea sinistră a lui Stalin este trunchiată sau pur şi simplu falsă.” Din fericire pentru scriitorul britanic, el a putut să se înşele în linişte în Marea Britanie şi să nu descopere realitatea din URSS şi, după 1945, din ţările lagărului sovietic.

Umbrele lui H.G. Wells (I)

Şi Herbert George Wells (1866-1946) a cochetat cu comunismul. Scriitorul englez, celebru pentru cărţile sale de ficţiune precum Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în lună şi Insula Doctorului Moreau a mai publicat nuvele contemporane, istorie, analize sociale cu un impact mult mai redus faţă de opera sa SF. A fost un socialist declarat şi un pacifist, de aceea atracţia sa faţă de ce se întâmpla în Rusia Sovietică este, pe undeva, justificată. HG Wells vizitase Peterburgul şi Moscova şi pe vremea ordinii ţariste, în ianuarie 1914, de aceea atunci când a fost invitat de câtre Kamenev care conducea pe atunci o delegaţie sovietică în domeniul comerţului la Londra să repete acea vizită, pentru a observa noua (dez)ordine, a răspuns favorabil, curiozitate şi simţul aventurii jucând, fără îndoială, un rol în această decizie. Profitând de ocazie, Wells a publicat în ziarul englez The Sunday Express mai multe articole despre situaţia din Rusia Sovietică, pe care ulterior le-a adunat şi editat sub forma volumului Russia in the Shadows. La fel făcuse şi Albert Londres în spaţiul francofon. Diferenţa dintre abordările celor doi este însă destul de mare.

Lectura firavului volumul scris de H.G. Wells despre situaţia din Rusia Sovietica din anul 1920 produce un amestec de senzaţii contradictorii pentru că, autorul, celebru în epocă, a cărui operă a rămas, spre deosebire de  mulţi alţi scriitori occidentali care au vizitat URSS, adopta, cel puţin în 1920, o atitudine de expectativă, reuşind să îmbine, cu mare măiestrie, atât o frescă reală, sobră a grelei situaţii în care se afla Rusia la acel început de drum comunist dar, în acelaşi timp, să cauţioneze regimul, să-l justifice, să-l legitimizeze. Aceasta dovedeşte că, cel puţin în această primă parte a existenţei Sovietelor, o critică justă se putea îmbina cu uşurinţă cu încrederea în ceea ce ar fi putut aduce nou comunismul pe scena politică rusească dar şi mondială. În fond, situaţia nu se decantase cu claritate, regimul se afla în fruntea Rusie de numai câţiva ani, având o sumedenie de scuze şi circumstanţe atenuante cât se poate de valabile, sub care de fapt, ştim bine acum, se ascundeau tentacule monstruoase.

H.G. Wells

Încă de la începutul volumului Wells se lansează în această echilibristică „Impresia noastră dominantă asupra stării de lucruri din Rusia este că a avut loc o mare şi ireparabilă ruptură. Ţăranii[1] care erau baza socială a vechii piramide ocupă în continuare pământul, trăind la fel cum trăiau şi înainte însă tot restul a fost distrus sau se află în pragul distrugerii. În această imensă dezorganizare, un guvern de urgenţă, susţinut de aproape 150.000 de membri de partid disciplinaţi a preluat controlul. Cu preţul multor execuţii, a eliminat hoţia şi a stabilit un fel de ordine şi siguranţă în oraşele extenuate şi a instituit un crud sistem de raţionalizare.” Însă „este, o spun încă odată, singurul guvern posibil în Rusia la ora actuală. Este singura idee, oferă singura solidaritate rămasă în Rusia”. Este greu de înţeles acest raţionament folosit în epoca nu numai de Wells dar si de alţi viitori tovarăşi de drum. De ce, de exemplu, experimentul democratic început cu revoluţia din februarie 1917 nu ar fi produs rezultate incomparabil mai bune, mai puţin sângeroase (o întrebare contrafactuală plină de miez în lumina „rezultatelor” istorice ale regimului comunist sovietic)? Însă misiunea unui autor talentat, este aceea de a transforma ideile discutabile în adevăruri intangibile, de nezdruncinat. Rolul (de)formatorilor de opinie.

Wells nu ezită să critice starea de lucruri dezastroasă din fosta capitala ţaristă, Petersburg (Petrograd, înainte de a deveni Leningrad) anului 1920. „oamenii au cartele de pâine, dar timp de trei zile brutăriile din Petersburg nu au funcţionat din lipsă de făină. (…)Având chiar cele mai bune intenţii, guvernul sovietic nu poate produce suficiente raţii de hrană pentru a susţine o viaţa sănătoasă.” Rusia şi Petrogradul îşi păstrau poezia căci, chiar dacă oamenii mureau de foame „cu greu exista cineva care să aibă un al doilea costum de haine sau mai mult de un set de lenjerie de lână peticită” florile erau vândute, cumpărate (şi probabil, fără ştirea autorului britanic, mâncate!). Toate magazinele sunt închise. Străzile pe care merg tramvaiele se află într-o stare jalnică şi nu au fost reparate de trei-patru ani; sunt pline de gropi precum cele făcute de obuze, de două-trei picioare adânci. Gerul le-a mărit, canalizarea s-a prăbuşit iar oamenii au smuls scândurile din pavaj pentru a face focul” Imaginea deprimantă este completă “Cei mai mulţi bărbaţi întâlniţi par, la prima vedere, neîngrijit bărbieriţi şi ai impresia, la început că este o altă dovadă a apatie generalizate, dar am înţeles mai bine motivul după ce, un prieten a menţionat fiului meu că folosea aceeaşi lamă de ras de un an de zile. Medicamentele sunt de asemenea imposibil de procurat. Nu poţi lua nimic împotriva unei răceli sau dureri de cap. Mici probleme de sănătate se pot transforma de aceea în boli grave. Aproape orice om întâlnit mi se părea că stă cam prost cu sănătatea. O persoană sănătoasă este greu de găsit într-o atmosferă dominată de disconfort şi meschine lipsuri.”

Russia in Shadows

Fiul autorului cu care a călătorit a fost nevoit să facă o vizită la unul din spitalele din oraş pentru a descoperi o atmosferă mai mult decât deprimantă. Muribundă. “O lipsă acută de materiale medicale şi din această cauză  jumătate din paturi nu erau folosite pentru că nu se puteau îngriji mai mulţi pacienţi. O dietă stimulanta şi menită a ajuta la însănătoşire nici nu se pune problema, doar dacă pacientul vine cu mâncarea de acasă. Operaţiile se fac doar o zi pe săptămână, atunci când se pot întruni condiţiile necesare. În celelalte zile, pacienţii trebuie să aştepte.” În Petrograd se suferea şi se murea de foame. De altfel autorul menţionează scăderea drastică a populaţiei oraşului, de la 1.200.000 de suflete cât număra în 1914 la aproximativ 700.00 în 1920. “Toata lumea este jerpelită; toată lumea pare a căra boccele atât în Petersburg cât şi la Moscova. Să te plimbi pe trotuare la lumina amurgului şi să nu vezi nimic altceva decât figuri bolnăvicioase, toate grăbindu-se, toate cărând sacose, îţi conferă impresia de parcă toată populaţia se pregăteşte să plece.” Tabloul fostei capitale a ţarilor este sumbru şi va fi izbitor de asemănător cu blocada germana din 1941-44 “Toate casele din lemn au fost demolate pentru a se face focul în iarna trecută, rămânând dezastroase găuri între casele de piatră.” De vină pentru această jalnică situaţie nu ar fi comuniştii sau cel puţin el nu crede asta ci vechea ordine care şi-a consumat resursele. Până la urmă “nu comunismul a construit aceste mari si imposibile oraşe ci capitalismul. Nu comunismul a aruncat vechiul imperiu într-un război extenuant de şase ani de zile.[2] Ci imperialismul european.”

La Petrograd Wells a fost dus să observe şi câteva stabilimente model. Într-o şcoală, bine aleasă, scriitorul britanic constată, cu (auto)ironie, că elevii unei clase gimnaziale, întrebaţi de ghid dacă au auzit de vreun autor al literaturii engleze şi, dintre aceştia, care le plăcea cel mai mult, au răspuns în cor „Wells” „Figurile lui Milton, Dickens sau Shakespear făceau figură de pitici faţă de acel colos literar. Fiind în continuare întrebaţi titlurile cărţilor scrise de acesta au pronunţat numele unei duzini din cărţile mele. Am părăsit şcoala zâmbind cu greutate ghizilor mei” Vizitează şi o creşă unde părinţii îşi puteau lăsa progeniturile în timpul zilei. Wells observă că astfel părinţii pierdeau orice posibilitate de a-i instrui, această sarcină devenind responsabilitatea Statului. Observă şi o casă de odihnă a clasei muncitoare şi ia parte la una din şedinţele sovietului din Petrograd, pe care o descrie cu interes. În cadrul acestei adunări chiar ţine un scurt discurs pacifist, tradus în rusa auditoriului înfierbântat. Este atenţionat că au fost şi alţi aşa-zişi prieteni ai Sovietelor care au fost trataţi cu toată ospitalitatea, pentru ca la întoarcerea în Occident să critice cu neruşinare noul regim. „Acest discurs m-a lăsat rece căci am venit în Rusia Sovietică să judec guvernul sovietic şi nu să-l laud” se apără Wells curajos (în carte!)„Discursul meu a fost reprodus cu fidelitate în Pravda.”

(va urma)

Adio, tovarasi! – Farewell, Comrades! – 2011

In fiecare joi, incepand cu data de 24 noiembrie ora 22.10 pe TVR1, veti putea urmari episoadele productiei internationale a acestei saga documentare regizate de Andrei Nekrasov.

Site oficial: http://farewellcomrades.tv/

Documentarul, a cărei realizare a fost începută acum trei ani, este rezultatul unei munci titanice, având la bază peste 700 de ore de materiale filmate provenind din surse atât din Europa de Vest cât şi din ţările fostului bloc comunist. Pentru a putea selecta materialul care urma să fie inclus la montaj, a fost nevoie de o bază de date indexată pe bază de cuvinte-cheie.

Din partea României, cu materiale de arhivă au contribuit TVR şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

Povestea documentarului este realizată cu imagini filmate în 12 ţări, care îl poartă pe spectator înapoi spre evenimentele ce au au determinat încheierea Războiului Rece şi care continuă să marcheze ordinea mondială.

Detalii inedite despre producţie :

• Au avut loc 70 de zile de filmare în 12 ţări.
• Au fost realizate peste 70 de interviuri pentru serialul TV şi peste 30 de interviuri speciale pentru platforma web (disponibilă în curând pe HotNews).
• Interviurile s-au desfaşurat în 13 limbi.
• Au fost accesate peste 33 de arhive publice din Est şi Vest, 35 de arhive private şi au fost selecţionate peste 310 de ore de material de arhivă.
• Sunt implicaţi 5 co-producători est-europeni: Eureka Media (PL), Havas Films (HU), Hi Film Productions (RO), Trigon Production (SK), Hyper Market Film (CZ).
• Serialul va fi difuzat pe 7 canale de televiziune est-europene: TVP, MTV, TVR, Czech TV, Slovak TV, LRT, ERR.
• ”Adio, Tovaraşi!” este programat de 16 canale de televiziune din 14 ţări: Germania, Franţa, Irlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania, Grecia, Finlanda, Norvegia, Elveţia, Estonia, România, Ungaria.

Farewell Comrades! Interactive from Nick Pastucha on Vimeo.

Drumul Damascului. Sens invers

Prima parte aici.

O altă temă care-l frământa pe Feuchtwanger şi care se afla în centrul actualităţii internaţionale era primul Proces de la Moscova[1]. Scriitorul refuza să creadă că vechi bolşevici precum Kamenev sau Zinoviev ar fi putut trăda idealurile înalte ale Revoluţiei, mărturisind crime inacceptabile, care frizau ridicolul. Interpreta nu a reuşit să-i calmeze temerile şi să justifice Procesul mulţumindu-se să raporteze că scriitorul solicită cu insistenţă o întâlnire cu Dimitrov pentru a-i fi clarificate circumstanţele şi sentinţele. “Vrea să vorbească cu Dimitrov despre procesul troţkist pentru că are un efect devastator în Europa, costând Uniunea Sovietică două treimi din prietenii săi. Acum este foarte important să se întreprindă muncă de lămurire pentru a remedia situaţia” Se observă că Feuchtwanger era nehotărât în atitudinea sa faţă de URSS, oscilând între a condamna practicile totalitare din URSS şi nevoia de a modifica comportamentul statului sovietic, probabil pentru a avea ce contrapune Germaniei naziste şi pentru a oferi simpatizanţilor şi aderenţilor din Occident o imagine mai bună. Ceea ce Procesele de la Moscova au infirmat cu hotărâre.

În cele din urma, VOKS a aranjat o întâlnire între Feuchtwanger şi Dimitrov, înaltul demnitar cominternist invitându-l la cină, la el acasă (la fel cum a proceda cu mulţi alţi invitaţi străini de o oarecare importanţă – a se vedea cazul descris în capitolul despre vizita lui Leon Nicole). Dintr-un alt raport al interpretului se constată cu tristeţe sovietică faptul că nici Dimitrov nu reuşise să-l convingă despre justeţea sentinţelor pronunţate. “A spus că Dimitrov era foarte nervos când au început să vorbească despre Proces şi i-a trebuit o oră şi jumătate să-i explice fără însă a-l convinge. Feuchtwanger a declarat apoi că procesul este privit în străinătate într-o lumină foarte proastă şi este asemănat cu procesul incendierii Reichstagului. Nimeni nu poate înţelege cum 15 revoluţionari decişi, care şi-au riscat viaţa de atât de multe ori complotând împotriva liderilor ar fi putut să mărturisească şi să se căiască. I-am explicat că toată greşeala lui constă în a-i considera pe aceşti troţkişti contra-revoluţionari drept revoluţionari hotărâţi când, de fapt ei nu erau decât oameni fără scrupule, care luptau să câştige puterea prin orice mijloace, fără să se dea în lături de la nimic” explică şi se apără interpreta. Aparatul sovietic descoperise influenţa pe care o exercita Maria Osten asupra lui scriitorului. Interpreta informatoare notează “Feuchtwanger este bun prieten cu ea şi are încredere în ea.”

În mod firesc, scriitorul de origine germană şi-a negociat drepturile de autor pentru publicarea şi ulterior ecranizarea romanului său Familia Oppermanns iar interpreta/informatoare subliniază faptul că în timpul negocierilor Feuchtwanger nu a fost meschin fără a da dovadă de lăcomie sau încăpăţânare. A adăugat că în America i-au fost oferite condiţii financiare mult mai bune pentru ecranizarea romanului său însă el preferă să fie făcut în URSS. Fiind destul de încăpăţânat în subiectele sensibile de natură politică, pentru a-l convinge totuşi de justeţea regimului, Feuchtwanger a fost plimbat şi pe la redacţia ziarului Izvestia insa unul din editorii revistei a eşuat din nou în a-i influenţa vederile scriitorului cu privire la democraţie şi libertatea de exprimare. În ultimul raport scris de Karavinka, ea se spală pe mâini de Feuchtwanger, descriindu-i din nou atitudinile negative la adresa sistemului sovietic. Mi-a spus ironic că i-ar plăcea să vadă dacă i se va publica în URSS cartea în care va descrie viaţa aici ca fiind neconfortabilă, după cum i se pare. Că indiferent cât de minunată este Uniunea Sovietica, el preferă să trăiască în Europa. Rapoartele tovarăşei Karavinka despre Feuchtwanger s-au oprit brusc la 4 ianuarie 1937, înaintea întrevederii de trei ore  (semn major al poziţie fruntaşe în clasamentul sovietic) pe care Feuchtwanger a avut-o cu însuşi Stalin, la 8 ianuarie 1937.

De aceea este cu atât mai surprinzătoare cartea publicată de Feuchtwanger în acelaşi an, în care-şi descrie experienţa sovietică, în culori idilice, Moscova 1937 o carte profund prosovietică. Uniunea Sovietică luptă împotriva multor duşmani, iar aliaţii ei îi oferă slabe ajutoare. Prostia, reaua voinţă şi stagnarea încearcă să discrediteze, defăimeze şi nege tot ceea ce este productiv în Est. Dar un scriitor care i-a văzut măreţia nu îndrăzneşte să nege ceea ce au văzut ochii lui chiar dacă măreţia nu este populara şi mulţi vor descoperi cuvintele lui fiind neplăcute. De aceea depun mărturie. De altfel o introducere standard a literaturii propagandistice pro-sovietice care include toate elementele definitorii: autoproclamata sinceritate a autorului care, aşa cum reiese din rapoartele interpretei sovietice este o imensă minciună, martirajul Uniunii Sovietice înconjurată numai de duşmani, respingerea revoltată a acuzaţiilor că s-ar fi lăsat prăcălit de aparatul propagandistic sovietic. Această carte a devenit rapid replica volumelor lui André Gide.

Feuchtwanger îl acuză pe Gide de meschinărie, incapacitate de a vedea imaginea de ansamblu, fiind orbit doar de detaliile vieţii din URSS, exact aceleaşi trăsături pe care i le imputa Karavinka lui Feuchtwanger pe la începutul vizitei acestuia la Moscova. De altfel chiar el recunoaşte că “in timpul şederii mele la Moscova, am încercat din greu să-mi controlez opiniile şi să le reformulez pentru că impresiile de moment, plăcute sau neplăcute, să nu-mi afecteze judecata ultimă.” Cartea lui Feuchtwanger nu face parte decât din numeroasa maculatură a literaturii propagandistice de călătorie în URSS căci autorul prezintă aceleaşi marote sau locuri comune precum marea majoritate a călătorilor înregimentaţi: construcţia metroului chiar dacă într-unul din rapoartele interpretei se scrie că atunci când i-a fost prezentată marea realizare moscovită, Feuchtwanger ar fi replicat că nu are cum să compare metroul din Moscova cu altele pentru că el nu a luat niciodată metroul, călătorind doar cu maşina! În carte el va scrie “Metroul lor este într-adevăr cel mai frumos şi mai confortabil din lume” iar “Reconstrucţia Moscovei este una din cele mai grandioase lucrări. Graţie electrificării, Moscova străluceşte ca nici un alt oraş din lume” Condiţiile de viaţă ale cetăţenilor sovietici sunt descrise în culori deschise, doar mici detalii fiind de natură a împiedica ajungerea în raiul comunist.

Evident, Feuchtwanger nu face nici o referire la oamenii disperaţi care l-au vizitat, riscându-şi libertatea pentru a se plânge şi a-i cere un ipotetic ajutor, după cum menţiona Karavinka în rapoartele sale. “Toţi oamenii cu care m-am întâlnit în URSS, chiar şi interlocutori întâmplători peste care am dat şi care nu aveau cum să fie pregătiţi să discute cu mine, chiar dacă uneori criticau anumite lipsuri, erau mulţumiţi cu ordinea existentă. Într-adevăr, întregul oraş Moscova era mulţumit, în armonie chiar fericit.” O altă minciună imensă căci se ridică întrebarea dacă autorul a discutat cu toţi cei 4-5 milioane de locuitori ai imensului oraş pentru a le descoperi starea de bine? În mod previzibil, dorind să fie un anti-Gide, Feuchtwanger elimină orice referire la lipsa libertăţilor politice sau civice, autocenzurându-se, scriind chiar că “ziarele au publicat comentariile mele pe primele pagini chiar dacă liderilor sovietici poate că nu le-au plăcut. Ziarele sovietice nu mi-au cenzurat articolele chiar când mă plângeam de intoleranţa din anumite domenii sau despre cultul excesiv al lui Stalin sau când doream o mai mare claritate în desfăşurarea unor procese politice” uitând episodul Pravda. În plus câţi din cititorii occidentali aveau acces la ziarele sovietice, cunoscând limba rusă?

Rapoartele interpretei care i-a ghidat şederea arată şi ipocrizia sovietică. O anume faţetă era arătată străinului şi cu totul altceva se consemna şi adăuga la dosar. Evident, Karavinka îşi lua măsuri de precauţie căci după cazul Gide, aceasta misiune era una cu un grad mare de periculozitate, existând un mare risc de a ajunge fie în Gulag, fie în faţa plutonului de execuţie. În fond, milioane de oameni au pierit în URSS pentru mult mai puţin decât o lungă expunere radioactivă la un element potenţial duşmănos, reacţionar. Faptul că până la urma Feuchtwanger nu a fost un nou Gide demonstrează cu claritate că nu numai sistemul sovietic de fermecare era vinovat de minciuna răspândită ci, mai ales, chiar oamenii de cultură occidentali. Rapoartele tovarăşei Karavkina demonstrează ceea ce se aplică şi în cazul grupului condus de André Gide: călătorii în URSS puteau, dacă doreau, să obţină şi informaţii din alte surse, independente de sistemul propagandistic oficial organizat de VOKS, în funcţie şi de amploarea vizitei şi de timpul petrecut în URSS. Sistemului sovietic îi era imposibil să filtreze absolut toate contactele pe care le aveau călătorii în timpul lunilor petrecute în Uniunea Sovietică de aceea un rol major în redactarea lucrărilor propagandistice revenea invitaţilor care de multe ori adoptau o atitudine politicoasă, centrată în jurul ospitalităţi şi generozităţi sovietice care nu putea fi răsplătită altfel decât tot prin generozitate, laude şi discreţie faţă de aspectele negative.

Exemplul lui Feuchtwanger, pare cu atât mai interesant căci el a făcut exact drumul invers faţă de  Gide, Istrati sau Celine care au ajuns în URSS convinşi, simpatizanţi ai comunismului, pentru a pleca dezamăgiţi, cunoscători, fripţi. O celebră sintagmă declama sunt prieten cu Platon, dar mai prieten îmi e adevărul. În cazul acestui tip de călător înregimentat butada s-ar putea transforma în sunt prieten cu adevărul, dar mai prieten mi-e Stalin! Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea dar odată ajuns in Europa a preferat, din motive pe care doar le putem bănui, să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului, ceea ce de altfel i s-a şi reproşat în epocă, dublul standard, unul aplicat fără milă totalitarismului nazist, celalalt fiind susţinerea celui comunist. Spre deosebire de Walter Benjamin cu care se întâlneşte atât din punct de vedere al originii germano-evreieşti, al exilului, cât şi a călătoriei în URSS, a sentimentelor filocomuniste şi încercării de a ajunge la Lisabona, ieşirea de siguranţă dintr-o Europă ocupată de nazişti, Feuchtwanger chiar daca a fost internat în lagărul de la Les Milles de autorităţile franceze de la Vichy, a reuşit să evadeze înainte de a fi transferat autorităţilor germane din Nordul Franţei. A ajuns la Marsilia de unde s-a strecurat, cu ajutorul viceconsulului american Hiram Bingham IV care i-a acordat viza de intrare în Statele Unite, prin Spania franchista, ajungând la Lisabona, de unde a luat vaporul, debarcând la New-York. Lion Feuchtwanger şi soţia s-au stabilit la Los Angeles, cât mai departe de Europa, unde a continuat să scrie până în anul 1958, anul morţii.